Interviu cu tovarășul Vasile Vîlcu (TAVITIAN 1984)

Bulgarul Vasile Vâlcu (1910 Ceamurlia/Tulcea-1999) a fost comunist ilegalist și general de Securitate, șef al Direcției de Informații Externe în 1954-1955. În 1955-1967 a fost prim-secretar al Comitetului Regiunii Dobrogea al PCR și membru al CC al PCR în 1960-1979, precum și deputat MAN în 1948-1989.

Simion Tavitian, Pe drumul prefacerilor revoluționare, „Cronică dobrogeană”, Editura politică, București, 1984, p. 9-45

(14-15)
-(...) Iată, expresia concludentă a spiritului revoluționar, a romantismului revoluționar, despre care îmi amintesc de fiecare dată cu plăcere.
-Tovarășe Vîlcu, în a doua jumătate a anului 1946, vă întîlnim în conducerea regionalei Dobrogea. Erați membru în biroul regional și prim-secretar al Comitetului județean Tulcea al PCR. Este anul care a pus problema alegerilor parlamentare în discuția publică, oficială, ca o perspectivă și sarcină politică nemijlocită. (...)
-Da. Societatea românească era chemată să se pronunțe prin vot pentru o cale sau alta de dezvoltare. Pregătirea pentru această consultare se va desfășura pe planuri foarte diverse, iar confruntarea politică dintre forțele democratice și reacțiune se va manifesta chiar în momentul cînd hotărîrea de a efectua alegerile parlamentare a devenit de notoritate publică.
Elaborîndu-și propria tactică în alegeri, partidul comunist a ținut seama de împrejurările concret istorice, de formele specifice de manifestare ale luptei de clasă, dovedind din ouu o mare capacitate de înțelegere a imperativelor vremii și de adaptare la cerințele acesteia.
Conținutul programului Blocului Partidelor Democratice - platforma BPD - constituia o dovadă grăitoare a importanței pe care forțele componente au acordat-o programului cu care urmau să se prezinte în fața corpului electoral.
PCR, mobilizatorul maselor populare, al forțelor înaintate, progresiste ale României, și-a sporit eforturile pentru a ridica pe noi trepte  activitatea sa politică, pentru a contribui la creșterea conștiinței poporului privind semnificația momentului 19 noiembrie 1946.
Organizațiile locale ale partidului constatau, spre sfîrșitul campaniei electorale, că masele muncitoare de la orașe și sate făcuseră cotitura hotărâtoare către forțele democratice, către PCR. În Dobrogea, influența partidului nostru era mare, întrucît lumea săracă vedea în el apărătorul ei. Raportul de forțe între BPD și reacțiune era net în favoarea Blocului. Masele populare fiind alături de noi, reacțiunea pierdea mult. Rezultatul uriașei munci politice desfășurate în campania electorală se materializa în faptul că masele urmau hotărît partidul comunist și celelalte partide democratice, că între mase și democrație se făurise acea legătură de nezdruncinat care se va oglindi în victoria hotărîtoare de la 19 noiembrie 1946.
Pentru a evita acest deznodămînt, cercurile reacționare, dînd expresie ultimelor zvîrcoliri din ziua alegerilor, au întreprins numeroase acte teroriste. Au fost tăiate firele telefonice între unele comune; au atacat două secții de votare; au doborît un avion care împrăștia manifeste democratice; au fost înjunghiați un jandarm și un comandant al gărzii militare de la secțiile de vot. În com. N. Bălcescu, jud. Tulcea, au fost folosite brandurile.
Dar toate manevrele reacțiunii au fost sortite eșecului. Măsurile luate de organele de partid și de stat, vigilența maselor populare au constituit factori care au zădărnicit tentativele reacțiunii, asigurînd ca alegerile de la 19 noiembrie 1946 să se desfășoare în deplină libertate. Pentru prima dată în istoria noastră milenară, masele cele mai largi de la orașe și sate și-au dat libere și nestingherite votul. Ziua alegerilor s-a transformat într-o mare sărbătoare, iar rezultatele lor într-o victorie strălucită a forțelor democratice. Astfel, în jud. Constanța, numărul alegătorilor înscriși pe listă era de 140.807, numărul voturilor exprimate 136.844, pentru candidații BPD au votat 120.704, iar la Tulcea, din 79.744 voturi exprimate, pentru cei 6 candidați ai BPD au votat 68.756.
-Adunarea deputaților aleși la 19 noiembrie exprima hotărîrea poporulu român de a continua lupta pentru făurirea unor noi rînduieli social-economice și politice în interesul celor ce muncesc. Între cei 376 de deputați aparținînd forțelor democratice vă numărați și dumneavoatră, tov. Vîlcu. 
- Însemnătatea istorică a alegerilor parlamentare din 1946 constă și în aceea că ele au consacrat înfrângerea zdrobitoare a partidelor burghezo-moșierești, marcînd izolarea lor completă de mase.
-Tov. Vîlcu, despre Dobrogea se vorbea în trecut ca despre o provincie care nu ar avea prea multe de oferit din punct de vedere economic, cultural. (...)

Adevărul despre alegerile din 1946 în articolul istoricului Adrian Cioflâncă publicat în 2014 cu titlul „Alegători opriți de la vot. Cum au falsificat comuniștii alegerile din 1946” http://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Ealegatori-opri%C8%9Bi-de-la-vot%E2%80%9D-cum-au-falsificat-comuni%C8%99tii-alegerile-din-1946/

