S. Șt., Romanul „Valea Nistrei” va fi lansat, azi, la Timișoara, „Telegraf”, Constanța, 5 apr. 1994, p. 3
Astăzi, la orele 16, la librăria „Mihai Eminescu” din Timișoara va avea loc lansarea romanului „Valea Nistrei”, de Corneliu Dida, apărut la editura „Conpress Six”. Evenimentul marchează un dublu debut: al autorului și al editurii. Reamintim că romanul a fost lansat prima dată la Constanța, pe 7 martie, apoi la Mangalia, pe 27 martie.
Aleksandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, trad. B. Buzilă, prefață Al. Paleologu, Anastasia, 1995
coperta IV „În Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice (1973) scriam: „Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. N-avem nevoie să fim arbitri universali, și nici să ne aflăm în competiție pentru leader-ship-ul internațional (se vor găsi destui amatori care se vor simți în putere să fie). Eforturile noastre trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, făcută cu tragere de inimă. A reconstitui URSS este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus pentru totdeauna.
Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia trebuie să-și urmeze drumul, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult. Aproape toți liderii din Asia Centrală au și declarat că-și vor orienta țările spre Turcia. (A scăpat aproape neobservată Conferința de la Alma Ata, din decembrie 1991, în care s-a vorbit de crearea „Marelui Turan”, de la Peninsula Anatoliei la Altaii Djagariei. În secolul XXI lumea musulmană se va lansa în proiecte ambițioase; face oare să ne amestecăm în așa ceva?)”
Scriitorul Aleksandr Soljenițîn (1918 Rusia-2008 Moscova) a fost arestat pe front în 1945 și a fost condamnat la opt ani de lagăr. După ce a primit în 1970 Premiul Nobel pentru Literatură, a publicat în 1973 Arhipeleagul Gulag în Franța și a fost expulzat re regimul sovietic în anul următor, revenind din SUA în Rusia în 1994.
Originalul rus al cărții a apărut cu puțin timp înainte de întoarcerea disidentului în țara natală. Ediția română, apărută la numai un an după cea rusă, include pe lângă cele șapte capitole și o prefață semnată de scriitorul Alexandru Paleologu (1919-2005), precum și note ale autorului și traducătorului.
Paleologu subliniază de la început aversiunea stângii occidentale față de disidentul sovietic, care avusese curajul de a denunța revoluția franceză, prin iacobinismul și republicanismul său, ca „model” al revoluției bolșevice. De asemenea, scriitorul român remarcă ca punct de inflexiune în istoria Rusiei ceea ce autorul rus numește „Marea Catastrofă Națională”, adică „reforma violentă și sălbatică” a lui Petru cel Mare. Soljenițîn era conștient că istoria țării sale este străbătută de „grandomania imperială” și, de aceea, într-un interviu acordat în „Der Spiegel” în 1994 considera ca soluție pentru refacerea Rusiei că „trebuie să renunțăm de a fi o mare putere”. De altfel, motto-ul prefeței este un semnificativ citat din discursul lui Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?” Din punct de vedere literar, Paleologu aprecia că „Forța covârșitoare a acestui scriitor nu are decât în Tolstoi un precedent, dar cu o mai mare luciditate în plan politic și social”.
Aparent în contradicție cu titlul, cartea lui A. S. este un studiu despre istoria Rusiei începând cu secolul XV și până în 1994. Într-o foarte scurtă introducere, autorul explică aparenta contradicție: „Astăzi, dacă ai chef să citești ceva, preferi ceva scurt, foarte scurt, și, în orice caz, ceva despre ce se întâmplă astăzi. dar fiecare clipă a istorie noastre, chiar și clipa de față. Dacă vrem să detectăm direcțiile posibile și valabile de ieșire din cumplitul dezastru de astăzi, trebuie să nu trecem cu vederea numeroasele greșeli ale istoriei noastre de până acum, greșeli aflate și ele la originea situației actuale. Îmi dau seama că acest articol nu oferă soluții practice, aplicabile într-un viitor apropiat, dar nu mă consider în drept să avansez unele înainte de a mă reîntoarce în patrie, ceea ce se va întâmpla în curând. Martie 1994”
Primul capitol (21-86) reprezintă jumătate din cuprinsul studiului și acoperă perioada începută cu mitul democrației republicii Novgorod din secolele XV-XVI și încheiată de abolirea șerbiei de către Alexandru II în 1861. Nu este menționat Ivan IV cel Groaznic (1547-1584), iar evenimentele tragice ale secolului XVII au fost „Răscoala” (Smuta) și schisma bisericească (Raskol), ale cărei ecouri „se resimt până și în neputința de care facem dovadă în secolul XX”. Tragedia urma să fie amplificată de „tăvălugul năvalnic” al lui Petru I cel Mare (1682-1725), care s-a arătat „de-a dreptul primitiv”, ca în domeniul religiei, unde „a subjugat Biserica ortodoxă, frângându-i coloana vertebrală”. Sentința autorului despre acest țar considerat de istoriografie ca reformator al Rusiei este dură: „Toate faptele lui Petru, mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit ființa”. Caracteristic succesorilor lui Petru a fost „patima pentru cele din afara țării”, adică ei „sufereau de mania colonizării printr-o irepresibilă dispersie, vocația concentrării fiindu-le cu desăvârșire străină”. Astfel, dacă războaiele cu Imperiul Otoman din secolul XVIII fuseseră justificate de scopul de a obține „ieșirea la frontierele naturale sudice”, conflictele cu turcii din secolul XIX au fost „fără nicio justificare din punct de vedere al intereselor naționale și de stat”. Limitele reformei agrare a lui Alexandru II au date de faptul că, fără a fi împroprietărit corespunzător, „bietul țăran fusese aruncat în brațele pieții”. Pentru a fi înțeles mai bine „șocul rublei” suferit de țărănime, Soljenițîn face trimitere la Gleb Uspenski, care explica, în anii 1880, că „Poporul a îndurat 200 de ani năvălirile tătarilor și 300 de ani iobăgia numai pentru că și-a păstrat specificul agricol” exprimat prin forța pământului.
Capitolul doi (89-110) continuă cronologic până la începutul primului război mondial în 1914. În ce privește problema țărănimii, se concluzionează că „Inconsecventa reformă agrară a lui Alexandru II avea să impună cu necesitate reforma lui Stolîpin (1906), care a întâmpinat o masivă împotrivire din partea dreptei, kadeților (liberalilor), socialiștilor”. De asemeni, reforma justiției a rămas „nedusă până la capăt”., în schimb reforma administrației locale a lui Alexandru II a fost „mai eficientă”. Reformele au fost determinate de înfrângerea în Războiului Crimeii, care l-a obligat pe cancelarul Gorceakov să declare că Rusia „trebuie să-și adune forțele”, adică să se concentreze asupra ei însăși. Cu toate acestea, regimul țarist a continuat să-și consume energiile amestecându-se în politica europeană: „Două idei nefaste i-au chinuit și i-au dominat, ani în șir, pe toți diriguitorii noștri: să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Transcaucazia și să-i ajute și să-i salveze pe creștinii din Balcani”. Dar asasinarea lui Alexandru II (1881) de către anarhiștii din „Narodnaia volia” și scurta domnia a conservatorului Alexandru III (1881-1894) au fost urmate de cea a ultimului țar Nicolae II, caracterizată printr-un citat al lui Lev Tihomirov (1852-1923): „Nicolae II a început chiar din prima zi de domnie, fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”. Soljenițîn credea că, spre deosebire de celelalte imperii coloniale, în Rusia „locuitorii din colonii să se bucure de mai drepturi decât cei din metropolă”, dând exemplu Finlanda și Polonia. Autorul rus acuza că „Hemoragia artificială de resurse ale Centrului către periferii a acutizat anemierea, pauperizarea Centrului”. În plus, „puternica” prezență a industriașilor străini era explicată prin inexistența, chiar în secolul XX, a unei politici riguroase a impozitului pe venit, ce a dus la o politică externă dependentă de împrumuturile aliatului francez. Înfrângerea în fața Japoniei (1904-1905) a dus la declanșarea revoluției, care semnifica că „țarul scăpase cu totul din mâini frâiele puterii”. Asasinarea premierului Stolâpin (1911) a stopat redresarea imperiului, a cărui slăbiciune a încurajat în 1914 Germania și Austro-Ungaria „să mai ia în seamă forța militară rusească”.
