„Trădarea intelectualilor” (SELEJAN 1992)

 Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. I Trădarea intelectualilor, Trasnpres, Sibiu, 1992, 217 p.

Cuprins

5 Avertisment

9 1.Vînătoarea de vrăjitoare
11 Similitudini
13 Dialectica lui „să dea seama”
16 Climatul politic
19 Perna cu ace
27 Alte mitraliere, aceeași țintă
36 Implicare Societății Scriitorilor Români
44 Note și comentarii

51 2.Noua ordine culturală

53 Dezbatere sau campanie electorală?

56 O ipostază a lui a adera: luptătorului social

70 Asediul turnului de fildeș

77 Modelul cultural

79 Concretizări: literatura nouă

92 Note și comentarii

97 3.Trădarea intelectualilor

99 Pornind de la un concept

101 Cele două tabere

111 Intelectualii și politica

115 Portrete în acvaforte

122 Epilog cu doi polemiști

131 Audiatur altera pars

139 Note și comentarii

151 4.Dosarul crizismului

155 Avanpremieră la criza culturii

160 Afirmarea crizei

164 Combatanții

168 Adepții sau criziștii

178 Dialog polemic

185 1947: criza culturii: pro și contra

208 Note și comentarii

coperta 4: O senzațională relatare bazată pe consultarea presei timpului, a participării unor publicații și a unor importanți scriitori la „mărețele transformări revoluționare” din 1944-1948.

Suspiciuni, denunțuri, liste negre, arestări...

Învrăjbire, îngustare a orizontului, izolare, cartelizare, înfometare, uniformizare...

Vînătoarea de vrăjitoare - instrument al noii ordini culturale

Trădarea intelectualilor de ieri - o repetabilă povară?

Interviu cu Dumitru Mureșan („TOMIS” 1992)

Doina Jela, Dumitru Mureșan: „Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria o repetare întunecată a bestialității”, „Tomis”, Constanța, an XXVII, nr. 267, iun. 1992, p. 6+14

D. J. - Am sentimentul că vă tulbur reveria întîlnirii cu marea, cu orașul, propunîndu-vă să discutăm despre lucruri despre care toți am cam obosit să discutăm, dar iată la Constanța, excelenta revistă „Vatra”, unde sînteți redactor, ajunge din ce în ce mai rar, iar poezia, ca peste tot, se sufocă sub cărți, griji și neliniști de altă natură...

D. M. - Mărturisesc că tocmai de aceea ocazia de a veni la Constanța m-a bucurat nespus de mult. Mi s-a părut că redescopăr orașul. M-am oprit pe faleză și am privit marea. Am trecut prin fața statuii lui Eminescu, ca prin fața unui înger surâzător. La Cazino se făceau reparații. Două vârstnice doamne trecură pe lângă mine discutând. Altcineva adăsta pe o bancă din parc, în fața priveliștii. Un pictor - amator sau profesionist? - așeza pe hârtie primăvara. O impresie puternică a produs asupra mea vechea biserică romană cu turn pătrat, îngălbenită de timp. Cu mai multă atenție parcă decât altădată am încercat să regăsesc Tomisul antic. Pe mozaicul de lângă una din porțile cetății păsări își făcuseră cuibul în templul care specifica una din cetățile țărmului. O inscripție îmi dezvăluia faptul că aflam într-o cetate a lui Iustinian, nu numai în Tomisul lui Ovidiu, din moment ce vorbea de un turn refăcut de acest împărat. Am privit iarăși într-un perimetru arheologic reconstituind poate o basilică. Un capitel în care era dăltuită o cruce, apoi biserica ortodoxă a sfinților Petru și Pavel, masiva moschee...

În urmă cu aproape trei decenii, pe când eram poetul mării și cântam frumusețea peștilor, scriitorul Marin Porumbescu mi-arătase într-una din plimbările noastre prin oraș vechea biserică grecească. Îmi amintesc vag fațada înaltă și cenușie. De astă dată, Porumbescu nu era acasă, așa că am zăbovit singur lângă pietrele cu inscripție greacă abia lizibilă. Așa m-am hotărât să vizitez mozaicul prima oară. Revelatoare imagine a portului antic, a cărui mare era la câțiva pași mai jos de clădirea în care se află o parte din întinsul mozaic. Anticii îndrăgeau geometriile complicate. Clădirea era terasată pe țărm, în partea de jos se găseau depozitele... Dar mă opresc deocamdată aici....

D. J. - Sînteți, deci, de acord să ne întoarcem în zilele noastre...

D. M. - Da, să revenim din Constanța secolelor 3-4-5, cu straniile lor frunze ascuțite și tăioase de acant...

D.J. - Tg. Mureșul se deosebește mult de peisajul calm pe care tocmai l-ați descris? Cum arată Tg. Mureșul la doi an de la teribilele evenimente?

D. M. - Parcă ceva mai liniștit... sau e numai o impresia a mea? Încerc mai puțin sentimentul de insecuritate pe care l-am trăit în anii din urmă. În 90, îmi pierdusem, văzând ce se întîmplă în oraș, însăși încrederea în om. Tulburările cu iz primitiv care au avut loc m-a copleșit. Într-o lume a violenței, ce greutate mai pot avea nobilele cuvinte: om, umanism, umanitate? În fabula fără morală, de la noi, ce mai înseamnă virtutea și cine mai investește azi energie, timp și credință într-o întreprindere atât de puțin rentabilă cum este cartea? Se pare că fenomenul violenței e planetar și, de asemenea, tinde să aibă peste tot un caracter etnic. E deajuns să ne gândim la tulburările recente de la Los Angeles („Orașul îngerilor” - cu tremurătoare metaforă!). Fenomenul violenței actualizează de mai bine de câteva secole încoace problema filozofică a omului, destinului lui și naturii sale. Nu degeaba se vorbește atât de mult astăzi despre drepturile fundamentale ale omului. Suntem obligați de realitate să reflectăm asupra unui subiect pe care-l credeam de multă vreme epuizat: omul. Să ne întrebăm cine și ce este de fapt? Mai ales violența conflictelor interetnice ne pune în fața unor tulburătoare dileme. Pentru unii răspunsul poate e simplu și nu există nici o dilemă. Ceea ce mă tulbură, dacă nu mă înspăimântă, este gândul că violența este naturală, că ea face parte din însăși natura omului. Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria e o repetare întunecată a bestialității. Încă mai tulburător mi se pare gândul că violența ar fi în firea popoarelor fiindcă patriotismul, naționalismul, în sensul îndeobște acceptat, condamnă violența prin legi, ca și prin obiceiuri. Anomalia violenței în lumea contemporană mi se pare subliniată de aspectul de „război” al atât de monstruoaselor lupte de stradă. Un soi de războaie în afara războiului propriu-zis, în accepția istorică știută. Toate aceste „lupte de stradă” îmi aduc în minte războaiele tribale. Fioroase imagini (televizate!) ale întoarcerii oamenilor în primitivitatea gintelor! După mii de ani de istorie, cultură și civilizație, mai există încă oameni fiară? Eu am crezut că oamenii sunt mai buni...

D. J. - Nu credeți că e vorba și de o violență indusă, întreținută artificial, amplificată și ieșită de sub control, în anumite momente?