(20-29)
- (...) Dobrogea a fost din vechime o regiune a răscrucilor de drumuri. Pe Argeș, pe Ialomița, pe Buzău, pe Siret și Prut, ca pe tot atîtea drumuri naturale, au coborît în decursul veacurilor păstori și plugari de sub Carpați, spre același pământ al Dobrogei. Majoritatea drumurilor din inima Dobrogei erau însă drumuri „negre”, drumuri de pămînt. Ele nu cunoșteau o animație deosebită decît pe distanțele care despărțeau satele de moară. Drumuri scurte ca niște pîrîiașe. În ce privește drumurile de fier, Dobrogea nu era cel mai urgisit ținut din țară. Prima linie de fier pe distanța Cernavodă - Constanța, apoi construirea podului peste Dunăre, legau Dobrogea de restul țării prin calea ferată. Progresul general care s-a realizat în anii socialismului în Dobrogea, dezvoltarea armonioasă a economiei, a creat condiții și pentru dezvoltarea transporturilor. Drumurile, modernizate, prin intermediul cărora se face simțit tot mai puternic pulsul vieții economice, leagă unele de altele, ca niște artere, întreprinderile industriale din orașele Dobrogei. Toate localitățile rurale, cu marile lor unități agricole socialiste, au intrat în circuitul larg al economiei.
A dispărut izolarea în care vegetau satele și orașele dobrogene acum patruzeci de ani. Dacă în 1956 existau în Dobrogea numai 169 km drumuri modernizate, în 1983 ele au ajuns la peste 512 km. De la 328 km înainte de eliberare, s-a ajuns la 377 km cale ferată în 1983 din care 65 km electrificată. Dezvoltarea turismului a dus la crearea unei linii aeriene internaționale, care leagă litoralul cu zeci de orașe ale lumii. În fiecare an, mii de iubitori ai curei heliomarine sosesc pe aeroportul internațional M. Kogălniceanu, poarta aeriană spre capitala estivală a României.
O șosea națională leagă Constanța de capitală, alunecînd peste arcul de fier și beton înălțat peste Dunăre, la Vadu Oii-Giurgeni. Vechiul deziderat privind legarea apelor fluviale de cele maritime printr-o cale modernă de navigație au prins viață prin darea în exploatare a Complexului hidro-energetic și de transport Dunăre-Marea neagră.
Baza materială  a acestei politici s-a realizat prin volumul fără precedent al investițiilor. Județul Constanța a beneficiat an de an de importante fonduri de investiții a căror valoare în 1951-1983 se ridică la 185 miliarde lei,dincare 170 miliarde lei în 1966-1983. Volumul producției industriale în 1983 a crescut față de 1950 de 52,2 ori și de 6 ori față de 1965.
Ponderea industriilor constructoare de mașini și chimică în totalul producției industriale a sporit de la 20 % în 1950 la 27 % în 1965 și 33,5 % în 1982. Ritmul de creștere al producției industriale în 1951-1983 a fost de 12, 8%.
-Tov. Vîlcu, Congresul partidului care a avut loc în 1955, a precizat că sarcin afundamentală a celu de-al doilea plan cincinal eset ca pe baza dezvoltării continue a noii industrii să se asigure în ritm rapid transformarea socialistă a agriculturii, astfel ca, în 1960, sectorul socialist să fie preponderent, atît ca suprafață, cît și ca producție marfă. Se atrăgea atenția că a încerca să rupă, în mod artificial, lupta pentru creșterea producției și productivității muncii în agricultură  de problemele luptei pentru transformarea socialistă a acestei foarte importante ramuri, nu poate decît să dăuneze economiei naționale și construcției socialismului. Prin urmare, planul de cooperativizare a agriculturii adoptat la Plenara CC al PCR din martie 1949, se impunea a f i înfăptuit numai pe baza liberului consimțămînt și în Dobrogea, unde, la 24 ianuarie 1956, ați fost instalat de tov. N. Ceaușescu, pe atunci memebru al Biroului Politic, secretar al CC, ca prim-secretar al regionalei Dobrogea a partidului.
Ați participat implicit în acest proces revoluționar care a schimbat din temelii înfățișarea satelor și agriculturii dobrogene. Cum s-a produs această transformare la baza căreia a stat munca tenace, convingătoare, ca și rezultatele țăranilor cooperatori, care au pășit pe un drum nou, al belșugului și bunăstării?
-Am să încep prin a invoca condițiile vitege de muncă și viață ale țăranului dobrogean. La începutul secolului XX, un sfert din micile gospodării individuale din Dobrogea erau lipsite de un petec de pămînt, mai mult de două treimi erau lipsite de boi și cai.
Rămasă în faza plugului cu grindei de lemn și a treieratului în arman cu tăvălugul de piatră și sania cu cremene, fărîmițată în  mii de ogoare mici, lipsite de preocupare și sprijin al statului, în 1934-1938, în fostul județ Constanța producți de grîu a fost în medie 400-500 kg, iar în fostul jud. Tulcea - de 380 kg. În aceeași perioadă, producția medie de porumb a fost de 700-800 kg și, respectiv, 770 kg. Nici un inginer mecanic, un inginer agronom la 40.000 ha. Ceea ce înseamnă că întreaga suprafață cultivată cu grîu în fostele județe Constanța și Tulcea era „supravegheată” nici mai mult, nici mai puțin decât „un inginer și ceva”.
Pe ogoarele moșierești existau însă 119 tractoare și 124 batoze și aceste uzate și insuficiente în comparație cu suprafața agricolă. Dar era mai rentabil pentru marii proprietari de pămînturi să folosească brațe de muncă foarte ieftine, care creșteau pe măsura dijmuirilor și confiscărilor în dauna țăranilor săraci. Despre asta vorbeau și versurile rapsodului popular:
Frunză veștejită-n ram,
Sărac, doamne, mai eram!
N-aveam palmă de pămînt
Și nici plug cu ce s-o-mplinit.
N-aveam vacă, nici juncan,
Numai braț de rob sărman.
În 1935, 6.700 de familii de moșieri și chiaburi dețineau 350.000 ha teren arabil, în timp ce 64.000 de familii de țărani muncitori stăpîneau 335.000 ha, 15.000 de familii avea sub 0,5 ha. În fostul jud. Constanța, numărul țăranilor săraci era cu 20% mai mare decît media pe țară.
Peste această realitate s-au făcut auzite din nou, după eliberarea patriei, cuvintele partidului: Pămînt țăranilor! Truditorii ogoarelor au văzut din nou în partidul comuniștilor singurul lor călăuzitor și apărător. În Dobrogea, ca și pretutindeni în țară, sătenii din Lanurile, Mangalia, Limanu, Cumpăna, Independența, Negru Vodă și alte sate au trecut peste capul moșierilor și jandarmilor la îndeplinirea îndemnurilor partidului, măsurînd și împărțind loturile. ”Scînteia” din februarie 1945 scria  că în jud. Constanța au fost confiscate 3.000 ha și împărțite țăranilor îndreptățiți. În final, se consfințea prin lege, în martie 1945, înfăptuirea pe calea revoluționară a exproprierii moșierilor și împroprietării țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin.
Aceasta constituia un pas înainte, în sensul că țărănimea de acum înainte dispunea de mijlocul de bază al obținerii pîinii de toate zilele - pămîntul. Dar, singuri, muncind cu unelte rudimentare, oamenii nu puteau realiza prea mult. Se simțea nevoia unor mijloace mai puternice decît plugurile cu grindei de lemn și perechile de cai costelivi pe care le aveau sau nu le aveau noii stăpîni ai pămîntului.Se simțea nevoia practicării unei agriculturi bazate pe cuceririle agrotehnicii moderne.
Posibilitățile existente în Dobrogea în dezvoltarea multilaterală a agriculturii puteau fi dovedite prin folosirea unor mijloace moderne. În acest scop, gospodăriile agricole de stat au fost înzestrate cu tractoare și mașini agricole, al căror număr a ajuns treptat de la 595 în 1950, la circa 2.500 în 1963.
Practicînd o agricultură intensivă, bazată pe mijloace tehnice moderne și reguli înaintate de lucrare a pămîntului, gospodăriile de stat obțineau producții tot mai mari de cereale. Realizările unităților de stat au avut o influență hotărîtoare asupra țăranilor. Ei vedeau limpede că holedele lor răvășite pe peticele de pămînt muncite cu îndîrjire erau mai mărunte și mai rare în spic decît holdele puternice ale celor de stat. Ce miracol, ce întîmplare ca între holdele despărțite uneori numai de o palmă, pămîntul să se dovedească mai plin de neastîmpăr și mai bogat în seve?
Cei mai mulți au găsit repede explicația: cheia miracolului era agrotehnica. De aceea au privit cu emoție înființarea primelor stațiuni de mașini și tractoare. Deși  în 1948 nu dispunea decît de 271 de tractoare, cele 30 SMT s-au dezvoltat treptat, mărindu-și  zestrea cu mașini agricole moderne, pe măsură dezvoltării tinerei industrii constructoare de mașini românești.
-Dar pentru ca acestă bază materială să fie cu eficiență folosită, se impunea ca țărănimea să pună capăt lucrări iindividuale și pe parcele fărîmițate a pămîntului. Care sînt, după părerea dv., cauzele principale care au dus la acest rezultat, cu caracter de cotitură radicală în viața țărănimii muncitoare din regiunea Constanța?
-Desigur, izolată și neputincioasă în fața naturii, era în puterea ei de a-și aduna laolaltă pămîntul și brațele, de a folosi împreună mașinile moderne, agrotehnica înaintată, pentru a smulge prin muncă unită roade bogate.
După expropierea moșierilor și împărțirea a 70.000 ha țăranilor fără pămînt sau cu pămînt puțin, partidul și guvernul au luat măsuri să înzestreze agricultura cu mașini și tractoare  pentru  a se putea face lucrări mecanizate, deci la un nivel superior, pe suprafețe din ce în ce mai mari. Astfel au luat ființă în regiune SMT care posedau tractoare, semănători, combine de cereale și alte sute de mașini agricole cu care a fost sprijintă țărănimea muncitoare să-și lucreze mai bine pămîntul și să obțină producții tot mai mari la ha. Faptul că lucrările agricole se executau în mai bune condiții pe suprafețe mari a fost un prim factor deosebit de important care a contribuit la convingerea țărănimii muncitoare să-și unească parcelele individuale în gospodării colective.
O a doua condiție a fost faptul că organele și organizațiile de partid au dus o muncă susținută de lămurire cu țărănimea muncitoare și au reușit să creeze în aprope toate satele gospodării agricole colective. Acestea au fost ajutate să se dezvolte, marea lor majoritate devenind centre de atracție pentru țăranii muncitori individuali  prin producția superioară obținută și prin veniturile realizate cu colectiviști.
A treia condiție care a fost hotărâtoare în accelerarea ritmului de transformare socialistă a agriculturii în Dobrogea, a fost munca politică de masă al cărei centru a fost la sate.
În Dobrogea, ca și în celelalte regiuni ale țării, procesul de convingere și de îndrumare a țărănimii pe calea arătată de partid a avut un caracter continuu; s-a bazat pe o analiză atentă a condițiilor concrete din fiecare sat și a urmărit respectarea cu strictețe a liberului consimțămînt.
Activitatea de îndrumare și antrenare a țărănimii către gospodăriile colective trebuia dusă de activul de partid și de cei care-l sprijineau, pe baza unei profunde și temeinice cunoașteri a problemelor curente și a condițiilor specifice fiecărei comune, căci numai o asemenea muncă putea fi convingătoare.
În fosta regiune Dobrogea își desfășurau activitatea 30.000 de agitatori. Prin gazete de perete, panouri grafice, lozinci, afișe se popularizau permanent rezultatele economice obținute de unitățile fruntașe. Zilnic, la panourile din sat apăreau numele țăranilor care se înscriau în gospodăria colectivă. Așezămintele culturale au fost transformate în adevărate centre de propagandă în favoarea cooperativizării.
