Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 6 februarie 1971

PAR LAGERKVIST - „Moartea lui Ahasverus” (1960)

Scriitorul suedez Par Lagerkvist (1891-1974) a primit în 1951 premiul Nobel pentru romanul Barabas, dar a scris și poezie, eseuri, povestiri și teatru. În scrierile de tinerețe s-a manifestat ca un protestatar radical, pentru ca la maturitate să abandoneze religia pentru scepticismul științific.
Tema romanului „Moartea lui Ahasverus”, publicat în 1960, este pelerinajul creștin la Ierusalim, un fenomen marcant al societății medievale profund religioase.
Deși nici un personaj nu poartă numele de Ahasverus și acest cuvânt nici măcar nu apare în conținutul cărții, intuim că Ahasverus este personajul principal, numit „străinul”, deoarece cu moartea sa se încheie romanul. Acest nume apare în Vechiul Testament ca fiind al unor regi persani și în legenda evreului rătăcitor, dar și în lucrarea filozofului german I. Kant Singurul argument posibil în demonstrarea existenței lui Dumnezeu (1763).
Pelerinajul creștinilor europeni, individual sau de grup, îi oferă lui Lagerkvist ocazia de a zugrăvi, mai mult sau mai puțin detaliat, caractere umane cu motivațiile respective de a porni în lungul drum spre Golgota, dealul unde a fost răstignit Isus.
Prima parte a acțiunii se petrece în hanul bătrânei Elizabeth, situat pe drumul pelerinilor și unde străinul poposește seara, în mijlocul drumeților care se rugau.
În timp ce lua cina, el află povestea cuplului Tobias și Diana, dintr-o conversație în care rolul său este cel al ascultătorului. Dealtfel, acestea sunt singurele nume, de oameni sau locuri, care apar în carte, dând astfel narațiunii un caracter universal.


SURSA
Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, trad. G. Mihăiță, ed. Univers, colecțiile Cotidianul - Literatură/69, București, 2008, 109 p.

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/P%C3%A4r_Lagerkvist
http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1951/lagerkvist-bio.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Ahasuerus
http://visumbrasov.org/par-lagerkvist-moartea-lui-ahasverus/
https://goodread.ro/recenzie-moartea-lui-ahasverus-de-par-lagerkvist/
http://jovimpresii.blogspot.ro/2008/05/moartea-lui-ahasverus.html
https://fotopoeziemuzica.wordpress.com/2008/05/15/par-lagerkvist-moartea-lui-ahasverus/
http://www.lumedeumbre.ro/moartea-lui-ahasverus-par-lagerkvist/

vineri, 5 februarie 1971

„Întâlnirea n-a mai avut loc” (CHABANNES 1959)

 Jacques Chabannes, În cele patru vânturi ale lumii. Întâlnirea n-a mai avut loc, 2 vol., trad. C. Constantinescu (orig. fr. 1959), Prometeu, București, 1993, 254 p. + 310 p.

Cuprins vol. 1

5 Prolog

9 Partea întâi: Semnele de pe cer (1939-1940) (31 cap.)

133 Partea a doua: Biciul lui Dumnezeu (1940-1941)  (27 cap.)

coperta 4: J. C. s-a născut la începutul secolului. Ziarist, dramaturg, eseist, romancier, producător de televiziune, se consideră el însuși încapabil de face mereu același același lucru. Obține premiul Scarron pentru „Prince Carolus”, marele premiu al romanului de aventuri pentru „L assasin est en retard” și marele premiu al Academiei Franceze pentru „Les quatre vents du monde”.

Cuprins vol. 2

1 Partea a treia: Fiara (1941-1944) (33 capitole)

coperta $: J. C. imprimă un suflu viu unui mănunchi de personaje  angrenate cu mînă sigură într-o aventură care devine epopee. Acest prodigios amestec al războiului îi implică din 1939 pînă în 1944, de la Dunkerqueul evacuat la Leningradul asediat, de la Londra bombardată la Rezistența lioneză, de la Stalingradul eliberat pîna la Parisul ocupat, de la fuga lui Rudolf Hess la partidul comunist (?) al lui Chiang Kai Shek, de la Alger la New York, de la Cairo la Vichy, din biroul lui Goering la cuibul de vultur al partizanilor lui Tito. Pasionant ca un romane de aventuri , unde peripețiile și întâlnirile alternează, mergând de la tragi cla hazliu, această carte stufoasă, dar limpede, sensibilă, dar puternică, se dovedește a fi o reușită. Romancierii sunt cei care scriu în final istoria.


joi, 4 februarie 1971

Magellan (ZWEIG 1938)

 Stefan Zweig, Magellan, trad. rom. 1959 (orig. germ. 1938), Mondero/Figuri celebre 1, București, 1992, 332 p.

Cuprins

7 Navigare necesse est

38 Magellan în India

63 Magellan se liberează

90 Realizarea unei idei

113 O voință - și mii de obstacole 

134 Plecarea

154 Căutare zadarnică

182 Răzvrătirea 

204 Clipa cea mare

238 Magellan își descoperă regatul

261 Moartea lui Magellan

281 Întoarcerea fără conducător

314 Morții sînt nedreptățiți

(p. 1) „Imensitatea oceanului descoperit de Cristofor Columb nu era cunoscută încă. De aceea se căuta cu încăpățânare pe coasta Americii, despre care se bănuia mereu că ar fi formată din mai multe insule, faimoasa trecătoare care trebuia să ducă imediat în Oceanul Pacific și pînă la insulele mirodeniilor, a căror posesiune ar fi format bogăția Spaniei. În timp ce Corterreal și Cabot cercetau partea de nord-vest a Oceanului Atlantic, iar Cortes Golful Californiei, în timp ce Pizzaro cobora pe cobora pe coasta Perului, iar Valdivia cucerea Chile, soluția problemei fu găsită de un portughez în serviciul Spaniei, Fernando de Magellan.” Jules Verne, Istoria marilor descoperiri

miercuri, 3 februarie 1971

Românii din Imperiul Habsburgic în perioada 1848-1867 (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, Lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, 1915.

