„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993, decembrie

*

La New Delhi, India, a avut loc recent un prestigios congres internațional la care au participat nume de rezonanță din domeniul biochimiei farmaceutice, științelor farmaceutice și medicinei. Alături de cercetători din SUA, Canada, Japonia, China, India etc, a participat și conf. univ. dr. Natalia Roșoiu, creatoarea medicamentului „Alflutop”, care a prezentat lucrarea „Medicamentul Alflutop - compoziție chimică și efect terapeutic - explicarea mecanismului in vivo”. Intervenția cercetătoarei din Constanța sa- bucurat de un succes deosebit, lucrarea sa fiind solicitată pentru a vedea lumina tiparului, autoarea fiind invitată de pe acum la congresul următor, care va avea loc la Toronto, Canada.

*

Sala „Project” din Constanța a găzduit expoziția de tehnică de calcul a grupului de firme UNI DATA. Au fost prezentate publicului constănțean ultimele noutăți în materie, între care platforma hardware și software, rețele, soluții de interconectare, comunicații de date, multimedia, UNIX, CAD etc.

*

Inițiativa Biroului Permanent al PNL Constanța de a acorda bursa „I. C. Brătianu” unui student constănțean în 1994 este demnă de a fi semnalată, deși modesta sumă de 15.000 lei nu va putea acoperi  nici măcar contravaloarea ciorbei zilnice pe timp de o lună.

*

Legendarul „revoluționar” constănțean Lazăr Cercel continuă să-și dea în petic: încălcând cu voioșie statutul asociației și toate legile în vigoare. Ultima sa năzbâtie a fost deosebit de spectaculoasă: însoțit de numeroși „simpatizanți” din Mangalia și comuna 23 August, a reușit să schimbe comitetul director și să se autoinstaleze președinte al Asociației Revoluționarilor din Constanța. În episodul următor vom asista probabil la o nouă „detronare” a sa din funcție. Circul continuă...

*

Un eveniment important în viața etniei turco-tătare musulmane: Conferința Națională a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România a analizat nu demult activitatea desfășurată în ultimii doi ani, fiind reținute numeroase propuneri care vizează atât perspectiva imediată, cât și viitorul Uniunii. În funcția de președinte al UDTTMR a fost ales ing. Mambet Unal, iar în cele de vicepreședinți Memedemin Iașar, Ecrem Gafar și Șucuri Baubec.

*

O delegația a filialei Constanța a UDTTMR a efectuat o vizită în Republica Karaceai Cercheză la invitația domnilor Kazakov Ilias, Sanglibai Abutalip și Kereit Ramazan, membri de frunte ai Uniunii Tătare din republică. În cadrul schimburilor de vedere și contactelor avute în raionul Adighe Habi au fost consolidate relațiile de prietenie între reprezentanții celor două Uniuni, deschizându-se largi perspective de colaborare.

*

Postul local de televiziune „SOTI” a împlinit doi ani de activitate. Din păcate, primul post de televiziune din Constanța emite la ore târzii din noapte, după încheierea programului II al TVR și sâmbăta dimineața. Tuturor colegilor de la „SOTI” un „La mulți ani!”.

*

Florica Stanciu debutează editorial cu romanul istoric „Umbre la fereastra cetății”, o interesantă radiografie a ținutului dintre Dunăre și Mare în preajma războiului din 1877. Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Europolis din Constanța, lansarea sa fiind găzduită de librăria „Mihai Eminescu”.

*

Au apărut numerele 5, 6 și 7 ale suplimentului literar artistic „Albatrosul” al cotidianului „Cuget liber”. Sumarul acestuia este o mărturie a faptului că minusculul nucleu redacțional își ține promisiunea făcută cititorilor în numărul de debut: promovarea valorilor autentice ale acestui spațiu, popularizarea valorilor universale ale literaturii și artei.

*

În condiții grafice excepționale a văzut lumina tiparului în Belgia un cuprinzător volum de haiku, în care, alături de maeștri ai genului din întreaga lume, figurează și câțiva membri ai Societății de Haiku din Constanța. Felicitări profesorului Ion Codrescu și tinerilor autori! 

„Eroul de la Steffen Sftrait” („TOMIS”)

 ?, Din istoria bătăliilor pe mare. Eroul de la Steffen Strait, traducere Aura Dumitrache, „Tomis”, Constanța, 199?

În timpul celui de-al doilea război mondial, deși serviciul american de submarine reprezenta numai 1,6% din toată flota navală, suferise pierderi mai mari decât orice altă ramură a marinei. Din 374 de ofițeri și 3131 membri de echipaj care și-a pierdut viața în Pacific, nici unul n-a murit mai eroic decât Howard Gilmore.

Activitatea lui Gilmore a fost relativ scurtă - mai puțin de opt luni - dar a cuprins atâta acțiune câtă poate exista de-a lungul vieții unui om. El a primit botezul, nu în apele calde și însorite ale Pacificului de Sud, ci în apele ce mărgineau insulele Aleutine, la vest de Alaska. 

Growler era încă în construcție când Gilmore a fost numit comandant în 1941, urmărind cu un ochi de părinte copilul ce se năștea pe docul de la Groton, Connecticut.

Pe 2 noi. 1941, cu o lună înaintea atacului de la Pearl Harbour, Growler a fost lansat la apă cu toată ceremonia tradițională.

În acest timp, serviciul de informații al marinei americane aflase un secret de ultimă oră, cu privire la detaliile operațiunii MI a amiralului Yamamoto, o schemă ce cuprindea strategia navală din Orientul Apropiat, care urma să anihileze forța americană. Aflându-se informația de neprețuit a intenției de acțiune a dușmanului, amiralul Chester Nimitz a alcătuit planul ce se baza pe alcătuirea unei linii de apărare formată din submarine dispuse într-un cerc larg de 300 mile la nord de Oahu. Astfel, a trimis Growler și alte șapte submarine în portul olandez [?] Unalaska, pentru a sprijini celelalte nave aflate acolo.

Triton a deschis lupta atacând distrugătorul Nenohi și scufundându-l. Rândul lui Growler a venit în dimineața următoare, când au fost depistate 3 distrugătoare. La începutul războiului distrugătoarele dușmane nu erau privite ca o țintă potrivită pentru atacul submarinelor, din cauza riscurilor implicate. Și sigur că o încercare de a ataca trei distrugătoare simultan era o sinucidere, mai ales că dușmanul era deja în alertă în urma scufundării lui Nenohi.  

Cercetările de după război au confirmat că Gilmore a scufundat Arare - un distrugător modern de 1961 tone și a produs grave avarii altuia, trimis în șantier la Tokyo, pentru reparații.

Timp de 13 zile, cât Growler a patrulat zona, a scufundat patru nave. Gilmore era încântat atât de echipaj, cât și de submarinul său. În două misiuni de patrulare a înregistrat succese remarcabile la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

La sfârșitul anului 1942 a fost trimis în Australia. Zona ce trebuia patrulată se afla între insulele Gilbert la est și Palau la vest. Centrul atenției trebuia să fie însă Strâmtoarea Steffen.

În noaptea de 16 ianuarie, Gilmore a interceptat un convoi japonez și a scufundat o navă. Acestui succes i-a urmat un altul, prin torpilarea altei nave, trei nopți mai târziu. Lupta pentru Guadalcanal atingând culmea vărsării de sânge, convoaiele care traversau insulele Solomon la nord erau foarte bine apărate de escorte de antisubmarine, astfel că atacul devenea din ce în ce mai dificil.

Growler a continuat să patruleze zona cu insistența vulpii care-și urmărește prada. S-a încercat atacarea a încă șapte convoaie, dar nici o navă nu a putut fi distrusă. Aceasta a constituit o mare dezamăgire pentru echipaj, care se obișnuise numai cu succese. Mulți comandanți s-ar fi întors acasă. Dar Gilmore a strâns din dinți și a continuat. Cei de la puntea lui Growler susțineau că nava era urmărită de blestem, dar Gilmore a ignorat asemenea superstiții. Parcă sporindu-i îngrijorarea, apele erau total lipsite de ținte și astfel că el s-a întors la Strâmtoarea Steffen. Era de fapt liniștea dinaintea furtunii, deoarece flota japoneză era pe punctul de a lansa operațiunea de evacuare Guadalcanal. Gilmore, nu cunoștea nimic din această hotărâre dramatică, ca de altfel nici flota americană. Cunoscând intențiile dușmanului, e puțin probabil că Growler sau oricare alt submarin din zonă s-ar fi repezit către The Slot să atace distrugătoarele care se duceau sau veneau dinspre Guadalcanal.

În noaptea de 30 ianuarie, a localizat un alt convoi și a reușit să avarieze o fregată. Dar i s-a răspuns printr-un contraatac. Mulțumită priceperii și răbdării lui Gilmore, însă, s-a putut părăsi zona.

În următoarea seară, căpitanul lui Growler stând în cabina sa într-o stare de depresie provocată de insuccesele repetate din ultima vreme, a fost chemat în camera de comandă. Ofițerul l-a informat că a detectat o țintă la 18 mile distanță. Cu mirosul dușmanului în nări, el nu și-a irosit timpul, pregătindu-se pentru un atac de suprafață. Ținta era acum destul de vizibilă - o canonieră de 3000 tone la 8000 iarzi. Growler a încercat să se apropie. Canoniera a detectat însă silueta submarinului și câteva momente mai târziu bătaia unui tun de 5 inci a spart întunericul explodând chiar lângă submarin. La puțin timp. Growler a lansat două torpile. Zâmbetul răutăcios schițat de Gilmore arăta satisfacția reușitei. Dar orice urmă de satisfacție a dispărut când torpilele și-au schimbat direcția îndreptându-se spre submarin. Dându-și seama de situație, tot ce a putut face în următorul moment a fost să iasă din raza de acțiune a acestora. Și a reușit. Torpilele au trecut pe lângă Growler pierzându-se în întuneric.

Growler a fost extraordinar de norocos că nu a împărtășit soarta altor submarine care au căzut victime propriilor torpile. Tullibee, de exemplu, s-a scufundat la nord de Palau, pe 26 martie 1944. Tang s-a scufundat în condiții similare la nord-vest de Formosa, pe 24 octombrie în același an. Asemenea accidente nu reprezentau o noutate. O altă întâmplare a fost pe 27 aug. 1879, când o torpilă s-a întors asupra navei care a lansat-o. Este vorba de corveta peruviană Abtao. Datorită curajului locotenentului Diez Carusco, care, cu mâinile goale, a deturnat traiectoria acesteia, s-a prevenit o tragedie.

Gilmore nu a împărtășit credința echipajului său superstițios care credea că-i urmărește blestemul, dar era mult mai nefericit de această situație.

Submarinul a fost de două ori norocos: în primul rând că putut evita torpilele ricoșate, iar în al doilea rând că a scăpat de urmărirea canonierei care lansa bombe de adâncime, la o mică distanță de locul unde era Growler.

Pe data de 4 februarie, submarinul a interceptat un mic convoi la câteva mile sud de Strâmtoarea Steffen, cuprinzând două nave de marfă de 1000 tone, escortat de o patrulă ce se îndrepta spre Canalul Gazelle. În ciuda condițiilor atmosferice, Growler s-a decis să întreprindă un atac de suprafață. El a schimbat direcția sud, a mărit viteza pentru a se putea posta înaintea convoiului. Deodată și fără nici un avertisment, Growler a lansat primul foc. La aproximativ 5000 iarzi, escorta japoneză a detectat submarinul. Semnalele luminoase au descoperit periscopul lui Growler. În câteva secunde japonezii au deschis focul și numaidecât bucăți din corpul navei au început să sară în aer. În același moment a apărut și un submarin japonez intenționând să-l urmărească. Dar Gilmore dăduse ordinul de scufundare în adâncime.

Bombele de adâncime lansate de submarinul japonez i-au produs lui Growler avarii la valvele hidrostatice, determinând infiltrații de apă.

În această situație, pentru a nu fi detectați, navigau un timp cu motoarele racordate la viteza de urgență, ca apoi să încetinească. Din cauza naturii primitive a sonarului ambarcațiunii dușmane, submarinul n-a putut fi văzut și, în final, Growler a putut naviga liniștit însoțit de zgomotul bombelor dușmane.

Growler a rămas scufundat în următoarele zile, exceptând o perioadă de timp când, fiind la suprafață, au putut efectua reparațiile necesare. Apoi submarinul și-a continuat drumul spre vest cu viteză mică în căutare de noi ținte.

În noaptea de 7 februarie, pe ecranul radar, cu mare greutate, din cauza ceții ce învăluia Strâmtoarea Steffen, a fost interceptată o navă de patrulare de 2500 tone.