Spre deosebire de primele două capitole consacrate politicii europene a Rusiei, capitolul 3 (113-122) tratează evoluția internă a imperiului, în particular expansiunea în Siberia. Este subliniată consecința pozitivă a „venirii rușilor” care a dus la încetarea „luptelor fratricide” dintre populațiile siberiene și respectarea „organizării interne” a acestora. Este prezentată o imagine a Rusiei în dezvoltare la începutul secolului XX:locul 5 în lume la producția industrială, „o totală libertate în privința activității economice particulare”, miniștri și generali din toate categoriile sociale (șeful de gară Witte, ajutorul de mecanic Hilkov, țăranul Ruhlov, Alekseev și Kornilov), lipsa cenzurii preventive, parlament și regim pluripartid din 1906, asistență medicală gratuită locală, natalitate. Dar este menționat Liv Tihomirov care avertiza în 1909 despre „o periculoasă prăpastie între societate și putere și o decădere a conștiinței naționale rusești”. Pe de altă parte, Soljenițîn credea că „încercarea de a rusifica întreaga Rusie s-a dovedit fatală nu numai pentru naționalități, dar în primul rând pentru populația velicorusă”. El admite că Biserica Ortodoxă Rusă se afla deja „în regres față de mersul istoriei”, dar îl susține acuzațiile lui Berdiaev la adresa intelectualilor, democraților și socialiștilor: „Ați urât Biserica și i-ați pricinuit răni adânci. Ați crezut că poporul poate să existe fără temelii spirituale, fără sanctuare, doar cu o brumă de .cultură și cu satisfacerea intereselor materiale”.. Primul război mondial a reprezentat apogeul „vechilor războaie rusești de pe urma cărora poporul rus nu se alegea niciodată cu nimic”, context care a favorizat căderea țarismului și succesul loviturii de stat bolșevice. În încheiere, este denunțat dezinteresul Antantei față de tabăra Albilor după sfârșitul conflagrației mondiale, deoarece bolșevizarea Rusiei o excludea de la împărțirea rezultatelor victoriei: „Așa arăta realismul diplomației internaționale”.
În capitolul 4 (125-135) sunt prezentate pierderile poporului rus în era sovietică, începându-se cu concesiile teritoriale făcute de Lenin Letoniei și Estoniei pentru a obține recunoașterea diplomatică, precum și ajutorul financiar și cu arme acordat, în același scop, lui Mustafa Kemal Ataturk, întemeietorul Republicii Turcia. De asemenea, sunt denunțate jefuirea tezaurului imperial și concesiunile economice acordate capitaliștilor occidentali. Este citat prof. I. Kurganov care urca la 66 milioane numărul victimelor „războiului intern” purtat de regimul sovietic împotriva propriului popor. De asemenea, presa rusă urca la 31 milioane (1/5) numărul victimelor sovietice, militari și civili, ca preț al victoriei lui Stalin în al doilea război mondial. Dar „exterminarea fizică în masă” a fost depășită de „o propagandă care îndobitocea și pervertea sufletul”. În schimb, politica externă sovietică a fost atât de eficientă încât și-a asigurat „entuziasta simpatie a societății progresiste din Apus”. Deși recunoștea că economia sovietică era „o economie moartă”, Soljenițîn considera că „sarcina cea mai grea a sistemului economic sovietic revenea RSFS Ruse”, fapt ce a dus la „pauperizarea Centrului” în favoarea minorităților neruse. Sciziunea între popor și regimul comunist a fost marcată prin cele 3 milioane de militari sovietici care „s-au lăsat, cu ușurință, luați prizonieri” în 1941 și numai „stupiditatea rasistă și aroganța hitleriștilor” l-a salvat pe Stalin în primele luni ale războiului.
Capitolul 5 (139-151) este consacrat prăbușirii comunismului sovietic, autorul acuzându-l pe Gorbaciov că „a ales calea cea mai perfidă și mai haotică”. Sunt denunțate concepte ale ultimului liderul sovietic ca „accelerarea” și „piața socialistă, precum și „convingerea naivă” a acestuia că se va putea alia cu intelectualitatea împotriva „comuniștilor extremiști”. Soljenițîn prevăzuse în scrierile „De sub ghețari” (1974) și „Restructurarea” (1990) că regimul sovietic se va prăbuși deoarece democrația instaurată „brusc” va favoriza „un război nimicitor între naționalități”. Deoarece atât nomenclatura comunista cât și oamenii simpli începeau să regrete dezintegrarea URSS, disidentul subliniază: „Uniunea Sovietică cu regimul său comunist era condamnată de istorie, fiindcă se întemeia pe principii false”. Dar exilatul regretă că răspunderea în fața lumii pentru fărădelegile regimului sovietic revine „doar nouă, rușilor!” Este acuzat faptul că prin dezmembrarea URSS pe liniile acelor „artificiale frontiere leniniste” 25 milioane de ruși (18%) au rămas în afara noii Federații Ruse. Mai mult, sunt acuzate manifestate naționaliste antiruse din Ucraina și Kazahstan, care sunt percepute că „au pășit îndată pe drumul formării de noi imperii”. Pentru Soljenițîn soluția a fost avansată în „Restructurarea”: „o uniune statală formată din cele trei republici slave și Kazahstan” cu „frontiere transparente”. O nouă măsură dezirabilă era readucerea „metodic și pe termen lung” a etnicilor ruși din Transcaucazia și Asia centrală în Rusia. În final, este acuzat Occidentul că a respectat principiul inviolabilității frontierelor, din Actul CSCE de la Helsinki în 1975, numai pentru frontierele „de stat” (externe), dar și nu pentru frontierele administrative interne ale statelor federale, favorizând astfel declanșarea conflictelor interetnice din Iugoslavia și URSS.
Capitolul 6 (155-161) analizează cele trei consecințe ale căderii comunismului. Prima consecință era „slăbiciunea Rusiei”, dar Soljenițîn este convins că în secolul XXI „vor exista situații când întreaga Europă și SUA vor căuta să-și asigure alianța cu Rusia și încă cum!” A doua consecință era calitatea democrației din Rusia, care „a început să lucreze nu de jos în sus, ci de sus în jos”, acest „specific rusesc” fiind speculat de nomenclatura comunistă, pregătită în acest sens încă din epoca Gorbaciov. A treia consecință er calitatea economiei de piață din Rusia, afectată de stagnarea din epoca Gorbaciov și „proiectul de cabinet” al FMI și al premierului E. Gaidar din ianuarie 1992. Efectele negative ale reformelor sunt cele de ordin psihologic și demografic. Soljenițîn denunță copierea modului de viață din Apus, dând contraexemplu modernizarea Japoniei, care a intrat în civilizația mondială rămânând ea însăși”. În aceste sens este menționat sociologul francez Gustave Le Bon (1841-1931), care „scrie despre sufletul unei națiuni că el reprezintă summum al tradițiilor, sentimentelor, concepțiilor și prejudecăților unui popor. Toate acestea nu pot fi și nu trebuie abandonate.” Autorul încheie subliniind că criza Rusiei nu este numai economică, ci „Este criza conștiinței și moralei, una atât de adâncă, încât nu suntem în stare să calculăm câte decenii sau chiar secole ne-ar trebui ca să ne revenim”.