XV. „Noua eră” austriacă pînă la dualism și romînii

(204) 
(...) Au venit un Andrei Mocioni, un baron Petrino, bucovinean, și puțini alții care făceau parte din ordinele privilegiate, și, pe lîngă aceștia, firește, șefii Bisericilor. Și încă, dacă-l auzim acolo vorbind pe Șaguna, nu-l vedem pe Șuluț. Aceștia reprezentau pe romîni, trei milioane de nemulțămiți ai prezentului și temători ai viitorului.
Dar ce legătură putea fi între dînșii? Șaguna avea ca preocupație principală separarea bisericii romînești din Ardeal și din părțile vecine de Biserica sârbească; toate silințile lui  erau consacrate numai manifestării acestui punct de vedere: grăbirea momentului cînd era să aibă Biserica lui deosebită, Mitropolia lui, alte lucruri interesîndu-l numai secundar. Mocioni avea cultura unui aristocrat maghiar  de supt regimul absolutist austriac, iar baronul Petrino pe a unui nobil german de treapta a doua sau a treia tot în acel vechi regim austriac: nici unul, nici altul, apoi, nu erau pregătiți deloc pentru ce aveau să vorbească unii cu alții.
E penibilă pentru noi rătăcirea prin protocoalele dezbaterilor (1). Caracterul lor e haotic și rezultatul ultim atît de puțin important! Oameni aceștia nici nu veniseră cu părerile lor în cea mai mare parte, ci amintirea petițiilor care li se adresaseră, și fiecare se simțea dator să comunice, în formă de interpelare, de întrebare, sau în altă formă, dorința cercului în care își făcuse viața. La observațiile care li se făceau , răspîndeau uneori, ca, de pildă, Mocioni: Am primit un memoriu în sensul acesta și eram angajat să-l prezint. Și se întîmpla că memoriile acestea nu veneau măcar din Ținuturile pe care ei le reprezintau, cu care aveau contact, ci dintr-un alt Ținut. Ba, într-una din zile, a fost un conflict așa de acru, încît a trebuit să intervie președintele ca să oprească personalitățile și să provoace la urmă declarația lui Mocioni că a primit  o petiție din Bucovina și de aceea s-a amestecat în afacerile bucovinene - lucru  de care se supărase baronul Petrino. Ședință foarte interesantă, desigur,pentru noi, dar regretabilă.
1. Vezi Păcățianu, loc. cit., II, 100 de pagini.
(205) 
Afară de declarații, ca aceea a lui Șaguna că limba românească își are drepturile ei în viața publică (1), de intervenția lui pentru secția ortodoxă la Ministerul de Culte și pentru ajutoarele date școalelor și bisericilor (2) erau totuși chestiuni care se impuneau la toți. Era, întîi, chestiunea organizării bisericești, și Șaguna cerea, ajutat și de reprezintantul Banatului și al Bucovinei, dar combătut de Patriarh, „o adunare obștească bisericească, cu reprezintare proporțională” ori măcar o conferință de fruntași, dacă era cu putință.
Sunt sate care au două biserici: una unită, alta neunită; sunt sate care ar putea să aibă două școli - o dată ce școlile sunt confesionale - una în legătură cu o Biserică, alta în legătură cu cealaltă, și statul trebuie să fie interesat ca relații bune să domnească între o clopotniță și cealaltă, între școala dependinte de una și școala dependinte de a doua. Nimeni nu s-a gîndit la așa ceva. Fiecare privea confesiunea cealaltă ca dușmană, străină. Un cuvînt n-a spus Șaguna, cît a stat la Viena, despre interesele Bisericii unite, care-l jignise de curînd așa de mult. O dată a vorbit de școala din Abrud, fiindcă i se ceruse. Tot mai mult se întîlnește cuvîntul de „coreligionari” cînd am aștepta cuvîntul de „conaționali”.
Dacă în momentul acesta se ivește, aiurea, în celălalt colț al Monarhiei, la Nord-Est, o problemă națională românească de foarte mare importanță, ea este lăsată în seama lui Petrino, ca fiind bucovinean.
Era vorba dacă Bucovina trebuie să se unească cu Ardealul sau cu Galiția. Ai noștri, natural, aveau tot interesul să se unească cu Ardealul. Guvernul însă înțelegea, avea chiar anumite interese, să fie contrariul.
(206) 
În adevăr, polonii nu se răsculaseră la 1848, ei puteau fi întrebuințați în contra Rusiei, puteau chiar să constituie un element continuu de agitație între ai lor de supt cîrma Țarului, și, prin urmare, din acest punct de vedere guvernul imperial vroia să împuternicească pe polonii din Austria, fără să prevadă conștiința ruteană de mai tîrziu, și mai ales forma contrară intereselor polone în care era să se  manifeste această conștiință ruteană. Deci, să se adaoge Bucovina la Galiția!
E drept că s-a luptat Petrino: a ținut un discurs, foarte frumos și bine întemeiat, în care arăta că romînii nu vor primi niciodată așa ceva, că măsura este în contra dreptului lor istoric, că în momentul de față li s-ar face o și mai mare nedreptate decît în alt moment, că nu de aceea, la 1848, romînii au fost atît de credincioși.
(...)
(207) 
(...) Se temea să nu se înlăture diploma, „biletul de mînă” al Împăratului, căci, prin „conferința regnicolară”, ardeleană, convocată în aceeași zi, „pregătindu-se toate”  de către noul cancelariu maghiar al țării, baronul Kemeny, „pentru organizarea guvernului, a municipiilor și a judecătorilor, ținînd seamă de toate naționalitățile și limbile din țară” (1) se prevedea ștergerea autonomiei Transilvaniei, unirea ei cu Ungaria. O deputăție la Viena, și fără zăbavă, ca să reînnoiască cererea celor zece puncte, i se părea lui Șaguna și celor cu care se consultase, „inteligenței noastre de aici”, un mijloc de a influența hotărîrile apropiate ale Curții, și pentru aceasta el își alesese pe protopopul Popazu, pe doi neguțători din Brașov și pe rășinăreanul Ioan Brote; trebuia să se adauge Șuluț ori măcar episcopul Gherlei, Ioan Alexe, autorul cunoscutei Gramatici românești. Propunerea fu primită, și Șuluț, care iscăli, la 7 novembre, petiția comună pentru numirea unui cancelariu romîn și larga participare la conferința apropiată (2), conduse, deși „cu sufletul în buze”, deputăția, care sosi în decembre la Viena. Împăratul primi din mîna lui și a lui Popazu o cerere, compusă de Babeș, în chestia cancelariului romîn, a celor trei limbi oficiale și a congresului, Rechberg, părea favorabil.
1.Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51
2 .Ibid., p. 52
(208) 
După cererea deputăției, Alba Iulia fu aleasă ca loc de adunare a conferinței ardelene.
Mai puțin mulțumit se arătă Șaguna: neprimirea întregii deputății i se părea o dezaprobare și o jignire. „Îmi venea de tot o asemenea cu împrejurările anului 1848, cînd încă ni se ziceau vorbe frumoase. Dar ce folos! Ele au rămas vorbe, și nici după doisprezece ani nu s-au trup. Oare să mai așteptăm alți doisprezece ani? Vrăjmașii s-au folosit cu opozițiile lor de doisprezece ani, însă noi puteam să prevedem că după doisprezece ani mai adînc vom zăcea în groapa goanelor?” Se temea și de alegerea pentru o conferință de către cancelariu a niscaiva „renegați romîni” și semnala numirea maghiarului conte Miko ca șef al guvernului ardelean. Pe Șuluț îl invita a cere  o audiență privată pentru a prezinta un nou și scurt memoriu de plîngeri accentuate (1).
Lucrurile nu se opriră însă aici. Căpătîndu-se formala învoire „congres național romîn”, el se ținu, și anume la Sibiu, timp de trei zile, în ianuar 1861 (1-4). Cei doi șefi bisericești chemaseră nu mai puțin de „160 de bărbați de încredere”. Se aduseseră plîngeri împotriva lui Kemeny, care a numit prea puțin romîni în noua sa cancelarie, care a dat ungurilor de trei ori mai multe locuri decît romînilor, socotind de o parte pe secui, de o  parte pe orășeni și de o parte pe cei de la țară - tot cîte opt - și se ceru încă o dată „inarticularea” nației romînești, suprimarea legilor ce o lovesc și ținerea în seamă a drepturilor ei la redactarea noii legi electorale, coborîndu-se censul fixat în 1848 la 5 florini dare pe an. Pentru apărarea drepturilor naționale se alese o „comisiune permanentă de patru”, supt conducerea arhiereilor, pînă cînd națiunea romînă își va cîștiga dreptul său de națiune politică (2)
1.Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 347; Bariț, Protocolul ședințelor conferinței naționale romînești, Brașov, 1860.
2. Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă..., I, p. 356-7.

