Bernard Shaw* servea masa la un restaurant unde cînta o orchestră foarte zgomotoasă.
- Poate orchestra dvs. să îndeplinească o dorință clienților? - l-a întrebat pe patron.
- Firește, sir. Ce anume ați dori?
- Să tacă.
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 197?.
NOTĂ M.T.
* Bernard Shaw (1856 Dublin / Irlanda / Marea Britanie -1950 Marea Britanie) = Dramaturg irlandez. Laureat al Premiului Nobel în 1925. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1925/shaw-bio.html)
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
vineri, 27 ianuarie 2012
joi, 26 ianuarie 2012
CETATEA EVREIASCĂ JOTAPAT
 |
| Jotapat în Galilea - http://holylandphotos.wordpress.com |
Anticul oraş Jotapat (azi Yodfat) era aşezat pe un deal de 419 metri înălţime, înconjurat de văi adânci. Era situat în centrul regiunii Galilelea, la 14, 5 km de Nazaret.
Textele rabinice arată că Jotapat era o fortăreaţă din epoca lui Iosua (cca. 1200 î. H.), conducătorul evreilor după Moise.
Ea a fost cucerită de regele asirian Tiglat-Palasar III în 732 î. H.
 |
| Flavisu Josephus - www.gojerusalem.com |
 |
| www.librariasophia.ro |
În perioada celui de-al doilea Templu (519 î. H. - 70 d. H.), Jotapat era un important oraş evreiesc, menţionat în Michna şi Talmud. Amplasarea sa este indicată cu precizie de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (Yossef ben Matityahou) (37d.H. - 100 d. H.) în lucrarea sa Războiul evreilor ( III, 7, 7), scrisă în anul 75 d.H.
În perioada 1992-1998 au fost realizate şapte campanii de săpături arheologice, care au adus la lumină, printre altele, fortificaţii din epocile elenistică şi romană, precum şi urmele distrugerii oraşului de către romani în timpul revoltei evreieşti din anii 66-73 d.H.
Sătucul construit în epoca elenistică (secolele III-II î. H.) pe vârful colinei a fost înconjurat cu un zid în timpul dinastiei evreieşti a Asmoenilor (134 î.H. – 40 î. H.), latura nordică, lipsită de protecţie naturală, fiind întărită cu un zid dublu de 5, 5 m grosime şi de turnuri mari.
La începutul epocii romane (sf. sec. I î. H. – înc. sec. I d. H.) a fost construit un nou zid pe latura sudică, fapt ce a mărit suprafaţa localităţii la 6, 25 ha.
 |
| Vespasianus - http://www.studioistria.com |
În anul 67 trei legiuni romane conduse de Flavius Vespasianus (9 d. H.-79 d, H.), viitor împărat (69 d.H. – 79 d. H.), a asediat cetatea timp de 47 de zile. Flavius Josephus, comandant al asediaţilor, a descris asediul, sinuciderea ultimilor apărători şi propria sa predare (Războiul evreilor, III,7).
Ruinele rampei asediului au fost descoperite la nord de oraş, ca şi dovezi ale luptelor: zeci de vârfuri de săgeţi din fier, pietre care erau aruncate de catapultele asediatorilor, pietre mari care erau aruncate de către asediaţi şi scheletele a 30 de locuitori: bărbaţi, femei şi copii.
O piatră prelucrată de un locuitor are pe o faţă un mausoleu, iar pe cealaltă un crab, desene care sunt interpretate ca reprezentând moartea şi, respectiv, momentul distrugerii - luna ebraică Tamouz cu semn astrologic Racul (iunie-iulie).
SURSA
Hillel Geva, Jotapat. Une ville de Galilée, Centre d’information d’Israel, Sites archeologiques d’Israel, Jerusalem, 2000, no 6, pp. 10-12.
miercuri, 25 ianuarie 2012
marți, 24 ianuarie 2012
sâmbătă, 21 ianuarie 2012
Consecințe sociale ale revoluției industriale în Anglia secolului XIX (C. BRONTE 1849)
Scriitoarea britanică Charlotte Bronte şi-a publicat romanul social ’’Shirley’’ în 1849, moment în care Marea Britanie se afla la apogeul puterii sale politice, economice şi militare. Acţiunea romanului se desfăşoară în anii 1811-1812, în Yorkshire, provincie din nordul Angliei. Revoluţia industrială fusese declanşată în Marea Britanie încă de la mijlocul secolului XVIII prin invenţii tehnice ce vor transforma meşteşugurile în industrie textilă, Albionul deţinând astfel primatul pe plan mondial. Personajul principal masculin, Robert Moore, este un proprietar de fabrică de textile, care se confruntă cu o reacţie violentă a lucrătorilor rămaşi fără locuri de muncă ca urmare a introducerii de maşini în procesul de producţie (mişcarea ludiţilor). Impactul social al dezvoltării capitalismului englez a fost amplificat de lungul război cu Franţa revoluționară și napoleoniană (1793-1802; 1803-1814/1815).
<(...) Cît despre fabrică, o clădire veche și înzestrată cu mașini vechi, demodate și fără randament, Moore își manifestase cel mai profund dispreț față de organizarea și utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o și înfăptuise pe cît i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav și ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. moore voia să meargă tot înainte: „Înainte!” era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ținea în frîu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură cînd dîrlogii se strîngeau prea tare.
În această stare de spirit fiind, nu te puteai aștepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, și nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură cînd noile invenții i-au aruncat pe drumuri pe bătrînii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde își agoniseau pîinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămînal, și în această nepăsare semăna cu mii de oameni față de care înfometații din Yorkshire păreau să aibă pretenții mai dîrze.
Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung – da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără nici un preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă.
*Ordinele ministeriale*, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibe legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de tari. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars din temelii,sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au aluat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele inserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire- oamenii ce nu puteau găsi de lucru , şi prin urmare nu puteau căpăta leafă,şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nici o speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului.
Mizeria zămişleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le luau pâinea de la gură;urau clădirile ce adăposteau acele maşini;îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri.>
Trebuie făcută o corectură asupra unei greşeli poate de traducere: *ordinele ministeriale* ale împăratului Napoleon I din 1806 au impus ţărilor din Europa aflată sub dominaţie franceză ’’blocada continentală’’ în comerţul cu Marea Britanie şi nu cu Franţa, cum apare în traducere.>
SURSE
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993, pp. 31-33.
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte
<(...) Cît despre fabrică, o clădire veche și înzestrată cu mașini vechi, demodate și fără randament, Moore își manifestase cel mai profund dispreț față de organizarea și utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o și înfăptuise pe cît i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav și ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. moore voia să meargă tot înainte: „Înainte!” era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ținea în frîu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură cînd dîrlogii se strîngeau prea tare.
În această stare de spirit fiind, nu te puteai aștepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, și nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură cînd noile invenții i-au aruncat pe drumuri pe bătrînii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde își agoniseau pîinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămînal, și în această nepăsare semăna cu mii de oameni față de care înfometații din Yorkshire păreau să aibă pretenții mai dîrze.
Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung – da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără nici un preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă.
*Ordinele ministeriale*, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibe legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de tari. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars din temelii,sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au aluat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele inserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire- oamenii ce nu puteau găsi de lucru , şi prin urmare nu puteau căpăta leafă,şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nici o speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului.