Ultimul capitol (165-175) începe cu diferențierea expresiilor „chestiunea rusă” și „chestiunea Rusiei”, fiind abordat în acest sens conceptul de naționalitate sau duh/conștiință. Autorul amintește că a definit patriotismul în 1973 în articolul Căință și autodelimitare. Apoi marchează „cele trei mari seisme” neîntâmplătoare din istoria Rusiei: răscoala din secolul XVII, 1917 și „cutremurul de astăzi”, folosind sintagma „Marea Catastrofă Rusească a anilor 90, secolul XX”. El critică noua ideologie numită „Profitul cu orice preț!” și denunță „noua explozie a materialismului, de această dată cel capitalist”. De aceea cred ecă „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”. Cartea se încheie cu conștientizarea actualității poruncii contelui P. I. Șuvalov (1711-1762), „Să protejăm poporul”, Soljenițîn concluzionând: „În această și constă „Chestiunea rusă” la sfârșit de secol XX”.
Constantin Novac, Stări de spirit, „Tomis”, martie 1994
CRITICA ȘI AUTOCRITICA. Conceptualizate ideologic de către clasicii marxism-leninismului, și traduse în practică de activiști la toate nivelele vieții de partid, critica și autocritica erau socotite instrumentele de bază ale pedagogiei revoluționare. Orice referat, raport, dare de seamă, autobiografie, plan de măsuri etc avea în vedere dozarea judicioasă a celor două atitudini; orice ins chemat să-și dea cu părerea în fața instanței partinice trebuia să dovedească, prin modul în care critica pe alții și se autocritica, nivelul său ideologic. Reprezentantul eșalonului superior, asistent obligatoriu la dezbateri, era cel care, la sfârșit, aprecia calitatea muncii educative a organizației de bază analizată după gradul de combativitate al componenților acesteia. De cele mai multe ori se considera că mai este loc pentru mai bine, se înfiera cocoloșirea lipsurilor, în mod deosebit se constata spiritul călduț, atmosfera de automulțumire, de culcare pe laurii succeselor, de complacere în.
Demontând mecanismul acestor instrumente de edificare a omului nou, se pot desluși două elemente, doi factori cu valoare operațională: obiectiv și subiectiv. Recomandabil era ca în ambele ipostaze, de critic și de autocritic, să treci repede peste evocarea factorului obiectiv, factor care, cu timpul, a devenit monopolul aproape exclusiv al Centrului, singurul socotit capabil să realizeze complexitatea fenomenului social-economic. În fapt, monopolizarea de către eșaloanele superioare a dreptului de interpretare ai factorilor obiectivi ai insucceselor eșecurilor, exprima grija puterii de a nu se lăsa supusă judecății publice. Tendința de monopolizare a dreptului la invocare a factorilor obiectivi de (ne)dezvoltare socială se împletea armonios cu unilateralizarea fluxului critic; statuar, oricine putea critica pe oricine, dar cine era nebun să scuipe-n sus? Astfel încât, pe scara ierarhică a partidului unic, cu cît urcai, cu atât îți sporeau prerogativele critice, jupiteriene, și cu tot atât îi puteai permite să-ți diminuezi pornirile autocritice. Sigur că erau împrejurări în care, odată devenit incomod, indiferent de poziția în partid, puteai deveni ținta atacurilor demolatoare din orice direcție, numai că regia era dinainte asigurată. O critică dirijată, echivalentă cu o salvă într-un ins deja mort. Spectacole înscenate tot mai rar, de aceeași teamă de a nu stârni apetitul vindicativ al masei, înlocuite cu decizii de cabinet și incriminări postume.
Se făcea așadar că viziunea filozofică atotintegratoare, imună la conjunctural, devenea apanajul vârfurilor, în timp ce viziunea morală, îngustă, cârcotașă, contradictorie ca și viața însăși era lăsată în seama plebei proletare. Acesteia îi rămânea autocritica tip autoflagelare și, eventual, până la un punct, critica în delațiune.
În ce mă privește, chestia cu autocritica m-a preocupat întotdeauna ca o posibilă cale de pătrundere în caracterul individului. Departe de a fi o armă educativă, autocritica - similară, într-o latură a sa, cu spovedania, dar mai complicată pentru că presupunea imperativ aprecierea proprie a păcatelor, integrarea acestora într-o conduită cu care tu însuți te declarai în dezacord - devenea un spectacol public. Cenușă-n cap. Autobiciuire sau autolapidare cu martori. Masochism. Nu prea tare, ca să nu mori, nici prea blând, ca să nu fii acuzat de lipsă de combativitate. Am asistat la autosalvări miraculoase ale unor căuzași care, puși la zid pentru greșeli reale, au executat un dans funambulesc colosal, au cântat cu atâta aplicație aria ipocriziei, încât au ieșit din dandana mai curați decât spectatorii la supliciu. După cum inși onești, acuzați de păcate imaginare, incapabili, vai lor, de temenele și duplicități, au fost aspru sancționați pentru că nu și-au revizuit poziția, fie din miopie politică, fie din lipsă de fermitate revoluționară. Tablele morale deveneau cărți de joc, recuzită ideologică. Ți se oferea posibilitatea de a fi admirat pentru ura pe care ți-o purtai, pentru vehemența cu care te făceai țăndări. Concurență neloială între integri, cinstiți și lichele. Și nici atunci nu era întotdeauna treaba încheiată, nu ieșeai definitiv din clinch. Cu stigmatul pe frunte, o lungă perioadă de penitență te apropia din nou, treptat, de tovarășii de muncă și luptă, gata să te otânjească la prima abatere, cu o mustrare scrisă, un vot de blam cu avertisment sau o excludere cu zurgălăi.
Critica și critica s-au dovedit în fond instrumente educative la fel de absurde pe cât de absurd era conceptul omului nou, pentru a cărui edificare fuseseră inventate.
Ion Roșioru, Trei prozatori dobrogeni, „Tomis”, Constanța, 1994, februarie
În ciuda obstacolelor culturale pe care le implică tranziția către economia de piață, geografia literară a ținutului dintre Dunăre și mare se îmbogățește cu noi repere scriitoricești, realitate ce te îmbie să-l parafrazezi fără nici un fel de emfază pe cronicar cum că „nasc și în Dobrogea oameni”, editurile de la Pontul Euxin făcându-și și ele o datorie de onoare de a moși aceste veniri pe lume postdecembriste.
Spațiul dobrogean e prea încărcat de istorie și de mirajul stepei ca descifrarea lui să poată fi vreodată epuizată. Un plonjon cu un veac îl face Florica Stanciu cu romanul Umbre la fereastra cetății (Europolis, 1993). Acțiunea trepidantă, rocambolesc-picarescă, fie a celor trei militari veniți în misiune secretă, fie a lui Marcu Z., tânăr farmacist care își caută sora refugiată aici deoarece logodnicul ei omorâse un rival într-un duel, alternează cumpătat cu evocările socio-politice și îndeosebi etnografice, cartea delectând și instruind în egală măsură.