Panica i-a cuprins imediat ce au constatat că nava dușmană avea aceeași traiectorie cu a submarinului. Chiar cu câteva minute înaintea impactului, ofițerul japonez alarmat a reacționat imediat virând la dreapta cu viteză maximă. Radarul lui Growler a urmărit schimbarea direcției. Dar înainte ca orice măsură să fie luată, conturul navei a apărut reliefat în ceață. Sirena a început să urle, impactul a fost inevitabil. Prova lui Growler a lovit nava dușmană aflată încă în mișcare.

Apoi, aceasta din urmă a deschis focul asupra periscopului lui Growler. Dezastrul produs pe puntea de comandă a fost de nedescris. Cei doi observatori rămași în viață au fost răniți de așchii sărite din corpul navei, iar brațul stâng al lui Gilmore atârna sfâșiat de gloanțe. Ofițerii de punte ajutau la transportarea răniților, întorcându-se să-l ajute pe Gilmore. Acesta era tuturor gloanțelor și sângera abundent. El a ordonat ofițerilor să coboare. Cei doi au ezitat o clipă dacă să respecte ordinul sau nu. Dar a învins disciplina. Gilmore a fost lăsat singur pe covertă.

Cea mai mare parte din echipaj nu era conștientă de drama ce avea loc pe punte. Închiși în compartimentele lor înguste, cu nici o șansă de evadare, își îndeplineau îndatoririle cu stoicism. Apa pătrundea în camera de comandă, iar sala pompelor a fost parțial inundată. În interiorul periscopului, locotenentul de pe Growler aștepta la capătul scării, în speranța că Gilmore va încerca să coboare.

Acesta n-avea de parcurs decât 8 picioare până la scară. Dar nefiind în stare să se miște și cu tunurile care măturau totul în cale, el știa că avea puține șanse să supraviețuiască. Mai mult, submarinul aflându-se încă sub raza tirurilor tunurilor, orice întârziere ar fi dus la totala distrugere a navei. Gloanțele lăsau urme serioase în partea de sus a periscopului și era numai o chestiune de timp ca dușmanul să reușească să scufunde Growler. Gilmore s-a hotărât. Adunându-și puterile a dat ordinul decisiv: „Intrați în imersiune!” Răvășit de emoție, Schade s-a supus. El a realizat că acum nu mai era căpitanul navei, respectând ordinul comandantului. Gilmore nu mai era, el preluând comanda navei. Viața fiecărui membru al echipajului devenise acum propria responsabilitate. Respirând adânc și rugându-se ca emoțiile interioare, a rostit ultima comandă: „Intrați în imersiune! Să părăsim imediat locul acesta.”

Printr-un miracol Growler a supraviețuit. Cu toate avariile suferite, Schade a reușit să aducă submarinul înapoi la Brisbane, o distanță de mai mult de 1000 de mile. Dacă Gilmore ar fi supraviețuit, ar fi fost mândru de căpitanul său.

Eroismul lui Gilmore a fost recunoscut postum, fiind decorat cu medalia de onoare. Prin sacrificiul său, el a devenit o legendă și un exemplu pentru toți comandanții din lume. Dup efectuarea reparațiilor, Growler a intrat din nou în luptă, reușind să scufunde un total de 32.607 tone nave japoneze. Pe 8 noiembrie, după mai puțin de două luni, a plătit și el ultimul tribut, fiind bombardat la adâncime de un escortor japonez, la sud-vest de Skezon. Deși și-a găsit sfârșitul pe fundul Mării Chinei de Sud, Growler nu va fi uitat, iar numele lui va fi legat întotdeauna de Howard Gilmore, care și-a sacrificat viața în beneficiul supraviețurii celorlalți.

”Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

A. T. - Harry Tavitian, să vorbim despre singurătatea și, de ce nu, despre singularitatea jazzman-ului „de cursă lungă”. Mă exprim astfel pentru că, în virtutea unei posibile comparații cu alpinismul, sunt mulți care pornesc ascensiunea legați de aceeași sfoară, dar, fatalmente, puțin au șansa de fi primii care au atins vârful

H. T. - Da, în privința asta eu recunosc că duc o cursă oarecum singulară sau solitară. Aceasta nu se întâmplă din lipsă de parteneri, ci prin faptul că pe undeva, cred că jazzman-ul are nevoie să creeze oarecum în singurătatea lui. Doar într-un astfel de cadru el poate să-și elaboreze tot acest aliaj al său, materialul și concepția sa. Că după aceea el iese în lume și se adresează publicului, asta este altceva, dar în acele prime faze ale concepției consider chiar necesar ca singurătatea să existe.

Eu, pe undeva, sunt și o astfel de fire: deși îmi place foarte mult și compania prietenilor, îmi de multe ori problema limitelor între care îmi pot găsi echilibrul.

A. T. - Cu toate acestea, mulți oameni trăiesc cu impresia că jazz-ul este un sport de echipă. Să înțelegem atunci că realitatea este alta?

H. T. - Sigur că este un sport de echipă, dar în clipa aceasta fiecare trebuie să fie foarte stăpân pe el, să-și cunoască foarte bine meseria, în jazz este mare nevoie de acest lucru. De aceea, formulele care m-au atras și în care am cântat în ultima vreme au fost cele reduse. În primul rând începând cu formula de solo, când tu însuți ești primul om căruia trebuie să te adresezi, continuând cu formula de duo pe care am adaptat-o mai frecvent în ultimii ani, alături de bateristul Corneliu Stroe sau saxofonistul rus Anatoli Vapirov. Am subliniat că primul meu partener a fost percuționist, iar cel de-al doilea saxofonist fiindcă deși esența mea, fondul meu rămân aceleași, trebuie totuși să mă adaptez gândirii și concepției diferite a fiecăruia. Deci, cu cât este mai restrânsă formula în care cânți, cu atât mai bine trebuie să stăpânești instrumentul, cu atât gândirea ta trebuie să funcționeze mai prompt, mai ales că în jazz deciziile sunt luate aproape pe moment, jazz-ul fiind o muzică spontană. Asta îl și deosebește de fapt de muzica clasică, simfonică, de cameră.

A. T. - Pe lângă faptul că sunteți cunoscut ca un maestru al improvizației, se poate vorbi totuși de o strategie anume, de o „premeditare” a recitalului?

H. T. - Desigur că există, chiar într-o măsură mai mare decât își imaginează oricine. Ați folosit cuvântul „improvizație” și, în fond, nu este greșit. Dar acest cuvânt are și oarecare neajunsuri pentru jazz, deoarece pentru un meloman mai puțin avizat improvizația reprezintă ceva conjunctural, care nu îi inspiră prea mare încredere, astfel că prefer termenul de „spontaneitate”, efectul fiind același. Deci noi improvizăm, noi cântăm spontan, însă punctul de plecare este o temă dată, un nucleu, un motiv tematic, un ritm, cât de puțin, există așadar motivul tematic pe care începem apoi să-l dezvoltăm. Această dezvoltare este cea care are loc improvizatoric, spontan. Ea nu este pusă pe note, noi nu cântăm după o partitură, dar în timp ce improvizăm, prelucrăm de fapt materialul inițial al temei respective, iar prelucrarea se poate face în nenumărate feluri, există atâtea posibilități, atâtea procedee, mai ales că jazz-ul are deja o evoluție de o sută de ani și stilurile s-au diversificat atât de mult. Jazz-ul a intrat în combinație cu folcloruri ale diferitelor popoare, cu muzica de cameră, cu muzica veche, cu atâtea alte elemente, încât a ajuns un fenomen, aș putea spune, foarte-foarte pestriț. Deși improvizăm, nu poate fi vorba de haos. Jazz-ul are nevoie și beneficiază de o doză extraordinar de mare libertate. Sigur că orice artă nu poate exista decât în libertate. Mie mi se pare însă că jazz-ul face o excepție poate și fiindcă este și cea mai tânără dintre arte, născută la începutul secolului nostru, spre deosebire de celelalte arte care au împlinit câteva secole de existență.

Desigur că libertatea este un lucru foarte frumos, dar și foarte „periculos”, ca să spun așa. În sensul că, sunt convins că pe măsură ce ești mai liber, cu atât este nevoie să fii mai ordonat. Libertatea te face pe undeva pasibil și de multe greșeli care sunt pândite din toate părțile. De aceea improvizația în jazz înseamnă mult mai multă ordine decât în alte genuri. Atunci când un pianist o piesă de Prokofiev, Șostakovici sau Bartok, el știe că are de cântat foarte clar acea partitură. Sigur că și munca lui este imensă, el interpretează, dă sensuri noi, dar știe, repet, că are de făcut un lucru pe care nu are cum să-l modifice.

În cazul nostru, însă, creația și interpretarea au loc în aceeași clipă. Se nasc, se consumă și mor în aceeași secundă.

A. T. - Urmărind concertul-spectacol susținut în această vară alături de saxofonistul rus Anatoli Vapirov, s-a putut observa totuși cu ușurință existența unui scenariu. Acolo nu era numai muzică, ci era vorba și de o idee foarte clar urmărită, care se regăsea nu numai în muzică, era o mișcare ordonată, la granița cu coregrafia, plus alte mijloace de exprimare care aparțin teatrului.

H. T. - Este adevărat și poate că aceste lucruri au rămas, în privința mea, doar ca niște reminiscențe sau niște amintiri ale unor lucrări pe care cu ani în urmă le făceam într-o doză mult mai mare. Este vorba  de preocuparea mea pentru mișcare, costum, scenografie în muzică, deci împletirea muzicii cu toate aceste elemente sau, mai pe scurt, teatru instrumental.

A. T. - Ceea ce spuneți acum ne reamintește  spectacolul „Furtuna” de W. Shakespeare, o montare inedită, a cărei scenică a fost, din păcate, scurtă și la care ați participat „plenar”.

H. T. - Acolo a fost însă o piesă pusă în scenă de o regizoare profesionistă (Mona Chiriță - n. n.), cu actori, cu păpuși, unde eu și Corneliu Stroe am făcut muzica.

Numai că muzica nu era pe bandă, ci eu și cu Stroe am apărut direct spectacol, cu toate instrumentele noastre, cu costumație, într-un cuvânt, eram distribuiți în spectacol. Dar ceea ce vă spuneam eu despre teatru instrumental este altceva. Mă gândesc la încercările mele, suitele pe care le-am scris în 1985, 1986, 1987, de exemplu „Music for Double Trio” sau „Cum a salvat Anton Pann Occidentul”. Apoi au fost suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii 1987-1989 și aici și la Brașov sau în alte locuri. Am studiat mult obiceiurile legate de această sărbătoare. Apăream cu texte, colinde, costumație, instrumentație adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosferă de ritual.

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din vină de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

A. T. - Și pentru că tot am ajuns „acasă”, să vorbim puțin despre clubul de jazz care ne găzduiește.

H. T. - Mai exact este vorba despre Fundația culturală Harry Tavitian. Acest club funcționează în cadrul ei, de două ori pe săptămână, luni și vineri de la ora 18 și își propune să-i adune pe cei puțini interesați de jazz, de arta adevărată. Asta pentru că, din păcate, concertele sunt foarte puține, iar aici putem asculta discuri, casete și chiar viziona benzi video. În curând vom extinde programul. Duminica va di dedicată audițiilor de muzică veche, preclasică, contemporană, străină și românească. Nu pot să spun exact ce vom asculta, pot să vă spun cu siguranță ce NU vom asculta. Vor fi evitate toate acele piese devenite „șlagăre”, cu cele câteva nume de compozitori care se găsesc în permanență pe afișele concertelor și la noi dar și în străinătate: Beethoven, Mozart, Schubert, Schumann, Chopin. De fapt, lor li se aduce un prejudiciu fiind cântați prea des. Istoria muzicii nu se rezumă numai la ei, iar vrem să oferim un fel de alternativă. Vom asculta ceea ce nu se ascultă de obicei în sălile de concerte sau ceea ce se ascultă prea rar. Vom viziona la video filme de artă. Sperăm să avem invitați oameni de cultură, am organizat deja niște întâlniri pe tema spiritualității ortodoxă. 

A. T. - Cu toate acestea, se vorbește tot mai mult despre absența atelierelor de improvizație, așteptate de publicul constănțean ca niște „daruri” ale fiecărui sfârșit de lună.

H. T. - Da, știu, nu sunt străin de acest lucru. Atelierele de improvizație au „mers” foarte bine, ajunseseră chiar un punct de referință pentru Constanța între anii 1987-1989, ultimul fiind în martie 1990. Însă tot sistemul anterior odată bulversat fiind, am fost și noi afectați de acest lucru. Aspecte, poate mărunte, cum ar fi cel pecuniar, ne-au făcut să nu mai putem ține aceste ateliere. Acest fenomen, cred eu, l-a resimțit și publicul, care acum pare că începe să revină. Pentru mine, în continuare, aceasta rămâne însă o problemă. Fără falsă modestie pot să vă spun că în ultimii trei ani absența de pe scenele constănțene nu mi se datorează numai mie, în exclusivitate, și aici pun punct acestui capitol.