Mizeria zămişleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le luau pâinea de la gură;urau clădirile ce adăposteau acele maşini;îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri.>
Trebuie făcută o corectură asupra unei greşeli poate de traducere: *ordinele ministeriale* ale împăratului Napoleon I din 1806 au impus ţărilor din Europa aflată sub dominaţie franceză ’’blocada continentală’’ în comerţul cu Marea Britanie şi nu cu Franţa, cum apare în traducere.>
SURSE
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993, pp. 31-33.
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte
vineri, 20 ianuarie 2012
DEBARCAREA ALIATĂ DIN NORMANDIA (FRANŢA) DIN PERSPECTIVĂ GERMANĂ - 6 IUNIE 1944
Debarcarea anglo-americana in Normandia din 6 iunie 1944 era perceputa de inamicul german ca o adevarata invazie a continentului controlat de Wehrmacht. Perspectiva germana asupra acestui episod important al celui de al doilea razboi mondial (“a patra cotitura militara’’ a razboiului in viziunea istoricului francez Jacques de Launay) este reliefata foarte sugestiv in memoriile protagonistilor germani: Hans Speidel, Invasion 1944. Le destin de Rommel et du Reich, Karl Doenitz, Dix et vingt jours, Albert Speer , Au coeur du Trosieme Reich, Heinz Guderian, A la tete des Panzers. Souvenirs d‘un soldat, Gunther Blumentritt, Von Rundstedt: The Soldier and the Man.Deasemenea, imaginea debarcarii vazuta de germani a fost surprinsa in lucrarile lui J.Fest, Hitler si W.Shirer. Le III e Reich des origines a la chute.
Armata germana incepuse inca din 1942, dupa intrarea SUA in razboi, sa se pregateasca pentru asaltul aliat in Vest. In acest sens, prin Directiva 40 a Fuhrerului din 23 martie 1942, a fost creat Comandamentul de Vest (OB West), condus de batranul si experimentatul maresal von Rundstedt. In subordinea sa se aflau Grupul de armate B, condus de temerarul maresal Rommel si dispus pe teritoriul Olandei, Belgiei si al Frantei pana la fluviul Loire, si Grupul de armate G, condus de generalul Blaskowitz si dispus intre Loire si frontiera franco-spaniola. Pentru sustinerea fortelor terestre fusesera constituite Flota 3 aeriana, comandata de maresalul Sperrle si Gruparea Navala Vest condusa de amiralul Kranke.
Deasemenea, tot in 1942 a inceput constructia Zidului Atlanticului, un puternic sistem de fortificatii pe coasta de vest a Frantei. Dupa raidul canadienilor la Dieppe (august 1942) si dupa venirea lui Rommel in functia de inspector al fortificatiilor (noiembrie 1943) lucrarile au fost accelerate, dar in Ziua Z fortificatiile erau gata in proportie de doar 68% in nordul Frantei si 18% in Normandia. Acest fapt indica si atentia pe care Hitler o acorda regiunii Pas de Calais (nord) ca probabila locatie a invaziei.
Dar pregatirea germanilor pentru respingerea asaltului decisiv al aliatilor a fost una plina de deficiente.Una dintre deficientele ‘’fortaretei Europa’’, cum era prezentata de proapaganda nazista a lui Goebbels, era ca cele trei categorii de forte armate nu se aflau sub o comanda unica, ca in cazul aliatilor, ale caror forte aeriene, navale si terestre erau conduse de generalul american Eisenhower.
O alta deficienta era insuficienta numerica: celor 13000 de avioane , peste 5000 de nave si 39 de divizii aliate, Comandamentul Suprem german (OKW) putea sa le opuna in Vest doar 900 de avioane, o forta navala mica si 58 de divizii, dintre care multe la refacere, revenite de pe frontul sovieto-german.In plus dispunerea celor 11 divizii tancuri s-a dovedit necorespunzatoare: 5 pentru Rommel, 3 pentru Blaskowitz, iar cele mai bune 3 constituiau rezerva OKW si nu puteau puse in miscare decat cu aprobarea lui Hitler.
In sfarsit, in randurile inaltilor comandanti germani nu exista o unitate de vederi privind strategia: in timp ce von Rundstedt si OKW acceptau ca aliatii vor ocupa sectoare de tarm, urmand sa fie zdrobiti ulterior de rezerva de tancuri, Rommel era ferm convins ca razboiul Germaniei pe frontul de Vest ”va fi castigat sau pierdut pe plaje”. Opinia lui Rommel va fi adoptata si de Hitler, care dupa cum afirma H. Speidel, fostul sef de stat major al lui Rommel, s-a exprimat clar ca “batalia decisiva” va fi data pe coastele de Vest ale Frantei.
Dar probabil cea mai importanta deficienta a germanilor era data de faptul ca serviciile lor de informatii cunosteau putin despre locul si data invaziei. La 20 martie 1944, Hitler spunea anturajului sau militar: ‘’Este evident ca debarcarea anglo-americana in Vest va avea loc. Dar noi nu stim unde si cand se va produce si ne este imposibil sa purtam o discutie in jurul acestui subiect”. Existau presupuneri, dar iarasi divergente: von Rundstedt opina pentru un atac asupra zonei Pas de Calais, considerata cea mai apropiata de Marea Britanie si de bazinul industrial al Ruhrului, Rommel nu excludea Normandia, iar Hitler s-a pronuntat tot la 20 martie 1944 pentru Normandia sau Bretania. Cu toate acestea, in ziua decisiva el nu si-a deplasat grosul fortelor spre coasta normanda, considerand debarcarea de aici un “atac simulat’’ destinat sa acopere adevaratul atac spre Pas de Calais! In lipsa informatiilor despre locul debarcarii , dispunerea fortelor terestre germane din Grupul de armate B s-a realizat tot pe presupunerea Pas de Calais: Armata a 15 cu 19 divizii din care 4 de tancuri la nord de Sena , iar la sud de Sena Armata a 7 cu doar 13 divizii, din care doar una de tancuri. Mai mult, in Normandia se aflau doar 6 divizii ale Armatei a 7 a, dintre care doar trei in zona Cabourg – Cherbourg, adica zona debarcarii.Aceste trei divizii urmau sa absoarba socul invaziei aliate, care numai in primul val includea trei divizii aeropurtate si sase de infanterie!
Pentru a intregi tabloul deficientelor partii germane, trebuie spus ca o ciudata lipsa de organizare s-a manifestat la nivel inalt in cadrul disciplinatei armate germane.Abwehrul german reusise sa smulga unui tradator din Rezistenta franceza parola pe care urma sa o transmita BBC pentru fortele de rezistenta si anume doua versuri din poemul Chanson d’automne al lui Paul Verlaine. Primul vers fusese transmis la inceputul lui iunie, iar al doilea la ora 22 a zilei de 5 iunie, anuntand ca invazia urma sa aiba loc in 48 de ore. Interceptarea facuta de serviciile de informatii ale Armatei a 15 a pus in stare de alarama aceasta mare unitate, percum si esaloanele superioare ale grupului de armate B si OB West, dar nimeni nu alertat si Armata a 7 a, marea unitate cea mai interesata de o astfel de informatie!