Farmacistul, devenit etnograf al Dobrogei, ca altădată Ion Ionescu de la Brad, își va afla sora și cumnatul stabiliți în Cogealac, sat nemțesc pe atunci, și se stabilește și el aici. Însă nu peste mult timp vor fi atacați de o bandă feroce de tâlhari, cum erau destule în acea Dobroge turcită, încurajați de stăpânirea care închidea foarte ușor ochii la fărădelegile răufăcătorilor aducători de peșcheșuri copioase. Farmacistului i se taie limba, stăpânii casei sunt masacrați, iar copiii lor luați în robie. De aici încolo, firul epic al acestei povești de groază se va înnoda de a celor trei militari, care, dându-se drept negustori pașnici, studiau Dobrogea pentru ca atunci când războiul, inevitabil, de neatârnare se va declanșa, armatele române să nu lupte pe un teren total necunoscut. Adevărați muschetari, Costea, Gore și Ion vor aneantiza banda fraților Itoff și, prin mai multe peripeții, îi vor repune în drepturi pe cei doi orfani și pe unchiul lor. O poveste de dragoste se întrevede între tânărul Gore și Maria, love-story cu happy-end, situată la antipodul celei dintre Așchime, fiul comandantului turc din Babadag. și nu mai puțin frumoasa cercheză Ghiulfem, sfârșită tragic, pe fondul unui îndelungat conflict etnic, în timpul unei serbări a cărei descriere constituie una dintre cele mai frumoase pagini ale cărții Floricăi Stanciu.
Situată la confluența organică dintre o temeinică documentație etnografică, folclorică, geografică și istorică și ficțiunea romanescă, cartea Floricăi Stanciu devine o mărturie de referință despre dârzenia românilor în fața vitregiilor istoriei de pe cât de întinsele pe atât de zbuciumatele meleaguri dobrogene.
*
Romanul Raport de gardă (Muntenia, 1993) al lui Nicolae Necula te face să te gândești la un proces de reabilitare a lui Charles Bovary, încarnat aici de chirurgul Mihai Strîmbeanu care, ca medic, se îndrăgostește și se căsătorește rapid cu o pacientă, Ileana, studentă în anul II la medicină. Narațiunea începe cu o operație în timpul căreia medicul descoperă sub bisturiu pe aceea de care se despărțise cu 10 ani în urmă și care, demnă urmașă a celebrei eroine flaubertiene, își făcuse de cap mai mult decât lamentabil. Nu și-a revenit bine din convalescență și Emma bucureșteană vrea să adauge la palmaresul cuceririlor ei erotice chiar pe fostul ei soț, medic exemplar din punct de vedere profesional și exercitându-și profesia într-un spital de provincie din zona Prahovei. Între timp, Mihai Strîmbeanu o cunoscuse și „compătimea” cu ea, în afara oricăror obligații, „doar ca mijloc de igienă fizică și afectivă”, pe asistenta șefă din secția sa, Silvia Veștea, văduva unui aviator mort nu de mult într-un stupid accident de zbor. Asistenta tocmai rămăsese însărcinată și, sfătuită de ai săi, se hotărăște să-și păstreze copilul, însă medicul nu va afla decât în finalul cărții acest detaliu care va atârna greu în hotărârea de a pune capăt provizoratului său erotic și tribulațiilor de o aceeași natură. Dincolo însă de această tramă romanescă individualizatoare, cartea de exact 300 de pagini e o amplă radiografie a ultimilor ani ai totalitarismului românesc, a ravagiilor de care acesta în stare în rețeaua sanitară românească și ea se poate constitui ca o piesă de rezistență la dosarul procesului pe care literatura nu va obosi niciodată să-l intenteze comunismului adus astfel cu forța într-o instanță morală. Citite acum, la patru ani de la Revoluție, faptele incriminate, cu umor mucalit ori cu mânie scrâșnită, par, totuși, pale și desuete, pentru că lumea a cunoscut o saturație „dezvăluiristică” datorită presei care și-a trăit și-și mai trăiește beția propriei libertăți de a scotoci și de a se exprima.
Așa cum ne avertizează autorul, medicii sunt și ei oameni, cu calități și defecte. Scriitorul nu „partizanează”, deși ar avea motive s-o facă în cazul protagonistului sau a lui Doru Scutelnicu. Se vorbește mult, se povestește mult despre ravagiile comunismului, ca într-un ritual de exorcizare, de eliberare de o obsesie prin confesare perpetuă. Cartea se termină într-o notă optimistă, cea a solidarității umane care se rostogolește coagulant dinspre Timișoara. Citind-o afli în ea un antidot împotriva nostalgiei roșii, cu atât mai mult cu cât frumoasele intenții ale Revoluției par să atârne suspendate undeva, la mijloc de drum.
*
Tangențe tematice cu romanul lui Nicolae Necula are și Amurguri (Ed. Muntenia, Constanța) al Cristinei Tamaș. Fundalul istoric și politic e același, eroii centrali adunându-se sub o aceeași zodie flaubertiană a „Educației sentimentale” și ilustrând adevărul repetat până la saturație că orice roman nu poate fi decât istoria unui eșec. Scriere cvasi-lineară, Amurguri pune pe tapet condiția femeii singure într-o lume în care aspirația spre libertatea interioară îi e strivită sub noianul a tot felul de conveniențe. Dramatismul unui destin feminin de excepție îl dă faptul că eroina, profesoară de franceză și ghid într-un hotel în timpul vacanțelor de vară, acceptă înotul împotriva curentului suspiciunilor celor mai diverse: familiale, colegiale, religioase, morale, politice. Reperele epice ale sorții Elvirei ar fi următoarele: s-a despărțit de soț, „un carierist pe care dosarul meu de fiică de preot îl încurca și (...) s-a recăsătorit cu o fată dintr-o familie de muncitori”, a cunoscut un pictor francez care venea în fiecare vară să petreacă 15 zile pe litoral, deci iubirea, cu toate că și el era căsătorit și aparținea altei religii (Bahai) se reduce la 150 de zile într-un deceniu, din ea rezultând un copil, ceea va atrage mânia preotului bunic, care va ierta totul căci micuțul va veni pe lume în noaptea de Paște. Cam în aceeași perioadă va fi răpus de o boală incurabilă Gerard, pictorul francez, și Elvira va merge la înmormântare fiind susținută moral și oarecum material de Jean, un ziarist, prieten al celui dispărut, devenit peu a peu, candidat la mâna Elvirei și disputându-și această dorință cu un medic român, tipul dur al bărbatului, care o cunoscuse când aceasta îl cunoscuse pe micul Vlad. Opțiunea Elvire pentru o lume sau alta e grea și anevoioasă, însă luciditatea de femeie încercată de viață o ajută să străbată întreg slalomul jalonat de iluzii și tentații care pot implica tot atâtea umilințe, și să opteze pentru a rămâne aici cu fruntea sus în fața minunatelor amurguri marine.
Cartea trăiește și prin inserțiile intertextuale de ordin cultural, prin notele de voiaj (călătoria lui Jean și a Elvirei la Saint Malo și Mont Saint Michel), ca și prin aceea că face, cronologic vorbind, și câțiva pași postdecembriști și reușește să ia, chiar dacă în registru parodic, pulsul jalnic al învățământului românesc. Secvența de „paradă a dascălilor” școlii în care lucrează Elvira dovedește că prozatoarea își poate condimenta scrisul și cu alte ingrediente, ceea ce este salutar și reconfortant și ne face să-i așteptăm sincer celelalte două romane aflate în curs de apariție la Porto Franco și la Cartea Românească.
Sergiu Grossu, Ion Cumpănașu - ierarhi și victime, „Cuvântul românesc”, februarie 1994
In prefaţa la ediţia românească a cărţii
mele „Calvarul României creştine", apărută pe la sfârşitul lunii decembrie
1992 la editura ieşeană „Convorbiri Literare", am căutat să lămuresc pe
cititorii din ţară, prea puţin informaţi de activitatea mea publicistică din
Exil - oglindită atât în paginile revistei Catacombes, pe care o editam la
Paris între anii 1971-1992, cât şi într-o serie de cărţi documentare, în care
denunţam aspectele represive ale totalitarismului marxist-leninist -,
arătându-le că de problema persecuţiilor religioase din universul
concentrationar al regimurilor comuniste mă ocup de multă vreme, propriu-zis
din clipa în care, împreună cu soţia mea, am pus piciorul pe pământul
ospitalier al Franţei.