(209) 
În materie confesională se condamna orice iritare a deosebirilor: „afurisit va fi acel romîn care va mai încerca o stricare a legăturii frățești”. Se cerea și întemeierea unei Asociații culturale. Deocamdată Andrei Mocioni demisiona din dieta Ungariei. Șuluț dorea „un congres general al tuturor romînilor din Ungaria, Banat și Ardeal”, ca să prezinte cereri comune (1), temîndu-se ca dieta Ungariei să nu silească pe Împărat a primi „unirea”. Deși ales de lugojeni, Șaguna refuză să ia parte la dieta ungară (mai) (2).
La conferința deschisă în ziua de 11 februar fiecare nație venea cu hotărîrea, ireductibilă, care-și avea rădăcinile în tot trecutul lor. Romînii erau numai șapte, al optulea avînd părerile de „unire” ale maghiarilor și fiind, deci, oprit, de Șuluț, episcopul său, să se prezinte, deși era preot în Alba Iulia chiar. Discursul lui Șuluț, tipărit apoi și în broșură, fu impresionant. Cancelariul trecu la protocol aceste opiniuni disparate - singurul folos al adunării (3). La 26 februar, se cerea alegerea de deputați - unul la 30.000 - pentru Parlamentul Imperiului, și se făcu în grabă organizarea, pe baza stărilor din 1848, defavorabile romînilor, a „municipiilor” chemate a face alegerea în cadrele lor. Censul fuse scăzut doar cu cîțiva crăițari.
O dietă ardeleană prepatorie se convocase în ziua de 4 novembre. Ea trebuia să constituie guvernul, să revizuiască legile, națiunea romînă avea să fie „inarticulată”.
1.Ibid., p.357.
2.Ibid., p. 360-1
3. Ioan Pușcariu, loc. cit., p. 51-5