Pentru ca surpriza invaziei sa fie totala, vremea nu era una foarte favorabila unei traversari a Canalului, iar maresalul Rommel a plecat in permisie in Germania pentru aniversarea sotiei sale, care urma sa aibe loc tot pe 6 iunie. La plecare, el a notat in Jurnalulde razboi al grupului sau de armate ca invazia nu era ‘’iminenta”. Pe langa aceasta, comandantul Armatei a 7 a convocat in Bretania, la cartierul sau general, comandantii de unitati pentru un exercitiu tactic in ziua de 6 iunie. Astfel ca factorul decizional german cel mai atasat ideii de rezistenta pe plaje a lipsit de la postul de comanda in orele critice ale debarcarii si tot atunci unitatile combatante din Normandia aveau sa fie surprinse fara comandanti!
Pe fondul acestor multiple deficiente ale defensivei germane, reactia Wehrmachtului a fost una intarziata la diferite niveluri de comanda. Dupa ce la ora 0,15 primii parasutisti americani aterizau in spatele liniilor germane din Normandia, la ora 1,11 comandantul diviziei 716 il informa asupra situatiei pe superiorul sau de la comnda corpului de armata 84, care i-a raspuns :”Sa asteptam. Vom vedea mai bine’’. La ora 1,50 seful statului major al Grupului Naval Vest informa OKW despre parasutari, iar raspunsul a fost: “Cum? Pe un asemenea timp? Tehnicienii dvs. s-au inselat cu siguranta!”La randul sau, Speidel primea de la von Rundstedt la ora 2,40 raspunsul ca nu putea fi vorba de “o operatiune importanta” a anglo-americanilor. De abia in jurul orei 5 cand flota aliata si –a facut aparitia in largul coastei Calvados, generalul Speidel a transmis ordinele de pregatire de lupta la nivelul Grupului de armata B, in conditiile in care luptele cu parasutistii aliati erau in plina desfasurare. Rommel va reusi sa ajunga la cartierul sau general de abia la ora 17, perioada de timp in care Speidel pentru a-si calma nervii va asculta o opera de Wagner...
La OKW, generalul Alfred Jodl, seful operatiunilor, a fost instiintat de evolutia situatiei in jurul orei 6, fiind presat de generalul Blumentritt, seful de stat major al lui Rundstedt pentru folosirea rezervei de blindate a OKW din Franta. Reactia lui Jodl a fost insa una stereotipa: deoarece Hitler se culcase tarziu si ordonase sa nu fie trezit pana la ora 15, ramanea ca problema sa fie transata atunci
Cand in sfarsit Fuhrerul s-a trezit, la sedinta operativa de la cartierul sau general s-a decis interzicerea trimiterii de intariri de la Armata 15 in Pas de Calais catre Armata 7, in Normandia, deoarece Hitler si Jodl erau convinsi ca invazia “adevarata” avea sa fie in Pas de Calais, desi atasatul de presa al lui Eisenhower si premierul britanic Winston Churchill anuntasera la orele 9,30 si, respectiv 12, ca debarcarea incepuse. Ca urmare a sedintei, la ora 17 a fost transmis urmatorul ordinul OKW catre Armata 7 prin intermediul OB West: “ Seful Statului Major al OB West atrage atentia asupra dorintei Comandantului Suprem de a vedea capul de pod inamic distrus la sfarsitul zilei, datorita riscului unor debarcari de sustinere pe cale maritima sau aeriana....Plaja trebuie curatata cel mai tarziu in aceasta noapte”. Dar la ora trimiterii acestui ordin americanii, britanicii si canadienii erau deja stapani pe cele cinci plaje de debarcare, inclusiv pe “Omaha cea sangeroasa”, unde americanii au intampinat cea mai indarjita rezistenta germana. Tot in cursul reuniunii Hitler a decis sa puna la dispozitia lui Rommel rezerva de blindate a OKW, care era concentrata langa Paris, dar distanta pana la plajele Normandiei a fost susficient de lunga pentru ca a doua zi aviatia aliata, stapana a spatiului aerian continental, sa stopeze avansul tancurilor germane. In cele din urma chiar daca nu au putut cuceri obiectivele fixate pentru prima zi , cei 150.000-200.000 de aliati desantati au reusit sa-si mentina pozitiile ocupate pe plaje si in interiorul teritoriului francez.
Au ramas ca si controverse pentru istorici eficacitatea Rezitentei franceze in sabotarea cailor de comunicatii ale armatei germane comparativ cu efortul aviatiei aliate, folosirea Diviziei 21 Panzer si a Diviziei 2 Panzer. In cazul primei divizii, comandantul sau, generalul Feuchtinger, acuza in 1956, la reconstituirea bataliei Normandiei, OB West de a nu fi fost lasat sa actioneze, deoarece von Rundstedt se astepta la o debarcare la Pas de Calais.In cazul celei de a doua divizii, aflata la dispozitia lui Rommel, nefolosirea ei in primele zile ale debarcarii s-a datorat unor motive politice, Speidel si generalul von Schweppenburg considerand ca maresalul dorea sa o pastreze pentru situatia incheierii unei paci separate cu occidentalii, in contextul preconizatului atentat impotriva lui Hitler de la 20 iulie 1944, de care Rommel nua fost strain.
Esecul germanilor de a opri pe plaje invazia anglo-americana a fost decisiv pentru infrangerea Germaniei in Vest. Dupa 11 luni, Wehrmachtul avea sa capituleze in fata aliatilor, care s-au intalnit in aprilie 1945 cu sovieticii pe Elba in mijlocul Germaniei.
Bibliografie:
Gh. Buzatu, Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi mondial, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, vol.II, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988
Armata germana incepuse inca din 1942, dupa intrarea SUA in razboi, sa se pregateasca pentru asaltul aliat in Vest. In acest sens, prin Directiva 40 a Fuhrerului din 23 martie 1942, a fost creat Comandamentul de Vest (OB West), condus de batranul si experimentatul maresal von Rundstedt. In subordinea sa se aflau Grupul de armate B, condus de temerarul maresal Rommel si dispus pe teritoriul Olandei, Belgiei si al Frantei pana la fluviul Loire, si Grupul de armate G, condus de generalul Blaskowitz si dispus intre Loire si frontiera franco-spaniola. Pentru sustinerea fortelor terestre fusesera constituite Flota 3 aeriana, comandata de maresalul Sperrle si Gruparea Navala Vest condusa de amiralul Kranke.
Deasemenea, tot in 1942 a inceput constructia Zidului Atlanticului, un puternic sistem de fortificatii pe coasta de vest a Frantei. Dupa raidul canadienilor la Dieppe (august 1942) si dupa venirea lui Rommel in functia de inspector al fortificatiilor (noiembrie 1943) lucrarile au fost accelerate, dar in Ziua Z fortificatiile erau gata in proportie de doar 68% in nordul Frantei si 18% in Normandia. Acest fapt indica si atentia pe care Hitler o acorda regiunii Pas de Calais (nord) ca probabila locatie a invaziei.
Dar pregatirea germanilor pentru respingerea asaltului decisiv al aliatilor a fost una plina de deficiente.Una dintre deficientele ‘’fortaretei Europa’’, cum era prezentata de proapaganda nazista a lui Goebbels, era ca cele trei categorii de forte armate nu se aflau sub o comanda unica, ca in cazul aliatilor, ale caror forte aeriene, navale si terestre erau conduse de generalul american Eisenhower.