În mod special m-a frământat situaţia
comunităţilor creştine din România, în perioada sângeroasă a dictaturii
proletariatului şi-a luptei de clasă, fie sub tirania lui Gh. Gheorghiu-Dej,
fie sub absolutismul diabolic al cuplului Ceauşescu, şi-am dat în vileag
caracterul nefast al pretinselor „relaţii" paşnice între autorităţile de
Stat şi cele 14 confesiuni legale, în fruntea cărora se afla Biserica Ortodoxă
Română.
Înfeudarea Bisericii ortodoxe române
idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin comportarea
dezonorantă a ierarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea. Să nu uităm că
în şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, destinată comemorării centenarului
autocefaliei Bisericii ortodoxe române, de faţă fiind preşedintele
Departamentului marxist al Cultelor, Ion
Cumpănaşu (un fost preot, promovat ofiţer superior în Departamentul Securităţii
Statului), mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, copleşi cu elogii
ruşinoase „realegerea fiului cel mai iubit al poporului român, Dl. Nicolae
Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al Republicii Socialiste
România".
La închiderea acestei şedinţe memorabile,
patriarhul Justin Moisescu, în numele membrilor Sfântului Sinod, al
reprezentanţilor clerului şi şefilor altor culte religioase, dădu citire unei
lungi telegrame, al cărei text a fost aprobat în unanimitate. Iată esenţialul:
„Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la aniversarea acestui act istoric
de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule
Preşedinte, omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de
libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica ortodoxă
română, ca toate celelalte culte şi vă asigurăm de întregul nostru devotament,
de stima şi dragostea noastră sinceră..."
De ce am zăbovit atât de mult asupra
comportamentului negativ al ierarhiei ortodoxe din România? Răspunsul l-am dat,
de altfel, în „Prefaţa" despre care vorbesc la începutul acestui articol.
Deşi tiranii de ieri s-au prăbuşit, ierarhia în cauză a rămas aceeaşi, fără
nici o schimbare radicală, fără nici o abandonare a privilegiilor în mod
necinstit câştigate. Ca şi cum elogiile slugarnice din trecut pot fi
justificate, cum a încercat s-o facă un celebru teolog din Bucureşti, socotind
cele „câteva" declaraţii glorificatoare, adresate „celui mai iubit fiu al
poporului", indispensabile continuării vieţii liturgice, deoarece erau
exprimate „în virtutea certitudinii că de aceasta depindea activitatea întregii
Biserici".
„Chiar dacă (mă citez pe mine însumi), într-o scrisoare irenică de-acum doi ani, Biserica ortodoxă regretă că unii prelaţi n-au avut mereu „curajul martirului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", acest regret ni se pare, în lumina Revelaţiei divine, insuficient şi anemic. Ceea ce vrea Dumnezeu, şi ceea ce dorim şi noi (...) este pocăinţa eliberatoare a totalităţii ierarhilor ortodocşi, strigătul lor de iertare către Dumnezeu şi către victimele ignorate de ei, neastâmpărul străpungerii pereţilor sufleteşti şi detectarea „urâciunilor" interioare, de care aminteşte Ezechiel, pentru ca în loc să acuze pe cei ce-i critică şi le blamează servilismul de care încă nu s-au debarasat, practicându-1 şi faţă de actuala conducere politică, da, în loc să acuze, să se acuze şi să-şi recunoască vinovăţia."
Ori această pocăinţă eliberatoare nu s-a
produs în sânul ierarhiei ortodoxe române, care îşi păstrează - cu mici
excepţii, cum ar fi atitudinea paşnică şi cinstită a mitropolitului Nicolae
Corneanu, de la Timişoara - ţinuta orgolioasă, forjată în perioada de tristă
amintire a dictaturii ceauşiste, manifestată actualmente în refuzuri, vrăjmăşii
şi persecuţii de preoţi.
Serviciul de presă al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla raportează că în ziua de 12 noiembrie 1993, o delegaţie a Bisericii române unite, condusă de episcopul de Cluj-Gherla, Monseniorul George Guţiu, s-a prezentat la reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind primiţi de I.P.S. Bartolomeu Anania. Această întâlnire era iniţiată de greco-catolicii care, spre a evita a cincea iarnă cu slujbele sub cerul liber, solicită retrocedarea măcar a două din cele şase biserici şi patru capele confiscate după desfiinţarea Bisericii lor. Reprezentanţii Bisericii ortodoxe au răspuns negativ, neacceptând nici o retrocedare de biserici, deşi închise şi nefolosite. Ca şi ceilalţi demnitari ortodocşi, refractari rezolvării problemei bunurilor patrimoniale de care greco-catolicii au fost privaţi în 1948, proaspătul arhiepiscop clujean n-a ţinut seama de doleanţele comunităţii unite din Eparhia sa, şi nici de „Scrisoarea deschisă" a unui grup de cinci intelectuali din Cluj, publicată în Tribuna Ardealului din 30 noiembrie 1993, din care spicuim: „... Aflând că dialogul dintre delegaţiile Arhiepiscopiei ortodoxe şi greco-catolice nu a dat până azi nici un rezultat pozitiv, pentru a curma calvarul fraţilor români uniţi, ţinând cont de spiritul de iubire creştinească şi toleranţă de care a dat dovadă întotdeauna Biserica noastră strămoşească, vă rugăm I.P.S. Părinte Arhiepiscop să veniţi, cu un ceas mai devreme, în întâmpinarea rezolvării generoase a litigiului dintre cele două Biserici româneşti surori..."
Se cunoaşte tragedia mănăstirii
Vladimireşti, aparţinând exarhatului Moldovei. In 1956, câteva grupuri de
miliţieni înarmaţi, escortaţi de preoţi-turnători din regiune, au luat cu asalt
în plină noapte, această vestită „Grădină a Maicii Domnului", hotărând, cu
inconştienta autorizare a patriarhatului, închiderea sfântului locaş
mănăstiresc, iar maica superioară Veronica Gurău, măicuţa Mihaela şi duhovnicul
Ioan Iovan, arestaţi, daţi pe mâna justiţiei comuniste şi condamnaţi, de la
zece ani de muncă silnică la închisoare pe viaţă. Şi totuşi, după patru ani de
la Revoluţia din Decembrie şi în plină libertate religioasă, „lacrimile curg
încă la Vladimireşti'''' precum ne informează S.V. Speriosu, în Cuvântul
Românesc din luna mai 1993. S-a muncit mult de către obştea celor 250 de maici
şi surori, revenite la Vladimireşti, în urma prăbuşirii lui Ceauşescu: au fost
refăcute picturile şi mobilierul în stil brâncovenesc din interiorul
bisericilor, au demolat şi-au construit din fundaţie totul „din economiile maicilor
adunate timp de 35 de ani - mărturisea Maica Veronica -, din vânzarea
imobilelor lor, din pensiile lunare şi donaţii de la bunii noştri
credincioşi". Dar Biserica? „Nu am fost ajutate de conducerea bisericească
şi de Stat". Ba, pe deasupra, patriarhia ortodoxă română şi episcopia din
O altă victimă a
ierarhilor ortodocşi a fost şi continuă să rămână preotul Viorel Dimitriu, de
la biserica Curelari din
Odată cu
Revoluţia din Decembrie şi cu noile vremi de libertate, calvarul preotului
Viorel Dimitriu continuă, ca o dovadă că ierarhia ortodoxă, rămasă aceeaşi, nu
poate ierta dârzenia slujirii preoţeşti şi curăţenia apostolatului din perioada
în care ea se ploconea înaintea Belialului comunist şi-i satisfăcea mendrele.