(214) 
(...) Se gîndeau apoi la organizarea de biblioteci, de muzee, de tot ce putea cere națiunea de la cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Trebuia, pe lîngă aceasta, să se întrețină relații cu romînii de pretutindeni, cu „țările vecine”. Era, deci, o instituție pan-romînească, localizată, în ceea ce privește sediul, în Ardeal. Toți dascălii ardelni de la noi erau prevăzuți ca membri extraordinari ai acestei instituții: Laurian, Aaron Florian, Ioan Maiorescu, Papiu, Pumnul, Alexandru Teodori, Fontanin. Din „Asociație” puteau să facă parte și aceia care locuiau și în alte țări romînești și nu erau născuți în Ardeal. Se aleseseră și cîțiva boieri mari de la noi în nădejdea, poate, și a unei donații și, alături de generalul Mavros, ca numismat, și Eudoxiu de Hurmuzaki, tovarăș al atîtor clipe de luptă.
„Asociațiunea” - căreia-i urmă o societate maramurășeană cu același titlu - era gata să intre în luptă pe baza acestui program „Un reazim naționalității romîne”, zicea Cipariu, „se împlîntă astăzi, ci sperăm că asemenea reazime, de astă și de alte forme, se vor împlînta și de-aici înainte” (1). Deodată însă programul trebuia sancționat de prea-înaltul guvern, care vedea înlăuntru lucruri periculoase, și a trebuit să se întrebe la Viena. Scopul pur național se declara, hotărît, neadmisibil, de locotenența ardeleană. De aceea în petițiunea brașovenilor este plîngerea împotriva piedicilor care se aduc unei culturi folositoare statului. S-au cîntărit, în sfîrșit, și s-au aprobat statutele. Cu toate acestea s-au mai făcut intervenții pe lîngă Șaguna și alții, și foarte multă vreme ”Asociațiunea” s-a ținut în rezervă. Și poate că rău a făcut, căci și atunci, la început, cînd era entuziasmul mai mare, cînd din toate părțile răsăreau documente, cînd legăturile cu poporul erau mai strînse, dacă s-ar fi mers cu entuziasm mare la opera de adunare a lucrurilor pe care le oferea trecutul și poporul  și de coborîre în sufletul nației a elementelor care le puteau înfățișa cărturarii, soarta „Asociației” ar fi fost mai strălucită (2).
1. Actele privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunii, Sibiu, 1862.
2. Vezi Lupaș, loc. cit., p. 242.


(215) În acest moment Șaguna era adînc scîrbit. Lăsase pe Șuluț să joace rolul de căpetenie și nu era mulțămit de felul cum acesta, mai șovăielnic, de mai slabă pricepere, își îndeplinea misiunea. Cauza sa bisericească o vedea zăbovindu-se, toată atenția cercurilor conducătoare fiind prinsă de recrudescența marii chestiuni politice. În Bucovina, Hacman, în opoziție deplină cu Hurmuzăcheștii, care păstrau  „conștiința demnității Bisericii lor”, făceau să se eară de un congres fără mireni, total supus lui, o ridiculă Mitropolie separatistă cu doi sufraganți și sinod la Viena, supt controlul unui procurator imperial și întrebuințînd ca limbă oficială germana; „noi suntem străbătuți de durere și de rușine: străinii rîd și își bat joc”, scrie Gheorghe Hurmuzachi (1). „Atît însă știu și eu, și frații și amicii mei, că altă speranță și altă mîntuire pentru Biserica Bucovinei nu este afară de supunerea episcopiei noastre supt o Mitropolie ortodoxă, care, după socotința noastră, numai și numai în Ardeal poate fi, și al cărei  Scaun numai și numai de Prea Sfinția Voastră poate fi ocupat, spre binele și scăparea Bisericii romîne ortodoxe” (2). Iar Hacman se bucura că împacă astfel pe romîni și „sloveni”!
Aceste agitații bucovinene aduseseră în discuție (3) propunerea lui Șaguna de a se restabili Mitropolia. Cancelaria ardeleană ceru în ianuar 1862 un memoriu lui Ioan Pușcariu (4). Agentul lui Șaguna la Viena, Ioan Dobran, ca și Andrei Mocioni, lucrau din nou pentru acest scop, încurajați de moartea lui Rajacich, și cel din urmă nădăjduia să capete o deputație de bucovineni, cu Eudoxiu Hurmuzachi, baronul Petrino și ginerele lui, Vasilco. Noul cancelariu  Nadasy înștiința pe Șaguna că în curînd va vea să meargă însuși la Viena pentru apărarea cauzei sale. Episcopul de Arad era în același curent de idei, și romînii Banatului și Ardealului se hotărîseră a nu lua parte la sinodul de alegere sîrbesc.
Adresa deputăției romînilor din Ungaria fu prezintată, și în numele lui Hurmuzachi, Vasilco și Buchintal, încă la 15 mart. Se cerea numai „ridicarea  piedicilor” pentru „realizarea Mitropoliei noastre venerabile”, adunarea unui congres bisericesc constatător din 40 preoți și 60 honoratiores mireni din dioceza Ardealului, a Bucovinei, a Aradului și din cele două dioceze din Banat, pentru constituirea comună bisericească, supt conducerea lui Șaguna (5). Șuluț găsi cu cale să proteste imediat, și astfel deviza „viribus unitis”, care călăuzise pînă atunci lupta politică a romînilor, căzu pentru totdeauna.
1. Ilarion Pușcariu, Metropolia, p. 184.
2. Ibid., p. 184-5.
3. Ibid., p. 187-8.
4. Loc. cit., p. 62
5. I. Pușcariu, Metropolia, p. 200.

marți, 2 februarie 1971

Lupta românilor pentru întemeierea mitropoliilor ortodoxă și greco-catolică în Ardeal în secolul XIX (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915


XIV. Triumful împăratului și răsplata Romînilor. Lupta pentru Miropoliile nouă

(...)