O alta deficienta era insuficienta numerica: celor 13000 de avioane , peste 5000 de nave si 39 de divizii aliate, Comandamentul Suprem german (OKW) putea sa le opuna in Vest doar 900 de avioane, o forta navala mica si 58 de divizii, dintre care multe la refacere, revenite de pe frontul sovieto-german.In plus dispunerea celor 11 divizii tancuri s-a dovedit necorespunzatoare: 5 pentru Rommel, 3 pentru Blaskowitz, iar cele mai bune 3 constituiau rezerva OKW si nu puteau puse in miscare decat cu aprobarea lui Hitler.
In sfarsit, in randurile inaltilor comandanti germani nu exista o unitate de vederi privind strategia: in timp ce von Rundstedt si OKW acceptau ca aliatii vor ocupa sectoare de tarm, urmand sa fie zdrobiti ulterior de rezerva de tancuri, Rommel era ferm convins ca razboiul Germaniei pe frontul de Vest ”va fi castigat sau pierdut pe plaje”. Opinia lui Rommel va fi adoptata si de Hitler, care dupa cum afirma H. Speidel, fostul sef de stat major al lui Rommel, s-a exprimat clar ca “batalia decisiva” va fi data pe coastele de Vest ale Frantei.
Dar probabil cea mai importanta deficienta a germanilor era data de faptul ca serviciile lor de informatii cunosteau putin despre locul si data invaziei. La 20 martie 1944, Hitler spunea anturajului sau militar: ‘’Este evident ca debarcarea anglo-americana in Vest va avea loc. Dar noi nu stim unde si cand se va produce si ne este imposibil sa purtam o discutie in jurul acestui subiect”. Existau presupuneri, dar iarasi divergente: von Rundstedt opina pentru un atac asupra zonei Pas de Calais, considerata cea mai apropiata de Marea Britanie si de bazinul industrial al Ruhrului, Rommel nu excludea Normandia, iar Hitler s-a pronuntat tot la 20 martie 1944 pentru Normandia sau Bretania. Cu toate acestea, in ziua decisiva el nu si-a deplasat grosul fortelor spre coasta normanda, considerand debarcarea de aici un “atac simulat’’ destinat sa acopere adevaratul atac spre Pas de Calais! In lipsa informatiilor despre locul debarcarii , dispunerea fortelor terestre germane din Grupul de armate B s-a realizat tot pe presupunerea Pas de Calais: Armata a 15 cu 19 divizii din care 4 de tancuri la nord de Sena , iar la sud de Sena Armata a 7 cu doar 13 divizii, din care doar una de tancuri. Mai mult, in Normandia se aflau doar 6 divizii ale Armatei a 7 a, dintre care doar trei in zona Cabourg – Cherbourg, adica zona debarcarii.Aceste trei divizii urmau sa absoarba socul invaziei aliate, care numai in primul val includea trei divizii aeropurtate si sase de infanterie!
Pentru a intregi tabloul deficientelor partii germane, trebuie spus ca o ciudata lipsa de organizare s-a manifestat la nivel inalt in cadrul disciplinatei armate germane.Abwehrul german reusise sa smulga unui tradator din Rezistenta franceza parola pe care urma sa o transmita BBC pentru fortele de rezistenta si anume doua versuri din poemul Chanson d’automne al lui Paul Verlaine. Primul vers fusese transmis la inceputul lui iunie, iar al doilea la ora 22 a zilei de 5 iunie, anuntand ca invazia urma sa aiba loc in 48 de ore. Interceptarea facuta de serviciile de informatii ale Armatei a 15 a pus in stare de alarama aceasta mare unitate, percum si esaloanele superioare ale grupului de armate B si OB West, dar nimeni nu alertat si Armata a 7 a, marea unitate cea mai interesata de o astfel de informatie!
Pentru ca surpriza invaziei sa fie totala, vremea nu era una foarte favorabila unei traversari a Canalului, iar maresalul Rommel a plecat in permisie in Germania pentru aniversarea sotiei sale, care urma sa aibe loc tot pe 6 iunie. La plecare, el a notat in Jurnalulde razboi al grupului sau de armate ca invazia nu era ‘’iminenta”. Pe langa aceasta, comandantul Armatei a 7 a convocat in Bretania, la cartierul sau general, comandantii de unitati pentru un exercitiu tactic in ziua de 6 iunie. Astfel ca factorul decizional german cel mai atasat ideii de rezistenta pe plaje a lipsit de la postul de comanda in orele critice ale debarcarii si tot atunci unitatile combatante din Normandia aveau sa fie surprinse fara comandanti!
Pe fondul acestor multiple deficiente ale defensivei germane, reactia Wehrmachtului a fost una intarziata la diferite niveluri de comanda. Dupa ce la ora 0,15 primii parasutisti americani aterizau in spatele liniilor germane din Normandia, la ora 1,11 comandantul diviziei 716 il informa asupra situatiei pe superiorul sau de la comnda corpului de armata 84, care i-a raspuns :”Sa asteptam. Vom vedea mai bine’’. La ora 1,50 seful statului major al Grupului Naval Vest informa OKW despre parasutari, iar raspunsul a fost: “Cum? Pe un asemenea timp? Tehnicienii dvs. s-au inselat cu siguranta!”La randul sau, Speidel primea de la von Rundstedt la ora 2,40 raspunsul ca nu putea fi vorba de “o operatiune importanta” a anglo-americanilor. De abia in jurul orei 5 cand flota aliata si –a facut aparitia in largul coastei Calvados, generalul Speidel a transmis ordinele de pregatire de lupta la nivelul Grupului de armata B, in conditiile in care luptele cu parasutistii aliati erau in plina desfasurare. Rommel va reusi sa ajunga la cartierul sau general de abia la ora 17, perioada de timp in care Speidel pentru a-si calma nervii va asculta o opera de Wagner...
La OKW, generalul Alfred Jodl, seful operatiunilor, a fost instiintat de evolutia situatiei in jurul orei 6, fiind presat de generalul Blumentritt, seful de stat major al lui Rundstedt pentru folosirea rezervei de blindate a OKW din Franta. Reactia lui Jodl a fost insa una stereotipa: deoarece Hitler se culcase tarziu si ordonase sa nu fie trezit pana la ora 15, ramanea ca problema sa fie transata atunci
Cand in sfarsit Fuhrerul s-a trezit, la sedinta operativa de la cartierul sau general s-a decis interzicerea trimiterii de intariri de la Armata 15 in Pas de Calais catre Armata 7, in Normandia, deoarece Hitler si Jodl erau convinsi ca invazia “adevarata” avea sa fie in Pas de Calais, desi atasatul de presa al lui Eisenhower si premierul britanic Winston Churchill anuntasera la orele 9,30 si, respectiv 12, ca debarcarea incepuse. Ca urmare a sedintei, la ora 17 a fost transmis urmatorul ordinul OKW catre Armata 7 prin intermediul OB West: “ Seful Statului Major al OB West atrage atentia asupra dorintei Comandantului Suprem de a vedea capul de pod inamic distrus la sfarsitul zilei, datorita riscului unor debarcari de sustinere pe cale maritima sau aeriana....Plaja trebuie curatata cel mai tarziu in aceasta noapte”. Dar la ora trimiterii acestui ordin americanii, britanicii si canadienii erau deja stapani pe cele cinci plaje de debarcare, inclusiv pe “Omaha cea sangeroasa”, unde americanii au intampinat cea mai indarjita rezistenta germana. Tot in cursul reuniunii Hitler a decis sa puna la dispozitia lui Rommel rezerva de blindate a OKW, care era concentrata langa Paris, dar distanta pana la plajele Normandiei a fost susficient de lunga pentru ca a doua zi aviatia aliata, stapana a spatiului aerian continental, sa stopeze avansul tancurilor germane. In cele din urma chiar daca nu au putut cuceri obiectivele fixate pentru prima zi , cei 150.000-200.000 de aliati desantati au reusit sa-si mentina pozitiile ocupate pe plaje si in interiorul teritoriului francez.