„Nu de mult, într-o adunare în biserica Bărboi din Iaşi, unde au fost prezenţi mitropolitul Daniel Ciobotea şi episcopul Calinic - se plânge preotul Dimitriu -, am îndrăznit de-am întrebat pentru ce ierarhia nu poate să-i sufere pe preoţii exilaţi: Gh. Calciu, V. Dumitrescu, C. Avramescu etc. Şi mi-am aprins paie-n cap. Toţi m-au condamnat zicând că am stricat liniştea. întâmplarea a avut loc cu ocazia înfiinţării Frăţiei Ortodoxe la Iaşi, când a fost şi Pr. Galeriu. Fraţii mei de breaslă mă urgisesc fiindcă m-am ridicat în mai multe rânduri împotriva decăderii noastre, pentru că la biserică am folosit cântări din Oastea Domnului şi m-am opus canonizării lui Ştefan cel Mare sau practicării avorturilor. Dumnezeu să-i ierte! (...) Oficialitatea Bisericii şi astăzi îi marginalizează şi-i ignoră pe preoţii curajoşi şi activi care au un cuvânt de spus în refacerea şi corectarea prestigiului acestei instituţii. (...) Când s-a înfiinţat acea conferinţă a preoţilor pe ţară, îndată după Revoluţie, ierarhia s-a luptat s-o desfiinţeze, iar anul trecut - 1992 -, când a avut loc la Bucureşti Conferinţa laicatului ortodox, la care a participat şi patriarhul Teoctist şi s-au biciuit scăderile noastre, venind mulţi preoţi, în putere, peste laici, s-a încins o ceartă, încât mai mai să se bată. Oficialitatea Biserici nu admite nici un fel de opoziţie, vânturând mereu sloganul ascultării oarbe, şi neredresându-se deloc.
„După sărbătorile
de iarnă, anul acesta, am mers la penitenciarul din Iaşi, cu tinerii noştri de
la biserică, şi-am colindat atât prin careurile închisorii, unde ne aşteptau
deţinuţii, cât şi pe la camere şi holuri, vizită ce a durat trei ore. Apoi am
fost şi cu Ajunul Bobotezei prin celule şi le-am predicat iarăşi pe Hristos,
stând de vorbă cu cei de acolo. La cererea deţinuţilor, am revenit la
închisoare, pregătindu-mă pentru o misiune mai serioasă, făcându-mi un plan de
lucru şi simţind o chemare deosebită în direcţia aceasta. Şi ce credeţi? Au
intervenit cei de la Mitropolie, în frunte cu episcopul Calinic, un fost
călugăr de la Raşca şi Putna, denigrându-ne, după spusa celor de la închisoare,
cum că eu sunt un preot sectant, pe cale de a aluneca la adventişi. în felul
acesta n-am mai putut merge, ne mai fiind primit, episcopul zicându-mi că n-am
aprobarea Centrului. Dar la închisoarea aceasta merge şi lucrează Alianţa
Evanghelică. (...) Recent m-au ameninţat de la Protopopiat că-mi vor desfiinţa
parohia care a fost înfiinţată după Revoluţie, ca o reabilitare din starea de
surghiun în care am fost la Epureni, sub pretextul că nu avem putere financiară
să plătim toate datoriile către Centru. în mare, cam acestea ar fi problemele
cu care ne confruntăm. Dacă aveţi posibilitatea să sesizaţi aceste lucruri,
încercaţi să o faceţi, ca să ne ajutaţi fie la Europa Liberă, fie la o
organizaţie creştină, fie prin presă. Vă mulţumim foarte mult că şi acum
sunteţi alături de cei prigoniţi şi rugaţi-vă pentru noi...".
Socotim de prisos
orice comentariu. Titlul articolului nostru este pe deplin justificat. Deoarece
există şi-n România de azi, cum au existat şi-n România de ieri, ierarhi
răzbunători şi victime nevinovate. Există inimi împietrite şi conştiinţe
pătate, aceste „burdufuri vechi", neacceptate de Mântuitorul Iisus
Hristos, din care este cu neputinţă să ţâşnească „vinul cel nou" al
dragostei creştine şi-al jertfirii pentru aproapele căzut „între
tâlhari"...
Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie
Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.
Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.
Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.
Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone.
Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.
Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.
Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.
La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză. Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.
În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.
Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.
O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.
În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.
Dan Nedelcu, Ministerul de Finanțe a modificat precizările 9107/1994 privind măsurile ce trebuie luate pentru închiderea exercițiului financiar-contabil pe 1993, „Telegraf”, Constanța, 30 ianuarie 1994
Pentru că luni, 31 ianuarie, expiră termenul de plată al impozitului pe profit, DGFP Constanța, prin N. Tănase, șef Serviciu Bilanțuri, reamintește agenților economici precizările Ministerului de Finanțe 4174/1/30.06.1993. În conformitate cu aceste precizări, pentru determinarea impozitului lunar se procedează (...).
La precizările MF 9107/1994 se fac următoarele corecturi privind măsurile ce trebuie luate pentru închiderea exercițiului financiar-contabil pe 1993:
*Contul 501 - cheltuieli de circulație la data de 31.12.1993 nu va prezenta. În acest sens, sumele respective vor fi repartizate asupra Contului 530 - cheltuieli anticipate.
*Precizările se referă la Legea 40/1992 și nu la Legea 40/1993
*La punctul 7 din precizări se va elimina paranteza (703-750)
*Cota de constituire a fondului de pensii și asigurările sociale pentru agricultori este de 3,5%.
Stanciu Barbălată, Din istoria navigației românești (III), „Tomis”, Constanța, 199?
Așa cum se arată în Monitorul Oficial din 9 (21) ian. 1888, legea prevedea ca la Ministerul Lucrărilor Publice să încredințeze conducerea Serviciului de Navigație Direcției Generale a Navigației Române cu reședința la Galați, care urma să fie coordonată de către un Consiliu de administrație cu sediul la București.
De la data votării legii de către parlamentul țării privitor la înființarea Serviciului de Navigație Fluvială și până la preluarea efectivă a atribuțiunilor conferite de lege, din motive organizatorice și financiare, din cauza lipsei de cadre specializate și a necuprinderii în bugetul statului a sumelor pentru plata personalului angajat cât și a celorlalte obligații de natură administrativă, au mai trecut aproape trei ani - iar rezolvarea problemelor legate de personalul de specialitate, asigurarea surselor financiare s-au putut clarifica la începutul anului 1890, an ce reprezintă un eveniment însemnat pentru că Serviciul de Navigație pe Dunăre, denumit Navigația Fluvială Română, având statut de societate de stat în transporturile fluviale cu drept la pavilion național a fost recunoscut în același timp de toate societățile de navigație ale țărilor riverane. Astfel, aspirațiile de veacuri, de „construire a unei marine proprii” se îndeplinesc, unul din domeniile în care românii nu erau recunoscuți și nu se afirmaseră cu toate că dispuneau de condițiile naturale ale Dunării, beneficiind de apele interioare ale acesteia pe o lungime de mai bine de 1075 km.