(197) Încă de la 18 novembre 1852 se ținuse la Viena, cu intervenția lui Bach, altă conferință episcopală, a Bisericii catolice, și fiindcă vroia Ministeriul, se ajunse la un rezultat, iar Împăratul îl admitea încă de la 12 decembrie, începînd îndată negocierile cu Papa pentru crearea Mitropoliei „greco-catolice”. Deocamdată în iulie urmă la Oradea Mare ceremonia consacrării episcopului Alexandru.

În vremea aceea Șaguna urmă cu factorii hotărîtori ai Monarhiei negocieri pentru desfacerea episcopiei sale de către sârbi, încercări grele și îndelungate.

În același timp se luase o nouă măsură care lovea pe romîni (1): supt pretext că cei din Ardeal repartizați la gloate n-ar fi fost destul de călduroși la apărarea Tronului, grănicerii trebuiau desființați. 

(198) 

Nu e de nevoie să fie decît o singură armată, și armata aceea să fie a Împăratului, a regimului, nu a unei națiuni. Manifestațiile grănicerești din 1848 pecetluiseră hotărîrea Împăratului, deși ele erau făcute în folosul dinastiei. Cine se manifestă o dată într-un fel, poate, în alte împrejurări, să se manifeste și altfel. Regimul special se păstra doar pentru moment, în ce privește fondul de întreținere ale instituțiilor.

Aprobarea Mitropoliei unite din partea Romei venise la 1 mart din anul 1853. Dar numai la 16 octombrie 1855 sosește prelatul trimes din Roma ca să instaleze pe Alexandru Sterca Șuluț în calitatea lui de Mitropolit, puindu-l în legătură canonică cu Oradea Mare și cu cele două episcopii noi, care se stabiliseră, una în regiunile Maramureșului, cu Scaunul în Gherla, cealaltă în regiunile bănățene, cu Scaunul în Lugoj.

Șaguna trebui să cetească proclamații din partea Mitropolitului rival, prin care (2) el chema la Unire ca la singura formă mîntuitoare de suflet pentru toți iubitorii Romei, pe toți urmașii lui Traian, pe toți locuitorii români „de la Marea Neagră prin Tesalia și dincoace de Carpați pînă la malurile Tisei” (3). Și în același timp i se aducea lui, printr-un act metropolitan publicat în Gazeta Transilvaniei, devenit organ oficial, învinuirea că el face prozelitism (4). Și în plîngerea sa el releva că și Ministeriul pare a crede că toți romînii atîrnă de Scaunul blăjean. „Maiestatea Voastră e dreaptă, și Biserica greco-orientală din Ardeal cere doar numai dreptate”, striga Șaguna, la 1 decembre 1855 (1). Trebui ca noul guvernator Schwartzenberg să proteste hotărît contra direcției de asimilație religioasă a Ministeriului; destul că Bisericii rivale i s-a dat sprijin,„prinzînd-o de supțiori”, ; nu e cuviincios a trata religia celor mai mulți romîni ca o „schismă ruginită”, tulburînd liniștea țării. Și în același timp Patriarhul sârbesc reclamă pentru sine pe acești schismatici.

(199) În sfîrșit, petiția de reîntemeiere a Mitropoliei romînești, cu un Consistoriu de mireni, și pentru Bucovina, pe care o prezintară, la 21 august 1860, Șaguna, cu Andrei Mocioni pentru Banat și baronul Petrino pentru Bucovina, fu ascultată. Un nou sinod general ortodox fu ordonat la 27 septembrie, în ajunul Constituției din 20 octombrie. Împăratul declară că „nu e neaplecat la înființarea unei Mitropolii romîne de religiunea ortodoxă răsăriteană”, pe care o cerea, la 26 octombrie, și sinodul diocezan din Sibiu. Dar interesele catolice, greutățile puse de sîrbi, reaua-voință a lui Hacman zăboviră pînă la 1864 hotărîrea definitivă.

De alminterea, încă de la 1857 însuși ministrul de Culte, Thun, spusese limpede - în calitate de catolic, și după dogmele romane - de unde vine împotrivirea. Biserica ortodoxă nu are un șef suprem, cum e la catolici Papa, care să răspundă pentru dînsa, și-i lipsesc oamenii de valoare culturală, ca și demnitarii necesari. Și Șaguna a obiectat că valoarea principală a preoțimii trebuie să fie cea morală și că o mai bună cetire decît a Bibliei și a Sf.Părinți, de ale căror traduceri „Biserica noastră este foarte bogată”,nu se poate. Pe lîngă toate, înaltul funcționar nu se sfiise - intitulînd familiar Verehrtester” pe acest episcop care se privea ca arhiepiscop și șef de Biserică națională - a spune ca ortodocșii din Austria să recunoască pe Papa, o „simplă chestie de onoare”, ceea ce ar ușura mult lucrul (2).

Pentru împăcare personală a acelora care jucaseră un rol în ultimele mișcări ardelene a început, apoi, în era  cea nouă absolutistă, împărțirea de decorații și bani. La trei dintre șefii mișcării din Munții Apuseni li s-au trimes sume însemnate, și ei au făcut gestul acela frumos, care a rămas însă fără urmare, din motive nelămurite, de a consacra o bună parte din această răsplată în bani pentru întemeierea unei societăți literare române.