Au ramas ca si controverse pentru istorici eficacitatea Rezitentei franceze in sabotarea cailor de comunicatii ale armatei germane comparativ cu efortul aviatiei aliate, folosirea Diviziei 21 Panzer si a Diviziei 2 Panzer. In cazul primei divizii, comandantul sau, generalul Feuchtinger, acuza in 1956, la reconstituirea bataliei Normandiei, OB West de a nu fi fost lasat sa actioneze, deoarece von Rundstedt se astepta la o debarcare la Pas de Calais.In cazul celei de a doua divizii, aflata la dispozitia lui Rommel, nefolosirea ei in primele zile ale debarcarii s-a datorat unor motive politice, Speidel si generalul von Schweppenburg considerand ca maresalul dorea sa o pastreze pentru situatia incheierii unei paci separate cu occidentalii, in contextul preconizatului atentat impotriva lui Hitler de la 20 iulie 1944, de care Rommel nua fost strain.
Esecul germanilor de a opri pe plaje invazia anglo-americana a fost decisiv pentru infrangerea Germaniei in Vest. Dupa 11 luni, Wehrmachtul avea sa capituleze in fata aliatilor, care s-au intalnit in aprilie 1945 cu sovieticii pe Elba in mijlocul Germaniei.
Bibliografie:
Gh. Buzatu, Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi mondial, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, vol.II, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988
joi, 19 ianuarie 2012
miercuri, 18 ianuarie 2012
Umor: A.M. AMPERE
Într-o zi Ampere* se ducea la universitate. Pe drum găsi o piatră și începu să-i studieze caracteristicile. Apoi grăbit își consultă ceasul și distrat pune în buzunar piatra și aruncă ceasul.
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 1972.
NOTĂ M.T.
* Andre Marie Ampere (1775-1836) = Fizician francez fondator al electromagnetismului. Numele său a devenit numele unității de măsură a curentului. (http://www.ampere.cnrs.fr/)
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 1972.
NOTĂ M.T.
* Andre Marie Ampere (1775-1836) = Fizician francez fondator al electromagnetismului. Numele său a devenit numele unității de măsură a curentului. (http://www.ampere.cnrs.fr/)
marți, 17 ianuarie 2012
Umor: B. FONTENELLE
- Cafeaua e o otravă înceată! îi spune un amfitrion lui Fontenelle*.
- Foarte înceată - răspunde Fontenelle, căci mă omoară de 80 de ani.
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 1972.
NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)
- Foarte înceată - răspunde Fontenelle, căci mă omoară de 80 de ani.
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 1972.
NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)
luni, 16 ianuarie 2012
Festivalul de jazz de la Sibiu din 1984 („Tomis” 1984)
<
Evenimentul cardinal al jazzului românesc, cea mai semnificativă manifestare culturală a genului prin gama stilistică și valorică, festivalul de la Sibiu a reunit încă o dată, între 29 martie - 1 aprilie '84, debutanți, forțele interpretative naționale consacrate și mesageri ai cîntului de pe alte meleaguri. Scena sibiană a devenit și la a XIV a ediție a festivalului un spațiu generos, caleidoscopic, al modurilor de exprimare jazzistică, de la dixieland pînă la jazz-rock, free-jazz și jazz minimal, atmosfera sărbătorească dominînd interpreții și numerosul public. Trebuie să mulțumim organizatorilor pentru arta de a stăpîni maratonul muzical și pentru echilibrul axiologic asigurat prin programarea formațiilor STUDIO (Iași) - în prima seară - CREPUSCUL (Timișoara), Trio JOHNNY RĂDUCANU (București), SATURNUS (R.P. Ungară) - în a doua - ANCA PARGHEL (Suceava), ALB-3 (Sibiu), VALENTIN FARCAȘ (Cluj-Napoca), Trio ION BACIU (Iași / Timișoara), sextetul CREATIV (Constanța) și Trio LIUBOMIR DENEV (R. P. Bulgaria) - în a treia - ZBIGNIEW NAMYSLOWSKI și formația sa AIR CONDITION (R. P. Polonă) - în a patra, încheind cu AURA URZICEANU. Reținem strălucitorul flux melodic punctat de asperități timbrale al trompetei lui Dan Huides (STUDIO), rafinamentul liric specific muzicii lui Johnny Răducanu, finețea interpretativă a pianistului Ion Baciu Jr., virtuozitatea de excepție a chitaristului Valentin Farcaș, vocea Ancăi Parghel. Ni s-au părut mai puțin articulate quartetele Zoltan Boros, Dragoș Nedelcu, Garbis Dedeian, Marius Popp. Tradiționalismul a fost susținut de cei mai tineri - Big-bandul Casei pionierilor din Cluj-Napoca - și, în medie, cei mai în vîrstă interpreți - octetul de dixieland din Reșița și Vocal Jazz Quartet din Sibiu. Un splendid paradox.
>
SURSA
?, Festivalul de jazz (...), „Tomis”, Constanța, aprilie 1984.
Evenimentul cardinal al jazzului românesc, cea mai semnificativă manifestare culturală a genului prin gama stilistică și valorică, festivalul de la Sibiu a reunit încă o dată, între 29 martie - 1 aprilie '84, debutanți, forțele interpretative naționale consacrate și mesageri ai cîntului de pe alte meleaguri. Scena sibiană a devenit și la a XIV a ediție a festivalului un spațiu generos, caleidoscopic, al modurilor de exprimare jazzistică, de la dixieland pînă la jazz-rock, free-jazz și jazz minimal, atmosfera sărbătorească dominînd interpreții și numerosul public. Trebuie să mulțumim organizatorilor pentru arta de a stăpîni maratonul muzical și pentru echilibrul axiologic asigurat prin programarea formațiilor STUDIO (Iași) - în prima seară - CREPUSCUL (Timișoara), Trio JOHNNY RĂDUCANU (București), SATURNUS (R.P. Ungară) - în a doua - ANCA PARGHEL (Suceava), ALB-3 (Sibiu), VALENTIN FARCAȘ (Cluj-Napoca), Trio ION BACIU (Iași / Timișoara), sextetul CREATIV (Constanța) și Trio LIUBOMIR DENEV (R. P. Bulgaria) - în a treia - ZBIGNIEW NAMYSLOWSKI și formația sa AIR CONDITION (R. P. Polonă) - în a patra, încheind cu AURA URZICEANU. Reținem strălucitorul flux melodic punctat de asperități timbrale al trompetei lui Dan Huides (STUDIO), rafinamentul liric specific muzicii lui Johnny Răducanu, finețea interpretativă a pianistului Ion Baciu Jr., virtuozitatea de excepție a chitaristului Valentin Farcaș, vocea Ancăi Parghel. Ni s-au părut mai puțin articulate quartetele Zoltan Boros, Dragoș Nedelcu, Garbis Dedeian, Marius Popp. Tradiționalismul a fost susținut de cei mai tineri - Big-bandul Casei pionierilor din Cluj-Napoca - și, în medie, cei mai în vîrstă interpreți - octetul de dixieland din Reșița și Vocal Jazz Quartet din Sibiu. Un splendid paradox.