După publicațiile vremii se evidențiază faptul că înainte de începerea primului război mondial - prima companie de stat în transporturile fluviale aparținând statului român era înzestrată din punct de vedere tehnic pentru activitatea de transport a mărfurilor industriei, agriculturii, petrolului, manufacturilor etc. Având o capacitate fizică de 70.000 tone / an, ?108 șlepuri de capacitate mică 50-150 tone, ?4 nave tip cisternă pentru transportul țițeiului, nave ce erau remorcate de 14 remorchere de 100-200 cai-putere, iar flota fluvială de călători se (...) cu 13 nave cu confort modest
Așa s-a împlinit o „necesitate de mulți și de toți (...)”, după cum spunea primul director al Serviciului de Navigație Fluvială Română, fostul director al Regiei Monopolurilor Statului, Grigore Manu, care, continuându-și meditația, adăuga: „Când vom duce peste hotare produsele muncii și industriei naționale, atunci se va fi împlinit o mare operă, interesele comerțului român vor fi pe deplin asigurate și vom fi reintrat de fapt în exercițiul drepturilor străbune asupra Dunării”.
De la data atestării ca societate de navigație pe Dunăre și recunoscută de celelalte societăți ale țărilor riverane - anul 1890 - sub denumirea de „Navigația Fluvială Română”, aceasta s-a dezvoltat dotându-se cu noi șlepuri, ceamuri, remorchere, pentru a prelua toate transporturile în cabotaj (intern). Marinarii flotei, întregul personal navigant s-au alăturat aspirațiilor întregii națiuni și au luat parte cu arma în mână împotriva Austro-Ungariei. La începutul secolului XX, întreaga societate românească era pătrunsă de imperativul unui străvechi deziderat: „Unirea cea mare a tuturor românilor”.
La intrarea României în primul război mondial, Serviciul „Navigația Fluvială Română” și Serviciul Hidraulic, ca instituții ale statului, dispuneau de 35 de remorchere de putere mică și mijlocie, 130 nave de marfă (șlepuri și tancuri), pilotine, drăgi, șalande, macarale plutitoare și 18 vapoare de pasageri și marfă.
În luptele de la Turtucaia din 1916, marinarii sau ofițerii răniți de la armele de uscat erau internați și operați pe nava spital NFR „Principele Carol” și pe șlepurile sanitare NFR 10 și 630. Pentru transporturile de muniție și materiale au fost folosite pe distanța Silistra-Călărași, pe lângă navele fluviale militare, și șase șlepuri NFR și un remorcher.
De la Galați, în luna decembrie a anului 1916 a fost evacuat spre Chilia „Arsenalul Marinei” cu un convoi de 32 de șlepuri remorcate de navele NFR „Despina Doamna”, „Severin”, „Caraiman”, „Alice”, „Dragoș” și „Domnul Tudor”.
Intențiile și preocupările continue ale personalităților vremii de a face cunoscută dezvoltarea flotei naționale sunt concretizate și pe 15 septembrie 1936, la București, în parcul Oteteleșeanu, când în centrul capitalei se organizează prima expoziție marinărească din România.
Scopul acestei manifestări, după cum rezultă dintr-o publicație a timpului, era de a dovedi în primul rând capacitatea marinarilor români și necesitatea mării parcului de vase, insuficiente față de posibilitățile de care se dispunea pentru export și față de situația geografică prielnică pentru tranzitul de mărfuri spre Europa Centrală. Din capacitatea flotei și a posibilităților de efectuare a tranzitului, numai 14-15 la sută se transporta cu mijloacele flotei naționale, restul îmbogățind diverse companii de navigație și armatori străini. Prin această expoziție se urmărea de asemenea să se demonstreze posibilitățile autohtone în domeniul construcției de ambarcațiuni de mare tonaj pentru transportul mărfurilor, cât și a unor ambarcațiuni pescărești și sportive.
Având în vedere statisticile vremii, perioada 1890-1938 este considerată ca una din cele mai înfloritoare perioade pentru Navigația Fluvială Română, dispunând în anul 1938 de un parc de nave superior tuturor societăților de navigație pe Dunăre, fiind în măsură să transporte în condiții de siguranță un volum între 400-800 tone mărfuri / an, o capacitate care s-a menținut până în anii 1940-1941. A urmat apoi o stagnare cauzată de distrugerile provocate de conflagrația mondială. La începutul anului 1944, capacitatea utilă a flotei fluviale de transport marfă era doar de (...) mii tone fizice, cu 3,7 mii cai putere, iar porturile dunărene dispuneau doar de o capacitate de 1,4 milioane tone trafic / an.
Jean Francois Soulet, Istorie imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), pref. F. Constantiniu, Corint / Istorie universală - Microsinteze - 13, București, 2000, 140 p.
5 Prefață - Florin Constantiniu
7 Cuvânt înainte
8 Capitolul I O istorie veche
89 Capitolul III O istorie necesară
135 Bibliografie
coperta IV
Fără pretenția de a oferi formule exacte de încadrare a subiectului, încercarea de definire a istoriei imediate își găsește cea mai fericită formulă în cuvintele cu care autorul încheie prefața volumului său: „prin istorie imediată înțelegem ansamblul părții terminale a istoriei contemporane, incluzând-o atât pe cea a epocii actuale, cât și pe cea a ultimilor treizeci de ani; o istorie care are drept principală caracteristică faptul că a fost trăit de istoric sau de principalii săi martori.”
Roger Kirk & Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989, trad. Melania Rădulescu (1994), Silex, București, 1995
7 Prefață
9 Prolog: Cum a fost influențată diplomația de perceperile greșite ale ambelor părți
13 1.Cadrul acțiunii
35 2.Personajele acțiunii și Actul întâi, 1985
65 3.Shultz îl atacă direct pe Ceaușescu, 1985
90 4.Drepturile omului acaparează centrul acțiunii, 1986
117 5.Whitehead încearcă să pornească pe un nou drum, 1986
145 6.Divergențele se amplifică, 1987
174 7.Înapoi la capăt, 1987
190 8.Presiunile ating punctul critic, 1987
211 9.Ruptura, 1988
233 10.Dialogul surzilor, 1988
254 11.Din rău în mai rău, 1988
282 12.Ultimul act, 1989
305 13.Epilog: Câteva lecții
Addenda
325 1.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 6 decembrie 1985
327 2.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 7 ianuarie 1986
331 3.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 3 iunie 1986
333 4.Textul mesajului secretarului de stat George Schultz către ministrul afacerilor externe Ioan Totu din 23 ianuarie 1987
335 5.Textul scrisorii secretarului de stat George Schultz către președintele Nicolae Ceaușescu din 28 martie 1987
337 6.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 26 ianuarie 1988
338 7.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 12 februarie 1988
340 8.Textul declarației Departamentului de Stat din 26 februarie 1988 „România renunță la reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate”
341 9.Textul agenției române de presă Agerpres din 27 februarie 1988 „Declarație privitoare la relațiile economice ale Republicii Socialiste România cu Statele Unite ale Americii”
343 10.Comerțul dintre Statele Unite și România, 1974-1990
344 11.Emigrația română în SUA, Israel și RF Germania în perioada clauzei națiunii celei mai favorizate, 1975-1988
345 Note
353 Bibliografie
359 Index
coperta IV
Roger Kirk - Fost diplomat de carieră, a ocupat funcții importante: ambasador al SUA în România, la organizațiile ONU cu sediul la Viena și în Somalia. În momentul de față este profesor la Școala de Relații Internaționale a Universității Georgetown, unde predă cursuri postuniversitare.
Mircea Răceanu - Fost diplomat de carieră, a fost implicat în marea majoritate a activităților oficiale dintre România și SUA în 1959-1989. A fost director adjunct al Direcției pentru continentul american din Ministerul de Externe al României și în această calitate a răspuns de relațiile cu SUA.
Mircea Răceanu este fiul comuniștilor ilegaliști Andrei Bernath (m. 1944) și Ilona Popp și s-a născut în închisoare. A fost adoptat de noul soț al mamei sale, ilegalistul Grigore Răceanu (1906-1996), semnatar al scrisorii adresate lui N. Ceaușescu de șase foști lideri de partid în martie 1989. În ianuarie 1989 a fost arestat pentru trădare și în 1990 a emigrat în SUA.