Organizațiile de partid au inițiat periodic vizite la diferite unități agricole fruntașe, la expoziții agricole, țăranii erau invitați la adunările generale ale cooperativelor de producție la repartizarea veniturilor. Mulți țărani se duceau și din proprie inițiativă în comunele învecinate, unde se constituiseră cooperative, interesîndu-se la rude și cunoștințe despre aspecte ale muncii și vieții țăranilor cooperatori. Cine s-ar fi alat pe atunci în preajma morilor comunale unde oamenii își așteptau rîndul, ori ar fi trecut în zilele de tîrg prin comune cum sînt Cogealac, Independența, Oltina, Negru Vodă, Cobadin, ar fi  fost martori ai discuțiilor aprinse între țăranii cooperatori deveniți ad-hoc agitatori și țăranii individuali. Acțiunile organizate ca și cele datorate inițiativei oamenilor au constituit un însemnat factor de accelerare a convingerii țărănimii.
Una dintre ideile importante, care ne-au animat a fost aceea că socialismul transformă pe țărani în mari cultivatori și crescători de animale de rasă, că noua agricultura cere întinderi mari de pămînt unelte mecanizate, semințe selecționate, animale de rasă superioară, îngrășăminte chimice, specialiști.
Conducerea de partid ne-a recumondat că cel mai util și eficient mijloc de convingere a țărănimii muncitoare asupra multiplelor avantaje ale cooperativizării este să le arătăm rezultatele practice ale agriculturii socialiste, să organizaăm vizite în gospodările de stat și în unitățile agricole cooperatiste fruntașe, existente deja în regiune.
În același timp, statul democrat popular a continuat să dezvolte condițiile care asigurau succesul unirii de bunăvoie a familiilor de țărani în întovărășiri agricole și în gospodării agricole colective.
Pentru a spori mijloacele puse la dispoziție tinerelor unități, s-au făcut investiții importante. Este edificator să arătăm că în 1956-1958 pentru dezvoltarea agriculturii în Dobrogea au fost alocate fonduri în valoare de 1019 milioane lei. Pentru ca în perioada 1960-1962 sumele destinate în același scop să ajungă la peste 1532 milioane de lei.
Încet-încet, ca un dezgheț primăvăratec, de la un capăt la altul al Dobrogei au început să apară, înlăturînd îndoieli și deprinderi vechi, primele unități cooperatiste. La 31 iulie 1949, 63 de familii de țărani din Ceamurlia de Jos de unesc într-o singură familie: gospodăria agricolă colectivă intitulată simbolic „Răsăritul”. La 15 august, alte 41 de familii din Ion Corvin s-au unit în cea de a doua gospodărie colectivă și a treia la Făcăieni. La un an de la istorica Rezolue aplenarii Cc al PCR din martie 1949, peste 6.000 de familii se unesc în mai mult de 100 gospodării colective.
La indicația partidului, s-a acordat o mare atenție întăririi economice a gospodăriilor agricole colective. Avînd sprijinul statului, lucrînd pămîntul cu mijloace moderne, după toate regulile științei agrotehnice, ele au început să constituie un exemplu, să obțină producții cu mult mai mari decît cele ale țăranilor individuali, convingîndu-i de superioritate muncii unite.
Un astfel de exemplu a fost gospodăria agricolă colectivă Cobadin, care a luat ființă în 1951. În trecut se ști acă peppământurile Cobadinului se realiza la grîu și porumb o porducție medie de 800 kg grîu, dar producțiile obținute în 1952 au fost de 1.100 kg, iar în 1953 de 1.280 kg la grîu și 1.800 la porumb.
Țăranii individuali au fost îndrumați de comuniștii din comună să viziteze în grupuri colectiva, pentru a se convinge cu proprii lor ochi de avantajele ei. Rezultatul a fost că în 1954, gospodăria s-a mărit cu încă 62 de familii.
Edificator era și traiul îmbelșugat al cooperatorilor. Cînd un grup de țărani individuali din Sîmbăta Nouă, jud. Tulcea, sfătuiți de organizația de partid din comună, au făcut o vizită acasă la cooperatorul Ion Drugă, au avut de ce să se convingă. Ei îl cunoșteau pe Drugă înainte de a intra în colectivă, ca pe un om nevoiaș, cu o casă de copii. Și cum îi făceau o vizită într-o casă nouă, mobilată frumos, unde erau invitați la un pahar de vin. Se întîmplase un miracol? Nu. Munca în colectivă, a răspuns Drugă. Întorși în comuna lor, toți cei care l-au vizitat pe Drugă au depus cereri de înscrieri în cooperativă.
-S-au comis și greșeli?
-Cu toate recomandările făcute organizațâiilor de partid de a veghea cu cea mai mare strictețe la respectarea liniei politice a partidului în domeniul transformării socialiste a agriculturii, nu am fost feriți de greșeli. Au fost cazuri în care unele cooperative, după constituire, au fost lăsat să se descurce singure, cum or putea; elementele dușmănoase au speculat greutățile începutului, încercînd să compromită ideea în sine a cooperativizării. Pripeala din unele locuri, promisiunile ce nu-și aveau acoperire imediată, în alte locuri, sau chiar cazurile de încălcare a liberului consimțămînt au condus  la situații contrare intențiilor în cîteva localități: Sinoie, Vultur, Tariverde - ritmul de cooperativizare nu numai că nu s-a accentuat, ba dimpotrivă, pentru o perioadă de timp a bătut pasul pe loc. Au fost necesare eforturi sușținute pentru a repara greșelile și a reda țărănimii încrederea. Asemenea situații au constituit excepții, după 1956 ele nu s-au mai repetat.
Caracteristica anilor de cooperativizare o constituție munca făcută cu simț de răspundere, în spiritul indicațiilor partidului. Cu alte cuvinte pot oglindi toată măreția muncii miilor de agitatori și încrederea cu care țăranii muncitori au urmat îndemnul partidului, terminînd primii din țară așezarea agriculturii pe baze noi, pe de-a întregul socialiste. S-a muncit extraordinar de mult. Au muncit, cu pricepere și rezultate țăranii cooperatori. Care dintre ei n-a fost agitator?  Dacă am  numi pe vreunul pe motiv că n-a mers cu echipele pe la casele celor ce ezitau să intre în gospodării, am greși. Da, am greși, pentru că belșugul a fost argumentul principal în munca de lămurire. Și belșugul s-a făurit din munca tuturor cooperatorilor.
Intrararea în gospodăria colectivă a ultimelor familii din Chilia Veche a însemnat încheierea, la 19 octombrie 1957, a colectivizării agriculturii dobrogene. O sută patru mii d efamilii de țărani, stăpîne ale celor 500.000 ha de care dispunea tinerele gospodării colective, porniseră pline de încredere pe drumul arătat de partid. Pe toată întinderea regiunii dintre Dunăre și M. Neagră, pentru prima oară în istoria ei, nu mai existat nici un țăran care să se războiască în marea lui singurătate cu ariditatea pămîntului, într-o luptă inegală, fără sorți de izbîndă. Meleagurile Dobrogei deveniseră meleagurile unei singure și mari familii.
Cu acest prilej,unii activiști de partid, președinți de CAP s-au remarcat în această uriașă bătălie de sfărîmare a haturilor, pentru a face cunoscut în rîndurile zecilor de mii de țărani muncitor exemplul unităților agricole fruntașe și a-i ajuta să treacă pe calea socialismului: Teodor Coman, Constantin Măndreanu, Barbu Popescu, Gheorghe Anghel, Dumitrescu Mihai, Pîrvu Chiriac, Filișan Gheorghe, Gheorghe Trandafir, Constantin Stoinescu, Mircea Lefter, Muslim Cherim, Gheorghe Apostol, Geană Vasile, Nariță Gavrilă, Toma Gheorghe, Nicolae Popovici, Ion Cazacu, Nicolae Gaidagiu, Nicolae Hudițeanu, Paraschiv Banciu, Constantin Dofin, Marin Purcărea, Dim aDobrița, Sadi Menat, Simion Gheorghiță, Aurel Moineagu, Vasile Ardeleanu, Gherse Nicolae, Dumitru Dimache, Ion Stoian, Ion Bădulescu și mulți alții.
-Tov. Vîlcu, s-au emis păreri potrivit cărora condițiile specifice locale au avut și au un rol determinant în transformarea socialistă a agriculturii dobrogene?
-Dacă am accepta acest punct de vedere ar însemna să admitem că se poate ajunge la cooperativizarea agriculturii fără desfășurarea unei susținute munci politice și organizatorice de partid. Noi am avut mult de luptat cu asemenea păreri care, prinzînd rădăcini, ne-au pricinuit mult rău. Din păcate, asemenea păteri și-au făcut loc și în unele publicații. În articolul Cooperativizarea agriculturii în regiunea Constanța, apărut în revista „Probleme economice” din 1956, se susținea că una din condițiile care a „favorizat în mod deosebit ritmul de transformare socialistă  a agriculturii” ar fi „structura proprietății”, „suprafețe mari pe care le dețineau țăranii muncitori cum și lipsa forțelor de muncă.” Faptele infirmă astfel de păreri. (...) În com. I. Corvin, suprafața medie pe cap de familie era de 6,34 ha, iar procentul de familii cooperativizate la cea dată de 49,6%; în com. Oltina, unde suprafața medie pe cap de familie era numai de 3,64%, procentul familiilor cooperativizate era de 68,4%. Nu este lipsit de interes nici faptul că în gospodăria colectivă și întovărășirea colectivă din Oltina s-au înscris în 1956 410 familii, pe cînd în I. Corvin numai 18. Situații asemănătoare erau și în alte localități. Acesta arată că suprafața mai mare deținută de țăranii muncitori nu este un element determinant.
Faptele răstoarnă și acea părere după care cooperativizarea agriculturii în regiunea Constanța s-a înfăptuit mai rapid din cauză că țăranii muncitori ar fi mai puțin legați de pămînt. În fostul raion Negru Vodă marea majoritate a țăranilor sînt băștinași, ei au moștenit pămîntul din tată în fiu, ceea ce ar fi însemnat că aici procesul de cooperativizare a agriculturii să se fi înfăptuit mai greoi, mai lent. Or lucrurile nu s-au întîmplat așa. În urma muncii politice desfășurate de organizațiile de partid în rîndul țăranilor mucitori, cooperativizarea agriculturii s-a încheiat în primăvara anului 1956. În schimb, în fostul raion Istria, unde majoritatea țăranilor muncitori erau numai de 15-16 ani proprietari de pămînt, procentul de familii cooperativizate a ajuns abia la 69%. Care este cauza? Munca politică și organizatorică de partid nu s-a desfășurat în acest raion la nivelul celei din Negru Vodă.
Desigur, nu se poate nega totalmente și o oarecare influență a condițiilor locale. Aici a intervenit priceperea organizațiilor de partid, care au știu să folosească corespunzător în munca lor politico-organizatorică condițiile locale.
-Tov. Vasile Vîlcu, într-o convorbire publicată în revista „Luceafărul” în 1959, ați evocat modul în care literatura a ajutat muncii de transformare socialistă a agriculturii.
-(...) În lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii o contribuție de seamă a  adus și propagarea la sate a culturii și literaturii, a operelor de artă și literatură în care oglindeau efortul oamenilor muncii pe acest tărîm. Lucrări ale scriitorilor români au fost citite de mii de țărani cooperatori, au fost prezentate recenzii în cadrul serilor literare organizate în acest scop. Nuvele și romane constituiau pe atunci cărți de căpătîi și ele pot fi găsite și azi în casele țăranilor cooperatori. Romanul Setea de Titus Popovici, Victoria de la Oltina de Paul Anghel, nuvele ca Desfășurarea de Marin Preda, reportaje precum Dobrogea în marș de Petru Vintilă și multe altele. (...)