A. T. - Să vorbim atunci numai despre anul concertistic 1993 sau despre împlinirile lui.

H. T. - A fost un an bun, chiar dacă în acest moment nu-mi amintesc cu exactitate toate realizările mele.

Chiar acum, foarte recent, mi-a apărut un compact-disc „There is Aways a Home”, scos la Varna de Anatoli Vapirov. El cuprinde două concerte pe care le-am susținut împreună cu saxofonistul rus în vara aceasta, în Italia. În urmă cu câteva luni a apărut și o casetă, tot în duet cu Anatoli Vapirov, care cuprinde o bandă înregistrată la Moscova în 1991. În vară am participat la Festivalul Internațional de Jazz de la Varna împreună cu cvintetul „Blues Community”, în a cărui componență alături de mine și de Corneliu Stroe, se mai află trei tineri foarte talentați: clujeanul Hano Hoffer la chitară și muzicuță, saxofonistul bucureștean Mihai Iordache și Cătălin Rotaru la contrabas. Apoi am participat și la proiectul „Euro-România”, fiind invitat de UNESCO, la două săptămâni de croazieră pe Dunăre, împreună cu o echipă de artiști, în ideea de a scoate cultura română în Europa. În toate porturile în care am acostat, Bratislava, Budapesta, Viena etc, au avut loc spectacole folclorice, de teatru, muzică de cameră și jazz. Eu am fost bucuros nu atât pentru că am fost invitat acolo, ci fiindcă prin mine, de fapt jazz-ul a făcut parte din echipa artistică a României, iar acum, de curând, m-am întors din Leipzig, Germania, unde am participat la alt festival.

A. T. - Pentru că ați amintit ultimele apariții discografice ale dv. în străinătate, mă gândeam totuși la succesul de casă pe care l-a înregistrat în 1992 Electrecord cu „Creațiunea”, disc realizat împreună cu Corneliu Stroe.

H. T. - Da, a fost un disc bine primit și în străinătate. Acum am în lucru, tot la Electrecord, un disc cu Eugen Gondi, care, din păcate, de trei ani nu mai este în țară. Este vorba de o bandă mai veche, pe care numai eu o am, cred că nici la Radio nu mai există, a unui concert din 1986 la festivalul de la Satu Mare. Un concert foarte reușit, la care țin foarte mult. Problema este că între timp s-a schimbat conducerea Electrecordului și nu pot să spun ce soartă va avea acest disc. Oricum, eu voi lupta ca el să apară, dacă nu aici, la altă casă de discuri.

A. T. - Nimic încurajator pentru publicul constănțean, nici măcar pentru anul viitor?

H. T. - Tot ce pot spune încurajator pentru publicul meu din Constanța, dar poate mai mult pentru mine, este că eu îl simt totdeauna foarte aproape, așa cum a fost mai bine de zece ani. A fost poate singurul meu sprijin pe care l-am avut în momente foarte grele, ceea ce nu se uită și știu că acest public este în continuare alături de mine, așa cum sunt și eu alături de el. Fără a promite nimic, pentru a nu dezamăgi, vreau să știți că îmi doresc să dăruiesc cât mai multe concerte Constanței și voi lupta pentru aceasta.

„Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Doina Stupcan și Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, „Tomis”, Constanța, 199?

În septembrie 1953, când am început cursurile anului universitar, la Facultatea de Drept din București, tensiunea întreținută de fanaticii de la organizațiile de UTM și de partid scăzuse. Din anul întâi am remarcat o fată frumoasă și blondă, Doina Stupcan, cu o alură sportivă, băiețească. Făcea parte dintr-un grup de colegi, în majoritate bucureșteni, care forma un fel de elită a promoției lor. Printre ei se remarca un băiat slăbuț, sobru, corect îmbrăcat, care urmărea atent ce se petrecea pe culoarele facultății. Era Șerban Nedelcovici, care avea să devină un scriitor important. Stabilit în Franța, în 1990, i s-a acordat titlul de Chevalier de l ordre des Artes et des Lettres, iar în 1992 Premiul Academiei Româno-Americane. În luna octombrie 1954, când eram în anul III, într-o sâmbătă după-amiază am plecat într-o excursie în Bucegi. Cred că eram vreo 80 de studenți. În tren era veselie. Tinerii își exprimau euforic evadarea din București pentru două zile. Am văzut-o și pe Doina Stupcan. Am coborât în  Bușteni când se lăsa seara. Începuse să burnițeze. La poalele muntelui, înainte de a începe ascensiunea, un student de la istorie s-a erijat în conducător al excursiei și a dat dispoziții cu privire la modul cum să escaladăm muntele, pentru a ajunge cu bine la Cabana Babele, locul de destinație. La începutul ascensiunii era veselie, se spuneau glume. Pe măsură ce oboseau, s-a instalat tăcerea. Ninsoarea se întețea. Nu bătea vântul. Prin ninsoare s-au auzit niște strigăte speriate, apoi niște comenzi ca la armată. Un student a alunecat de pe potecă și după câțiva zeci de metri s-a izbit de un brad. Câțiva studenți au coborât cu lanternele aprinse și l-au urcat pe potecă, după care mai mult pe sus l-au dus la Cabana Piatra Arsă. Studentul accidentat a rămas la Piatra Arsă în grija cabanierului și a altor turiști. Noi ne-am continuat drumul fără alte incidente până la cabana Babele. Când ne-am culcat, mai ningea lin.

A doua zi, după amiază, am plecat spre Predeal. Când am ajuns la Piatra Arsă, studentul de la Mine era în comă. Conducătorul excursiei a hotărât să-l coborâm cu o targă. S-au oferit să ajute la coborârea studentului cu targa doar vreo 5 sau 6 studenți, printre care Doina Stupcan. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o solidaritate ca în acel grup. Cred că prezența Doinei a contribuit la sudarea grupului și comportarea cu adevărat camaraderească a tinerilor. Zăpada începuse să se topească și exista pericol de alunecare. Nu știu la câte minute ne schimbam la căratul tărgii. Băieții au încercat s-o menajeze pe Doina, dar ea a refuzat. Nici noi nu vream să rămânem mai prejos. Când am ajuns la poalele muntelui, ne aștepta o ambulanță de la Spitalul din Predeal, care a luat studentul accidentat. Mai târziu am aflat că a murit. Pe ceilalți studenți din grup care au transportat targa cu studentul accidentat nu i-am mai întâlnit. Pe Doina o întâlneam zilnic în facultate și ne salutam cu simpatie.

Istoria din Bucegi am povestit-o de multe ori, elogiind comportamentul Doinei. Când am citit romanul Somnul vameșului, în trei volume, de Șerban Nedelcovici, am întâlnit mai multe personaje cunoscute, transfigurate artistic, bineînțeles, printre care și Doina.

Recent am citit „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” de D. Jela. Am aflat că Doina Stupcan, la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958, a fost arestată și condamnată la șapte ani închisoare. La Jilava a fost colegă de cameră cu Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, fosta soție a lui Eugen Lovinescu și mama Monicăi Lovinescu. Doina Jela reproduce din însemnările Monicăi Lovinescu care a încercat să reconstituie calvarul mamei sale. Monica Lovinescu a fost la Tel Aviv unde a întâlnit co-deținute cu mama sa, la Malmaison și Jilava, care, printre altele, i-au dat relații și despre Doina Stupcan. Citez din însemnările Monicăi Lovinescu: „Doina Stupcan (...) s-a remarcat prin curaj și îndârjire față de anchetatori la proces; îi aducea în fiecare zi mamei de la plimbarea prin curtea închisorii câte o floare, cu toate că un asemenea gest, dacă ar fi fost prins, ar fi fost pedepsit cu izolatorul. Astfel, mama avea prinsă în tăblia superioară a patului - deasupra ei dormea Botzie - un mic buchet care se reînnoia mereu și la care putea privi.”

Din însemnările Monicăi Lovinescu rezultă că Doina era fiică de general, așa cum de altfel se discuta în facultate, iar mama sa lucra într-o cooperativă.

Am cunoscut-o doar în treacăt pe Doiua Stupcan. Dar în cele două cazuri limită, când a ajutat la coborârea cu targa a studentului accidentat, în vreme ce marea majoritate a colegilor s-au eschivat și grija, ca față de o mamă, la Penitenciarul Jilava, pentru colega sa de detenție, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, demonstrează o mare forță de caracter.

În laboratoarele de la Facultatea de Drept care devenise ideologică aproape în totalitate, unde se încerca formarea omului nou, adevăratele caractere au rezistat. 

Este și cazul fiicei de general, Doina Stupcan.

„Cel mai urât monument comunist” („TELEGRAF” 1993)

 Bebe Braia & Marius Dragomir, În plin centrul Constanței, sub nasul Primăriei, zace cel mai urât monument comunist”, „Telegraf”, Constanța, II, 479, 6 decembrie 1993

Pentru că nu are proprietar, iar primarul Neagoe este un „călător”, nimeni nu are de gâd să dărâme „splendoarea”

Cunoașteți, cu siguranță, monumentul postat în parcul Primăriei, de imaginația bogată a maestrului Boris Caragea. Este vorba de monumentul închinat Victoriei Socialismului. Din fericire, socialismul și-a luat de mult tălpășița. Nu același lucru s-a întâmplat și cu monumentul despre care vorbeam. Interesându-ne la persoane competente din Primărie și chiar la Inspectoratul Județean de Cultură, am constatat că nu prea se știe în custodia cui intră mizeria din centrul orașului, motiv pentru care nu-l dărâmă nimeni. Problema a fost dezbătută și în cadrul unei ședințe de consiliu din noiembrie. Pe atunci, domnul Puiu Enache se întreba cât vor mai suporta acest monument al absurdului. Ei bine, credem că se întreabă și astăzi.

„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, noiembrie 1993

*

Pentru a veni în ajutor bolnavilor cu venituri mici, senatorul Sabin Ivan (PL 93) a distribuit gratuit o gamă largă de medicamente, majoritatea din import, despre ale căror prețuri, în farmacii, e mai bine să nu mai pomenim nimic... Un gest deosebit pentru acest colț de Balcanie  cufundat în sărăcie și mizerie, un gest care ar trebui să dea de gândit „alergătorilor după ciolan” din Senatul României.

* 

Dacă investitorii importanți ai Occidentului stau deocamdată în expectativă, așteptând mai multă coerență și fermitate din partea guvernului Văcăroiu în ceea ce privește Reforma, nu același lucru putem spune despre membrii alianței NATO, care ne vizitează cu regularitate. La sfârșitul lunii octombrie, a ancorat în portul Constanța fregata lansatoare de rachete „Suffren”, navă de elită a Marinei Militare Franceze, una din cele mai moderne unități navale de luptă din lume. Poate căîi v aurma exemplul  firma „Renault”...

*

Galeriile de artă „Amfora” din Constanța au găzduit expoziția de pictură naivă „Art Terapia”, ce a reunit lucrările unor prestigioși artiști din orașul Bălți, Republica Moldova, între care Valeriu Matcovschi, Iurie Hripun și Valeriu Cugal.

*

Rolurile principale în spectacolul cu opera „Boema” de G. Puccini, montat pe scena Teatrului Liric din Constanța, au fost interpretate cu succes de baritonul Hiroshi Kobayashi, soprana Michiko Inoue și mezzosoprana Chihiro Takasu. Un alt artist nipon, dirijorul Koichi Inoue, a contribuit la reușita acetei manifestări artistice.

*

Dacă în ceea ce privește scenariul evenimentelor din decembrie 1989 „misterul” continuă să persiste, „fisurile” fiind deocamdată nesemnificative, iată că în cazul supermineralierului de 170.000 tdv „22 Decembrie 1989” ele sunt foarte importante și cât se poate de evidente! În timpul primului voiaj au fost sesizate fisuri la puntea principală. Să fie oare o prevestire a divinității?

*

După București și Cluj, se pare că municipiul Constanța va fi al treilea din România în care prestigioasa asociație de promovare a afacerilor și comerțului internațional World Trade Center va deschide o filială. Vizita lui Eric Bartha, director general al WTC, și declarațiile sale după periplul constănțean sunt argumente demne de luat în seamă. Deie Domnul...

*

La Cernavodă și Constanța s-a desfășurat a IX a ediție a „Reuniunii interjudețene de muzică ușoară Ioan D. Chirescu”, cu participarea unor prestigioase coruri din țară.