Carte a apărut în SUA la doar cinci ani de la evenimentele de la București, ale căror protagoniști au fost diplomații Kirk (noi. 1985-iul. 1989) și Răceanu. În plus, ambasadorul american a avut permisiunea de a consulta dosare secrete ale Departamentului de Stat.
Axa relațiilor dintre SUA și RSR era reprezentată de statutul clauzei națiunii celei mai favorizate. Acesta fusese acordat în 1975 de președintele republican G. Ford, în baza Legii Comerțului din 1974, care permitea extinderea statutului și către țările care nu aveau o economie de piață, dar aveau o politică de emigrare liberală. Pentru N. Ceaușescu statutul reprezenta încă o recunoaștere a politicii sale „independente” față de URSS și a importanței rolului său în relațiile internaționale.
Dar venirea la putere a lui M. Gorbaciov la Moscova în martie 1985 a început să schimbe, treptat, contextul relațiilor româno-americane. Reformele liberale inițiate de acesta în URSS, cu efecte în celelalte state comuniste din Tratatul de la Varșovia și în relațiile cu SUA, au venit în contrasens cu amplificarea represiunii, a cultului personalității și crizei economice din RSR. Ca urmare, SUA au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de rolul internațional al dictatorului de la București și din ce în ce mai preocupate de problema drepturilor omului din RSR, în cadrul cărora dreptul la emigrare ocupa un loc important. De aceea, prelungirea anuală a clauzei devenea din ce mai problematică în Congres și chiar și în cadrul administrației Reagan (1981-1989). Deoarece Ceaușescu percepea această nouă direcție a politicii americane față de RSR ca o amenințare pentru regimul său personal, în februarie 1988 a renunțat din proprie inițiativă la clauză, înainte de expirarea termenului la 3 iulie. Numărul emigrărilor în SUA, RFG și Israel în perioada 1975-1988 a variat între 5730 și 21284 (1984).
Oficialitățile române de partid și de stat implicate în evenimente au fost: Elena Ceaușescu (prim-viceprim-ministru, membru al Biroului Politic al CPE al CC al PCR), Ștefan Andrei (ministru de externe în 1978-1985, secretar al CC pentru economie în 1985-1987 și vice-prim-ministru pentru comerțul exterior din octombrie 1987), Nicolae Gavrilescu (ambasador la Washington), Ilie Văduva (ministru de externe în 1985- ), Aurel Duma (secretar de stat în Ministerul de Externe), Ion Coman (secretar al CC al PCR pentru probleme militare și de securitate), Gheorghe Oprea (viceprim-ministru), Maria Groza (fiica lui Petru Groza, adjunct al ministrului de externe până în mai 1987), Olimpiu Solomonescu (adjunct al ministrului de externe din mai 1987), Ilie Șimon (diplomat în Direcția Relații V, căsătorit cu nepoata lui Ceaușescu), Ion Stoian (secretar al CC al PCR pentru relații internaționale), Tudor Postelnicu (șef al Securității în 1978-1987 și ministru de interne în 1987-1989), Suzana Gâdea (președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste), Silviu Brucan (profesor de marxism la Universitatea București), Marin Ivașcu (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale), Gheorghe Petricu, interpretul lui Ceaușescu, Traian Pop (diplomat), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Ion Cumpănașu (președintele Departamentului Cultelor), Constantin Ene (directorul Relații Economice Internaționale din MAE), Ion Stoichici (ambasador la Washington), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Teodor Rîpan (șeful Agenției comerciale de la New York).
Dincolo de evoluția relațiilor diplomatice bilaterale se întrevăd realitățile sumbre ale RSR la sfârșitul anilor 80, dominate de omniprezența atotputernicei Securități în toate domeniile de activitate și influența malignă a Elenei Ceaușescu, adeptă a liniei dure față de SUA, inclusiv prin implicarea în renunțarea la clauză.
O problemă de sistem care a contribuit la agravarea relațiilor bilaterale era înțelegerea relativă a modului de funcționare a politicii celeilalte părți: Ceaușescu supraaprecia puterea omologului său Reagan, inclusiv în raport cu Congresul și justiția, în timp ce diplomația americană nu percepea la adevărata sa amploare impactul paralizant al puterii lui Ceaușescu asupra funcționării instituțiilor politice din RSR, inclusiv a diplomației. Concepția sa privind „neamestecul în afacerile interne” excludea contactele oficialilor străini cu cetățenii români, situație amplificată de Decretul 408/decembrie 1985 care restricționa relațiile românilor cu străinii. Dictatorul respingea drepturile individuale politico-juridice ale omului din țările capitaliste (libertatea de expresie etc), susținând drepturile colective social-economice ale omului din regimurile comuniste (dreptul la muncă, asistență medicală gratuită, învățământ gratuit etc)
Demnitarii de la București nu aveau inițiative, fiind interesați de a se profila ca executanți fideli ai ordinelor dictatorului pentru a fi promovați sau cel puțin pentru a nu fi retrogradați. În acest scop, în rapoartele lor scrise și verbale ei erau preocupați de a reliefa modul în care susținuseră ideile lui Ceaușescu și de a minimaliza până la omisiune atitudinea negativă a oficialilor americani, deoarece riscau să fie acuzați de incompetență. Acest mod de a raporta care distorsiona „pozitiv” realitatea relațiilor bilaterale prezentată lui Ceaușescu, era puternic influențat de faptul că demnitarii știau că microfoanele Securității, plantate în toate instituțiile de stat, le puteau înregistra orice atitudine „deviaționistă”.
Printre problemele a căror rezolvare a fost solicitată de partea română s-au numărat: creșterea numărului de emigrări; emigrarea în SUA a familiei preotului ortodox Gheorghe Calciu; emigrarea în SUA a familiei lui Napoleon Fodor, fost șef al biroului comercial de la New York până în 1982; eliberarea și emigrarea lui Ion Ruță; importul de Biblii pentru confesiunile protestante; demolarea unor biserici ortodoxe, a bisericii Adventiste de Ziua a 7 a din București și a bisericii baptiste din Oradea; recunoașterea unor culte minore (nazarinenii); acreditarea unor ziariști americani de către Ministerul de Externe; emigrarea Danei Dămăceanu, fiica generalului de securitate I. Pacepa; eliberarea disidenților E. Borbely, L. Buzas și B. Pall; emigrarea lui Liviu Bota, diplomat la ONU; creșterea numărului burselor americane acordate universitarilor români; îmbunătățirea situației minorității maghiare; îmbunătățirea nivelului de trai al populației și permisiunea trimiterii de pachete de alimente de către donatori americane; sistematizarea satelor; reținerea la București a lui Dumitru Mazilu, diplomat la ONU; emigrarea lui Nelu Prodan, avocat protestant pentru drepturile omului.
Mircea Răceanu a fost arestat ca „spion american” la 31 ianuarie 1989, deoarece a știut de implicarea lui Grigore Răceanu în scrisoarea adresată de șase foști lideri partid lui Ceaușescu prin Europa Liberă la 13 martie. A fost condamnat la moarte la 21 iulie de Tribunalul Militar București, dar în septembrie sentința a fost comutată la 20 de ani închisoare. A fost ultimul deținut politic eliberat la 23 decembrie 1989, dar 24 iunie 1993 Direcția Procuraturii Militare a recuzat eliberarea sa, cerând să fie încarcerat până în 2009, deși se afla în SUA!
O remarcă finală sugestivă a autorilor despre regimurile dictatoriale: „Exemplul României reprezintă ilustrarea bine cunoscutei expresii a lordului Acton <puterea absolută corupe în mod absolut>, care se aplică atât domnitorului, cât și subalternilor.