(...)

luni, 1 februarie 1971

Românii din Transilvania la începutul domniei împăratului Franz Iosif (1848-1916) (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915


XIII. Era speranțelor: începutul Domniei lui Francisc Iosif I-u
(176) (...) ci teritoriile coloniale bănățene erau puse laolaltă cu teritoriile de regim particular ale Ardealului dominat de „unio trio nationum”; se făcea o singură unitate națională din românii întregii monarhii, căci între cei care iscălesc petiția, pe lângă Șaguna, reprezentant al ortodoxiei din Ardeal, pe lângă cei doi Mocioni, Ioan și Lucian, de origine macedoneană, reprezentanți ai conștiinței românești din regiunile bănățene - cu un caracter aristocratic, care nu strica pe atunci - pe lângă  Popazu, pe lângă Laurian, pe lângă Macedonfi, „funcționar fiscal ardelean”, care făcea și el parte din categoria nemeșilor, pe lângă Constantin Pomuț și colegii săi Ioan de Stoica și Vasile Ciupe, „din Ungaria”, pe lângă Iacob Bologa, ardelan, al cărui nume se întâlnește și pe urmpă în luptele constituționale pe care le vom urmări, întâlnim pe însuși Eudoxiu Hurmuzaki și pe Mihai Botnar, membru al dietei din Cernăuți, reprezentanți ai Bucovinei. Unirea trebuia să se întindă, deci, și asupra micului, dar istoricește  așa de importantului teritoriu bucovinean.
Și mulți din ardelenii așezați în Principate, ca Ioan Maiorescu, visau, ca și sasul Roth, la o Românie unită, supusă, până la Dunăre, Casei de Habsburg. Numai radicalii munteni, ca N. Bălcescu, în ura lor contra conservatorismului „schwarzgelb”, se străduiau din răsputeri să lege relații cu Batthyanyi și Kossuth, să smulgă ungurilor, în vederea unei confederații republicane, părăsirea punctului de vedere al „limbii diplomatice ” maghiare și al „amalgamizării” romînilor în Ungaria (1).
Prin urmare, în vremea aceea cînd se aflau romîni care agitau pentru o unire împotriva Împăratului, era un lucru natural să se prevadă în propuneri ca aceasta că, deși romînii doresc unirea lor într-un corp național cuprinzînd și pe bucovineni, ca și pe bănățeni, ei nu voiesc însă o viață națională independentă, ci dorersc să rămîie supt coroana austriacă, să facă parte integrantă din monarhie, lăsînd să se întrevadă că, dacă ar exista o conștiință românească națională liberă dincolo de Carpați, cine știe ce ar face,  scăpînd de supt tirania moscovită, și romînii de dincoace. Ar fi fost o viitoare recompensă pentrru Austria dacă se arăta generoasă față de romînii dintre hotarele ei.
1.Numai la 14 iulie se ajungea la tratatul dorit de Bălcescu, dar cari nu mai avea ltă importanță decît cea teoretică; Ion Ghica, Amintiri din pribehie, p. 272, 329-31, 346, 362-3.