*

Seria „deplasărilor” în străinătate a elitei județului Constanța continuă într-o mare veselie, dar rezultatele cât de cât importante se lasă în continuare așteptate. Recenta „plimbărică” prin Turcia a prefectului, primarului, a altor VIP să fie cauza valului de napolitane „Coucou-Roucou” care au invadat sin senin piața constănțeană? Pe când o contra-ofensivă a renumitelor firme „Turbo” și „Duru”?

*

Ca o recunoaștere a senzaționalei victorii a viceprimarului Vintilă în războiul de trei zile împotriva gunoaielor din Constanța, la... Mangalia a avut loc cea de a IV a Conferință Națională a Asociației Profesionale și Patronale a Gospodăriei Comunale și Locative din România. S-a discutat mult și cu folos, dar uite că iarna a și sosit  și perspectivele sunt de-a dreptul sumbre.

„Destinul medicinei, destinul omului (II)” (SÂRBU 1993)

 dr. Vasile Sârbu, Destinul medicinei, destinul omului (II), „Tomis”, Constanța, 1993, noiembrie

1.Îngăduiți-mi să nu fiu de acord cu Jaspers care-l compara pe medic cu Dumnezeu, pentru că noi, creștinii, îl înțelegem pe Dumnezeu altfel, la marginea oricărei limite, jertfindu-și unicul Fiu pentru noi, pentru viața noastră veșnică. Treapta care ni s-a dat nouă este aceea în care ar trebui să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.

Înțeleasă sub raportul profesiunii medicale, ideea de umanism ne obligă sub jurământ să ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înșine. Unui student la medicină, după o abilă destructurare și refacere, remodelare, i se creează această aură a omului la care poți merge să-i predai cu seninătate o bucățică din tine spre a ți-o analiza sau să-i predai trupul spre a-l vindeca.

Umanismul medicului este încorporat așadar în fiecare fibră a sa, atât de adânc, încât ar vindeca și pe ucigașul fratelui său la fel de bine ca pe mama sa, pentru a-l preda justiției sănătos.

Arta vindecării în orice tratat este descrisă la fel pentru un rege și pentru ultimul muritor de rând. Câte limbi cunoscute de dumneavoastră au pentru profesiunea de asistentă medicală alternativa de „SORĂ” cu tot ce înseamnă acest cuvânt?

2.Medicul, într-adevăr, este pus în slujba sănătății semenilor săi. Privit prin prisma deontologiei, el realizează această misiune într-un mod particular în zilele noastre. Aș putea cita numai o parte din nuanțele epocii: un respect remarcabil pentru bolnavul incurabil sau cu handicapuri majore, ideea acceptării donării unuia sau mai multor organe pentru a se transplanta semenilor noștri, în timpul vieții sau în cazul suprimării accidentale a firului existenței noastre, ideea că tehnicile moderne ne îndepărtează de ființa umană și de suferința sa clinică penetrând spre diagnostic nu cu ochii și palmele, ci cu sonde, fascicule, particule, calculatoare. La elaborarea unui diagnostic și a unui plan terapeutic participă în zilele noastre zeci de persoane, unele anonime pentru bolnav.

Ar fi multe de spus, dar poate ar fi interesant de reținut o „durere deontologică” și anume degradarea sau erodarea efortului profesional în fața suferinței bătrânilor. Personal îi îndrăgesc ca și pe copii și ori de câte ori operez un vârstnic, văd în el tânărul falnic care a fost. Este trist că bunicii noștri se tem că pășind pragul spitalului (...) pe care tot ei le-ar fi primit cu câțiva ani în urmă, și cred că o resimt ca pe o invitație la resemnare și la masa tăcerii. Mi se pare moral să-i îngrijim exemplar, să le spălăm mâinile și picioarele fără sfială, să le oferim brațul, să le sprijinim privirea, care ne cercetează reacțiile expeditive și sumare.

3.O facultate de medicină se clădește cu cadre didactice, echipamente și dotări de învățământ și cercetare, într-un oraș acceptabil ca mărime, pentru a le da studenților șansa să se întâlnească cu „patologia” în practică. Constanța este ideală pentru aceste cerințe. Seismul din decembrie 1989 a destabilizat o vreme învățământul universitar și mi-a dat posibilitatea să iau contactul cu profesori sau asistenți care au demarat cu brio învățământul medical constănțean la nivelul punctului de pornire numit Facultatea din Iași, din Craiova, din Tg. Mureș, din București.

A fost ca un transplant și m-am îngrijit să fie bine pus în funcție, în valoare. Ba chiar au simțit ambiția de a face aici mai bine și mai mult decât acolo de unde plecaseră. Așa s-au conturat primii doi ani de facultate la nivelul învățământului tradițional românesc.

S-a petrecut apoi un fenomen care ne-a pus chiar într-o postură favorabilă și chiar invidiată. Am condus relațional spre vest această barcă, utilizând medicii și profesorii care ne-au vizitat spitalul în scopuri umanitare, venind din Franța, Anglia, Spania, Italia, Japonia etc. Aceștia au cu noi proiecte, întâlniri, schimburi de studenți, de cadre didactice, ne-au oferit burse, ne-au așezat sub umbrela Comunității Europene, ne-au finanțat la cote înalte procesul de învățământ. O parte din cursuri sunt ținute de profesori vizitatori din București sau din țări dezvoltate.

Să fiu sincer, mă tem pentru studenții altor  facultăți de medicină în concurență loială cu studenții constănțeni. Învățământul clinic este remarcabil predat de profesorii cărora doar galoanele le lipseau cât n-a fost facultatea înființată. Aproape toți puteau fi conferențiari sau profesori de 10-15 ani. Unii au și fost cadre didactice, apoi s-au stabilit la Constanța, renunțând la învățământ. Cursurile clinicienilor noștri, deja editate la Constanța, se vor vinde cu bani grei în anii care vor veni.

4. Medicul este într-adevăr supus în permanență unor frământări pentru elaborarea diagnosticelor sau a schemelor terapeutice, mai ales prin irepetabilitatea lor.

Nu toate segmentele acestui proces se prezintă bolnavului, pentru a nu transforma o consultație într-un curs universitar. Deciziile sale pot fi brutale. De exemplu, într-o obstrucție de aortă, survenită printr-o embolie, i se propune bolnavului, în situația prezentării tardive la medic (peste 6 ore), amputația ambelor membre inferioare. Raționamentul este simplu: neoperat, bolnavul este amenințat de deces. 

5.Nu, în nici un caz nu. Medicul merită respect din partea societății. El îi respectă pe cei suferinzi și îi protejează pe cei sănătoși, vaccinează copii, ajută mamele să-i aducă pe lume, luptă cu durerile lumii, fără o clipă de rătăcire în ideea de dominare a vreunei grupări sociale.

6.Medicul de familie presupune un supliment de cunoaștere și de adeziune la pacient, de urmărire în timp a evoluției sanitare și sociale a familiilor.

Ca sistem este superior celui îndeobște cunoscut (dispensare teritoriale sau de întreprindere), recunoscut și aplicat în toate țările civilizate. 

Există medici preferați de pacienți, pentru că și medicii sunt inegali; chiar un medic este inegal cu el însuși  de-a lungul unei cariere, din punct de vedere al curbei profesionale.

De exemplu, un chirurg este asemeni unui tenor, are o curbă profesională crescendo acumulativă în teorie și practică, un vârf, de fapt un platou maximal urmat de un declin inevitabil generat cel mai adesea de progresul unei noi generații care trece pe lângă el.

7.Privatizarea în medicină servește atât pacientului, cât și medicului. Într-un sistem de asigurări de sănătate pentru pacient nu este aproape nici o diferență dacă se adresează sistemului de stat sau celui privat. În sistemul privat condițiile sunt mai bune, echipamente medicale mai moderne, șansele de reușită mai bune, cel puțin pe plan psihologic, dar foarte adesea și în practică. Pentru acest supliment de dotare și de îngrijire medicală, pacientul, în afară de asigurare, plătește și o sumă de bani, folosit atât pentru o salarizare superioară a cadrelor medicale, cât și pentru procurarea permanentă de echipamente tot mai sofisticate.

Sigur că te simți bine într-un spital privat cu 20-30 de paturi, numeroși medici, asistente și infirmiere în jurul tău, curățenie, ambianță deosebită, tratament ireproșabil etc.

Acest lucru este bun și pentru sectorul de stat care luptă să fie la același nivel și deseori chiar se întâmplă acest lucru.

„Un întemeietor al viitorului european al românilor” (DELUREANU 1993)

 Ștefan Delureanu, Un întemeietor al viitorului european al românilor, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1993

Aureolat ca o geneză, anul ai cărui zori au fost prevestiți sub impactul miracolului din 1989 are ca protagonist Europa. O Europă care va înceta să mai fie a celor Douăsprezece întrucât tinde să redevină Europă și acea parte în care a fost răsturnat comunismul, pe alocuri doar în forme contradictorii peste mai stăruie penumbre și tenebre, De restaurat în unitatea spiritului ei, mărgăritar al globului, minte privilegiată a unui vast corp sustras în sfârșit fărâmițării, exacerbării devastatoare a naționalismelor și localismelor pentru o uniune a patriilor care să nu le estompeze diversitatea, ci dimpotrivă să le-o ocrotească și să le-o exalte. Pentru că nu e vorba precum insinuează echivoce refrene pentru auzuri neformate de a pune în cauză statul național, așa cum a emers el din vocații, evoluții și tradiții ce nu pot fi despărțite de istoria cea mai bună a comunității care l-a elevat, de a se alimenta procese separatiste destinate oricum falimentului.

Așa cum ideea de România a creat precondițiile construirii statului național român unitar, materializarea unei intuiții culturale a unor precursori devenită în timp aspirație corală programatică, fără a diminua ori sărăci în vreun fel, ideea de Europa lansează criteriile și premisele unei asocieri salutare și pe tărâmul securității statelor. Procesul inserării românești în Europa unită, al unei deveniri ca parte a ei, apare ca unul de accelerat cu devoțiune din toate puterile.

Ecloziunea proiectului de unitate europeană și-a avut artizanii și promotorii săi, stegarii și pionii, insuficient cunoscuți sau ignorați cu desăvârșire, cu demersurile, dăruirile, impulsurile și actele lor. Din ele și-au extras seva inițiativele și finalizările parlamentelor și guvernelor. Trecerea la ele n-ar fi fost posibilă fără suflul vitalizant, de cele mai multe neelevat, care a unit fire și curente în mișcări de opinie  și mișcările în confluențe, permițând ca marile planuri să fie definite onomastic în modul chiar dacă ele n-au fost totdeauna sau exclusiv opera acelora al căror nume îl poartă. 

Între precursorii, arhitecții și constructorii Europei distanța de timp este enormă. Finalitate a unei evoluții, Europa unită e o entitate în curs de edificare ca operă a contemporanilor și a posterității imediate.

În anii patruzeci proliferează grupuri și curente federaliste, dezvoltate rapid în mișcarea pentru Statele Unite ale Europei, expresii ale unor orientări politice liberale, conservatoare, democrat-creștine, socialiste. Multitudinea de inițiative ale elitelor e întâmpinată în ansamblu cu simpatie de destinatarii la care mesajul poate ajunge. În 1947 se constituie un Comitet internațional de coordonare, în 1949 se naște Consiliul Europei.  

De la iluminiști la decembriștii anului 1989, europeismul a avut la noi interpreți reprezentativi, promotori, purtători de stindard, apostoli. În etapa premergătoare primei încorporări în act a ideii și ulterior a filonului federalist a fost reprezentat de spirite precum Grigore Gafencu și George Ciorănescu, care l-au înnobilat printr-o angajantă reflecție și statornică militanță, marcând faze și episoade ale gestației Europei unite printr-o prezență activă și multiformă care le dă dreptul să se prenumere între protagoniștii ei români.

În demersul de substanță și în prestația ultimului a prevalat acea inspirație ce a avut în Luigi Sturzo pe cel mai eficace teoretician și a făcut din democrația-creștină o relevantă componentă a panoramei politice europene și latino-americane.

Constrâns să se expatrieze, ilustrul fondator al Partidului Popular Italian a menținut contacte cu exponenții grupărilor similare, inclusiv cu partidele țărănești din Europa centrală, între care se afla la loc de frunte puternica forță creată în România de Iuliu Maniu. S-a instituit în acel scop la Paris un secretariat internațional. După eclipsa determinată de totalitarismul nazifascist, acesta avea să promoveze o intensă activizare în rândul Noilor Echipe Internaționale, cărora li s-a afiliat cu fervoare și George Ciorănescu.   