Vizor („TOMIS” 1983)

 ***, Vizor, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie 

* (...) în repetate rânduri, este aceea de a alcătui o colecție definitorie de pictură contemporană - patrimoniu virtual al unei așteptate secții de profil. Fără a fi restrictivă, tematica Simpozionului se axează, totuși, pe transpuneri, reprezentări, echivalări sau metafore ale spațiului și realităților constănțene. Asimilată ca o permanență a preocupărilor și investigațiilor plastice, imaginea Dobrogei ni se restituie, fastuos monumentală, în lucrările lui Marin Gherasim, incandescent solară în lucrările Sultanei Maitec și ale lui Mihai Horea, dramatică prin eclerajele nocturne, care captează ritmurile înalte ale efortului constructiv la Eugen Popa și Serfi Șerbănescu, aridă în geometria ei acut contemporană la Spiru Chintilă, lirică, în sensul celei mai ales tradiții a peisajului modern, la Vladimir Zamfirescu și Florin Niculiu, eroică, în sensul unei istorii multiseculare și a unui prezent incandescent la Gheorghe Pătrașcu, esențială în subtilitatea ei poetică, la Ion Sălișteanu ș. a.

* Expoziția ediției a III a Simpozionului de grafică definește opera unor artiști contemporani de prestigiu, ca Ala Jalea Popa, Angela Balogh, Bogdan Stihi, Mariana Petrașcu, ca și a tinerilor creatori Alexandra Recepavici, Csechi Casia, Ion Tițoiu, fără a epuiza însă unele direcții extrem de fertile ale graficii românești, prin numărul redus al participanților - doisprezece - cât și prin absența unei generații intermediare. Și, dacă Simpozionul e definitoriu prin capacitatea de a reflecta personalități creatoare, relativ unitare prin raportare la spațiul dobrogean, el este, în schimb, privat de o idee organizatorică coordonatoare, menită să-l individualizeze ca manifestare. Muzeul de artă ar putea fructifica aceste lucrări în ansambluri expoziționale tematice, aceasta fiind și una din intenționalitățile care au stat la baza creării sale. Așteptăm, așadar, o a IV a ediție, prin care acest efort documentar comun să se valorifice ca manifestare în sine, analizabilă nu prin juxtapuneri de universuri particulare, ci ca o sinteză de demersuri proprii și asumate.

* La vernisajul Expoziției anuale județene a Filialei UAP Constanța, pictorul Ion Sălișteanu, personalitate marcante a plasticii românești, observa că: „Gruparea artistică constănțeană înregistrează un efort de cristalizare a unor viziuni artistice proprii, capabile să definească o mișcare plastică dobrogeană contemporană. Filiala locală dovedește, cu fiecare expoziție de amploare, că se poate număra printre cele mai laborioase și valoroase din țară, integrându-se plenar fenomenului artistic contemporan”. Dar, despre reușitele certe ale manifestării, pe larg, într-un număr viitor.

* Academician Alexandru Balaci, prof. univ. Horia Deleanu, scriitorul și criticul teatral Valentin Silvestru, dr. Romeo Profit, evocând personalitatea marelui dramaturg Horia Lovinescu, au oferit, totodată, noi și originale repere de înțelegere a operei celui care, de atâtea ori, și-a încredințat piesele, în premieră absolută, Teatrului dramatic Constanța. Un argument îl constituie, o dată mai mult, și spectacolul ce a urmat emoționantei evocări, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, veritabil „cântec de lebădă” al regretatului dramaturg, spectacol distins cu patru premii la Festivalul Național „Cântarea României”. Regia artistică: Gheorghe Jora; scenografia: Mihai Tofan. Cu: Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, Maria Nestor, Virgil Andriescu.

* Teatrul liric din Constanța propune spectatorilor un spectacol de balet, care reunește premiera absolută a Dixtuor-ului - pe muzică de George Enescu și, în premieră, baletul Șeherezada de Rimski Korsakov, marcând debutul regizoral al balerinei Anca Tudor. Conducerea muzicală: Gheorghe Stanciu; scenografia: Șerban Jianu. Remarcăm, în chip deosebit, evoluția balerinei Rodica Uretru.

* O premieră plină de originalitate și prospețime în viața artistică tomitană: Cenaclul artelor de la Liceul Pedagogic, condus cu deosebită competență și pasiune de prof. Nina Preda și prof. Iordana Chirițescu, concentrând bucuria creatoare a unui mare număr de tineri, dornici nu numai de a-și desăvârși personalitatea, dar și de a dobândi o bogată și solidă cultură generală.

Jucătorul de table (TUDORA )

 Carmen Tudora, Scena. (...) de table, „Tomis”, Constanța, 1983, decembrie

(...), care, luând act de propria identitate, nu-și va mai juca viața la întâmplare, ca la table, încercând să vadă mai departe de limitele unui trai banal. Ba, mai mult, el găsește, în conștiința alienării, armele izbăvirii, ajungând, în cele din urmă, la ideea de responsabilitate colectivă. Este ceea ce nu va reuși, spre exemplu, Doctorul-magistru - admirabil construit de Iancu Lucian - care, știind adevărul, în deplina lui frumusețe și urgie nu suportă ideea alienării, dar nici pe cea a responsabilității asumate. Și cred că nu întâmplător regizorul a distribuit în rolul magistrului sărăcit, la propriu și la figurat, de cameleonismul și conjuncturismul său, cât și în rolul doctorului, același actor. Căci, în ambele, ceea ce duce la distrugerea personalității este teama.

Stăpână, ca de obicei, pe o întinsă gamă expresivă, Ileana Ploscaru este și aici o apariție notabilă, caligrafiind, cu fină intuiție, când portretul mamei risipindu-se febril, pentru salvarea fie și în ceasul al doisprezecelea, a fericirii copiilor, când durerea mamei isterizată de suferință, descoperind în cele din urmă, ca toți ceilalți de altfel, în sine însăși, miracolul vindecării. În roluri aparent diferite, dar asemănătoare ca esență umană, evoluează Emil Bîrlădeanu, Ana Mirena, Eugen Mazilu, Longin Mărtoiu. Astfel, Emil Bîrlădeanu desfășoară, dezinvolt, un bogat registru artistic, cu accente parodice în decuparea acelui decrepit și anacronic Don Juan, alienatul crai tomnatic, ori cu grave tonuri în abordarea stării limită a celui care nu mai are de trăit decât patru luni. Ana Mirena găsește în măsură și feminitate mijloacele - inspirate - de a sugera, deopotrivă, capriciile cochetei îmbătrânită în așteptări iluzorii, ori a văduvei mimând suferința și compasiunea. Eugen Mazilu întruchipează, pe de o parte, eșecul tânărului incapabil să se realizeze prin muncă, prin merite proprii, nădăjduind împlinirea grației proniei cerești, ori naufragiind în apele tulburi ale angoasei. O prezență necesară în declanșarea și potențarea conflictului se dovedește a fi Domnul X, cu delicatețe creionat de Longin Mărtoiu.

Spectacolul crește incitant, de la un prim act, pe alocuri confuz și amalgamat, trecând prin acel excelent tablou I, din actul II (cel mai unitar, ca viziune, imagine scenică și joc actoricesc), până al finalul declanșator de optimism și energie sufletească (mai puțin finalizat artistic, dar frumos prin semnificațiile conținute). Mai puțin inspirată, scenografia văduvește spectacolul de armonia imaginii. Căci, mai ales în primul act și în ultimul tablou, decorul e lipsit de eleganță și originalitate, culorile nu au rafinament, nici strălucire, ca să nu mai vorbim de faptul că nu creează acel presupus cadru existențial, cu un mare coeficient de originalitate și dramatism, cu deschidere parabolică și mitică. 

„Hrană pentru șase miliarde” (CLUBUL DE LA ROMA 19830

Eugen Buciuman (ed.), Hrană pentru șase miliarde, Conferință a Clubului de la Roma septembrie 1983, Ed. Politică/Idei Contemporane, București, 1986 

5 prof. Tiberiu Mureșan & dr. Eugen Buciuman, Alimentația omenirii, problemă globală

19 Edouard Saouma (Director FAO), Prefață

23 Aurelio Pecei (primul președinte al Clubului de la Roma), Înțelepciunea epocii noastre

30 Janos Szentagothai (Ungaria), Noi priorități, noi valori

33 prof. dr. Todor Popov, (Bulgaria) Conținutul problemei globale a alimentației

47 acad. J. M. Gvișiani (URSS), Elemente ale strategiei de dezvoltare pe termen lung

59 Miguel Urrutia (prorector, Univ. ONU Tokyo), Politicile agricole naționale și foamea pe glob

77 dr. Eugen Buciuman (dir. adj. Centru de organizare și calcul al MIAPA), Pentru o economie alimentară și politic alimentare adecvate nevoilor populației

88 Mihajlo Mesarovic, Sărăcia globală: costul inacțiunii

95 Mohamed Kassas (Egipt), Biosfera globului: conservare pentru supraviețuire

108 Hartmut Bossel (RFG), Agricultura sustenabilă. Un proiect al INRIC

126 Jose Luis Pardos (Spania), De la cooperare la „participare la dezvoltare” în anii 80

132 Gunter A. Pauli (Danemarca), Piața alimentară: rolul central al valorii adăugate

135 Gabriel O. Martinez (Argentina), Participarea țărilor în curs de dezvoltare la eforturile alimentare colective

151 Romesh Thapar (India), Scenarii alimentare

156 prof. Tiberiu Mureșan (preș. Acad. de șt. Agricole și Silvice), Știința- factor decisiv al creșterii producției alimentare

167 Takahiko Haseyama (Japonia), Creșterea și stabilitatea producției alimentare pînă în anul 2000

175 Alberto Valdes (SUA), Situația alimentației în America Latină și perspectivele ei în contextul global

190 dr. Khalid Tahsin Ali (Kuweit), Situația din lumea arabă

198 Rene Lenoir (Franța), Lumea a treia se poate hrăni singură

210 Bertrand Schneider (Franța), Satele lumii a treia - centru al politicii de dezvoltare

214 Ferdinando Salleo (Italia), O inițiativă italienească pentru Sahel

218 Cu coșul de pîine gol? Proiectul „Cornul abundenței”

235 dr. Edward Passerini (SUA), Limitele producției alimentare a SUA

242 Jeno Vancsa (Ungaria), Resurse pentru dezvoltarea agriculturii

249 prof. dr. G. von Kortzfleisch (RFG) & dr. Y. Diarra & dr. G. P. Gupta, Efectele socioeconomice ale investițiilor în irigații pentru independența alimentară în țările în curs de dezvoltare

258 dr. Edward Passerini, Hrană de la arbori

262 dr. Hugo Thiemann (Elveția), Imbold pentru hrană mai multă și mai bună bazată pe leguminoase

267 Ferdnando de Elzaburu (Spania), Societatea informațională

270 Fermin A. Bernasconi (Italia), Informatica: o necesitate

274 Thomas Ronald Ide (Canada), Informatica și agricultura

Anexe

289 FAO, Situația alimenatră mondială și soluții

311 FAO, Declarația de la Roma cu privire la foame (16 oct. 1982)

316 Comitetul pentru securitate alimentară mondială, Raport cu privire la securitatea alimentară mondială (Roma, 13-20 apr. 1983)

330 Conferința Clubului de la Roma „Hrană pentru șase miliarde”, Concluzii (27-30 sep. 1983)

337 Lista autorilor

„Opera Pinocchio - o premieră românească” (STOENESCU 1983)

 Mirela Stoenescu, Opera Pinocchio - o premieră românească, „Tomis”, Constanța, 1983

Printre partiturile care fac ca repertoriul predilect pentru copii să fie îndrăgit de aceștia, s-a înscris în cursul acestei veri și opera „Pinocchio”, de Corneliu Cezar, care, în spectacolul prezentat de Teatrul Liric din Constanța, cu prilejul fazei finale a Festivalului Național „Cântarea României”, a îmbrăcat semnificațiile unei premiere absolute.