D. M. - Cred că da. Cred că este și aceasta o explicație. Un spirit de vendetă întreținut, actualizat mereu.

D. J. - Cum vă împăcați cu „Vatra Românească”? - asta ca să fiu mai directă.

D. M. - Asta este, într-adevăr, o întrebare foarte dificilă, foarte directă. În ce mă privește, eu consider că există o realitate superioară nouă înșine, ca persoane. Ca indivizi suntem, raportați la societate, ca niște stropi de apă în comparație cu oceanul. Am trăit acest sentiment în ianuarie, la Suceava, când am realizat că marele nostru poet Eminescu s-a născut în vreme de crivăț. Poezia lui Eminescu mi se pare o adâncă oglindă în care se reflectă întreaga istorie a noastră, a românilor. Eu mă aflu român și fac parte din „Vatra” tuturor, așa cum fac parte din vatra comună a umanității.

Este acum necesară regăsirea istoriei adevărate a neamului românesc, după falsificarea grosolană a manualului de istorie de către propaganda lui Ceaușescu. Istoria românilor era rezumată, simplificată în gogonatele cuvântări care alcătuiau „opera tov. Nicolae Ceaușescu”. Se lasă impresia că Ceaușescu a făurit toate momentele mari din istoria românilor: se exagera dacismul. A fost astfel inoculat prin toate mijloacele un sentiment patriotic pompos. S-au văzut între timp toate efectele naționalismului ceaușist. Momentul în care ne aflăm este de aceea unul de revenire la adevărata noastră istorie. Regăsim tezaurul evului mediu creștin românesc. Cât de curând vom citi - cei ce nu am avut posibilitatea - istoria lui Nicolae Iorga, din care au fost reeditate doar primele 2 volume. Fac ipoteza că literatura, cultura noastră vor cunoaște un moment asemănător celui după primul război mondial. Pleiada de aur a spiritualității românești interbelice ne oferă un model deja afirmat în universalitate prin Brâncuși, Enescu, Iorga, Arghezi, Blaga, Rebreanu - și mai aproape de noi cronologic Eliade, Cioran, Ionescu, Noica. Naționalismul ceaușist vehiculat încă de publicațiile naționaliste va apare treptat în adevărata sa înfățișare, de paiață și sperietoare propagandistică.

„Vatra Românească” - formațiunea politică - mi se pare o exponentă a naționalismului ceaușist de coloratură transilvană.

D. J. - Cît este de reprezentativă „Vatra Românească” pentru starea de spirit a locuitorilor Tg. Mureșului acum?

D. M. - Asta-i o întrebare și mai dificilă într-un fel decât să vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc sau despre aparențe care înșeală, prefer să fac o schiță de portret a unui om din Ardeal. Un bărbat în vârstă, lucrător în extracția gazului metan, văzând în Gara de Nord o instalație de foraj nemțească a citit pe loc indicație de presiune înscrisă pe cadran. „ Se joacă”, a spus admirativ, gândindu-se bineînțeles la trudnicile noastre instalații de foraj din industria gazului metan.

D. J. - Cum adică „se joacă”? Adică sunt atât de perfecționate încât se lucrează cu ele ca în joacă?

D. M. - Din vorbă în vorbă am ajun să schimbăm idei despre Germania. M-a surprins cât de multe lucruri știa concetățeanul nostru, care făcea de fapt politică, din moment ce .aprecia modelul german de ordine, civilizație, punctualitate, curățenie, protecție a mediului natural. Vorbea despre un tânăr care lucra în Germania, un foarte bun mecanic, a început de copil cu reparația bicicletelor. Vrea să deschidă un atelier. „Trebuie să știi să faci de toate” mai spune concetățeanul meu, fără îndoială un om vrednic de respect. Am discutat apoi despre noi, despre turci...

D. J. - Înțeleg. Pentru un om ca el, vreți să spuneți, nu este reprezentativă o organizație naționalistă.

D. M. - Ardelenii sunt, cum știți, oameni chibzuiți și eu îi prețuiesc în primul rând pe aceștia. patrimoniul este altceva decât ce înțeleg prin el cei de la „Vatra Românească”. Pe de altă parte, ca să vă arăt cât de dificilă este întrebarea, opoziția democratică are la Tg. Mureș doar 5% din electorat. Totuși, eu n-aș putea spune în ce măsură „Vatra Românească” e reprezentativă.

D. J. - Da, pentru că numai dacă 5% din electorat optează pentru democrație - înseamnă că și ardeleanul pe care ni l-ați portretizat este, până la urmă sensibil la propaganda antidemocratică, nu? Se citesc revistele „România Mare”, „Europa” la Tg. Mureș?

D. M. - Mai ales acestea. Mai ales. „Vatra Românească” are toată grija să le distribuie și să se citească. Se vând în fața sediului lor.

D. J. - Atunci înseamnă că e reprezentativă, nu?... Alte publicații ajung acolo? Cum vedeți starea actuală a presei?

D. M. - La fel ca și pe aici în prima parte a întrebării. Și, în general,.cum știți, în sistemul centralizat de mai înainte revistele de cultură erau difuzate piramidal. Există o instituție unică specializată în difuzarea presei. Imediat după decembrie 89 a început ... marea aventură a presei libere. Cine s-a așteptat la o asemenea evoluție. Dintr-o dată, această bunică a mass-media audiovizuale contemporane s-a văzut adusă în prim-planul actualității. În fața chioșcurilor de ziare puteai vedea rânduri lungi de cetățeni, s-ar zice înfometați de ziare. Cred că în 1990 am îngurgitat o imensă cantitate de știri incredibile și câte și mai câte. Au apărut pe străzi simpaticii vânzători ambulanți, nici vorbă niște eroi, dacă ne gândim la statul în frig iarna, cu ziarele întinse pe platforma căruciorului... Apoi unii dintre ei au dispărut sub presiunea concurenței care au prins cheag și autorizație, trecându-i pe ceilalți în subordinea lor. Între timp, aceste noutăți ale presei noi s-au învechit, cu toate că o puzderie pestriță de ziare, reviste și cărțulii își aruncă pe toate străzile momeala colorată. Urcarea prețurilor și saturația cititorului au stăvilit între timp această presă liberă. Din când în când mai apare totuși o nouă și extrem de promițătoare publicație. Așa stând lucrurile cu o oarecare aproximație, presa și difuzarea funcționează haotic, la fel de haotic ca societatea. Citim ziare de ieri, alaltăieri, de acum o săptămână sau pur și simplu nu le mai citim deloc, prinși acum de grija și obsesia banului. Banii ocupă acum prim-planul zilei, în timp ce presa alunecă încet-încet în uitare. Ocupându-se deci mai multe mici și mari instituții de difuzarea ei, s-a produs o descentralizare într-un fel binevenită, altfel controversată. Ajungem să nu mai știm nimic unii de alții ca și cum ne-am afla la depărtări incomensurabile. Descentralizarea amintită a condus la o prea afundă localizare a publicațiilor și am ajuns să trăim, ca odinioară, șerbii legați de locurile unde ne aflăm. În pofida tuturor dificultăților pe care le întâmpinăm, revistele de veritabilă cultură mi se par angajate într-un proces de înnoire profundă, cu toate că ele păstrează vechi inerții.