Creștin prin universalitatea crezului și rigoarea unei conduite care au modelat din el pe paladinul persecutaților, un cavaler al ofrandei de sine pentru acel bine comun prefixat ca țel fundamental de democrație creștină, dimensiunea religioasă a ființei sale nu s-a exprimat prin observare mașinalizată de prescripții, afișare de confesionalitate nudă, ortodoxia lui însemnând reverență pentru un patrimoniu comunicare în comunitatea ecleziastică străbună, prezență în act în adunarea comărturisitorilor.

Singur non-catolic și non-protestant în reuniuni semnificative ale democrației postbelice, aconfesionalitatea i-a permis ca printr-un pluralism de maximă deschidere să se insereze în mișcarea federalistă respectivă, angajându-se cu excepțional simț istoric și integră responsabilitate în miezul programului de restaurare a societății civile europene grav tulburate de totalitarismele de dreapta și de stânga și contribuind printr-un aport calificant în valide valorizări în câmpul etno-politic a atributelor orientări democrat-creștine, de nepropus model în poligeneza unei lumi traumatizate ca acea românească: adresarea la valorile creștine semnificând aici înainte de toate adeziune etnoconfesionale la o etică politică și socială, căutare precumpănitoare de fervori spirituale, morale și civile, laice în măsură să restituie comunității conotatele și dimensiunile identității sale.

În plină eră a unei răsturnări fără pereche în omenire, George Ciorănescu s-a aflat între fondatorii ferventei organizații federaliste democrat-creștine a Noilor Echipe Internaționale cu ținta edificării Europei unite, ca președinte al secției sale românești, Cel dintâi congres al ei s-a ținut în 1948 la Fiuggi. În același an, el a participat la Congresul Europei de la Haga, care a adoptat rezoluții determinante pentru punerea bazelor primelor structuri și organisme ale uniunii. Noile Echipe Internaționale erau una din mișcările federaliste majore. Activitatea politică diplomatică desfășurată, cu prudența și ritmurile specifice, a fost secondată, solicitată și stimulată prin intervențiile și cooperarea organizată a reprezentanțelor popoarelor inițiatoare și aderate pe parcurs. Între ele s-a remarcat în exil și cea românească, strânsă în jurul personalității dinamice a lui George Ciorănescu, desemnat să prezinte la Congresul NEI de la Hofgastein (1949) raportul despre „Protecția socială a tineretului european”, să colaboreze la definirea Cartei acestuia.

În rechizitoriul la adresa sistemelor totalitare care exploatau și mutilau entuziasmele generației vârstei celei mai pure, dimensionând enorma a guvernelor democrației, raportorul propunea remedii care să înlăture rigorile unei stări de lucruri ce compromitea viitorul națiunilor. Soluțiile pentru salvarea fizică și redarea echilibrului spiritual, a încrederii și speranței unui tineret grav frustrat, dar conștient că instituțiile trebuie transformate și animate „pentru a servi omul și nu pentru a nu-l aservi” rămân de aceeași palpitantă actualitate ca atunci când ai revendica adânc cutremurat pentru tineri nu numai „ocrotirea societății, dar și un rol mai activ și răspunderi mai mari în cea mai spectaculoase dintre luptele pe care omenirea trebuie să le ducă împotriva tiraniei.”   

„Creștinii în spatele cortinei de fier”, un amplu studiu realizat în 1952 a constituit substanța altui remarcabil raport prezentat la Freibourg la cel de-al șaselea Congres Internațional al NEI. Înfățișând cu o riguroasă documentare aspecte ale degradării caracterului umanist, liberal-democratic de matrice occidentală a educației, ale pervertirii culturii prin obsesia împotriva credinței și a ordinii morale, cu exemplificări ale rezistenței împotriva comunismului a cărei istorie rămâne încă de scris, Ciorănescu chema lumea liberă să utilizeze larg informațiile și datele privind oprimarea și formele de înjosire practicate în Europa aservită, îndemnându-i pe intelectuali să-și revizuiască eventualele atitudini de neutralism nepăsător, reprobabil, să respingă înrolarea facilă în direcții de natură să-i facă să abdice de la magisterul lor nobil, să nu cauționeze prin prestigiul lor pe sterilizatorii de conștiințe devenind astfel copărtași la un asasinat moral.  

Preocupat în special de exterminarea masivă, premeditată a țărănimii, el reclama urgenta intervenție umanitară a forurilor guvernamentale democratice pentru „eliberarea sclavilor albi ai zilelor noastre” și avertiza cu severitate persoanele cu funcții administrative de decizie sau execuție că vor răspunde într-o zi pentru crimele dispuse ori săvârșite. Occidentul era declarat dator să refuze recunoașterea ca definitivă a aservirii sovietice în jumătatea de est a Europei, eliberarea ei urmând să devină o idee forță, formulată și reformulată până la împlinire. Păstrând speranța că ea nu putea întârzia să se producă, George Ciorănescu considera necesar ca, în acord și cu sprijinul partidelor democrației creștine occidentale, să se redacteze tempestiv planuri de reconvertire și reconstrucție a țărilor ocupate, să se formeze experți și militanți sindicali instruiți în problemele moderne ale muncii, care să se poată opune cu succes cadrelor comuniste, să se aplice un vast program de redresare morală și economică în cadrul Europei unite de mâine, inspirat de umanismul creștin, un ansamblu de propuneri de și de măsuri fundamentale pe baza Dreptului nepieritor, primite în totalitate ca rezoluții ale Congresului.    

Participant la o multitudine de reuniuni de studii, mese rotunde și conferințe internaționale democrat-creștine și federaliste, el primea în 1954 recunoașterea de a fi ales președinte al secției de politică culturală pentru unitatea Europei a Noilor Echipe Internaționale și ca deputat al tineretului în primul parlament european. În 1955, ca membru al biroului executiv al „Consiliului tineretului liber din Europa centrală și de răsărit”, reconstituia la Paris succesiunea de avataruri infinite ale ființei umane în comunism, de la stadiul primei copilării până la adolescență și maturitate, identificând în aiuritoarea mistificare permanentă, în disimularea adevărului menite să răpească subiecților posibilitatea instituirii de comparații, în pervertirea intelectului, atrofierea simțului moral și omogenizarea conștiințelor, elemente ale celui mai criminal atentat la care ea fusese supusă vreodată în istorie.   

În bătălia pentru salvarea tineretului privită ca bătălie pentru salvarea viitorului ca și în altele ale democrației creștine, el a fost întâlnit ca participant de seamă și protagonist la reuniuni importante desfășurate la Tutzing (1955), Strasbourg (1958), unde a rostit la adunarea națiunilor captive o comunicare despre colonialismul sovietic, Lucerna și Paris (1961), tratând prevalent teme privind problemele și progresele unității europene.

În 1977, la Conferința pentru Europa reunită la Versailles în perspectiva primelor alegeri prin sufragiu universal pentru parlamentul european, a făcut, între altele, propunerea ca refugiaților din partea ei aservită să li se acorde cu prioritate pașapoarte europene și drept de vot. Construirea unității europene considerată ca deschizătoare de eră nouă, avea să se regăsească constant în centrul problematicii mișcării federaliste, în manifestările actele și inițiativele căreia, în final, ca secretar național, George Ciorănescu va fi prezent până la moarte. Devenit un for european ce nu se mai limita la un rol consultativ, parlamentul trebuia, în viziunea sa, să-și demonstreze virtuțile construind cu curaj o Europă stabilă și pacifică. evitând birocratismul și supercentralizarea, eliberând-o din stagnare și rutină, respingând tratarea tehnicistă a așteptărilor cetățenilor și imaginând soluții moderne, îndrăznețe, pe măsura timpului trăit. Elementul fundamental, definitoriu, al politicii externe a Europei unite nu putea deveni pentru el altul decât doctrina drepturilor omului, de codificat într-un tratat internațional cu forță obligatorie.

Percepția europeist-federalistă a lui George Ciorănescu imaginativă de soluții de eficace modernitate anticipatoare, restauratoare ale dreptului violat, inclusiv pentru neamul din care provenea, i-a permis să întrevadă din anii redactării primelor eseuri și studii reunite în 1985 în sinteza Basarabia. Disputed Land betwen East and West perspectiva întoarcerii pământurilor strămoșești înstrăinate la răsărit, într-o Europă unificată, recuprinse în ansamblul unei Românii ajunse în sfârșit la unitate politică după recrearea spațiului organic al unei unice culturi.   

În secolul ce-i apărea istoricului lucid și avizat ca acela al demontării marilor imperii și al triumfului universal al ordinii democratice disoluția așteptată a celui sovietic care crea și premisele rezolvării problemei Basarabiei, l-a făcut să prevadă că ea „poate deveni parte integrantă a continentului european în momentul în care evoluția internă a Uniunii Sovietice și situația internațională vor favoriza înfăptuirea treptată a autodeterminării independenței și în cele din urmă a unirii ei cu o Românie aparținând Federației Democratice Europene.

În prezentul etern al istoriei noastre morale, ținuta europeanului George Ciorănescu emerge între acele distinse de o rară, pură exemplaritate, demonstrată și în anii uriașei rătăciri în care, într-o jumătate de lume, ființa umană era degradată, stingându-se programatic în  cel mai abject dintre abatoarele subistoriei. Ieșit din țara în care ideea unității europene a avut un statornic, impresionant curs, George Ciorănescu a fost un nobil purtător de stindard. În procesul de recuperare și redefinire a identității sale, România e datoare să onoreze în el un precursor al resurecției ei și a Europei.  

„Țăranul român între disperare și speranță” („TOMIS” 1993)

 ?, Țăranul român între disperare și speranță, „Tomis”, Constanța, nov. 1993

(...)

Locul vechiului sistem agricol l-a luat modelul sovietic. Au apărut întovărășirile, GAS, GAP și SMT, replica românească a colhozurilor și sovhozurilor. Decizia politică a trecut înaintea celei economice și s- a substituit legilor pieții. Voluntarismul a devenit o practică decizională curentă.

Exodul populației rurale

Comparând la fiecare plenară și congres socialismul cu capitalismul, liderii comuniști și-au propus să desființeze și țăranul. Ocupa o pondere mult prea mare în structura socială a țării, nu își prea modela conștiința după cea a clasei muncitoare, iar forța sa productivă era mai prejos decât cea a fabricilor. Drept urmare a fost declarat cel de-al doilea șoc istoric din viața „aliatului” muncitorimii, industrializarea. Conform directivelor de partid, au apărut, în tot locul, fabrici și uzine, iar alături de ele infrastructura noilor așezări muncitorești. Pentru a finanța această politică, „satârul” prețurilor și impozitelor, dirijat de planificarea centralizată, tăia porții mari din drepturile țăranilor, dirijându-le spre industrie. Semnificativ în acest sens este faptul că Anuarul statistic al RSR publica structura costurilor de producție din industrie, dar omitea să redea și situația din agricultură. Se evita cunoașterea adevărului despre politica de falimentare a agriculturii.

Țăranului i-a fost confecționat, de liderii comuniști, un statut inferior în raport cu cel al orășanului: fără pensie, fără alocație, fără sporuri pentru muncă grea, fără asigurări sociale, fără concedii plătite, fără locuință din fondul de stat, plătind bunurile de strictă necesitate, achiziționate în magazinele sătești, la prețuri superioare celor practicate pe piața orașului.  Decalajul dintre viața rurală și cea urbană, dintre drepturile agricultorului și ale muncitorului a generat un masiv exod al populației spre industrie. Rând pe rând, sătenii, care s-au simțit în putere, au plecat spre fabrici. Unii și-au trimis copiii. Alții au plecat cu întreaga familie, vânzându-și casele și grădinile pe nimic. Unde s-a putut a apărut navetismul, un cordon ombilical între „mama” agricultură și „fătul” industrie, încă netăiat de forcepsul politicii economice comuniste. La sate au rămas bătrânii, femeile și copiii. Profesorii și medicii rurali au început să dispară, colectivitatea sătească fiind tot mai mult lipsită de serviciile statului în domeniile învățământului și sănătății. Agricultura a rămas o sarcină pentru copiii orășenilor, transformați de învățământul superior în agronomi, și pentru insuficientele mașini agricole, construite de o industrie lipsită de forță și mobilitate.

Spre o agricultură făcută de orășeni

Deteriorarea lumii rurale sub raport social, demografic și biologic s-a răzbunat curând. Aratul de toamnă s-a mutat, treptat, semănatul de primăvară mai spre vară, iar recoltatul a continuat să se prelungească, an de an, până la pierderea a 30% din recoltă. Zootehnia a început să aibă pierderi tot mai mari, iar parcul de mașini agricole să se descompleteze. „Bomba” forței de muncă, amorsată de politica de industrializare din anii 60-70, a explodat la începutul deceniului 9, provocând o gravă criză alimentară. Alături de fenomenul de înfometare a populației au rămas neacoperite nevoile de materii prime ale industriei și solicitările exportului.