Cu subiectul deschis, așadar, din mirifica lume a jucăriilor însuflețite, menite să incite mereu fantezia celor mici, opera lui C. Cezar, chiar dacă nu inovează spectaculos, se dezvăluie drept un demers antrenant, străbătut de umor, capabil să-și poarte destinatarii într-un univers emoționant învăluit în farmec și sugestii.

Autorul regiei artistice, Cristian Mihăilescu, a urmărit riguros firul celebrei povestiri a lui Collodi - surprinsă cu căldură și cursivitate în libretul alcătuit de compozitor - punând în lumină atât latura feerică a basmului, cât și pe cea moralizatoare, și insistând asupra dinamismului, asupra spontaneității evoluțiilor scenice. Rezultatul s-a arătat mulțumitor, căci interpreții - fetița Cristina Groza (în rolul titular), Luminița Teleabă-Popa (Greierul), Florența Marinescu (Zâna), Radu Popescu (Cotoiul) și ceilalți - trecând peste unele stângăcii, au vădit autenticitate și prospețime în redarea personajelor, în reliefarea detaliată a fizionomiei și caracterului fiecăruia. 

Scenografia semnată de Cătălin Ionescu-Arbore a investit, și ea, cu forță și sugestie, atmosfera spectacolului, prin desen și culoare, prin joc de lumini, prin apelul la unele elemente de mișcare plastică, cu scopul de a însufleți expresivele imagini ale basmului.

Desfășurarea scenică a apărut cursivă, firească, adecvată și prin coregrafia realizată de Fănică Lupu, care a urmărit permanent unitatea și coerența mișcării, echilibrul dintre static și dinamic, în timp ce discursul muzical a fost impulsionat favorabil de Claudiu Negulescu, aflat la pupitrul dirijoral.

Demnă de subliniat este colaborarea orchestrei și soliștilor teatrului liric constănțean cu corul de copii „Voces Primavera” al Comitetului Municipal al UTC București, cor care, chiar dacă nu a avut totdeauna o emisie corectă și deplină stabilitate intonațională, a evoluat în consens cu cerințele stilistice, prin comunicativitate și maleabilitate în arcuirea fluxului vocal, prin simț armonic și puritate în glas, prin acea prospețime și vitalitate pe care numai niște copii pot să le confere unei interpretări.

Reluarea Festivalului de Muzică Ușoară Mamaia în 1983 („TOMIS”)

 T., ?, „Tomis”, Constanța, ? 1983

(...) 

Din păcate, nu suntem în măsură a trece la fapte, întrucât, din motive de nepătruns, nu s-a socotit necesară invitarea, alături de reprezentanți ai presei centrale, și a reprezentantului revistei tomitane. Să fie, oare, vorba de o necunoaștere a a profilului și misiei publicației sau, pur și simplu, de micul dispreț pentru ceea ce, vai, nu poartă pe frontispiciu însemnele Capitalei? Așa încât, ca și când Mamaia se mutase irevocabil într-o altă zonă geografică, am fost nevoiți - neavând tenacitatea alergătorului după „un bilet în plus” - să ne mulțumim doar cu transmisiile, mai mult sau mai puțin revelatoare, oferite de Radioteleviziune, aidoma tuturor radio și telespectatorilor din țară îndrăgostiți de muzică și preocupați, în chip special, de calitatea melosului românesc original.

 Am auzit „voci” admirabile sau mai puțin, melodii în primă audiție unele potențiale șlagăre, altele exerciții de scos apa din urechi, ne-a bucurat existența unui „pluton” masiv de tinere talente, conturarea unor tendințe stilistice diverse, ca să nu mai vorbim de preocuparea compozitorilor noștri - tradusă în creații notabile - pentru ridicarea cântecului românesc la cote competitive. 

S-au acordat la interpretare sumedenie de premii, sugerând afirmarea unor talente noi și numeroase. Ex-aequo-ul a fost leitmotivul acestei ediții... E un semn bun sau dimpotrivă? În orice caz, Mamaia 1983 propune spre consacrare nume ca Marina Florea și Gina Pătrașcu, Rodica Creiniceanu și Carmen Rădulescu, Aurel Moga și Liliana Catrina. 

 La „creație”, Marele Premiu revenit lui Marius Țeicu, încununează talentul unui tânăr și înzestrat compozitor. 

Merită a se consemna participarea, alături de Orchestra Radioteleviziunii condusă de Sile Dinicu, cu drepturi egale și egală pricepere, pregătire și dăruire, a orchestrei Teatrului de Revistă „Fantasio”, dirijată de Aurel Manolache.

Merită a fi adânc întipărită în memoria tiparului bucuria și emoția publicului, resimțite sub formă de frenetice aplauze și pe... calea undelor.

Dar ce păcat că, totuși, pentru cronicarul tomitan ceva a rămas dureros de departe - atât de aproape fiind - dureros de abstract și imponderabil: atmosfera unică a „serilor de la Mamaia”,  a serilor de vară și de festival, când marea, retrăgându-se în infinit, lasă dreptul la prim plan scenei, deasupra și în jurul căreia neonul tutelează extazul spiritului creator, al bucuriei de a fi...

Previziuni și premise (TOFFLER 1983)

Alvin Toffler, Previziuni și premise, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1996 (eng. 1983), 274 p.

5 Cum și de ce

Partea Întâi: Previziuni

12 1. Frământări economice
Hornul-de-fum ca relicvă
Producătorii invizibili
Industrii vârf-de-lance
Regiuni versus națiuni
Impactul informației
Mișcarea Întoarcerii acasă

31 2. Viitorul muncii
Stiluri de muncă creatoare
Noul muncitor
Despre recompense și asistență socială
Cele șapte curente ale șomajului
Reinstrumentarea minții
Euthanasie pentru industriile muribunde?
Roboți salvatori?
Locul de muncă anacronic

62 3. Mitul japonez (și altele)
Cultura lui mămica-și-tăticu
Nostalgia - boală engleză
Deconectarea franceză
Tehnofobia din Germania
Avantajul american
Dincolo de Shoji
Impulsul spre reînarmare
Deja vu în Pacific

83 4. Dincolo de capitalism și socialism
Forțe în conflict
Nostalgicii
Poate socialismul să supraviețuiască planificării centralizate?
Proprietatea: o obsesie de stânga

196 5. Info-politica
Cine va condcue societatea informațională?
Mediul decizional
Răspândirea sarcinii de decizie
Computerul în politică

123 6. Revoluția rolurilor
Originile segregației sexuale
Feminismul la ordinea zilei
Femeile și sfârșitul industrialismului
O diversitate de roluri

138 7. Rasă, putere, cultură
Interludiul alb
Problema tehnicolor
Straturi ale identității
Primatul culturii

Partea a Doua: Premise

161 8. Note despre premise
Un forjor la Casa Albă
Radiouri în junglă
Mediul televiziunii

179 9. Departe de Delphi
Fondatorii futurismului
Gânditori în linie dreaptă

188 10. Despre instrumentele intelectuale
Fluctuații și revoluții
Marx-ul unidimensional
Modelul celui de-Al Treilea Val
O teorie a conflictelor

206 11. Rădăcinile schimbării
Șansă și schimbare
Individul în cadrul istoriei (din nou)
Apetit pentru suprarealism

215 Index

Cercetarea la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța în 1983 (RĂDULESCU 1983)

 Adrian Rădulescu, Dare de seamă asupra activității Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța în intervalul noiembrie 1982 - noiembrie 1983, „Pontica”, Constanța, XVI, 1983, p. 333-338

(...)

(337)

Rămîne ca în cazul săpăturilor de salvare, efortul să continue și pe timpul iernii acesteia, conduse de N. Georgescu și E. Bîrlădeanu la Mangalia, în necropola de lîngă stadion, și de C. Chera și V. Lungu la Constanța, în zonele de construcții din jurul teatrului și pe traiectul Canalului între Poarta Albă și capul Midia, unde excavările au căpătat un ritm alert.

Cercetările colectivului nostru au căpătat în ultimii ani o mult mai mare extensiune, prin includerea în planurile de lucru anuale a unor teme legate de istoria medievală și modern-contemporană, cu preeminența  firească a problemelor legate de mișcarea democratică și muncitorească din zona dobrogeană. Muzeografii Secției de istorie și cîțiva de la Oficiul județean al patrimoniului au elaborat subiecte interesante: Comerțul de tranzit prin Dobrogea în sec. XVIII - A. Murat; Viața politică în Dobrogea între anii 1911-1916 - A. Pop; Situația țărănimi dobrogene în deceniile premergătoare revenirii Dobrogei la țară - M. Vicol; Aspecte ale nemulțumirilor țăranilor privind aplicarea reformei agrare din 1921 în județul Constanța - S. Suceveanu; Dobrogea în 1946 - o nouă fază a alianțelor politice întreprinse de PCR - M. Drugă. Șirul exemplelor poate continua mult. Credem însă că cea mai bună cale de cunoaștere a activității de elaborare a colectivelor noastre o reprezintă răsfoirea celor două volume editate recent de muzeu: Studii și comunicări de istorie, volulmul II, și Pontica XV - ambele cu sumare elocvente pe linia aserțiunilor noastre.

Și fiindcă am abordat problema publicațiilor, amintim că pe lîngă cele două volume de specialitate, planul editorial, executat întocmai, am pus la dispoziția publicului vizitator  cantități suficiente de ghiduri, pliante și cărți poștale ilustrate, în limba română și în limbi de circulație internațională, astfel că am putut constata o normală activitate turistică.