D. J. - Și „Vatra”?

D. M. - Revista „Vatra” mi se pare într-un moment mai bun în orientarea lui Cornel Morar spre cultura de performanță.

D. J. - Despre care nu vreți să vorbim, probabil.

D. M. - Despre care nu vrem să vorbim. Nu...

„Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator” („TOMIS” 1992)

 Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992

*

Parlamentul a reușit elaborarea Constituției, pe care nu am votat-o din următoarele motive: n-am fost de acord cu înscrierea a formei de guvernământ înainte ca întregul popor să fie consultat printr-un referendum despre această chestiune; separarea puterilor în stat n-a fost suficient de clar definită, ceea ce ar putea da naștere la interpretări diferite, prin aceasta statul de drept și democrația și statul de drept putând fi puse în pericol. Având în vedere și elaborarea multor legi, pe lângă Constituție, consider activitatea Parlamentului satisfăcătoare. Afirm aceasta deși majoritatea inițiativelor legislative și a amendamentelor propuse de către grupul liberal, din care am făcut parte, au fost respinse. Mașina de vot fesenistă a funcționat impecabil. Grupul parlamentar din care am făcut parte până în ziua de 21 aprilie 1992, când am demisionat, s-a străduit să participe la dezbateri, cât și în comisiile parlamentare, foarte puține din punctele sale vedere fiind însă acceptate de majoritatea fesenistă zdrobitoare.

**

Am activat în Comisia de politică externă și în cadrul Comitetului director pentru Uniunea Interparlamentară, unde am fost vicepreședinte. În primele șapte luni de activitate parlamentară, am făcut făcut parte din Comisia de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie, iar în ianuarie 1991 am făcut parte din delegația parlamentară care a înaintat la Paris și Bruxelles concluziile preliminare ale anchetei, unde am reprezentat opoziția alături de d-l deputat Sergiu Cunescu. Am prezentat în mod obiectiv evenimentele, criticând pe cei vinovați, ceea ce nu ne-a împiedicat să susținem cu tărie intrarea țării noastre în Consiliul Europei. 

Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, pledând, printre altele, pentru o carantină de o legislație, două, a foștilor nomenclaturiști, pentru a nu pătrunde în structurile societății post-revoluționare, la toate nivelele. Consider că este necesar un Purgatoriu. Am pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia înainte de evenimentele respective, am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile. Cele mai importante intervenții le-am făcut cu ocazia legii audio-vizualului, Legii SRI și Legii electorale. Nici unul din amendamentele propuse n-a fost admis. La interpelările adresate executivului sau Biroului Senatului, multe dintre ele izvorând din discuțiile purtate cu alegătorii în biroul senatorial, nu am primit decât răspunsuri vagi.

***

În plan local m-au preocupat ilegalitățile comise de Ministerul Transporturilor, respectiv problema vânzării navelor, pe care am semnalat-o în Senat cu mult înainte de constituirea Comisiei parlamentare pentru cercetarea activității acestui minister. Am intervenit pe lângă organele locale sau la diferite ministere pentru soluționarea unor probleme ca: locuințele, aprovizionarea populației cu butelii, ilegalități comise în aplicarea Legii fondului funciar. Am acuzat pe cei responsabili de răspândirea flagelului SIDA, boală de care suferă câteva sute de constănțeni, Din totalul copiilor bolnavi de SIDA din Europa, peste 50% se găsesc din păcate în orașul nostru.

Am intrat în Parlament cu dorința de a contribui la instaurarea democrației în țara noastră. Așteptările mele au fost în mare parte neîmplinite. Am așteptat 40 de ani aceste clipe, din care 7 ani de detenție politică, anticomunistă. Ca o curiozitate, trebuie să vă spun că am făcut medicina în 22 de ani, începând-o în 1945 și terminând-o în 1967, timp în care am fost deținut politic, am fost exmatriculat de mai multe ori, am lucrat ca frizer. Am făcut pușcărie între anii 1945-1956 la Jilava, la Canal, la Gherla și la Oradea. Sunt președinte de onoare al Filialei județene a Asociației deținuți politici din Constanța. Am candidat pe listele PNL din partea Asociației deținuților politici, fără să fiu membru PNL. Așa cum am declarat în Senat, merg în continuare cu Convenția Democrată. La capăt de drum, apreciez că mi-am făcut cu prisosință datoria, reprezentând adevărata opoziție în Senat. Pentru viitor, consider că, pentru sănătatea democrației, un parlament trebuie să fie cât mai echilibrat, mașina de vot a unei majorități politice zdrobitoare producându-i imense suferințe.

„Parlamentari constănțeni: Nicolae Rahău senator” (TOMIS 1992)

 ***, Parlamentari constănțeni: Nicolae Rahău senator, „Tomis”, Constanța, 1992

Într-o perioadă de doi ani de activitate, primul parlament al României a reușit să realizeze un număr impresionant de legi, aproximativ 130, dintre care cea mai importantă este, bineînțeles, Constituția. În ciuda criticilor aduse, aceasta este o constituție modernă, apreciată în mod foarte favorabil pe plan internațional și dată drept model țărilor care-și elaborează o nouă constituție. Legile vizând restructurarea întregii vieți economice a țării sunt legi bune, în ciuda carențelor și criticilor referitoare la Legea 18, spre exemplu, Legea fondului funciar, din păcate mai puțin corect înțelese și aplicate.

Sunt lucruri pe care Parlamentul nu a reușit să le facă și, din păcate, nu sunt puține. Nu e suficient să faci legi, trebuie să vezi și cum se aplică. Unul dintre organele care trebuia să vegheze la respectarea legilor e tocmai poliția. N-am reușit să stabilim un statut al polițistului. Legea este lege și ea trebuie respectată, iar cel care o aplică, polițistul, trebuie apărat. La ora actuală poliția are încă rezerve față de aplicarea legilor pentru că poate să-și spună: „dacă se schimbă legea, mâine mă condamnă pentru că am aplicat-o”. Nu este singurul exemplu de neîmplinire. În ansamblu, cred totuși că am făcut mai multe lucruri bune decât rele.

Grupul parlamentar FSN a fost motorul acestei activități legislative, deși nu s-a realizat un consens în toate problemele care s-au discutat, membrii acestui grup nefiind obligați să adopte o atitudine comună, unitară, totalitaristă, dacă vreți. 

(...)

Muzeul de artă din Constanța („Tomis” 1992)

FLORICA CRUCERU, Redescoperirea muzeelor, „Tomis”, Constanța, XXVII, 266, mai 1992, p. 11, 15.