După încercările nerepetate și nereușite de a inversa curenții migratori, dinspre oraș spre sat, partidul comunist a găsit soluția salvatoare: transformarea orașului în rezervă de forță de muncă agricolă. Treptat, școlile, universitățile, armata, fabricile, instituțiile de cultură și sanitare, alături de pușcării, au preluat funcții agrare. Recoltatul porumbului, cartofului, sfeclei de zahăr, legumelor și fructelor a devenit sarcina orășeanului de toate vârstele și profesiile. Meseriașii și șoferii de industrie au fost transformați în mecanizatori. Muncile câmpului au devenit „blestemul” orășeanului, iar rezultatele - pe măsură.

Nefiind capabil să rezolve problemele alimentare ale populației, dezvoltarea intensivă a agriculturii rămânând un vis, partidul comunist a recurs la soluția creșterii producției agricole pe cale extensivă. S-a adoptat hotărârea măririi  suprafeței arabile prin distrugerea satelor. Numeroase vetre de sat urmau să dispară sub fierul plugului, pentru a face loc lanurilor de porumb și culturilor de cartof. Sătenii, câți mai rămăseseră, erau comasați în comune, devenite un fel de colonii de muncă forțată, cu blocuri de cămin muncitoresc, din care nu se putea evada, căci schimbarea reședinței era limitată drastic, prin lege. România urma să înregistreze cel mai cumplit șoc: ștergerea satelor din geografia sa. În interior, opoziția față de acest plan diabolic era ca și inexistentă, iar mișcarea occidentală pentru stoparea distrugerii leagănului civilizației românești era amplă doar în mass-media, în practică fiind puțin eficientă. Revoluția din decembrie 1989 a sosit la timp pentru a stopa cel de-al treilea șoc istoric.

Pentru mulți pământul e o rană

Opțiunea pentru economia de piață a declanșat procesul de refacere și dezvoltare a proprietății private în România. În agricultură, „șocul de regenerare” a țărănimii, gospodăriei țărănești și satului a fost provocat de Legea fondului funciar. Ea reglementează modul de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate asupra pământului agricol. Adoptarea legii, care s-a dorit, în primul rând, o măsură reparatorie, s-a realizat într-un context socio-geografic puternic transformat în anii dictaturii proletare.

Între recensămintele din 1948 și 1992 aproape jumătate din proprietarii pământului și urmașii lor au devenit orășeni.  În unele județe, precum Constanța, procentul este cu mult superior. Legea fondului funciar a stârnit în cei care au părăsit de voie sau de nevoie locurile natale speranțe mari. Unii visează că pământul le va hrăni familiile, iar alții, mai ambițioși, că se vor îmbogăți. Gândul că vor deveni proprietari de pământ i-a pus pe orășeni pe drumuri. Spre comisiile de aplicare a Legii fondului funciar au făcut potecă milioane de locuitori din zonele urbane și rurale. Înscrisurile îngălbenite de vreme, păstrate, așa într-o doară, ca amintiri de familie, au ieșit la lumină. La fel, registrele de înființare a „colectivelor” au fost scoase din praful arhivelor și luate la „puricat”. Și, deodată, pământul a devenit neîncăpător. Săteni și orășeni se trag prin procese, plângerile curg pe la prefecturi. Discordia umblă pe uliță. Bate la poarta rudelor, întunecă privirea noilor veniți care trec pe lângă foștii proprietari, încontrează oamenii cu oficialitățile. Tinerii se văd dați la o parte. Pământul pe care să-și clădească viitorul era prea puțin sau deloc. Ca și cei veniți de pe alte meleaguri, în urmă cu 10-15 ani, goniți de sărăcia din Moldova sau Oltenia, care nu primesc mai mult de 5000 mp, ei se întreabă „Încotro?”. Pentru mulți pământul este o rană. Legea a creat o nouă structură socială: categoriile orășenilor și sătenilor proprietari de pământ și categoria orășenilor și țăranilor fără pământ. O structură cu mari implicații în organizarea agriculturii, în randamentul ei, în asigurarea locurilor de muncă și a mijloacelor de trai, o structură care va marca viața românilor.

Lichidarea CAP un jaf istoric

Avem de a face cu un efect pervers - afirmă sociologul Raymond Bourdon - atunci când doi indivizi (sau mai mulți), urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită și care poate fi indezirabilă din punctul de vedere fie al ambilor, fie al unuia dintre ei. Reforma agrară, ca multe alte procese sociale, a generat și ea o serie de efecte perverse.

Anii 1990 și 1991 sunt ani în care s-a înregistrat cea mai gravă și sistematică acțiune de distrugere a bazei materiale a agriculturii, comparabilă cu cea provocată de un război.

Grupuri mari de țărani, sate întregi au jefuit inventarul CAP-urilor, au demolat clădiri și instalații agricole, au pus la pământ livezi și vii, au făcut praf și pulbere sistemele de irigație, au furat animalele fermelor zootehnice. Tot ce nu s-a putut lua de acasă a fost distrus. Lichidarea CAP-urilor s-a transformat într-un jaf colectiv, al cărui impuls l-a dat Legea fondului funciar. Deci, o lege, care se dorea reparatorie, a produs și un efect distructiv. Jefuitorii și-au dat seama mult prea târziu că cei care au pierdut cel mai mult sunt ei înșiși.

Ce motivație a stat la baza unor astfel de comportamente? Sentimentul țăranilor că este corect să-și ia singuri ce li se cuvine, fără să mai aștepte ca altcineva să facă împărțirea. Speranța unora de a se îmbogăți rapid. Teama altora de a nu rămâne fără partea cuvenită. Dorința de a nu lăsa să cadă pe mâna altora ceea ce nu pot lua ei înșiși. Toată această motivație distructivă nu a apărut peste noapte. Ea este un efect al degradării valorilor morale ale comunității  rurale în anii comunismului, când țăranul, tot mai sărac, era obligat să fure ca să trăiască. Legea fondului funciar a constituit scânteia care a declanșat „explozia”, iar anarhia post-revoluționară, caracterizat prin încetarea funcționării mijloacelor de control social, care să descurajeze comportamente antisociale, a întreținut fenomenul distructiv. prin gravitatea și extensiunea sa, acest fenomen reprezintă unul din cele mai mari șocuri recepționate de agricultura românească.

Unde ne duce „trenul” reformei agrare?

Reforma agrară a dezlănțuit un întreg lanț de șocuri social-economice, cu efecte contradictorii. Cu unele țăranul mai face un pas înainte, iar altele îl proiectează înapoi. Privatizarea proprietății funciare a creat o falie în sistemul organizării muncii agricole. Noii stăpâni ai pământului, țărani sau orășeni, au căutat modalități de asociere pentru a-l lucra. Au ieșit la iveală întreprinzătorii, cei gata să-și asume responsabilitatea și riscurile conducerii, dar și câștigurile mai mari. Agromecurile, specialiștii și foștii manageri din sistemul agricol au preluat inițiativa organizării societăților agricole private. Simultan au apărut tensiunile și conflictele generate de acțiunea de regrupare a societății. Structurile organizatorice firave, încă, au generat nemulțumiri între asociați. Monopolul agromecurilor asupra mașinilor și utilajelor agricole, total insuficiente și cu o stare tehnică precară, înveninează raporturile dintre agenții agricoli. Creditele de stat pentru sprijinirea sectorului privat rămân un slogan electoral. Fără bani câmpul nu este lucrat la timp, nu e fertilizat și udat. În fostele IAS-uri corupția rupe bucăți mari din avuția statului și a acționarilor privați. Directori, șefi de fermă și contabili continuă jaful declanșat de acțiunea de lichidare a CAP-urilor. Loviturile sunt recepționate „în plină figură” de producția agricolă, care se prăbușește tot mai mult la „podea”. În 1992 producția de cereale ajunge la 55% din producția anului 1989/, iar numărul ovinelor scade până la 69%.

Și, totuși, în hambarele multor țărani proprietari de pământ, grâul și porumbul sunt îndestulătoare, iar în ogradă s-au înmulțit animalele. Cei care au prin sunt preț mai bun pe piață, au reușit să-și mai construiască un rând de case pentru copii. Statutul de proprietar s-a resimțit în gospodăria țărănească.  Structurile sociale sunt în mișcare. Au apărut argații. Cei care au primit prea puțin pământ sau deloc, umblă din poartă în poartă lucrând pe simbrie și mâncare, cu ziua. Lumea capitalului și-a făcut și ea simțită prezența. Orășenii sau localnicii, care „au dat lovitura înainte sau după revoluție, au cumpărat ferme, clădiri, grajduri, instalații de la fostele CAP-uri , au înălțat brutării, carmangerii, cârciumi, mori, prese de ulei și societăți agricole. Banul și inițiativa privată crează șocuri regeneratoare pentru sistemul economic rural. Reforma a pus satul românesc în mișcare, spre o destinație necunoscută, spre care puțini călătoresc cu clasa întâi, dar toți au o mare speranță.

„După hegemonie” (IONESCU 1993)

Mihai E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Scripta, Fundația Un viitor pentru România, București, 1993, 192 p.

5 Vasile Secăreș, Cuvânt înainte

9 1.Bazele teoretice ale abordării problematicii securității

42 2.Securitatea în estul Europei: relevanțe istorice

71 3.Securitatea în estul Europei: o provocare pentru viitor

126 4.Rusia: o necunoscută anilor 90

148 5.Scenarii pentru anii 90

188 Postfață

190 Anexa I: Prescurtări

191 Anexa II: principalele organizații europene și componența lor la 1 iulie 1993.

„Universitatea Mării Negre” (ȘLAPAC & MIHALACHE 1993)

 Florin Șlapac & Adrian Mihalache, Universitatea Mării Negre. „Să realizăm o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză”, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

F.Ș. - Ce rol au aceste cursuri și care sunt speranțele legate de ele?

A.M. - Universitatea Mării Negre reprezintă o modalitate de legitimare în plan cultural a unui demrs politic privind integrarea zonei de cooperarea din arealul Mării Negre, integrare în plan economic și politic. În acest demers de anvergură de integrare regională, Universitatea Mării Negre joacă un rol cultural, de legitimator. Nu se pare că, în situația când, în jurul Mării Negre, ne privim unii pe alții cu suspiciune, latini, slavi, musulmani și creștini, având în vedere și războaiele din regiune, ni se pare că integrarea nu este posibilă decât într-un demers civilizator. O universitate, spațiu al dezbaterii libere, care să abordeze acele problem actuale care nu pot fi gestionate decât în comun. Suntem siliți să cooperăm în trei domenii principale: prezervarea mediului ambiant și al exploatării resurselor Mării Negre, managementul gestionării problemelor industriei moderne și politicul, integrarea regional în plan european. Aceste țări din zona Mării Negre își dau seama că un pas spre integrarea generală europeană trebuie să fie constituit de realizarea unei zone de cooperare. Iar în această zonă de  cooperare, universalitatea reprezintă un factor civilizator. O colaborare în planul ideilor. Deci ea se prezintă cu un sistem de programe care acționează pe aceste direcții, are 32 de cursuri, fiecare curs fiind constituit ca un proiect unidisciplinar. Cursul la care sunteți astăzi se intitulează „Managementul comparativ, european și japonez”. Ca și celelalte cursuri, el este organizat cu reprezentanți din Europa și America, în acest caz din Japonia; cursanții sunt din Turcia, Republica Moldova și România, lectorii fiind parte români, parte străini. Cursurile se desfășoară în limba engleză. Ne-am bucurat de prezența a doi profesori din Japonia: Rei Shiratori și Nobiniko Suto (Universitatea Tokay), apoi Allen Cutword din Anglia și profesorul Gubers din Olanda. Aceste contribuții nu au fost întâmplătoare, ele au fost armonizate conform unei viziuni asupra acestui proiect, o viziune care precizează locul României în înfruntarea și sinteza dintre concepțiile venite din Extremul Orient, în special cele japoneze.

F. Ș. - Ce impact credeți că o să aibă aceste cursuri?

A.M. - Aceste cursuri de vară, spre deosebire de cele organizate în timp parțial, adică opt ore de program, ne-ai obligat, lectori și studenți, să fim împreună, să realizăm o interrelație interesantă. Cursurile nu au fost constituite numai din orele de predare,ci am fost tot timpul împreună cu studenții, la masă, la plajă, s-a reușit, pe de o parte, un transfer de experiență (pentru că lecțiile au avut un caracter practic și cursanții au cele mai diverse pregătiri - economiști, ingineri, tineri care au absolvit facultatea sau oameni cu funcții de răspundere în industrie - au putut dobândi multe instrumente de lucru în domeniul de activitate), pe de altă parte s-a reușit crearea unor legături care au mari șanse de a fi finalizate  prin contacte de cercetare,pri noi proiecte care se vor face în comun, chiar de anvergură internațională.