(191)
Se cerea apoi congresul general romînesc, un singur cap pentru întregimea națiunii, un fel de căpetenie supremă a romînilor, un Voievod al alor, un Senat românesc și, ca în mai 1848,„un singur cap bisericesc”, peste deosebirea confesională, Șaguna avînd, desigur, nădejdea să înghită Biserica unită, suspectată, impopulară și rămasă fără conducător; limba românească în toate lucrurile care ating pe români; adunare națională, reunindu-se în fiecare an; reprezintație proporțională în dieta imperială, „organ național” pe lîngă ministere, un adevărat ambasador al națiunii și, în sfîrșit, Împăratul să facă bine a se intitula „Mare Duce al românilor”.
Deocamdată, o întrebare. Pentru astfel de lucru la care ea nici nu se putuse gîndi, Adunarea de la Sibiu nu dăduse nici un mandat. E limpede. Șaguna însuși n-ar fi cutezat așa demult. Iscălitura lui Hurmuzaki lămurește. Călătoria de la Cernăuți nu rămăsese fără folos. Acestea sunt ideile din foaia Bucovina, ale fraților hurmuzăchești, cele mai solide capete între toți românii mireni supuși Împărăției. Redacția însăși a petiției putea să le aparție lor.
Iată acum și răspunsul pe care l-a dat Împăratul Francisc-Iosif. Îl reproducem textual: „Primesc cu bucurie asigurarea despre credința și alipirea curagioasei națiuni romîne și recunosc cu gratitudine jertfele grele pe care le-a adus pentru tronul meu și monarhia unitară în contra unui partid fără scrupule (ruchlos)...” - nu voia să zică: unei națiuni, fiindcă el totuși dorea, și cît se poate de repede, împăcarea cu ungurii cuminți, pe care de atunci tot îi caută - cari a aprins războiul civil și prin cerbicia sa îl face să dureze. Petiția fidelei mele națiuni române voi dispune să fie luată în chibzuire amănunțită și să fie rezolvată în cel mai scurt timp spre mulțămirea lor.”
Șaguna vizită cu mulțămiri - desigur superflue - și pe fostul Împărat, cari așteptîndu-se așa de puțin la aceasta, fu foarte mișcat; el avu și onoarea unei invitații la masa imperială. La Franscisc-Iosif el avu două audiențe, cea dintîi numai el singur, și avea motiv să fie mulțumit de rezultatul lor. Mai ales că nu prevedea viitorul (1).
Îndată după aceasta s-a și dat Constituția generală pentru toate statele Împărăției, Constituția austriacă de la 4 mart, supt care a fremătat de indignare tot neamul unguresc. Ardealul era unit cu comitatele exterioare, cu egala îndreptățire a tuturor naționalităților și limbilor din acea țară, în toate raporturile publice cetățenești.”
Dar, în sfîrșit, tot era ceva. în cazul acesta națiunea romînă se putea manifesta. Romînii au prmit lucvrul cu mulțămire, dar nu fără rezerve, mai ales în ce privește restituirea unui „teritoriu săsesc” în care erau cuprinși și foarte mulți români, ceea ce aduse o foarte largă expunere istorică prin noile petiții din 12 și 23 mart (2).
1.Popea, loc. cit., p. 247.
2. Ibid., p. 264. Plîngeri contra calomniilor săsești care atribuiau romînilor jafuri făcute de unguri, în scrisoarea lui Șaguna către Puchner ibid., p. 270.
(192) Cine ar fi putut să fie mulțămit de astfel de concesii? Dar bănățenii au adus, într-o nouă petiție, din 26 iunie, iscălită de Petru Mocioni, Ioan Dobran și Petru Cermeni, formularea exactă a punctului de vedere românesc, explicînd pe larg și elocvent valoarea acestei națiuni (1). Contra unei întinderi prea mari a hotarelor Voievodinei create pentru sârbi, se protestase încă din april (2).
La 2 mart 1849 apare proclamația rebelilor către romîni: „Nefericiți Valahi! Voi, care ați fost sclavi supt romani și care ați fost sclavi și după aceea, și pe care maghiarii v-au făcut oameni... Nu vă lăsați pradă chinurilor sîngeroase ale ucigașilor, hoților,  aventurierilor care-și zic tribuni, prefecți sau centurioni...”, li se striga, sfătuindu-i să lase armele, căci altfel vor vedea ei ce înseamnă puterea națiunii maghiare în Ardeal (3).
Peste cîteva zile, la 19 april, Francisc-Iosif era declarat depus, cu un teribil act de acuzație. Și îndată se trimetea cunoscutul Dragoș ca să momească pe cîte unul din șefii revoluției romînești din Munții Apuseni: se știe că mizerabilul s-a luat bine pe lîngă energicul tînăr Buteanu, care a doua zi după aceasta a fost spînzurat, supt masca unor negociațiuni. În același timp intraseră ungurii în Abrud, trecînd supt sabie pe toți cari și-i credeau dușmani. Peste cîteva zile, ei erau siliți a pleca, și lupta continuă mai departe, în defavorul lor.
Față de această schimbare  a lucrărilor s-a ivit și o idee mai îndrăzneață: Dacă s-ar uni toate națiunile „necompromise” și ar cere să aibă privilegii, și singura care n-ar avea privilegii, ar fi națiunea maghiară, fiindcă nu le merită? Atunci, la 26 april, s-a făcut marea petiție din partea romînilor, a croaților, a slovacilor împreună, fără a se ajunge la o înțelegere deplină între naționalități pentru lupta laolaltă împotriva dușmanului comun, pentru recăpătarea unei situațiuni de drept, care acordată unora, nu poate să strice altora, ci ar servi ca un îndemn pentru dînșii (4). Se protesta călduros contra păstrării unei Ungarii în care rasa maghiară e o inferioritate numerică, cerîndu-se teritorii naționale deosebite de „Maghiaria” în hotarele ei firești.
1. Ibid., p. 258, p. 331-4.
2. Ibid., p. 287-8
3. Păcățianu, loc. cit., 1
4. Ibid.

(193) Și atunci, în iunie, Împăratul face o nouă declarație: „Făgăduiesc romînilor constituțiuni organice potrivite cu trebuințele adevărate ale acestui popor  și în consonanță cu unitatea monarhiei” (1). Sunt aici formule vagi de cancelarie, dar pentru oricine înțelege frazele cum trebuie, aceasta nu înseamnă decît primirea propunerilor lui Șaguna. Iar în iulie, după ce s dovedise că romînii au oamenii lor cari pot fi întrebuințați 92), Împăratul, cu cîteva zile înainte de convenția lui Bălcescu cu Battyanyi - totdeauna trebuie să punem alături aceste lucruri: ce dădea Împăratul și ce dădeau ceilalți - în iulie, spunea din gura sa împărătească: „Puteți fi sigur că dorințele cuminți și drepte ale romînilor vor fi îndeplinite ” (3).
Vom vedea întrucît s-a realizat această solemnă promisiuhe împărătească.
1. Popea, loc. cit., p. 334
2. Ibid., p. 334 (18 iulie).
3. Ibid., p. 341. Explicațiile lui Bach, car epromitea baze noi, p. 341-3. Obiecțiile deputăției la 30 iulie, p. 343-7.

duminică, 31 ianuarie 1971

America Latină (GALEANO 1970)

Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii Latine, trad. N. Popescu (orig. span. 1970), Editura Politică, București, 1983, 352 p.