Cînd în primăvara anului 1961, Vasile Canarache organiza secția de artă în Muzeul de arheologie a Dobrogei, ce avea să devină, în toamna aceluiași an, instituție independentă cu caracter juridic, repunea, de fapt, urbea constănțeană în drepturile ei firești de a dispune de un asemenea lăcaș de cultură, de care fusese frustrată aproape 20 de ani. Căci, rod al expoziției jubiliare din 1928, care sărbătoarea 509 de ani de administrație românească în Dobrogea, pinacoteca municipiului a funcționat pe lîngă biblioteca orașului, cu intermitențe, între anii 1928-1943.
De altfel, activitatea de tezaurizare a artei sub patronaj oficial s-a născut relativ târziu în Dobrogea, deși preocuparea de a se înființa muzee, biblioteci și o pinacotecă a existat, consemnată de la finele veacului trecut în presă, exprimată mai pertinent la începutul și în deceniul al treilea al secolului nostru. Dar încă din 1883, exprimînd dorința legitimă și înflăcărată a locuitorilor Dobrogei, un semnatar ce voia să rămînă anonim, scria într-una din publicațiile locale: „... de 15 ani nu putem avea o instituție care să aprindă și să întîrzie flacăra sfîntă a culturii naționale în primul port maritim al țării!”
Au existat în presa vremii pledoarii convingătoare, apeluri patetice la o conștiință a particularității locului, a căror cunoaștere, pe verticala timpului, reprezenta un act patriotic necesar. pentru început, aceste intervenții se refereau la un muzeu de antichități. Prima sugestie privind înființarea unei pinacoteci apare formulată într-un articol din 1915, care inserează propunerea ca acesta să ființeze într-un „salon al cazinoului comunal, ca mai târziu, când primăria va dispune de fonduri, să construiască un muzeu sub numele de Pinacoteca Comunei Constanța”. Această idee avea să revină peste câțiva ani, (nefinalizată, probabil, datorită urmărilor primului război mondial) și tot mai insistentă în deceniul al treilea. Astfel, în 1928, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului Dobrogei, presa locală notează hotărârea de a se ridica un palat comunal, inițiativă a Comitetului de organizare a serbărilor, în acord cu Ministerul Artelor și Cultelor. După cum reiese din conținutul articolului, noul palat, cu o destinație complexă, urma să aibă „un teatru, o bibliotecă și un muzeu”. Este posibil ca în vederea dotării acestuia, să se fi reținut și majoritatea operelor de artă, ca și alte obiecte incluse expoziției jubiliare, care rămîn atunci în grija primăriei. Cu ocazia predării acestui inventar, aflăm că el conținea și „tablouri”, alături de „colecțiuni de minereuri din carierele Dobrogei, colecțiuni de esență lemnoasă, obiecte de artă populară, arheologie” etc. Acesta este nucleul cu care abia în 1930 se va constitui, în aripa dreaptă a Primăriei, muzeul municipiului.
Date certe privind colecția de artă, oferită spre vizionarea celor interesați, se înregistrează prin documente de presă din 1935. În toamna acestui an, biblioteca și pinacoteca și-au găsit locul, organizîndu-se, potrivit dorinței testamentare a juristului I. N. Roman (decedat în 1932) în casa acestuia, ce urma să fie donată primăriei. De organizarea pinacotecii, grupată în 3 din cele 6 camere ale imobilului situat în actualu bd. Tomis nr. 24, s-a ocupat pictorul dobrogean Gh. Sârbu (1883-1955), ajutat de bibliotecara Viorica Ionescu, care devine custodele pinacotecii.
Pentru a defini conținutul acestui nucleu muzeal, fondul documentar de tablouri, aflat în depozitele muzeului de artă, este elocvent. El grupează opere semnate de artiști locali sau stabiliți temporar aici: Stavru Tarasov, Gh. Sârbu, Nicolae Tahtunov, Mario Ledda, Eugenia Andreescu, Florian Doboșariu, Geo Cardaș, Vasile Pavlov ș. a. Existența acestor lucrări în pinacotecă trebuie raportată la exzpozițiile personale organizate în deceniile al treilea și al patrulea ale veacului, dar în cea mai mare măsură expoziției Semicentenarului și celei organizate de artiștii dobrogeni în 1938. Din aceeași colecție fac parte lucrările datorate lui: Tache Papatriandafil, Hrandt Avachian, Constantin Arephi, Kimon Loghi, Dumitru Ghiață, Ion Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi, Petrescu Dragoe, Vasile Popescu, Alexandru Padina, Rodica Maniu ș. a., unii artiști de prestigiu, mulți dintre ei  participanți la expoziția Semicentenarului Dobrogei, după cum reiese din catalogul acestei manifestări. Acest fond depășește, însă, prin semnatari expoziția amintită; de aceea, trebuie relevat faptul că încă de la începutul veacului, sporadic și uneori ipotetic, dar cu certitudine după 1920, primăria Constanței achiziționează sau primește opere de pictură din expozițiile organizate succesiv, în sălile Cazinoului, prin donații, alteori prin înțelegere, lucrările reprezentând contravaloarea chiriei sălii concesionate. Și tot aici este inclusă colecția de la Balcic, adusă în anii premergători începutului războiului al doilea mondial. Reprezentativ, într-o oarecare măsură, pentru ceea ce istoriografia de artă a numit „Școala de la Balcic”, acest lot cuprinde opere datorate unor artiști cu nume prestigioase ale picturii românești din perioada interbelică: Nicolae Tonizta, Nicolae Dărăscu, Paul Miracovici, Petre Iorgulescu, Samuel Mutzner, Cecilia Cuțescu Storck, Alexandru Satmari și mulți alții.

Și totuși arta (DIACONESCU 1992)

 Ioana Diaconescu, Și totuși arta. Între glorie și neființă, „Tomis”, Constanța, XXVII, 264, apr. 1992, p. 11

Dacă s-ar putea proiecta în afara sinelui starea poetică, dacă aceasta ar putea exista de sine stătătoare, rece, lucidă și echilibrată, atunci poetul ar fi, desigur, una dintre cele mai fericite ființe de pe pămînt. El ar putea beneficia de acestă stare oricînd dorește și ar putea s-o respingă de cîte ar simți că nu este în deplină concordanță cu ea. Ar putea avea loc, poate, chiar un dialog între poet și partea sinelui ce alcătuiește starea poetică. Cu luciditate însă, lucrurile ar ieși, să nu ne mințim, cam inginerește. Teoretic ar fi ideal să putem „lucra ” cu poezia ca și cu o ființă rațională, am putea colabora cu ea, poate chiar în favoarea noastră. Și atunci, ființa poetului n-ar mai fi una fragilă, vulnerabilă, nici starea poetică n-ar mai fi una egală cu boala.

Se cunosc cazuri celebre în istoria poeziei: Holderlin, Leopardi, Trakl, Mallarme (nu o să înșir întreaga pleiadă de nume mari ale poeziei), pentru care fenomenul creației a fost egal cu arderea totală, spiritul înălțîndu-se deasupra trupului pe care l-au abandonat, cu sau fără voie, bolii datorate unui consum imens de energie, consum ce implică întreaga fiziologie în actul creator. Surparea era evidentă. Sacrificiul era în defavoarea ființei, dar în favoarea totală a poeziei.

Impresionant este că, în cazul adevăraților poeți, ei procedează astfel ca și cum ar ști că rezultatul stingerii treptate a ființei lor este unul glorios pentru poezie. Simplificînd, lucrurile stau așa: poetul se stinge, ființa lui se degradează întru înălțarea poeziei.

Angrenat într-o existență de obicei dramatică, poetul știe că nu se poate detașa niciodată de partea sinelui său care, chiar atunci cînd nu o poate exprima în scris, o percepe continuu ca pe o stare (am numit-o stare poetică) precum un murmur ce-i însoțește în permanență viața, ca un chin permanent ce i- a fost dat și despre care știe că nu-l va părăsi decît odată cu viața.