Acestui bilanț care oglindește activitatea corpului de muzeografi din secțiile de arheologie, modernă și contemporană și patrimoniu, se impune să-i adăugăm frumoasele rezultate dobândite de către restauratorii laboratorului zonal. Prin grija acestora au fost puse la dispoziție în timp util materialele restaurate necesare publicării sau expunerii în sălile tuturor secțiilor din oraș și din județ - ceea ce a făcut să se îmbunătățească mult aspectul calitativ al circuitelor muzeale.

Sperăm că rezultatele vor fi și mai mari și mai bune în perioada imediat următoare, dat fiind că, prin grija Comitetului județean al PCR, am dobândit un nou sediu pentru laborator, mai spațios și mult mai convenabil pentru desfășurarea unor acțiuni complexe de restaurare.

Conchidem că toate resorturile acestui organism muzeal au funcționat mulțumitor. Este însă loc și de mai mult și de mai bine. Aceasta referindu-ne la volumul și calitatea cercetării; (...).

„Revoluție și creație” (BOTEZ & MIȘCOL 1983)

ANGELA BOTEZ & OLTEA MIȘCOL, Revoluție și creație, Editura Politică, București, 1983

Cuvînt înainte (5-10)
Într-o țară în care cultura și creația constituie permanențe tematice ale filozofiei și în care sistemul unuia dintre cei mai importanți filozofi, L. Blaga, își ridică edificiul în jurul ideii de destin uman creator; într-o țară în care, de la rădăcinile ei mitice și folclorice  și pînă în contemporaneitate, filozofia a păstrat ca motiv dominant actul uman institutor de valori, orice încercare de relua meditația asupra creației este un act temerar, nevoit să înfrunte riscul de a se dovedi superfluu, inutil și redundant. Impulsuri mai puternice decît reținerile ne-au încurajat însă în învingerea acestor temeri. A fost în primul rînd convingerea că reprezentînd, așa cumremarca D. Ghișe, „unul din acele trunchiuri multiseculare prin care circulă o sevă mereu proaspătă, capabilă prin însăși natura să dea naștere unor noi și bogate ramificații” (1), tema creației se cere păstrată în centrul interesului și mereu readusă în atenție. Aceasta cu atîtt mai mult cu cît, în câmpul reflecției creatoare a omului, tradiția națională ne oferă idei de o deosebită substanțialitate și modernitate.
Stimulator a fost faptul că în epoca noastră bîntuită de tot felul de crize și angoase, dar și de mari entuziasme și speranțe, de revoluții și schimbări spectaculoase, de mutații în știință și artă, necesitatea acută a unor reinterpretări ale creației apare la tot pasul.
Valoarea, dovedită și explicitată începînd cu mijlocul secolului XX, a descoperirilor, inovațiilor și invențiilor teoretice și practice pentru progresul material și spiritual al popoarelor, ne-a îndemnat și ea să adăugăm încă o pledoarie la cele existente în favoarea dezvoltării cercetărilor cu privire la creativitate, la educarea și optimizarea capacităților umane creatoare.
Anunțăm dintru început că lucrarea de față nu s-a vrut un  „mic tratat”, nici „o sinteză monografică”, nici măcar o „introducere sistematică în problemele creației”, ci s-a dorit un eseu care să închege cîteva gînduri și idei inspirate de unele remarcabile contribuții românești la tema abordată, să le coreleze fecund cu unghiuri de vedere actuale, moderne în filzofia culturii, estetică sau filozofia științei.
Din gama multiplelor cupluri categoriale și noționale la care trimite problematica creației ne-am ocupat doar de cele de: natură-cultură, dat-construit, continuitate-discontinuitate, necesitate-hazard, determinism-libertate, observînd că fiecare poartă o încărcătură istorică de interpretări și numeroase semne de întrebare.
Dintre formele creației ne-am referit la cea științifică și cea artistică, privindu-le ca ilustrări ale construcției spirituale în general. Fiind partizana unei viziuni sincretice asupra creației, lucrarea a căutat un concept integrativ  al gîndirii care să faciliteze desprinderea similitudinilor din procese creatoare diferite precum cunoașterea științifcă, realizarea artistică, reflexia filozofică, perfecționarea morală, organizarea politică. Din setul de concepte ce cuprinde negarea, temporalitatea, devenirea, saltul, revoluția, ne-am oprit la revoluție, întrucît le subsumează pe celelalte. La ora actuală procese revoluționare apar în cele mai variate domenii ale realității, iar termenul invadează teorii și concepții științifice, artistice, filozofice. Prin semnificarea în conținutul său a oricărei construcții și distrucții de modele, revoluația se dovedește dimensiune a esenței umane  și devine indispensabilă explicării dinamicii istorice a paradigmelor culturale. De aceea nu putem ști totul despre creație dacă nu reușim să o înțelegm ca revoluție, iar spiritul revoluționar ca fiind asigurat de capacitatea creativității. Capacitatea ce aparține tuturor oamenilor în grade diferite, creativitatea se concretizează în funcția imaginativă și simbolizatoare caracteristică speciei umane, de la omul de pe stradă la geniu.
„Foc sacru” al creației, imaginația se manifestă într-un evantai larg de forme și direcții, diversele ei ipostaze - de instauratoare  de valori, fondatoare a spiritului critic, de producătoare a lumii simbolurilor - favorizînd înțelegerea omului ca „existență culturală în orizontul valorilor”, ca „existență care se opune datului”, ca „existență creatoare de simboluri”. Prin imaginație, în general, prin simbolică, în special, ființa umană caută continuu stări de echilibru: vital, sociopsihologic, antropologic, între contemplativism și activism, între Eu și Non-Eu, între sensibil și rațional. Imaginația se regăsește în structura tuturor proceselor de creație și tocmai de aceea, pe baza ei am putut desprinde elementele ce asigură unitatea și specificitatea demersurilor creatoare în știință, artă și modalitățile în care anumiți factori biologici, sociali și psihologici influențează creativitatea.
În partea II a lucrării, planul de abordare se schimbă. Constantînd dintr-o perspectivă sistemică existența unei succesiuni de paradigme culturale în istoria omenirii, am căutat să stabilim locul anumitor revoluții și creații de anvergură în producerea schimbărilor paradigmatice. Ne-am oprit mai ales la aceea ce a însemnat nașterea și apoi decăderea patternului cultural instaurat prin revoluția copernicano-newtoniană pe parcursul secolelor XVII-XIX și la noua epocă deschisă de revoluția științifico-tehnică, de mutațiile științifice produse în secolul XX.
Accentul ceva mai pronunțat în economia lucrării asupra creației științifice se explică prin popasul la o perioadă din istoria omenirii cînd dimensiunea științifică a ocupat în viața societății un loc privilegiat. Dominarea scientistă și existența unui mit al raționalității științifice integrale a fost o realitate în cadrul paradigmei culturale a epocii moderne care și-a prelungit influența pînă în zilele noastre. În a doua parte a secolului XX se deschid însă căi spre o retotalizare culturală ai cărei fermenți apăruseră deja prin revoluția științifică înfăptuită de Einstein, ca și prin revoluția în genetică. De aceea, discursul nostru se referă mai pe larg la momentul Einstein și la genetica moleculară, căutînd să reliefeze  mai bine necesitatea ce se impune azi  de aretopi conceptual sensurile unor termeni precum echilibru, asimetrie, ordine, finalitate, hazard, de a abandona liniștea cu care s-a descifrat pînă nu demult lumea, eliberînd știința de legăturile ideologice ale secolului XVII european, pentru a căuta un limbaj universal, pentru a găsi forțe de întîlnire între cunoștințele noastre ș puterile noastre (2). Numai dacă omul va reuși să înțeleagă și să se înțeleagă cu Universul, fizic, bilogic și social în totalitatea sa, observa Malraux, secolul XXI va exista pentru omenire. Singurul producător de unelte și de mijloace de comunicare este un ascultător „poetic” al naturii, dar și un distrugător potențial al ei. El a realizat deja capacități de hiperproducție, de hiperinformație, de hiperdistrugere, de aceea numai reechilibrarea îl mai poate salva, iar pentru aceast viziunile integratoare asupra lumii îi sînt indispensabile. Omul trebuie să înțeleagă că fiind constituit de materialitate, intelectualitate, creativitate și moralitate, perspectivele totalizatoare, globalizatoare  asupra destinului său creator și revoluționar nu sînt doar afaceri ale cunoașterii, ci ale întregii sale conștiințe. Mutațiile în știință și în artă se cer interpretate în contxtul transfeormărilor generale  ale societății care au loc prin „valuri de civilizație”, prin „mari tranziții” între ere numite agrare, industriale, informaționale sau altfel. De aceea, la ora actuală, revoluția în concepte, schimbarea raționalității morale, a criteriilor culturale trebuie incluse, alături de progresul tehnologic, energetic, comunicațional, între forțele ce construiesc lumile posibile ale viitorului.
În atari condiții, interpretarea marilor revoluții în istoria gîndirii ne-a condus inevitabil dincolo de limitele modificărilor în modalitățile cognitive, la schimbările filozofice, culturale și de civilizație. Iar de aici s-au desprins probleme cu privire al raporturile dintre creație și producție, dintre industrializarea tehnică și cea culturii, dintre creație-receptare și producător-consumator. Mutațiile în cultura contemporană au impus și tratarea interpretării diversificate pînă la polaritate a convergenței artei cu știința.
În încheierea lucrării, revenind la determinările prin factori exogeni ai creației, am încercat o privire asupra interacțiunii dintre condiționarea socială și libertate în artă, dintre hazard și necesitate în procesul devenirii științifice,asupra imperativului major a epocii noastre: dominarea social-umanistă a marilor schimbări revoluționare  pe care le poate produce azi creația tehnică, științifică, artistică.
În afara acestei perspective supra revoluției și creației, pe care am dorit-o închegată dintr-un unghi de vedere propriu, am căutat să prezentăm cititorului și o serie de linii de forță ale abordărilor filozofice în acest cîmp al meditației. Am făcut astfel trimiteri frecvente la viziunile unor oameni de știință (Einstein, Heisenberg, Kapița, Onicescu, Ioviț Popescu), antropologi (G. Durand, C. Levi-Strauss), esteticieni (M. Brion, G. Berger, H. Delacroix, G. Lukacs),  psihologi (A. Moles, A. Osborn), epistemologi (Th. Kuhn), sociologi (P. Sorokin), viitorologi (A. Toffler), ale căror idei ni se par piloni de susținere pentru orice încercare de a interpreta azi esența creatoare și revoluționară a omului în calitatea sa de existență culturală și valorică.
Întrucît în litearura autohtonă am găsit contribuții de o remarcabilă valoare nu numai istorică, ci și actuală, am recurs uneori la paragrafe și expuneri ceva mai lungi ale ideilor gînditorilor români, socotind că ele vor aduce cititorului, pe lîngă clarificări  față de concepțiile invocate, incitînd specialiștii la noi comentarii și noi interpretări ale acestora. Putem susține fără teama de a greși că întrucît în gîndirea românească creația și cultura constituie dominante tematice, iar lucrări precum cele ale lui L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, D. D. Roșca, M. Ralea, Ath. Joja, L. Rusu, D. Ghișe poartă o sevă ideatică vie, valorificarea tezaurului lor de profunde nuanțe și nu rareori originale interpretări  asupra celei mai sublime și esențial omenețști dimensiuni, creația, ne revine încă tuturor ca o îndatorire.
(....)
n. 1 = D. Ghișe, Cîteva considerații despre cultură și valoare, „Creație și ideație”, Minerva, București, 1971,p. 16
n. 2 = Ilya Prigogine et Isabelle Stengers, La nouvelle alliance, Gallimard, Paris, 1979.