F. Ș. - Ne puteți da exemplul unui astfel de proiect?

A. M. - Avem de gând să inițiem un proiect de amenajare ecologică a Deltei Dunării, proiect la care vor colabora Ministerul Mediului și Romsilva. Un astfel de proiect a fost discutat la prezentul curs și, probabil, că va fi, dacă nu finalizat, instituționalizat în septembrie, urmând să se desfășoare până în vara următoare

F. Ș. - În afară de Constanța, există asemenea manifestări și altundeva în țară, în altă perioadă a anului?

A. M. - Universitatea Mării Negre și-a început existența pe 15 mai cu un curs de răsunet privind integrarea europeană. Am avut în septembrie un curs extrem de interesant privind geopolitica Mării Negre (încheiat la 1 octombrie). În august au fost trei cursuri simultane - management comparativ, inteligență artificială și organizații interguvernamentale - ori o anumită interacțiune a existat între aceste cursuri și tocmai aceste interacțiuni sunt interesante. Ele nu se pot realiza decât într-un astfel de mediu, cum este Costineștiul, într-o perioadă în care fiecare se degrevează de alte preocupări, în afară de aceea de a comunica.

F. Ș. - Vi se pare deci benefică această universitate între ghilimele?

A. M. - Ghilimelele nu sunt neapărat potrivite. Ea este o universitate între ghilimele dacă o raportăm la mijloacele tradiționale puțin înguste în care înțelegem transferul de cunoștințe. dar, față de ceea ce ar trebui să fie o universitate în sensul conceptual al cuvântului, ceea ce a fost universitatea în Evul Mediu, adică o grupare de oameni care se hotărau să trăiască împreună în numele unor idei - noi suntem o universitate poate mai tradițională decât Universitatea din București.

F. Ș. - Impactul nu vi se pare totuși mic față de numărul de oameni care ar trebui să fie informați? 

A. M. - Noi avem cam 30-40 de oameni în medie pe curs. Acești oameni reprezintă, la rândul lor, o elită, ei au fost trimiși printr-un procedeu de selecție. Nu primi pe oricine. Avem 7 oameni din Chișinău care au fost selecționați în urma unui concurs sever. Nou ă ni se pare că numărul audienței nu este atât de important, cât calitatea acestui auditoriu. Fiecare dintre ei se va transforma, în zona lui de preocupări, într-un factor radiant de cunoștințe și mai ales de stil. De stil, de comportament și de abordare a problemelor.

F. Ș. - Cursul se numește management comparativ, european și japonez. Dv. credeți că modelul japonez se poate aplica și la noi?

A. M. - Nu vrea să iau modelul japonez în sensul mecanic al unui model  care trebuie neapărat urmat. Mie mi se pare că nu este neapărat necesar ca noi să adoptăm modelul japonez, ci că trebuie să realizăm în plan conceptual și chiar în plan practic, o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză, deci o sumă de proceduri care să îmbine calitățile și ale unora și ale altora.

F. Ș. - Puteți numi câteva?

A. M - Interesantă este problema optimizării proceselor tehnologice și conceptul de calitatea totală. A intra în detalii - problema optimizării proceselor tehnologice într-o manieră vest-europeană presupune întâi un studiu teoretic, apoi experimentare în laborator și apoi transferarea rezultatelor în industrie. În faza tehnologică înseamnă o durată lungă și aplicarea riscă să se facă când rezultatele sunt demodate. Abordarea japoneză reprezintă o integrare a compartimentului de cercetare-dezvoltare în compartimentul productiv, astfel încât experimentarea este realizată „in vivo” în cadrul procesului tehnologic. Noi, care avem prin educație o orientare vest-europeană, adică întâi bazele unei discipline, pe rură experimentarea în laborator și apoi transferul de cunoștințe, dar, pe de altă parte, deschidere și receptivitate față de orientarea orientală, am putea face eventual o selecție de proceduri dintr-un loc și celălalt și o adaptare la condițiile noastre. Studiind comparativ cele două abordări manageriale, am putea da chiar ceva nou, nu printr-o simplă sinteză, ci printr-o formă în car  originalul să-și spună cuvântul.

„„Fata cinstită” de Carlo Goldoni” (SGARCEA 1993)

 Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993

Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.

La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.

Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.

Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare.  Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.

Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.

„Suceava” (MUZEUL BUCOVINEI 1993)

 Muzeul Bucovinei, Suceava, XX, Editura Glasul Bucovinei, Iași - Rădăuți, 1993

Aniversări

13 Pavel Blaj, Unirea Bucovinei cu România (1918-1993)

Studii de istorie

15 Nicolae Ursulescu, Continuitate și restructurări cultural-etnice în neoliticul și eneoliticul românesc

23 Ion Mareș, Modele de lut ars reprezentând locuințe și sanctuare eneolitice descoperite pe teritoriul României

45 Mugur Andronic, Cercetări arheologice în așezarea de secol IV D. C. de la Podeni (com. Bunești, jud. Suceava) - raport final

71 Ioan Scripcariuc, Proprietatea domnească în organizarea ținutului Suceava

95 Florin Pintescu, Mihai Viteazul și românii din Transilvania - aspecte sociale

103 Mihai Lazăr, Creșterea vitelor în Moldova în viziunea izvoarelor narative interne

113 Pavel Blaj, Boieri din sfatul domnesc al Moldovei în secolul XVIII (III)

125 Mihai Ștefan Ceaușu, Instituirea administrației habsburgice în Bucovina

143 Mirela Șerban, Contribuții asupra situației demografice în Bucovina în timpul stăpânirii habsburgice (1775-1918)

149 Olga Ștefanovici, Considerații asupra situației demografice în Bucovina în timpul stăpânirii habsburgice (1775-1918)

165 Gavril Irimescu, Contribuții bucovinene la cucerirea independenței de stat a României (1877-1878)

171 Mihai-Aurelian Căruntu, 1941 - Un nou început pentru Bucovina reîntregită

Istoria culturii

183 Nicolae Cârlan, „Cazania” lui Varlaam în județul Suceava

191 Olimpia Mitric, Fondul de carte veche românească și străină de pe lângă mănăstirea Rășca (jud. Suceava) - Prezentare generală

195 Mihai Iacobescu, Bucovina în viziunea lui Ion Budai Deleanu

219 Emilian Dan Petrovici, Repertoriul societăților cultural-naționale românești din Bucovina (1848-1918)

239 Aura Doina Clopotari, Un manuscris inedit: „Junețea la români” de Simion Florea Marian (capitolul Berea)

247 Titus Moisescu, Creația muzicală religioasă a lui Ciprian Porumbescu

251 Ion Pânzaru, Cărți din bibliotecile personale ale lui Titu Maiorescu și Nicolae Iorga la Suceava

255 George Ostafi, Erast Tarangul memorialist

Documente

265 Mihai Iacobescu, Documente ale revoluției de la 1848 în Bucovina

275 Mircea Cenușă, Din corespondența familiei Porumbescu

287 Aura Doina Clopotari, Ion Nistor inedit - scrisori către Liviu Marian

305 Doina Huzdup, Documente inedite cu privire la viața și activitatea lui Ion Nistor. Scrisori de la Alexandru Vitencu

311 Petru Froicu & Eugen Dimitriu, Prietenia lui Artur Gorovei cu Leca Morariu - Scrisori către cărturarul bucovinean

327 Eugen Dimitriu & Petru Froicu, Relațiile lui Alexandru Vasiliu Tătăruși cu Leca Morariu - Din corespondența către profesorul bucovinean

Medalioane

343 Radu Grogorivici, Dimitrie Onciul și determinismul istoric

349 Olga Ștefanovici, Dimitrie Onciul, colaborator al revistei „Convorbiri literare”, în corespondență cu Iacob C. Negruzzi

355 Georgeta Saftian, Vladimir Dumitrescu - cercetător al neo-eneoliticului de pe teritoriul României

363 Viorica Lavric, Realizarea unui dispozitiv pentru analiza microchimică nedistructivă a pieselor mici de metal

369 Cornelia Ungurean, Intervenții de restaurare efectuate la icoana de secol XVI de la Siliștea - Neamț, ,,Maica Domnului cu Pruncul”

373 Lidia Romașcu, Restaurarea unor cămăși femeiești din patrimoniului Muzeului Bucovinei, Suceava

Note și comentarii

375 Mircea Ignat, Noi descoperiri de piese de bronz în zona Sucevei

379 Mugur Andronic, Sondajul arheologic în așezarea de secol IV DC de la Zamostea (jud. Suceava)

385 Lista prescurtărilor

„Europa culturii” (KLEPSCH 1993)

 Egon Klepsch (președintele Parlamentului European), Europa Culturii, Napoli, 5 septembrie 1993, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

Aș vrea să exprim mulțumirea mea Institutului Italian de Studii Filosofice, ai cărui oaspeți suntem, în acest vechi și glorios palat Serra di Cassano. Am oferit reuniunii de studii patronajul Parlamentului European și cu plăcere am privit invitația de a fi prezenți la lucrări. Suntem bucuroși să aducem salutul nostru întrucât, prin studiile și experiența dobândită în calitate de cetățeni în instituțiile naționale și comunitare ale noii Europe, am putut să ne dăm seama cât a fost de determinantă, pentru înflorirea idealului politic al unității europene, opera seculară, laborioasă și pasionată a culturii epocii pe care o numim modernă.

Trebuie să ne referim la istorie, cultură și religie, care timp de secole au format spiritele noastre pentru a înfrunta una din probleme majore de azi: cum pot și trebuie să se înțeleagă exigențele de unitate și de identitate națională bine garantată ale națiunilor ca atare și exigența comună tuturor de a da corp și substanță proiectului unitar într-un mare organism comunitar? E o temă de considerat cu spirit deschis și curaj, lăsând să cadă grosolanele ipoteze simplificatoare: nici o omisiune nu poate fi permisă în fața culturilor naționale, care au dreptul să-și păstreze și să-și dezvolte identitatea specifică, aceea care pentru fiecare popor e cea mai semnificativă dintre cuceririle istorice și constituie punctul de plecare obligatoriu către cuceririle succesive. O Europă la nivelul tradițiilor sale n-ar putea desigur să se construiască prin violarea unor asemenea drepturi: și de aceea suntem ținuți să respingem, dacă vrem să facem operă meritorie pentru viitor, proiectele de dezvoltare ce pun în antiteză unitatea ansamblului și individualitățile naționale care îi reprezintă fundamentul. Dificultățile și originalitatea proiectului european constă tocmai în aceasta: în intenția, care este și o necesitate, de a construi o comunitate în care naționalități diferite - ale căror interrelații au avut timp de secole un rol esențial în formarea și în progresul unui spirit european comun - să reușească să se integreze de o manieră și mai stringentă, nu numai în sfera politică, dar și în orice sfera vieții civile și spirituale. Și această cale constituie pentru noi un parcurs obligatoriu: numai prin străbaterea ei se va putea naște Europa unită.

Și atunci trebuie să ne referim în primul rând la Europa Umanismului, la memoria ei istorică și la acel ansamblu de valori care-i rămâne asociat de secole. La acea tradiție a Umanismului care e totodată patrimoniu al țărilor Europei și al Europei în întregimea ei.