Întruparea poeziei din starea poetică este actul cel mai devastator. El generează stări de imensă slăbiciune, urmate actului creației. Și atunci, ce i-am putea cere poetului mai întîi? Să-și ducă la bun sfîrșit menirea sau să trăiască un mod de viață burghez, oarecare, ocrotindu-se și iubindu-se în defavoarea poeziei?

Paradoxul constă în faptul că, oricum ar fi, avem de-a face cu sacrificiul. În primul caz poetul își sacrifică ființa în favoarea poeziei, în cel de-al doilea, poezia este cea sacrificată.

Nu încape îndoială că, astfel privite lucrurile, viața creatorului de poezie este o dramă continuă. Cu atît mai mult cu cît creația sa nu poate fi (sau nu se vrea) receptată decît de un număr redus de cititori.

Există din acest motiv, la noi, prejudecata că poezia este un lux. Judecată aberantă, deoarece luxul implică, dintotdeauna, bunăstare. Fie și numai rostit, cuvîntul „bunăstare” este în flagrantă discordanță cu fenomenul pe care am încerca a-l descrie mai sus.

De aceea mi se pare mai mult decît disprețuitor și actul de a trimite poezia la periferia literaturii. Concret:e vorba de felul în care se acordă tirajele cărții de poezie, astfel încît apariția ei devine o imposibilitate. A citi astăzi un volum proaspăt apărut, de versuri desigur, este un adevărat eveniment. Nu se acordă tiraje nici măcar de 400-500 de exemplare unor volume aparținînd poeților iubiți de publicul cititor. Cine dorește pieirea poeziei? Și pentru care motiv? Că nu are nici o legătură cu „economia de piață”? E drept că societatea noastră trebuie să evolueze, să se ridice din întunericul în care zace, dar a închide gura poetului mi se pare un act de violență (și, slavă Domnului, numai de acte de violență nu ducem lipsă în ultimul timp...), inadmisibil într-o lume ce se vrea evoluată. Fiindcă a-l ucide pe poet înseamnă a ucide poezia.

„Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului” („TOMIS” 1992)

 ?, Horia Flămându: Există o vocație planetară a experimentului, „Tomis”, Constanța, februarie 1992, p. 12

- Credeți că există „teme” intratabile în mod special în sculptură? 

+ Îndeobște, atât pentru artă, cât și pentru literatură, se înțelege prin formă totalitatea fenomenelor, aspectelor vieții materiale, adică situațiile, motivele, locurile, obiceiurile reflectate într-o operă și care converg spre un sens unic, iar acest sens unic fiind omul (loc de convergență a tuturor temelor). Pe mine, cel puțin în etapa actuală, mă preocup îndeosebi modul de reprezentare plastică a figurii umane. Încerc acest lucru, într-un mod mai nuanțat, prin compoziții în basorelief și prin desen.

De asemenea, omul înțeles ca erou, ca element exponențial al unui timp și unei comunități, m-a determinat să-mi pun la rându-mi complicatele probleme pe care le presupune statuara monumentală.

Direcționate îndeosebi către zona omenescului, preocupările mele actuale marchează poate și o reacție la o sculptură pe care am practicat-o anterior. Sunt convins că abordată cu seriozitate și inteligență figura umană are pentru sculptor cele mai mari șanse de a împrumuta materialului elementele gândirii și credințelor sale.

- Vă pasionează experimentul? Primiți în această etapă a existenței dvd. sugestii noi?

+ Pentru orice om căruia i s-ar pune această întrebare, răspunsul nu ar putea să cuprindă o negație. Într-un secol ca acesta, când pretutindeni și în toate domeniile se acumulează câștiguri imense, care pe deasupra sunt instantaneu vehiculate de mass-media pe întreg pământul - acum putem afirma că există o vocație planetară și fecundă a experimentului - nimeni nu-l poate ignora.

În zona artei, și în ce mă privește, sunt fascinat de multe experimente.

Aici, însă, simt nevoia unei precizări terminologice.  Se dă parcă o nuanță peiorativă noțiunii de experiment - și pe nedrept!

Cred că tot ce se experimentează cu seriozitate în domeniul artistic - exact ca și toate celelalte domenii ale creativității umane - oferă șansa evoluției, a progresului.

Toate performanțele consemnate de istoria artei, de istoria artei românești, de la legendarul Meșter Manole, ne duc la asemenea concluzii.

- Ceea ce este relevant în opera dvs. este unitatea superioară a elementelor - cele de expresie plastică și cele de expresie spirituală. Ce vă preocupă în descifrarea și exprimarea plastică a fiecărui portret (ce anume vă stimulează pentru translarea lui în forme plastice)?

+ Sincer vorbind este un sentiment obscur, greu definibil în cuvinte; ceva care s-ar apropia destul de părelnic de expresia „mă simt atras”. Este o anume stare care-mi stârnește interesul pentru un anume chip. Sunt uneori date de ordin plastic care mă atrag - dar cel mai adesea  mă determină ceea ce anterior numeam „ca o stare deosebită a omenescului”.

Portretul nici nu este decât o lectură în felul tău a unui om... dar spunând aceste lucruri rămân cu gustul amar al neputinței de a explica cu vorbe lucruri ținând de limbajul vizualității.

În tot ce ma făcut am încercat să aduc întreaga mea forță de gândire și concentrare în slujba artei; am urmărit să fiu înțeles și pe măsura forțelor mele să dau de gândit în felul în care artistul trebuie s-o facă pentru a fi mai bun, mai frumos, mai curat.

- Este bine cunoscut rolul desenului - ca proiect al operei finite, stadiu de laborator. Ce înseamnă în mod particular pentru dvs. exercițiul desenului?

+ Dintotdeauna pentru pictor, sculptor și arhitect; pentru gravor, ceramist, sticlar sau florar; mai nou pentru scenograf sau designer - într-un cuvânt pentru caligraful oriental sau european, pentru întreaga suflare a celor ce profesează în vreun sector al artelor vizuale - desenul este temelia oricărei întreprinderi.

Și eu îl folosesc ca atare.

În plus, depun sârguința de care mă simt în stare pentru a da desenului autonomia și mândria lui primordială.

Desenul este o artă în sine, suficientă sie-și și capabilă să poată emoționa cu unelte egale celorlalte genuri 

Eu încerc tot timpul să rememorez și să demonstrez acest lucru.

- În desele dvs. contacte cu arta occidentală, ce impresie v-a lăsat aceasta în comparație cu arta noastră plastică, în sensul unor dominante spirituale și de expresie materială?

+ Trebuie să spun că la contactul cu câteva mari muzee britanice mi-am dat seama că acolo există opere și capodopere de pretutindeni și de oricând și într-o asemenea cantitate încât cu ele s-ar putea ctitori instituții similare în foarte multe țări ale lumii, în chiar țările de origine ale acestor lucrări. Acesta ar fi poate un act de justiție culturală care are putea contribui la nivelarea unei prăpastii artificiale dintre civilizațiile de pe planetă.

Contactul cu arta contemporană și comparația cu sculptura românească ar face-o în felul următor.

În studiile de arhitectură care se publică azi în lume s-a încetățenit un termen care se autodefinește: stilul internațional. Aceasta înseamnă că datele stilistice esențiale sunt aceleași pretutindeni, că nu poți defini structura unei proveniențe naționale.