>
SURSA
?, Festivalul de jazz (...), „Tomis”, Constanța, aprilie 1984.
duminică, 15 ianuarie 2012
Umor: GABRIELLI
- Cinci mii de ducați pentru ca să cîntați? strigă Ecaterina II* auzind pretențiile primadonei Gabrielli **. Dar e mai mult decît dau feldmareșalilor mei.
- Atunci puneți să cînte feldmareșalii.
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 1972.
NOTE M.T.
- Atunci puneți să cînte feldmareșalii.
SURSA
Umor, „Litoral”, Constanța, 1972.
NOTE M.T.
* Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst (1729 Polonia - 1796 Rusia) = Prințesă germană. Trece la ortodoxie cu numele Ecaterina prin căsătoria cu Petru, prințul moștenitor al Rusiei. Țarină ca Ecaterina II cea Mare (1762-1796). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ecaterina-ii-o-nem-oiac-devenit-simbol-na-ional-rusesc)
** Caterina Gabrielli (născută Fatta) (1730-1796) = Cea mai importantă soprană italiană a epocii. (http://www.nationalgallery.ie/en/aboutus/Gallery_150/The_Past/Bequests/Milltown_Gift/Pompeo_Batoni.aspx)
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
Umor: B. FONTENELLE
O doamnă îl întreabă pe Fontenelle*:
- Dv. puteți iubi dezinteresat?
- Dacă e în interesul meu, da.
SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.
NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)
- Dv. puteți iubi dezinteresat?
- Dacă e în interesul meu, da.
SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.
NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)
vineri, 13 ianuarie 2012
joi, 12 ianuarie 2012
miercuri, 11 ianuarie 2012
Insula spaniolă Palma de Majorca
<
Dacă ți-ai propus să descoperi farmecul și o frumusețea exotică a ținuturilor spaniole din Mediterana, un popas în insula Majorca* este obligatoriu. Situată cam la jumătatea drumului dintre Franța și țărmurile algeriene, avînd la vest coasta spaniolă, cu orașul Valencia, Majorca face parte din grupul Insulelor Baleare (Ibiza, Majorca și Minorca).
Din aeroportul capitalei, Palma, un autobuz comod ne transportă la un hotel enorm situat în apropierea mării, înconjurat de palmieri și plante ornamentale cu flori multicolore. Pentru a intra mai rapid în atmosfera locului, răsfoim cîteva ghiduri turistice generos ilustrate cu imagini și hărți, cu informații de tot soiul. Aflăm că în secolul trecut marea scriitoare pariziană care semna cu pseudonimul Georges Sand (1804-1876), baroană de Dudevant, pe numele adevărat Aurore Dupin, prietenă cu de-o viață cu mari personalități ale culturi europene (între care Alfred de Musset și Chopin), descoperise cu încîntare această insulă în 1838. Impresionată de caracteristicile acestor meleaguri, considera locul asemănător Elveției, deși despre locuitori nu avea opinii prea fericite...
Palma de Majorca (sau Malorca după cum mai pronunță localnicii) este un oraș reprezentativ în ceea ce privește marile influențe ale civilizațiilor trecute (grecești, feniciene, cartagineze, romane, bizantine și musulmane), deși amprenta Renașterii se face simțită atît în exterioarele unor edificii, cât, mai ales, în interioarele lor. E și normal ca, în acest imens amestec de culturi, George Sand să nu găsească, în expresia generală, subtilitățile spirituale pariziene.
Într-o primă incursiune prin oraș descoperim bogata expresie ornamentală a civilizațiilor succesive, prezentă în stiluri succesive, prezentă în stiluri arhitecturale din cele mai originale, fiecare cu valorile lor particulare. Grădini superbe pe lîngă palate, clădiri monumentale, ferestre fin meșteșugite, construcții moderne alături de veritabile comori arhitecturale, toate acestea dau capitalei insulei un aspect cosmopolit, dar și originalitatea unei împerecheri fericite de stiluri au obiceiuri de viață.
Cu un mic automobil închiriat pentru două zile, dăm ocol insulei. Șoseaua urmează linia foarte stîncoasă abruptă și surprinzător de frumoasă ca spectacol natural, a coastei. Jos, pe mare, coamele înspumate ale valurilor, impresionante învolburări de ape. Localitățile parcurse par ivite din basmele: Punta Bianca, Salinas, Santany, Arta, Algudia, Soller. Foarte largi, ori minuscule, golfurile Bahia de Palma, Bahia de Alcudia sau Pollensa ascund sub malurile impunătoare mici porturi de pescari și locuri de agrement, foarte căutate vara de turiștii europeni.
Revenim în capitală. Palate cu turnuri și creneluri, catedrale și biserici vestite, grădini originale, curți interioare cu meșteșugite înflorite dăltuite în piatră și porți somptuoase din fier forjat, mulțimea și coloristica exuberantă a plantelor tropicale ne oferă priveliști încântătoare. Muzeele, reședințele marilor (și bogaților) foști sau actuali demnitari ai capitalei exprimă un pregnant sentiment artistic. Palatul Marchizului de Palmer, sau Vivot, casele Ferrandel ori Campo Franco, Berga sau Marques, sunt prețioase valori artistice ale orașului. Castelul Bellver, înălțat pe colinele de nord al Palmei în jurul anilor 1400 este o mărturie a vremurilor când insula devenise un regat foarte invidiat de vecini geloși pe bogăția sa și pe relațiile sale economice înfloritoare. Spaniolii, italienii, francezii și chiar englezii s-au amestecat în destinul Insulelor Baleare, cu precădere în Majorca...
Între numeroasele clădiri cu notabil trecut istoric, dar și cu un prezent cultural deosebit, se remarca palatul La Amudaina. Edificiul are origini arabe, deși e înălțat pe vechi temelii romane! El a devenit reședință regală. Remarcăm și majestuoasa clădire administrativă, numită în spaniolă Ayuntamento (Primăria orașului Majorca), Muzeul Maritim, biserica Santa Cruz și Casa Marques cu splendidele sale arcade albe.
În cele cîteva zile petrecute în insulă am găsit răspunsuri la toate întrebările legate de acest pământ izolat prin capriciile multimilenare ale naturii, marcând, în parte, o stagnare de ritmuri istorice, dar și influența, nu întotdeauna fericită din partea civilizației continentale, importată prin turismul modern și invadator, care a adus aici obiceiuri total nepotrivite cu ambianța paradisiacă a locului: libertinaj social, droguri, sex, dezordine morală și administrativă.