Opțiunea maturizată în ultimele decenii de a fi „europeni” impune limite, condiții; și dacă vrem să fim astfel, trebuie să privim la elementele unei dezvoltări unitare în care operează întotdeauna totalitatea implicită pe care Europa o reprezintă ca entitate de civilizație și cultură în lumea noastră chinuită și brăzdată de contradicții foarte profunde. Italia meridională, și Napoli în special, au contribuit la constituirea acestei tradiții într-un mod determinant, de la primii zori ai lumii clasice, și pentru un lung arc de secole, au rămas reședința sa privilegiată, fără ca lumina ei să fi lipsit vreodată și să se fi întunecat de tot. Și de aceea, de la Napoli, recunoștința noastră se îndreaptă întâi și întâi spre aceste izvoare primordiale ale civilizației noastre și apoi către celelalte. Permiteți-mi să deschid o o paranteză spre a cita ceea ce s-a spus de către unul din cei mai mari filosofi în viață - Hans Georg Gadamer - despre Napoli și institutul dv.: „sunt bucuros să pot afirma că marea moștenire destinată orașului Napoli e azi în mâini bune. Eu un merit inestimabil al Institutului acela de a fi luat inițiativa. Restaurarea prestigiului filosofiei promovată la Napoli de activitatea Institutului e cunoscută în lume. Va fi spre onoarea tradiției culturale napolitane dacă ea va reuși să păstreze vie moștenirea gândirii europene și să se edifice pe aceste premise, noi forme de gândire și de viață. Toate acestea ne fac să credem în acea Europă pentru care trăim și care, cum sperăm, va supraviețui amenințărilor acestei epoci. Sper că Institutul va constitui în viitorul apropiat un model pentru Europa spre a se depăși obstacolele reprezentate de birocratizarea studiilor. Fără inițiative de acest gen, cultura e pierdută pentru că birocratizarea studiilor - ca o consecință a tendinței industriale a epocii noastre - înseamnă pietrificarea culturii și o amenințare a creativității și bogăției raporturilor umane.” O moștenire supremă a fost, pentru Italia și Europa, aceea a școlilor de filosofie și gândire din Magna Grecia; și la fel de mare a fost aceea a vocației universaliste a civilizației elenice, a legiuitorilor săi și a fondatorilor de orașe, al proiectului, foarte uman chiar dacă nedesăvârșit, al polisului antic. Toate acestea au constitui o premisă ideală a unei dezvoltări unice care s-a prelungit de-a lungul secolelor. Europa și spiritul european sunt rezultatul cel mai înalt al acelei mari mișcări care, ivite în orașele italiene în secolele Renașterii, s-a propagat dincolo de limitele ei și a modelat viața Statelor naționale din Occident, care atunci se consolidau.

La Napoli, oraș ce se onorează cu nobile tradiții de cultură și angajare civilă în marii săi intelectuali, de la Bruno la Giannone și de la Filangieri la Croce și Omodeo, e obligatoriu să privim un astfel de proces nu numai ca pe o alternare de istorie politică, dar și mai mult ca o ostenire memorabilă a conștiințelor și o luminoasă experiență interioară, ca pe o suită emblematică a istoriei culturii europene. Să aducem un omagiu intuiției suverane a lui Bertrando Spaventa, care a vrut să surprindă esențialul în evoluția relațiilor dintre gândirea italiană și gândirea europeană încursul epocii moderne, între Renaștere și Risorgimento, traducându-l în teza celebră a caracterului circular al dezvoltării spirituale europene în raport cu Italia. Spiritul european modern a trecut aici primele probe și, înaintea altor locuri, în sudul țării, în chiar regiunile care își trăseseră gloria din școlile din Magna Grecia și apoi, în anii întunecați ai invaziilor barbare și al decadenței, cu gânditorii solitari care, din sihăstriile Calabriei, păstrau și transmiteau credința în filosofie, în gândire, în superioritatea vieții civile.

E simptomatic să constatăm astăzi, în pragul celui de a treilea mileniu, când problema raportului dintre unitatea  europeană și identitatea Statelor naționale se pune cu tărie, s-a gândit să se ajungă la un concept  - subsidiaritatea - care își afundă rădăcinile departe în timp. Un astfel de concept are o tradiție în istoria ideilor politice și sociale; i se pot găsi urme în operele lui Aristotel și San Tommaso d Aquino. În gândirea contemporană este avocat în termeni de știință politică de Alexis de Tocqueville, după care organizarea colectivă își află îndreptățirea în faptul dea permite dezvoltarea personalității. Colectivitatea trebuie să se înzestreze cu structuri care să garanteze optim o asemenea dezvoltare. Pornind de la un astfel de postulat al unei autodeterminări a individului, cât mai ample posibile, se stabilește principiul subsidiarității ca fundament al organizării structurilor: organismele de rang superior trebuie să asume numai atributele ce n-ar putea fi îndeplinite în modul cel mai bun sau cu aceeași eficacitate de către organismele de grad inferior.

Fundamental, subsidiaritatea e un termen socio-politic și nu un principiu juridic sau constituțional. La origine și în concepția sa abstractă, subsidiaritatea este o recomandare normativă, o regulă pentru a stabili dispoziții instituționale astfel încât să permită ca deciziile privind direct viața persoanelor să fie luate la nivelul cel mai de jos posibil pe scara organizării sociale.

În doctrina socială catolică, punctul de plecare al principiului subsidiarității e numai fința umană, căreia trebuie să-i fie lăsată maximum de libertate posibilă: „... așa cum e greșit să-i iei individului și să încredințezi unui grup ceea ce poate fi dus la capăt de întreprinderi sau industrii private, e la fel de nedrept, e un rău grav și o violare a ordinii naturale, faptul că o asociație mai amplă și mai importantă să-și aroge funcții car  pot fi îndeplinite eficient de grupuri mai mic și de rang inferior”. (Papa Pius XI, Quadragesimo Anno,1931, paragraf 79).

În dezbaterea modernă asupra subsidiarității, raportul originar dintre individ și colectivitate, dintre privat și publicat, a fost extins și la organismele și autoritățile publice. În această versiune, subsidiaritatea cere ca nivelele mai joase de autoritate și jurisdicție să aibă întâietate față de cele mai elevate și ca, în unele sectoare, elaborarea și asumare deciziilor să nu fie supuse interferențelor centrului. Principiul e utilizat și în dreptul constituțional, îndeosebi în acela privind statele federale, în cadrul cărora el disciplinează împărțirea puterilor legislative între națiune și Statele membre.

Realizarea principiului subsidiarității contribuie la respectarea identităților naționale ale Statelor membre și le apără atributele. El e conceput astfel încât deciziile în interiorul Uniunii Europene să fie luate cât mai aproape de cetățeni.

Unitatea Europei și unitățile naționale sunt un mare drapel, țesut și rețesut printr-o înaltă tradiție seculară, iar forța și solidaritatea lor descind din această tradiție căreia i-au rămas legate în vicisitudinile istorice ale Occidentului. Întrucât cultura și civilizațiile moderne din Europa purced din unicul mare trunchi al Umanismului și tradiția sa e în esență unitară. Pentru Europa a fost desăvârșite cercetările umaniste și versiunea latină a lui Marsilio Ficino care au făcut din gândirea lui Platon și Plotin patrimoniul tuturor țărilor din Occident și au întemeiat Republica literaria. Spiritul european este expresia nu numai a celor mai înalte tradiții ale culturilor naționale, ci mai ales a unității lor: iar Copernic și Bruno, Erasm și Melanchton, Descartes și Bacon, Leibniz și Newton, Campanella și Vico, Kant și Hegel, Goethe și Thomas Mann, Croce și Omodeo constituie un patrimoniu comun, și literele și artele, dreptul, gândirea, filosofia diverselor națiuni sunt manifestările unui spirit unic, spiritul Europei.

„Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților” (ANGHEL 1993)

 ***, Universitatea Mării Negre. Florentina Anghel: „Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților”, „Tomis”, Constanța, august-septembrie 1993

Cursul organizat de Universitatea Mării Negre în perioada 12-28 iunie se ocupă de educația adulților în societățile în tranziție. Ideea e foarte generoasă, din două perspective: în primul rând pentru că educația adulților a fost neglijată la noi și se pare că și în continuare se întâmplă la fel. Noi încercăm să exercităm unele presiuni, ca să le numesc astfel, asupra factorilor de decizie, atât cei din domeniul educațional, cât și din domeniul politic, pentru că ne-am dori ca această problemă să fie la fel de importantă ca și cea a reformei învățământului. Deci asta ar fi prima idee. A doua ar fi ideea unei comunicări între experiența unor profesori care vin de la universități din America de Nord și Anglia și cea a unor specialiști care lucrează, au proiecte în domeniul educației adulților, la Institutul de Științe ale Educației, o formă interactivă, nu ex-catedra, în care informația să circule, să se transmită dinspre Occident spre bazinul Mării Negre. Câte ceva despre organizatori, deci despre noi - Institutul de Științe ale Educației - sunt specialiști: sociologi, psihologi care lucrează la programe și programe referitoare la educația adulților; ne-am propus să abordăm următoarele tematici: cursuri care definesc cadrul psihologic și general al educației adulților. Acestea sunt importante pentru deschiderea informațională. Cursuri care oferă exerciții practice. Mi se pare foarte important să învățăm strategii, sigur, pe o deschidere teoretică; avem programate momente de creativitate, chiar de grup, pentru că, până la urmă, ceea ce facem chiar aici este educația adulților, cursanții noștri fiind și ei adulți.
De unde provin cursanții? Dar lectorii?

Cursanții sunt profesori, jurnaliști, redactori de la radio și tv, studenți. Vin din România, din Moldova, din Ucraina și din Anglia.
Lectorii străini sunt: dl. Eric Guilder de la Yale University, SUA, dl. Ronald Lafayette, care vine dintr-un institut de educație a adulților din Washington și profesorul Carol Kennedy care lucrează la Open University, în Londra.

Câte ceva despre dv. 
Eu lucrez în domeniul educației adulților de 3 ani. Institutul este un institut nou, înființat abia acum trei ani. Tema mea este alfabetizarea funcțională ca o problemă care ține de educația adulților. Am participat la seminarii organizate (de fapt proiectul meu de alfabetizare funcțională și de educație de bază a adulților este inclus într-un program de cercetare - acțiune inițiat și coordonat de Hamburg, care a cuprins și România, din fericire) la Hamburg, Ottawa, Bratislava, Salamanca, la București, bineînțeles. Toate în domeniul educației adulților.

Dacă aveți ceva de spus, apropo de inițiative similare până în 1989. Lucruri de genul ăsta nu s-au mai întâmplat, nu? Cu ce consecințe?
În perioada pretotalitară educația adulților în România era compatibilă cu ce se întâmpla în Europa, prin oameni de prestigiu din țară se făcea educație adulților într-un mod extrem interesant și activ - dacă îl amintim doar pe Dimitrie Gusti, care a făcut extrem de mult pentru alfabetizare, în special. 

În perioada totalitară, începând cu prima lege a învățământului socialist, s-a considerat că adulții nu mai trebuie învățați nimic, după ce au încheiat învățământul obligatoriu, pentru că sistemul de învățământ este atât de bun, atât de infailibil (socialismul nu cunoștea eșecuri în nici un domeniu), încât ei sunt definitiv pregătiți. Existau doar forme de recalificare la locul de muncă, universitățile populare cu sediile în principalele orașe și subsecții în sate, dar care aveau programe bine determinate și, în ultimul timp, accentuat politizate, poate numai cele de pictură, artă, limbi străine scăpaseră de acest lucru. Oricum, nimic nu era subsumat ideii care existase înainte, care trebuia să existe, aceea de educație permanentă, de educație continuă, că adultul, odată ieșit din sistemul de învățământ, nu este perfect, nu știe totul, ci trebuie să treacă prin toate formele de continuare a studiilor, pentru că societatea se schimbă. Dar la noi, cum totul este destul de static și previzibil, de planificat, se consideră că și profesional, și social, și familial, ca să vorbesc mai restrâns, s-a încheiat educația.

Care sunt perspectivele?
E destul de greu. În primul rând, asta s-a discutat și până acum, educația adulților se face în continuare primitiv, adică nu există o sistematizare. Statul, care ar putea probabil să controleze acest sistem de educație a adulților, sau Ministerul Învățământului, nu-și asumă responsabilitatea sau consideră că prioritară este reforma învățământului, deci ce facem cu cei care intră în sistem. Adulții sunt din nou neglijați. Paradoxal, dar pentru mine asta este pozitiv, au apărut forme particulare de educație a adulților. Există universități libere care și-au făcut cursuri de educație a adulților, care merg foarte bine, știu câteva exemple în țară. Ideea ar fi, ori  să se descentralizeze acest sistem și atunci să fie lăsată educația adulților să funcționeze prin formele ei viabile, fundații, asociații particulare, cu autofinanțare ori, dacă există această centralizare  acestui sistem de educație, să fie bine controlat, prin programe, prin obiective ș. a. m. d. Noi am făcut multe intervenții la Ministerul Învățământului pentru a contura programele de educație a adulților. Dar problema nu este considerată prioritară. Și nu știu de ce, pentru că noi avem multe eșecuri cu sistemul de învățământ.

În ce constă cursurile?
Ele sunt foarte diverse. Limbile străine au cea mai mare căutare, apoi calculatoare, pictură, muzică. Ca și înainte. Nu sunt domenii noi, abia din toamnă se va face o nouă evaluare. Ministerul Culturii se va ocupa de asta - care sunt particulare, care de stat, cine le finanțează, de unde, de ce, asta e foarte important, dacă se autofinanțează, și ce fac. Important e să atragă adulții, să fie domenii de interes. Foarte mulți cursanți doresc să obțină certificate care să le folosească la angajare.