Cam acest lucru cred eu că se petrece cu arta din Occident în general. Ea definește clar o coordonată temporală, simțim că este de azi, din deceniul trecut sau de dinainte de război, dar reușește într-o măsură tot mai palidă să se definească spațială ca apartenență unei spiritualități anume.

În acest sens, arta românească și sculptura în special cred că este favorizată de dubla ei capacitate de a se dovedi deopotrivă „de acum și de aici”.

Trebuie totodată să amintesc marea bucurie pe care am resimțit-o împreună cu profesorul Dan Grigorescu când, timp de câteva ore, am fost oaspeții unui mare artist contemporan ca Henry Moore, care cunoștea România și îl admira pe Brâncuși. Ne-a vorbit mult și frumos despre Brâncuși și opera sa și importanța creației ale artistice pentru cultura lumii.

Pasul și drumul (LEMNIJ 1992)

 Ihor Lemnij, Pasul și drumul. Eseu despre randamentul uman, Humanitas / Economie - Repere - 4, București, 1992, 294 p.

7 Introducere

13 Principiul eșalonării acțiunii

37 Constructul elementar

50 Construcția și geometria

61 Materialele

78 Cărămida

83 Elogiu fibrei

95 Reunirea unor componente din materiale diferite

101 Asamblarea

110 Constructele protectoare și constructele active

130 Constructele cinematice

149 Etanșarea 

156 Constructele reticulare

169 Între uniformitate și varietate

181 Construcția și inovația

217 Dezavantajele principiului construcției 

236 Distrugerea 

248 Tehnologii transversale

256 Construcția și diviziunea muncii

264 Diviziunea muncii: unele aspecte particulare

278 Orașul și principiul construcției

289 Bibliografie

coperta IV
Apreciat specialist în domeniul istoriei și teoriei tehnicii, Ihor Lemnij încearcă în această carte să desprindă, din îndelungata acțiune umană de creare a unor obiecte materiale și intelectuale, mai mult sau mai puțin elaborate, principiile cele mai generale care au permis omului să realizeze o ascensiune perpetuă pe scara complexității produselor sale. Explicația - crede autorul - constă în descompunerea în spațiu și eșalonarea în timp a tuturor acțiunilor umane, fie cele banale și cotidiene (cum sunt mersul și vorbirea), fie cele care pretind un efort intelectual deosebit (ca în cazul producerii mașinilor sau al realizării de opere spirituale de mare amploare). Scris într-o manieră simplă, fluentă, acest eseu va capta interesul unui cerc larg de cititori, începând cu filosofi, arhitecți, ingineri, economiști etc. și sfârșind cu tineri studioși cu înclinații teoretice.

„Constituția României” (ed. revizuită 2003)

 Constituția României, ediție revizuită 2003, Steaua Nordului, București, 1992, 159 p.

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

TITLUL I - Principii generale

ARTICOLUL 1 - Statul român
ARTICOLUL 2 - Suveranitatea
ARTICOLUL 3 - Teritoriul
ARTICOLUL 4 - Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni
ARTICOLUL 5 - Cetăţenia
ARTICOLUL 6 - Dreptul la identitate
ARTICOLUL 7 - Românii din străinătate
ARTICOLUL 8 - Pluralismul şi partidele politice
ARTICOLUL 9 - Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale
ARTICOLUL 10 - Relaţii internaţionale
ARTICOLUL 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern
ARTICOLUL 12 - Simboluri naţionale
ARTICOLUL 13 - Limba oficială
ARTICOLUL 14 - Capitala

TITLUL II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

CAPITOLUL I - Dispoziţii comune

ARTICOLUL 15 - Universalitatea
ARTICOLUL 16 - Egalitatea în drepturi
ARTICOLUL 17 - Cetăţenii români în străinătate
ARTICOLUL 18 - Cetăţenii străini şi apatrizii
ARTICOLUL 19 - Extrădarea şi expulzarea
ARTICOLUL 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului
ARTICOLUL 21 - Accesul liber la justiţie

CAPITOLUL II - Drepturile şi libertăţile fundamentale

ARTICOLUL 22 - Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
ARTICOLUL 23 - Libertatea individuală
ARTICOLUL 24 - Dreptul la apărare
ARTICOLUL 25 - Libera circulaţie
ARTICOLUL 26 - Viaţa intimă, familială şi privată
ARTICOLUL 27 - Inviolabilitatea domiciliului
ARTICOLUL 28 - Secretul corespondenţei
ARTICOLUL 29 - Libertatea conştiinţei
ARTICOLUL 30 - Libertatea de exprimare
ARTICOLUL 31 - Dreptul la informaţie
ARTICOLUL 32 - Dreptul la învăţătură
ARTICOLUL 33 - Accesul la cultură
ARTICOLUL 34 - Dreptul la ocrotirea sănătăţii
ARTICOLUL 35 - Dreptul la mediu sănătos
ARTICOLUL 36 - Dreptul de vot
ARTICOLUL 37 - Dreptul de a fi ales
ARTICOLUL 38 - Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
ARTICOLUL 39 - Libertatea întrunirilor
ARTICOLUL 40 - Dreptul de asociere
ARTICOLUL 41 - Munca şi protecţia socială a muncii
ARTICOLUL 42 - Interzicerea muncii forţate
ARTICOLUL 43 - Dreptul la grevă
ARTICOLUL 44 - Dreptul de proprietate privată
ARTICOLUL 45 - Libertatea economică
ARTICOLUL 46 - Dreptul la moştenire
ARTICOLUL 47 - Nivelul de trai
ARTICOLUL 48 - Familia
ARTICOLUL 49 - Protecţia copiilor şi a tinerilor
ARTICOLUL 50 - Protecţia persoanelor cu handicap
ARTICOLUL 51 - Dreptul de petiţionare
ARTICOLUL 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
ARTICOLUL 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

CAPITOLUL III - Îndatoririle fundamentale

ARTICOLUL 54 - Fidelitatea faţă de ţară
ARTICOLUL 55 - Apărarea ţării
ARTICOLUL 56 - Contribuţii financiare
ARTICOLUL 57 - Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

CAPITOLUL IV - Avocatul Poporului

ARTICOLUL 58 - Numirea şi rolul
ARTICOLUL 59 - Exercitarea atribuţiilor
ARTICOLUL 60 - Raportul în faţa Parlamentului

TITLUL III - Autorităţile publice

CAPITOLUL I - Parlamentul

SECŢIUNEA 1 - Organizare şi funcţionare

ARTICOLUL 61 - Rolul şi structura
ARTICOLUL 62 - Alegerea Camerelor
ARTICOLUL 63 - Durata mandatului
ARTICOLUL 64 - Organizarea internă
ARTICOLUL 65 - Şedinţele Camerelor
ARTICOLUL 66 - Sesiuni
ARTICOLUL 67 - Actele juridice şi cvorumul legal
ARTICOLUL 68 - Caracterul public al şedinţelor

SECŢIUNEA a 2-a - Statutul deputaţilor şi al senatorilor

ARTICOLUL 69 - Mandatul reprezentativ
ARTICOLUL 70 - Mandatul deputaţilor şi al senatorilor
ARTICOLUL 71 - Incompatibilităţi
ARTICOLUL 72 - Imunitatea parlamentară