>
SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Palma de Majorca, „Tomis”, Constanța, 199?.
NOTĂ M.T.
* Mallorca = http://adevarul.ro/life-style/travel/video-mallorca-oaza-liniste-distractie-1_5166d148053c7dd83ffa7469/index.html
Dacă ți-ai propus să descoperi farmecul și o frumusețea exotică a ținuturilor spaniole din Mediterana, un popas în insula Majorca* este obligatoriu. Situată cam la jumătatea drumului dintre Franța și țărmurile algeriene, avînd la vest coasta spaniolă, cu orașul Valencia, Majorca face parte din grupul Insulelor Baleare (Ibiza, Majorca și Minorca).
Din aeroportul capitalei, Palma, un autobuz comod ne transportă la un hotel enorm situat în apropierea mării, înconjurat de palmieri și plante ornamentale cu flori multicolore. Pentru a intra mai rapid în atmosfera locului, răsfoim cîteva ghiduri turistice generos ilustrate cu imagini și hărți, cu informații de tot soiul. Aflăm că în secolul trecut marea scriitoare pariziană care semna cu pseudonimul Georges Sand (1804-1876), baroană de Dudevant, pe numele adevărat Aurore Dupin, prietenă cu de-o viață cu mari personalități ale culturi europene (între care Alfred de Musset și Chopin), descoperise cu încîntare această insulă în 1838. Impresionată de caracteristicile acestor meleaguri, considera locul asemănător Elveției, deși despre locuitori nu avea opinii prea fericite...
Palma de Majorca (sau Malorca după cum mai pronunță localnicii) este un oraș reprezentativ în ceea ce privește marile influențe ale civilizațiilor trecute (grecești, feniciene, cartagineze, romane, bizantine și musulmane), deși amprenta Renașterii se face simțită atît în exterioarele unor edificii, cât, mai ales, în interioarele lor. E și normal ca, în acest imens amestec de culturi, George Sand să nu găsească, în expresia generală, subtilitățile spirituale pariziene.
Într-o primă incursiune prin oraș descoperim bogata expresie ornamentală a civilizațiilor succesive, prezentă în stiluri succesive, prezentă în stiluri arhitecturale din cele mai originale, fiecare cu valorile lor particulare. Grădini superbe pe lîngă palate, clădiri monumentale, ferestre fin meșteșugite, construcții moderne alături de veritabile comori arhitecturale, toate acestea dau capitalei insulei un aspect cosmopolit, dar și originalitatea unei împerecheri fericite de stiluri au obiceiuri de viață.
Cu un mic automobil închiriat pentru două zile, dăm ocol insulei. Șoseaua urmează linia foarte stîncoasă abruptă și surprinzător de frumoasă ca spectacol natural, a coastei. Jos, pe mare, coamele înspumate ale valurilor, impresionante învolburări de ape. Localitățile parcurse par ivite din basmele: Punta Bianca, Salinas, Santany, Arta, Algudia, Soller. Foarte largi, ori minuscule, golfurile Bahia de Palma, Bahia de Alcudia sau Pollensa ascund sub malurile impunătoare mici porturi de pescari și locuri de agrement, foarte căutate vara de turiștii europeni.
Revenim în capitală. Palate cu turnuri și creneluri, catedrale și biserici vestite, grădini originale, curți interioare cu meșteșugite înflorite dăltuite în piatră și porți somptuoase din fier forjat, mulțimea și coloristica exuberantă a plantelor tropicale ne oferă priveliști încântătoare. Muzeele, reședințele marilor (și bogaților) foști sau actuali demnitari ai capitalei exprimă un pregnant sentiment artistic. Palatul Marchizului de Palmer, sau Vivot, casele Ferrandel ori Campo Franco, Berga sau Marques, sunt prețioase valori artistice ale orașului. Castelul Bellver, înălțat pe colinele de nord al Palmei în jurul anilor 1400 este o mărturie a vremurilor când insula devenise un regat foarte invidiat de vecini geloși pe bogăția sa și pe relațiile sale economice înfloritoare. Spaniolii, italienii, francezii și chiar englezii s-au amestecat în destinul Insulelor Baleare, cu precădere în Majorca...
Între numeroasele clădiri cu notabil trecut istoric, dar și cu un prezent cultural deosebit, se remarca palatul La Amudaina. Edificiul are origini arabe, deși e înălțat pe vechi temelii romane! El a devenit reședință regală. Remarcăm și majestuoasa clădire administrativă, numită în spaniolă Ayuntamento (Primăria orașului Majorca), Muzeul Maritim, biserica Santa Cruz și Casa Marques cu splendidele sale arcade albe.
În cele cîteva zile petrecute în insulă am găsit răspunsuri la toate întrebările legate de acest pământ izolat prin capriciile multimilenare ale naturii, marcând, în parte, o stagnare de ritmuri istorice, dar și influența, nu întotdeauna fericită din partea civilizației continentale, importată prin turismul modern și invadator, care a adus aici obiceiuri total nepotrivite cu ambianța paradisiacă a locului: libertinaj social, droguri, sex, dezordine morală și administrativă.
>
SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Palma de Majorca, „Tomis”, Constanța, 199?.
NOTĂ M.T.
* Mallorca = http://adevarul.ro/life-style/travel/video-mallorca-oaza-liniste-distractie-1_5166d148053c7dd83ffa7469/index.html
marți, 10 ianuarie 2012
luni, 9 ianuarie 2012
Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)
<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>
SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.
NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>
SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.
NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.
duminică, 8 ianuarie 2012
Campionatul mondial de fotbal din 1934 din Italia („Telegraf” 1994)
<
(...) Echipa României pleacă în Italia, la Trieste, pe data de 19 mai 1934, fiind alcătuită din 14 jucători: portari - Zombori, Pullock; apărători - Vogl, Albu, Sfera; mijlocași - Moravetz, Cuedan, Cotormany, Deheleanu; înaintași - Covaci, Sepi, Bindea, Covaci, Bodola, Dobay. Bindea are probleme de sănătate și este chemat urgent Beke. Din păcate, nefiind anunțat din timp în lot, acesta nu are drept de joc în sistemul eliminatoriu, România trebuind să-și dispute accesul contra Cehoslovaciei. (...) Celelalte echipe calificate în sferturi: Suedia (3-2 cu Argentina), Spania (3-1 cu Brazilia), Italia (7-1 cu SUA), Germania (5-2 cu Belgia), Elveția (3-2 cu Olanda), Ungaria (4-2 cu Egipt) și Austria (3-2 cu Franța). Europenii au profitat de apatia sud-americanilor, astfel că titlul devine o problemă de „în familie”. După dispute aprige, dar încărcate de parfumul fotbalului de pionierat, Italia (1-1 și 1-0 la rejucare, 1-0 cu Austria) și ... Cehoslovacia (3-2 cu Elveția, 3-1 cu Germania) ajung în postura de finaliste. Aveau să se impună gazdele (ca și în Uruguay!) după o finală echilibrată, care a necesitat prelungiri. Cehoslovacii marchează primii, în minutul 69, prin Puc, dar, cu numai opt minute înainte de final, Orsi aduce egalarea! În minutul 97 Schiavio înscrie golul care avea să ducă Italiei primul titlul suprem. O vitorie meritată, în pofida conjunctorii politice (fasciștii lui Mussollini erau la putere), victorie la care un aport important și-au adus jucătorii naturalizați (argentinienii Monti, Orsi, Guaita, De Maria). Iată echipa campioană: Combi - Monzeglio, Allemandi - Ferraris IV, Monti, Bertolini - Guaita, Meazza (vă spune ceva acest nume?), Schiaviao, Ferrari, Orsi, Golgeteri au fost, cu cîte patru goluri marcate: Nejedly, Conen (Germania) și Schiavio.