Cuprins

5 Introducere

Partea întîi: Sărăcia omului, urmare a bogăției pămîntului

15 Febra aurului, febra argintului

72 Regele zahăr și alți monarhi agrari

168 Izvoarele subterane ale puterii

Partea a doua: Dezvoltarea este o călătorie cu mai mulți naufragiați decît călători

214 Povestea morții timpurii

255 Structura contemporană a jafului

327 Postfață: După șapte ani

sâmbătă, 30 ianuarie 1971

Tipologii folclorice

 (32-33) (...) Tipologiile. Din marea varietate a formulelor tipologice (pe teme, motive, subiecte, categorii), trebuie să le reținem doar pe acelea care pot susține cercetările de dialectologie folclorică. N. Iorga și D. Caracostea au avut bune intuiții în această direcție. Părerile lor despre răspîndirea teritorială  a eposului au fost confirmate și întărite aproape punct cu punct de investigațiile ulterioare de teren și bibliotecă. Astăzi este un lucru binecunsocut, mai ales datorită lui Al. I. Amzulescu, că anumite cicluri ale baladei circulă cu predilecție în zonele indicate de Iorga și că au la bază condiționările întrezărite de el. Nu trebuie pierdută din vedere poetizare aventurilor unor eroi locali, cum ar fi Vasile cel Mare în Moldova sau Pintea Viteazul în Transilvania, ceea ce i-a scăpat marelui istoric. Chiar dacă nici Iorga, nic Caracostea nu și-au propus să cartografieze textele, continuarea cercetărilor întreprinse de ei conducea în mod necesar în acest sens. A încercat-o Gheorghe Vrabie pentru cîteva balade reprezentative (Meșterul Manole, Voichița, Cîntecul Șarpelui, Miorița) și, mai insistent, A. Fochi pentru Miorița și Ion Taloș preocupat de Meșterul Manole.

vineri, 29 ianuarie 1971

Monografii folclorice

 (30) (...) Monografiile. Partea informativă a atlasului ar putea fi completă cu monografii folclorice elaborate îndeosebi în perioada interbelică de școala filologică a lui Ovid Densusianu și de cea sociologică D. Gusti. Să cităm cele două monografii concepute de Ion Diaconu: Ținutul Vrancei și Folclor din Râmnicul-Sărat. Le-am selectat pe acestea întîi, deoarece autorul, în cele cîteva decenii în contact cu terenul, și-a precizat o concepție monografistă cu următoarele elemente mai mult sau mai puțin originale:

- Avînd în vedere lucrarea profesorului său, autorul Graiului din Țara Hațegului, Diaconu s-a fixat asupra unei zone delimitate istoric și etnografic, Țara Vrancei, pe care, spre deosebire de Densusianu (Hațegul), a urmărit-o îndeaproape vreme îndelungată. În felul acesta, ideea de monografie s-a transformat într-un proiect de atlas (sau album) folcloric. „Ca și în colecțiile noastre anterioare, am aranjat și acum materialul cu indicațiuni bibliografice, spre a putea înjgheba în curînd un atlas folcloric, ori ca să ușureze munca unei colecții critice a întregului nostru nostru folklor” (24).

- În realitatea vie a folclorului există un anume tip de evoluție dialectală, sesizabilă la nivelul biografiei individului reprezentativ. De aceea, monografia folclorică a unui grai dialectal trebuie făcută „într-o durată de om”, urmărindu-se transformările succesive, în vorbire și comportament ale subiectului purtător de valori artistice. (...)

(32) (...) Cealaltă, Folclor din Zona Codrului de D. Pop, înscrie o arie folclorică inedită și compactă din Munții Apuseni.

Am adus în discuție doar cîteva monografii pentru a arăta în ce măsură pot fi utilizate în spiritul dialectologiei folclorice sau reprezintă o direcție a acesteia. Avem în vedere numai pe acelea care își propun delimitarea unei zone pe baza criteriilor lingvistice și folclorice. monografiile pe sate (Monografia comunei ...), mai vechi sau mai noi, sau colecțiile pe județe (Folclor din județul ...), întrucît se întemeiază pe criterii confuze, prezintă un interes secundar, de aceea nu le luăm în discuție.

Grupul timocean dispune de două colecții de bază pentru dialectologia folclorică, ambele fiind realizate în etape concentrate și distincte. Ne referim la culegerea realizată de G. Giulgea și G. Vâlsan, De la românii din Serbia, remarcabilă prin bogăția de texte și prin asemănarea tipologică a acestora cu folclorul nord-dunărean. Cealaltă, realizată recent sub îngrijirea lui Radu Flora, cuprinde trei volume (I. Poezia lirică; II. Descîntece, poezie epică, genuri minore; III. Proza populară), dintre care primul a și apărut la Zrenjanin în 1979.

joi, 28 ianuarie 1971

Scriitorul Mihail Sadoveanu (1880 Pașcani - 1961 Vânători/Neamț) despre scriitorul Ion Creangă (1837 Humulești/Neamț - 1889 Iași)

 II.2. Dialectologie folclorică

(26) (...) Al doilea exemplu: Mihail Sadoveanu a fost unul dintre primii, dacă nu chiar primul, care a semnalat valoarea supradialectală a scrierilor lui Creangă. Calificativul de scriitor popular aplicat humuleșteanului, pe motiv că folosea un lexic de circulație restrînsă și transcria subiecte folcloristice, nu-l convingea pe autorul Baltagului. El apreciază tehnica elaborată din Amintiri din copilărie sau din Povestea lui Harap Alb, acest opere reprezentînd „esența cea mai subtilă a graiului nostru popular, ca și cum geniul limbii noastre s-ar fi întrupat” (13). Același criteriu estetic îl identifică și aici, îndreptățind includerea scriitorului în familia creatorilor de excepție. După marea unire aromânilor, Sadoveanu aducea și argumente de ordin lingvistic în favoarea afirmațiilor sale. Pe urmele filologilor, constata persistența în circulație a formelor lexicale „mai estetice”, de fapt de origine latină, în comparație cu altele alogene. Același fenomen de estetizare și, implicit de generalizare, l-a cunoscut și lexicul scrierilor lui Creangă, față de care limba literară standard nu a rămas indiferentă. De aceea povestitorul moldovean, considerat, o vreme, scriitor dialectal și popular, a început să fie receptat din ce în ce mai mult ca artist național și savant.
(...)