SECŢIUNEA a 3-a - Legiferarea

ARTICOLUL 73 - Categorii de legi
ARTICOLUL 74 - Iniţiativa legislativă
ARTICOLUL 75 - Sesizarea Camerelor
ARTICOLUL 76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor
ARTICOLUL 77 - Promulgarea legii
ARTICOLUL 78 - Intrarea în vigoare a legii
ARTICOLUL 79 - Consiliul Legislativ

CAPITOLUL II - Preşedintele României

ARTICOLUL 80 - Rolul Preşedintelui
ARTICOLUL 81 - Alegerea Preşedintelui
ARTICOLUL 82 - Validarea mandatului şi depunerea jurământului
ARTICOLUL 83 - Durata mandatului
ARTICOLUL 84 - Incompatibilităţi şi imunităţi
ARTICOLUL 85 - Numirea Guvernului
ARTICOLUL 86 - Consultarea Guvernului
ARTICOLUL 87 - Participarea la şedinţele Guvernului
ARTICOLUL 88 - Mesaje
ARTICOLUL 89 - Dizolvarea Parlamentului
ARTICOLUL 90 - Referendumul
ARTICOLUL 91 - Atribuţii în domeniul politicii externe
ARTICOLUL 92 - Atribuţii în domeniul apărării
ARTICOLUL 93 - Măsuri excepţionale
ARTICOLUL 94 - Alte atribuţii
ARTICOLUL 95 - Suspendarea din funcţie
ARTICOLUL 96 - Punerea sub acuzare
ARTICOLUL 97 - Vacanţa funcţiei
ARTICOLUL 98 - Interimatul funcţiei
ARTICOLUL 99 - Răspunderea preşedintelui interimar
ARTICOLUL 100 - Actele Preşedintelui
ARTICOLUL 101 - Indemnizaţia şi celelalte drepturi

CAPITOLUL III - Guvernul

ARTICOLUL 102 - Rolul şi structura
ARTICOLUL 103 - Investitura
ARTICOLUL 104 - Jurământul de credinţă
ARTICOLUL 105 - Incompatibilităţi
ARTICOLUL 106 - Încetarea funcţiei de membru
ARTICOLUL 107 - Primul-ministru
ARTICOLUL 108 - Actele Guvernului
ARTICOLUL 109 - Răspunderea membrilor Guvernului
ARTICOLUL 110 - Încetarea mandatului

CAPITOLUL IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul

ARTICOLUL 111 - Informarea Parlamentului
ARTICOLUL 112 - Întrebări, interpelări şi moţiuni simple
ARTICOLUL 113 - Moţiunea de cenzură
ARTICOLUL 114 - Angajarea răspunderii Guvernului
ARTICOLUL 115 - Delegarea legislativă

CAPITOLUL V - Administraţia publică

SECŢIUNEA 1 - Administraţia publică centrală de specialitate

ARTICOLUL 116 - Structura
ARTICOLUL 117 - Înfiinţarea
ARTICOLUL 118 - Forţele armate
ARTICOLUL 119 - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

SECŢIUNEA a 2-a - Administraţia publică locală

ARTICOLUL 120 - Principii de bază
ARTICOLUL 121 - Autorităţi comunale şi orăşeneşti
ARTICOLUL 122 - Consiliul judeţean
ARTICOLUL 123 - Prefectul

CAPITOLUL VI - Autoritatea judecătorească

SECŢIUNEA 1 - Instanţele judecătoreşti

ARTICOLUL 124 - Înfăptuirea justiţiei
ARTICOLUL 125 - Statutul judecătorilor
ARTICOLUL 126 - Instanţele judecătoreşti
ARTICOLUL 127 - Caracterul public al dezbaterilor
ARTICOLUL 128 - Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
ARTICOLUL 129 - Folosirea căilor de atac
ARTICOLUL 130 - Poliţia instanţelor

SECŢIUNEA a 2-a - Ministerul Public

ARTICOLUL 131 - Rolul Ministerului Public
ARTICOLUL 132 - Statutul procurorilor

SECŢIUNEA a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii

ARTICOLUL 133 - Rolul şi structura
ARTICOLUL 134 - Atribuţii

TITLUL IV - Economia şi finanţele publice

ARTICOLUL 135 - Economia
ARTICOLUL 136 - Proprietatea
ARTICOLUL 137 - Sistemul financiar
ARTICOLUL 138 - Bugetul public naţional
ARTICOLUL 139 - Impozite, taxe şi alte contribuţii
ARTICOLUL 140 - Curtea de Conturi
ARTICOLUL 141 - Consiliul Economic şi Social

TITLUL V - Curtea Constituţională

ARTICOLUL 142 - Structura
ARTICOLUL 143 - Condiţii pentru numire
ARTICOLUL 144 - Incompatibilităţi
ARTICOLUL 145 - Independenţa şi inamovibilitatea
ARTICOLUL 146 - Atribuţii
ARTICOLUL 147 - Deciziile Curţii Constituţionale

TITLUL VI - Integrarea euroatlantică

ARTICOLUL 148 - Integrarea în Uniunea Europeană
ARTICOLUL 149 - Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

TITLUL VII - Revizuirea Constituţiei

ARTICOLUL 150 - Iniţiativa revizuirii
ARTICOLUL 151 - Procedura de revizuire
ARTICOLUL 152 - Limitele revizuirii

TITLUL VIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii

ARTICOLUL 153 - Intrarea în vigoare
ARTICOLUL 154 - Conflictul temporal de legi
ARTICOLUL 155 - Dispoziţii tranzitorii
ARTICOLUL 156 - Republicarea Constituţiei

„Blocada - un roman baroc” (MOMESCU 1992)

 Mona Momescu, Blocada - un roman baroc, „Tomis”, Constanța, 1992, ianuarie

Romanul lui Pavel Chihaia, „Blocada”, apare într-o perioadă în care literatura română trăia un al doilea moment al avangardismului și în care modelele de scriitură interbelică fuseseră acceptate și reclamau depășirea. Această curioasă întoarcere spre avangardism în poezie este marcată în proză de o aparentă reluare a realismului, ca și cum, după experiența scriiturii proustiene sau aceleia, anacronică aparent a prozei „mitologice”, literatura română regăsește pasiunea reducției clasice. „Blocada” este un roman mai puțin obișnuit, prin aceea că posedă o biografie destul de neîndurătoare: suspendat la scurt timp după apariție, va reapărea la foarte mulți ani cu riscul de a fi privit acum ca literatură a diasporei românești. Mai însemnată decât această biografiei supusă istoriei și accidentelor sale, romanul posedă o biografie interioară, pe care se întemeiază însuși modelul de scriitură propus de P. Chihaia. În postfața apărută la „Dacia”, I. Negoițescu remarcă meșteșugul compoziției în roman; având ca modele gravuri și pânze ale picturii flamande, romancierul alcătuiește portrete și ipostaze diferite ale aceluiași personaj, pe care le plasează într-o epocă mereu în mișcare. Într-o scrisoare către criticul I. Negoițescu, și aceasta publicată la sfârșitul romanului, P. Chihaia dezvăluie modelele plastice pe baza cărora și-a născocit personajele; cel mai important și mai recognoscibil este Rembrandt, nu atât prin tematica plasticii sale, cât mai ales prin alternanța clar-obscur.