Partea I
Capitolul 1
1.Creație, revoluție, creativitate
(11) În imensitatea Universului, omul se află în fața „neprevăzutului iremediabil” și a unei lumi infinite de posibilități bune și rele. Nevoia de a fixa într-o formă, într-o ordine a adevărului, frumosului și binelui această existență proteică a dat naștere și științei, și artei, și moralei. Dorința de a surprinde și a stăpâni spiritual totalitatea Universului a născut filosofia. Toate idealurile omului sînt proiectate în sfera posibilului imaginabil și constituie deci orizonturi ale creației. Întreaga lume umanizată se constituie drept rezultat al proceselor creatoare. CREAȚIA unifică formele culturii și le diferențiază în același timp. Ea naște acel câmp cultural global în care arta, știința, filosofia, practica se află în interacțiune . Ea dă atît  stilului specific fiecăruia din aceste subsisteme, cît și stilul general al sistemului cultural constitui într-o anumită epocă sau zonă spațială a evoluției omenirii. Creația este cea care naște, impune, dar și distruge o anumită cultură. Ea este esența dinamicii culturii.
Distrucție și construcție uneori concomitentă de arhetipuri și modele, creația se află cuprinsă în orice proces de revoluționare socială, cognitivă, artistică.
Din cele mai vechi timpuri și pînă azi, filosofii s-au întebat frecvent  asupra izvoarelor, motivațiilor, naturii creației umane, diversitatea covîrșitoare a răspunsurilor conturînd cîteva imagini ale creației: dar al zeilor, har dumnezeiesc, „joc secund” prin care geniile alese de divinitate construiesc un „alt cosmos” sau capacitate naturală a omului prin care-și satisface anumite necesități practice, bio-psihologice, sociale. (...)

Partea II
Capitolul 4. Determinism și libertate, necesitate și hazard în creație
(212) (...) Cultivat în sine, spiritul științific conduce chiar el la alienare, la fetișism, la scientism, schematism, rigiditate pozitivistă. Obiectivitatea științifică nu trebuie înțeleasă ca indiferentism și ermetism și nici rigoarea științifică drept tehnicism și uscăciune.
După cum am mai spus, pentru ca știința să-și poată impune stilul rațional  este necesar un curent de opinie în favoarea ei, un climat receptiv la asimilarea valorilor științifice.
(...)