Pe cerul Europei apăruse norul fascist... Era prea tîrziu: Regele Fotbal putea învinge orice putere!
P.S. În episodul următor: ediția aIII a, Franța 1938.
>
SURSA
Paul Alexe, Fotbal - scurtă istorie (III). Campionato mondiale - Italia 1934, „Telegraf”, Constanța, III, 622
(...) Echipa României pleacă în Italia, la Trieste, pe data de 19 mai 1934, fiind alcătuită din 14 jucători: portari - Zombori, Pullock; apărători - Vogl, Albu, Sfera; mijlocași - Moravetz, Cuedan, Cotormany, Deheleanu; înaintași - Covaci, Sepi, Bindea, Covaci, Bodola, Dobay. Bindea are probleme de sănătate și este chemat urgent Beke. Din păcate, nefiind anunțat din timp în lot, acesta nu are drept de joc în sistemul eliminatoriu, România trebuind să-și dispute accesul contra Cehoslovaciei. (...) Celelalte echipe calificate în sferturi: Suedia (3-2 cu Argentina), Spania (3-1 cu Brazilia), Italia (7-1 cu SUA), Germania (5-2 cu Belgia), Elveția (3-2 cu Olanda), Ungaria (4-2 cu Egipt) și Austria (3-2 cu Franța). Europenii au profitat de apatia sud-americanilor, astfel că titlul devine o problemă de „în familie”. După dispute aprige, dar încărcate de parfumul fotbalului de pionierat, Italia (1-1 și 1-0 la rejucare, 1-0 cu Austria) și ... Cehoslovacia (3-2 cu Elveția, 3-1 cu Germania) ajung în postura de finaliste. Aveau să se impună gazdele (ca și în Uruguay!) după o finală echilibrată, care a necesitat prelungiri. Cehoslovacii marchează primii, în minutul 69, prin Puc, dar, cu numai opt minute înainte de final, Orsi aduce egalarea! În minutul 97 Schiavio înscrie golul care avea să ducă Italiei primul titlul suprem. O vitorie meritată, în pofida conjunctorii politice (fasciștii lui Mussollini erau la putere), victorie la care un aport important și-au adus jucătorii naturalizați (argentinienii Monti, Orsi, Guaita, De Maria). Iată echipa campioană: Combi - Monzeglio, Allemandi - Ferraris IV, Monti, Bertolini - Guaita, Meazza (vă spune ceva acest nume?), Schiaviao, Ferrari, Orsi, Golgeteri au fost, cu cîte patru goluri marcate: Nejedly, Conen (Germania) și Schiavio.
Pe cerul Europei apăruse norul fascist... Era prea tîrziu: Regele Fotbal putea învinge orice putere!
P.S. În episodul următor: ediția aIII a, Franța 1938.
>
SURSA
Paul Alexe, Fotbal - scurtă istorie (III). Campionato mondiale - Italia 1934, „Telegraf”, Constanța, III, 622
joi, 5 ianuarie 2012
miercuri, 4 ianuarie 2012
O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)
<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
marți, 3 ianuarie 2012
Republicani versus democrați în SUA la sfîrșitul secolului XIX - începutul secolului XX
<
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>
SURSA
?, ?, p. 207.
NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)
(...)
Ce vrea? Președinția republicii, cu alte cuvinte dominațiunea, dominațiunea atotputenică și nediscutată. Dar, ce e drept, dacă vrea dominațiunea nu este ambiția deșartă a puterii sau pentru onorurile ce sînt legate de dînsa, ci pentru a realiza o concepția politică bune definită, pentru a da partidului său și întregii națiuni o îndrumare hotărît progresistă.
Adevărul este că de cîțiva ani domnea în America o mare confuzie de idei și că liniile de demarcațiune între partide se șterseseră pînă într-atît, încît toate păreau înecate în această monotonă ceață. Înainte au existat deosebiri adînci între cele două partide. Democrații erau împotriva tarifelor protecționiste, republicanii considerau propășirea economică a Statelor Unite strîns legată de regimul protecționist. Democrații erau bimetaliști, republicanii preconizau monometalismul. Republicanii erau imperialiști, vizau cuceriri coloniale, armate puternice și flote impunătoare; democraților le displăcea această politică, preferințele lor se îndreptau spre pace și binefacerile ei. Deoarece republicanii biruiseră în toate aceste chestiuni, nu mai rămăsese democraților decît să le primească și ei, sau să vie cu alte concepțiuni prin care să deschidă poporului american noi orizonturi. Din nefericire, democrații n-au știut să joace acest rol; în loc să se puie în fruntea unor politici înaintate, s-au plecat în fața republicanilor învingători ale căror idei au devenit astfel ideile dominate ale opiniei publice. în mijlocul acestei atotputernicii, Partidul Republican a luat repede un caracter de conservatism, a devenit mai mult un factor de reacțiune decît un element de progres. Și nevoile de adevărată democratizare ce frămîntau lumea americană au rămas fără reprezentanți în partidele de guvernămînt.
Mulți au crezut că democrații se vor trezi din letargie și că vor îndeplini misiunea lor firească. Așteptările acestora au fost însă dezamăgite. Domnul Bryan a continuat să agite vechile formule, să desfășoare tot steagul care fusese învins de atîtea ori de republicani. Rezultatul a fost însă, că încetul cu încetul, opinia publică s-a îndepărtat de el, și, într-adevăr, în ultimele luni vestitul candidat democrat la președinția republicii a avut amărăciunea să se vadă învins chiar în statele care îi rămăseseră mai credincioase. Desigur că conservatismul mereu crescînd al republicanilor nu ar fi ridicat numeroase nemulțumiri care printr-o explicabilă reacțiune era profitabilă democraților, slăbiciunea acestui partid s-ar fi arătat sub o lumină și mai vie.
Domnul Roosevelt s-a hotărît să dea el îndrumarea progresistă pe care națiunea o așteaptă. Cum această politică corespunde cu adevăratele nevoie ale societății americane de azi, e probabil că va birui. Deocamdată el trebuie să se războiască însă cu partidul său. Conflictul era fatal, dar ar fi exagerat să spunem că n-a izbucnit decît acum. De fapt deosebirile de păreri dintre partidul Republican și domnul Roosevelt* datează mai de mult: încă din ziua în care dînsul a început lupta împotriva trusturilor. Partidul Republican, prin politica lui economică și prin imperialismul său, întrupa toate interesele plutocrației americane.
(...)
>
SURSA
?, ?, p. 207.
NOTĂ M.T.
* Theodore Roosevelt (1858-1919) = Președinte al SUA (1901-1905; 1905-1909). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1906. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/1906/roosevelt-bio.html)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)