Acestea sunt câteva motive pentru a considera romanul ca aparținând barocului. Un baroc cu semantică generoasă, ce transcede momentul istoric în care și-ar fi găsit locul în cultură și care doar aparent adoptă forma clasică; acest baroc poate fi alăturat mai curând acelui „clasicus asiduus”, care nu oferă modele de scriitură, ci mai curând de ființare și care scapă canoanelor, cărora numai epigonismul clasic li se supune. Acest baroc, mai profund decât „barocus maniera”, ce este specific perioadei de dislocare a canonului clasic, vehiculează, cu subtilitate, toate toposurile baroce și, mai ales, instituie metafora ca sens suprem al limbajului.

I. Negoițescu remarca, fulgurant, în postfață, „scriitura amplu barocă” din roman, fără a o analiza pe larg. Totodată, vorbește despre „superbul anacronism” cu care începe romanul, anume portretul persanului Hvaja al Wasiti, o inserție a culturii orientale străvechi pe tărâmul Dobrogei, și el aflat sub semnul unui Levant alterat și topit treptat de urmele unei culturi în care se întâlnesc morfologii multiple. Hvaja al Wasiti, adoptat de tomitani prin adaptarea numelui - Vasi - este ultimul descendent al unui timp primordial, marcat permanent de lupta între Ormuzd și Ahriman.

„Blocada”, dincolo de a fi un roman al formei mereu deformate, în mișcare, este un roman al interioarelor, și acesta un topos baroc. Interiorul prăvăliei lui Vasi, care scapă canoanelor timpului, este secondat de interioarelor tenebroase ale restaurantului Marcu, clădire înghițită treptat de trupul pământului tomitan și expresie a kitsch-ului absolut: în „stabilimentul” lui Hemcea, proaspăt îmbogățit, sunt silite să stea alături de piese de mobilier nobiliar, suveniruri marinărești de un gust îndoielnic, un plan de o valoarea mai mult simbolic. Această imagine caleidoscopică a interiorului de la „Comandorul” este o sugestie barocă: unitatea apare mereu ca fragmentare, deci totalitatea este efemeră. Un alt tip de interior, perfect corespondent prăvăliei persanului este Castelul dominat de fosta curteană de Braia și de soțul  său decrepit, Simeon, un duh al locurilor. Castelul se află în afara orașului Tomis, în Lazul, sustrăgându-se astfel sistemul de determinări căruia orașul îi cade pradă cu toată ființa sa. Interioarele castelului sunt, de la începutul romanului, în ruină; lupta cu spațiul deschis a fost câștigată printr-un compromis între perfecțiunea formei fixe și spațiile nelocuite, neatestate prin limbaj,  universul zerologic; rezultatul este o permanență a boltelor gata să se prăbușească, a luminii umbrite tot timpul; Braia, castelana neverosimilă, care era iluzia că poate controla în oraș din afara lui - așa cum Vasi trăiește cu aceeași iluzie în interiorul orașului, va asista tăcută, la inițierea tuturor personajelor în misterul castelului său. Imaginea castelului și, mai ales, modul în care aproape toate personajele sunt legate de acestea sunt sugestii de proză fantastică; ieșit din timp, castelul se încăpățânează să ocupe un spațiu pe care, vrând-nevrând, toate personajele îl calcă, intrând astfel în jocul inițierii. La castel va poposi dezrădăcinatul Hemcea cu fiică-sa Cristina, pe care o va lăsa Braiei; Cristina se va iniția în tainele curtezanelor în castel, vegheată de ochiul atent al Braiei, femeia care, din plăcerea spectacolului, arătării, aparenței baroce va lansa între existența de preoteasă a Venerei și aceea de femeie pioasă, mereu înveșmântată în negru și care o va iniția pe Cristina și în tainele mitologiei biblice.

În această lume, a unui tragism de esență, bine mascat în spatele spectacolului pe care personajele și-l oferă unul celuilalt tot timpul; dualitatea tragismului provine din schimbarea unghiului de percepție; tragedia „mare” a istoriei (războiul și blocada care imobilizează Tomisul timp de câțiva ani) înghite conflictele personale - adjudecarea puterii „din umbră” asupra orașului de către Vasi  pe de o parte și tandemul Braia - Marcu, conflictul dintre Hemcea și Șandru, amantul aventurier al Cristinei și conflictul Hemcea - Cristina. În perspectiva blocadei, conflictele personale își modifică dimensiunile; ele devin fie meschine în raport cu istoria, fie împrumută ceva din fatalitatea istoriei. Faptul că romanul propune  și construiește un model al ființării baroce este întărit și de permanenta mișcare pe care orașul și-o asumă, chiar sub presiunea blocadei; orașul își asumă riscul metamorfozei: aflăm că primăria locală, parcă intuind metamorfoza dorește să schimbe înfățișarea urbei, demolând clădirile vechi și așezând în locul acestora semne ale arhitecturii noi. Nimic din vechiul oraș nu va scăpa neatins de furia transformării, o iluzie a mișcării pe timpul blocadei, cu excepția castelului ruinat al Braiei. Castelana însăși se va muta în oraș, preferând magiei locului rolul de pensionară a unui bordel de mâna a treia. Ca într-o scriitură veritabil barocă, forma supraviețuiește existenței pure, care nu a trecut încă pragul metamorfozelor; personajele se transformă prea puțin în esența lor; ele au însă diferite ipostaze împrumutate din grafica și pictura flamandă.

Micșorarea rolului personajului ca fi însoțită de o inserție, din ce în ce mai acută, a teoriilor, a dizertațiilor care au ca subiect diverse tipuri de abordare a moralei. Astfel alături de maniheismul lui Vasi, reprezentativ pentru tensiunea barocului, pentru concurența dintre iluminare și întunecare, vom întâlni moralitatea austeră și imobilă a familiei de adventiști și apoi resemnarea contemplativă a tătarului Ciagatai, care își așează existența sub umbra voinței lui Allah. Această preluare a rolului personajelor de către discursurile lor, constituie unul din simbolurile care apar la sfârșitul barocului, alături de clovn, spectacol, circ. În orașul Tomis, încercat de plictiseală și anacronism, poposește circul lui Bacruban, imobilizat ulterior de blocadă. Circul intră în viața orașului și constituie o replică, aceea a totalității efemere, față de destrămarea vechiului oraș. Moartea circului lui Bacruban prin aducerea lui la realitate, va fi un simbol al orașului, care, lipsit de strălucirea mimei, va fi înghițit de noul timp.

Deși romanul este, prin structură, baroc, prozatorul oferă, în scrisoarea adresată lui I. Negoițescu, o „scară” a romanului, o biografie vie a acestuia, care, conjugată cu biografia personală, reclamă o interpretare aproape lansonistă. Preferăm să interpretăm acest gest ca pe un gest baroc final, de asumare a unei forme care scapă canonului și adevărului ultim. Romanul lui Pavel Chihaia nu ilustrează ceea ce stilistica desemnează drept baroc al avangardismului. El este scris într-o perioadă în care istoria reală și, implicit, proiecția ei critică, istoria literară, începeau să se citească prin metamorfozele fără sfârșit ale omului baroc. În această proiectare a formelor în ontologic se află singularitatea romanului „Blocada”, care există în scriitura autohtonă nu prin apartenența la o generație, un spațiu sau la faptul că afost obligat să iasă din istoria literară pentru o perioadă îndelungată.