În loc de încheiere (213 -219)
Incursiunea noastră asupra locului creației și revoluției în dinamica culturii nu a reușit să sondeze în suficientă măsură devenirea, contradicția, prrogresul - categorii filosofice de mare semnificație pentru tema lucrării. Pe toate trei le găsim plasate în orizonturi științifice și filosofice de acută modernitate, după cum le descoperim ca dominante ale concepției unor gînditori români de marcă - C. Noica, Stephane Lupasco, Mircea Florian  - adeverind predilecția de care vorbeam a filosofiei românești pentru creație în cele mai diferite ipostaze. Tocmai de aceea ni se pare nimerit să încheiem cartea de față cu o deschidere. O deschidere spre aceste puncte categoriale în care filsofia bazată pe știință, gîndită azi de unii autori ca o nouă filosofie a naturii, se întâlnește cu perspectivele de filosofie generală amintite. Astfel, dacă din unghiul de vedere al reflexiei epistemologice, Prigogine punea în cadrul funcționalității cuplurilor categoriale materie-devenire, existență-schimbare un accent deosebit pe devenire, schimbare, asimetrie, din perspectivă filosofică generală C. Noica (1) scrie că devenirea precede ființa și neființa, presupunînd schimbarea, prefacerea, succesiunea, dezvoltarea, desfășurarea, evoluția, transformarea, fără să se identifice cu nici una din ele și existînd numai în totalitate. „Ceva care devine se așează statornic ca totalitate. Ființa și neființa nu fac ele devenirea, ci se desprind din ea. Ființa se ivește ca noutate.” (2)
O așa numită „Nouă filosofie a naturii” susține astăzi din unghi de vedere științific că spațiul și timpul nu ar fi recipiente unice ale desfășurării evenimentelor, ci manifestările multiplicității și ireversibilității lumii, iar hazardul asemenea cu sensibilitatea, memoria, comunicarea la distanță ar depăși granițele materiei vii, fiind la rîndul lor specifice întregii naturi. În aceeași viziune realitatea este gîndită ca o totalitate organică, în care anumite sisteme în stare de neechilibru produc noutate, fiind sisteme creatoare. În spiritul acelorași idei, Noica remarcă: „Devenirea totuși pleacă de sub om, de la la lucruri, chiar de la cele inerte. Căci la fel cum ce e om poate să nu aibă parte de devenire, ceea ce e inert poate să intre în schemele ei care păreau să fie privilegiul vieții. De asemenea, privilegiu se învrednicește și materia haotică, aducînd astfel devenirea și căutarea în propria lume” (3). Noutatea și pregătirea ființei prin devenire în universul cunoscut le aduce întîi unda din fizică. Ea este un fel de a fi întru vibrația inițială, reluată și ducînd la devenire în puritatea ei elementară, devenirea identică. Un fel al devenirii este organicul, care se instituie prin a fi într-un cod genetic. Devenirea este aici diversificare instituind ființa care crește, sporește, se împlinește. Devenirea organicului este devenire întru devenire, ea se păstrează și în om.
Idei extrem de interesante despre aceeași schimbare ca dimensiune esențială a lumii, despre asimetria structurală a realității și despre noutate, așa cum se manifestă ele în natură, în materia vie și în spirit, găsim și în lucrarea postumă a lui Mircea Florian (4), recent publicată. Originalitatea și modernitatea concepției expuse apare tot în legătură cu problema creației și a mișcării evolutive care, după mărturisirea utoriului, l-a preocupat toată viața. De aceea, în majoritatea raportuilor recesive (de complemenatritate asimetrică) studiate în carte se constată un fel de persitență a întrebării: cum e posibilă apariția noului? În perspectiva lui M. F. predomină, creînd asimetrei în lume, noutatea deosebirea, discontinuul, eterogenul, calitatea, schimbarea, relativul, contingența, individualitatea și sînt recesive repetiția, asemănarea, conținutul, omogenul, cantitatea, constanța, absolutul, necesitatea, generalitatea. Se pare că afirmații precum: „deosebirea pune în mișcare conștiința și universul”,„originar este schimbătorul” sînt astăzi coroborate de descoperiri în fizică și biologie. Pe de ală parte, cercetările viitorologice se preocupă intens de deosebirea dintre schimbare, evoluție, progres, noutate, considerînd că nu orice creație, orice noutate reprezintă un progres, o dezvoltare. Se discută azi despre dezvoltare sub numeroase denumiri, toate legate de inovație, ca: dezvoltare globală, alternativă, dezirabilă, autocentrată, circulară, dirijată. Apare aici ideea că în general noutatea produce iraționalul.  problema s epoat ediscuta ,crdem, într-o perspectivă mai fecundă dacă pornim de la păreerea lui M. F. , potrivit vcăreia noutatea constitui începutul și sfîrșitul inteligibilității și numai prin superstiție s-a instaurat ideea că doar persistentul, constantul repetiția sînt inteligibile. De fapt, marele mister și miracol al lumii, susține M. F., îl constituie repetiția, legalitatea, identitatea lucrurilor; noutatea legată de multiplicitate și calitate apare normal, orice încercare de stopare a ei mergînd împotriva firii naturale și umane.
Realitatea nu produce noutatea instantaneu, ci în timp. Cum se însumează cantitățile se produc și adițiuni de noutate. „Noutăți infinitezimale, un fel de cuante de noutate pot duce la noutăți izbitoare, la ceea ce s-a numit salt... O ilustrare tipică  este oprirea une energii (a apei) care se revarsă impetuos cînd stăvilirea ei a atins o anumită limită. Noutatea cea mare, saltul, erupția presupun o adunare de noutate, o împiedicare a risipei lor, o acumulare. Schimbarea poate fi evoluție, dar și involuție, disoluție. Ea devine odată cu omul contradictorie.” (5)
Se discută în contemporaneitate intens despre punctul în care începe devenirea umană și despre caracteristicile ei. Specificul psihismului, scrie S. Lupasco, nu este creația pur și simplu, aceasta existînd prin eterogen și întîmplător și în lumea fizică și în cea biologică, ci tipul de creație contradictoriu care distruge și apoi produce, adică tipul revoluționar. „Odată cu creierul uman se dezvoltă o extraordinară mașinărie contradicțională, cu care omul poate detecta în mod firesc un univers obiectiv împotriva căruia el poate să lupte cu maximă eficacitate prin care își va croi drum triumfal. Uimitorul destin al omului a fost făurit tocmai de bogăția excepțională și neegalată încă pe planeta noastră a subiectivizărilor sale contradictorii.” „O descoperire în orice domeniu, practică, științifică, filosofică, estetică, are lumea originară a psihismului o polaritate conflictuală.”
Psihismul, arată mai departe S. L. (6), prin izolarea și conflictul său cel mai intens este atît de fragil și totodată atît de puternic. Fragil întrucît este minoritar față de biologicul care îl asaltează, el însuși minoritar față de macrofizic în universul nostru. Puternic pentru că înttreaga bogăție, libertatea creatoare, descoperirile ca și invențiile, într-un cuvînt activitatea umană depind de el. El este a treia materie-energie pe lîngă fizic și biologic.
Omul în mod normal, afirmă C. N. - se află în ceva stînd sub o totalitate sau alta a naturii, unde n-are ca ins nici ființă, nici neființă.  Omul e astfel „numărul”, adică e un exemplar între exemplare, ca într-o strînsă teorie a mulțimilor. Închis așa, el se găsește dinainte predat statisticii. I se pot întîmpla tot felul de lucruri astfel că are parte de mișcare, schimbare, înnoire și transformare, chiar evoluție, dar nu poate intra de la sine în devenire. De unde începe devenirea, fie cea istorică a colectivității, fie cea individuală? În cazul insului e elimpede că atunci cînd intră sub atracția unui adevăr, a unui sens de viață ori a unei idei modelatoare, el înfrînge condiția de a fi în ceva, trece în cea de a fi întru ceva.
Lumea omului, judecata lui ca și cultura în întregul ei, se împart potrivit cu cele două deveniri. Partea de devenire organică e încă puternică în om. Vegetabilitatea și animalitatea, bioritmurile își pun pecetea asupra lui, manifestîndu-se uneori în zonele superioare ale existenței umane. Tehnica, de pildă, este o creație ce pare devenire întru ființă, dar riscă să rămînă la nivelul devenirii organicului (devenirea întru devenire), deoarece sporește realitatea orbește, producînd făpturi cu necesitate și fără, transformînd mijloacele în scopuri. Această devenire întru devenire a luat forme atît de rafinate în lumea occidentală, observă C. N., încît a dus în 1968 tineretul Franței la exasperare. Cînd devenirea întru devenire, stîrnită de om și suprapusă devenirii întru devenire a firii aduce cu demonia ei (cu tehnica modernă  apuseană) atîta cutremur lumii, este cazul să ne reamitim de partea bună a omului în devenirea întru ființă.
Trebuie să ne raportăm astăzi la lume altfel decît au făcut-o oamenii Renașterii și știința occidentală produsă de spiritul care s-a instaurat atunci.
S-a ivit cu omul, susține C. N., și un timp al devenirii întru ființă, cu înfăptuirile lui, și cu devenirea lui rostitoare, făcînd astfel posibilă apariția în viitor a spațiului cel nou și a timpului celui nou al creației.
Că spațiul și timpul acesta nou al creției de care vorbește C. N. este unul totalizator, sistemic, gînditorul român n-o spun explicit, ne-o sugerează însă exemplaritatea pe care o găsește în Brîncuși pentru acea formă de devenire, devenirea întru ființă, similar cu filosoful matematician O. Onicescu care susțin explicit: „Modele al acestei întoarceri spre sistem sînt destule și uneori foarte ilustre chiar și în țările cele mai cotropite  de civilizația analitică. Aș cita doar pe Van Gogh și Cezanne, pe J. Joyce și Picasso în epoca lui de adevăr spaniol și de plină sănătate, pentru a arăta că drumurile de prefacere de caracter universal prin efectele influențelor din adîncuri ale gîndirii, nu sînt numai deschise, dar și în mers la toate popoarele lumii” (7).
Brâncuși cu opera lui este însă cel mai puternic exemplu. Toate marile lui creații sînt expresia unei viziuni globale a existenței și a devenirii, a zborului, a păsării, a figurii, a echilibrului, a construcției, a iubirii. Nu simbolic, ci ca imagine totală corespunzătoare, care spune totul, cuprinde esența palpabilă, concretă și ideală a ceea ce ea reprezintă.
Este total nepotrivită afirmația, scrie Onicescu, că Brîncuși s-a inspirat din motivele țărănești ale artei lemnului!  El s-a identificat sau, mai exact, a avut geniala îndrăzneală să rămînă identificat cu modul de a gîndi al lumii originilor sale, cuprinzînd într-un cuvînt un întreg univers, într-un dicton o regulă de viață. Formele de expresie artistică derivă de aici. Iar pentru cine crede că acest mod global, întreg, sistemic, de agîndi este doar primitiv și mărginit în posibilități, ecoul universal al artei și întreag personalitate a lui Brîncuși îi demonstrează, fără replică, capacitatea contrară: aceea a unei noi și puternice deschideri către creație, către extinderea puterilor actuale de expresie, și nu numai în artă. E pot repeta aceleași considerații pentru G. Enescu, pentru gînditorul și istoricul N. Iorga, pentru pictorul Luchian.
Este ceva izbitor, observa și C. Noica, în opera sculptorului român , pentru că făpturile și zborurile sale expimă un fel de devenire întru ființă de ordin general. „Dar coloana?” „Dacă vrea mecanicianul, acolo are cea mai splendidă desfășurar emecanică, dacă vrea organicul, vede din plin creșterea nod cu nod, vertebrarea și organul propriu-zis, dacă, în fine, vrea imaginea spiritului, găsește acolo cea mai perfectă reacție în lanț a gîndului. Vrea cumva infinitul? Dar e tocmai ce i se oferă, încapsulat acolo” (8). Nu numai că Brîncuși exprimă prin sculptură contrariul materiei de sculptat, fluiditatea, dar el merge pînă la generalitatea materiei, pînă la esența ei spre a propune prin ea contrariul. Brîncuși contopește cele două mari ordini ontologice: ființa și devenirea. Artsitul nu impune realității materiale o lume de basm, ela găsit în pietrele șlefuite de apa Jiului  o expresie directă pentru un fel de devenire întru ființă a pietrei. De remarcat că reușita lui Brîncuși de a reda infinutl în finit, zborul în nemicare și în materia inertă, identitatea într-o pluralitate care să nu fie de repetiție a fost încadrată și de O. Onicescu și C. Noica între căile prin care se creeză azi un nou mod de gîndire și de expresie, cel sistemic, ca o reacție necesară la excesul de analiticitate care încă ne stăpînește.
Se schițează astfel în viziunea autorilor amintiți cîteva răspunsuri posibile la întrebări esențiale despre creație, devenire, progres: Dacă evoluția progresivă poate fi detectată doar în lumea vie, doar în lumea culturală sau în toate cele trei lumi pe care le cunoaștem: fizică, biologică și spirituală? Dacă are un anume spicific în fiecare din acest sfere și dacă acest specific este provocat de nașterea și de modul de naștere a noutății? Parafrazîndu-l pe Engels (9), am putea spune în concluzie că progresul se desfășoară pe o spirală trasată cu mîna liberă, ale cărei curbe nu sînt prea exacte. Istoria Universului pornește încet de la un punct invizibil în jurul căruia se înfășoară curbe molcome, dar tot mai largi, animate de o mișcare tot mai vie, tot mai rapidă, traiectoria străbătînd lumea fizică și bilogică, în cele din urmă trece în zbor ca o cometă aprinsă de la un astru la altul, atingîndu-și vechile orbite și întretăindu-le. Cu apariția omului se produce însă o ieșire tangențială, după expresia lui Eminescu, de pe făgașul mișcării evolutive anterioare, născîndu-se o direcție nouă de progres de un nou tip, progresul valoric și cultural.
„Sistemul fiind o unitate, fiecare parte din el e un pahar plin la care se adaugă ceva ce s-ar vărsa pe de lături. E  deajuns ca o impresie dinafară să atingă paharul plin al existenței umane ca acest pahar să se verse într-un act de volițiune și mișcare. Organismul reprezintă  o sumă de puteri; dacă lucrarea unei raze se adaugă la această sumă, ea preface puterile dinlăuntrul nostru într-o mișcare ondulată, muzică sau alt produs. Pentru întreaga sumă care e o unitate adăugarea unei cantități noi e insuportabilă și trebuie să scape pe o tangentă oarecare ca exclamație, ca iritare nervoasă, artistică, scapă ca limbă, ca idee cugetată și exprimată” (10).
Realizarea esenței creatoare și revoluționare a omului în Univers se înfăptuiește deci printr-un mecanism specific apărut în această nouă direcție a devenirii, creația umană reprezentînd elementul motor principal al progresului cultural și social, ca ramificație a evoluției generale a lumii.

n. 1 = C. Noica, Sentimentul românesc al ființei, Eminescu, București, 1978.
n. 2 = Idem, p. 181.
n. 3 = Idem, p. 190.
n. 4 = M. Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Eminescu, București, 1983.
n. 5 = S. Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Editura politică, București, 1982, p. 342.
n. 6 = Idem, p. 333.
n. 7 = O. Onicescu, op. cit., p. 531.
n. 8 = C. Noica, op. cit., p. 193-4.
n. 9 = F. Engels, Semne retrograde ale timpului, K. Marx & F. Engels, „Scrieri din tinerețe”, Editura Politică, București, 1968, p. 353.
n. 10 = M. Eminescu, Fragmentarium, p. 358.

Cuprins
(5) Cuvînt înainte
I .Creație - Revoluție - Imaginație
(11) 1.Creație, revoluție, creativitate
(42) 2. Creație, imaginație, simbol
(80) 3. Creația - unitate, specificitate, procesualitate
(103)4. Creația - factori biologici, psihologici, sociologici
II. Creația - continuitate și discontinuitate, determinism și libertate
(130) 1. Revoluțiile în știință și dinamica paradigmelor culturale
(161) 2. Creație și producție. Industrializarea culturii
(176) 3. Mutații și tendințe în creația artistică contemporană. Convergențe culturale în artă și știință
(187) 4. Determinism și libertate, necesitate și hazard în creație
(213) În loc de încheiere

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.