„In memoriam” (PĂULEANU 1985)

 Doina Păuleanu, In memoriam, „Tomis”, Constanța, 1985

Spiru Chintilă a părăsit, pentru a nu-l mai revedea niciodată, solul aspru al Dobrogei natale. 

Născut la 17 decembrie 1921, și-a petrecut copilăria la Medgidia, urmând acolo și primii ani de școală. A studiat la Academia de Belle Arte București cu profesorul Camil Ressu. Din 1947, anul debutului expozițional, a participat la toate expozițiile de stat, municipale și festive din Capitală. Numeroasele expoziții personale, ca și participările la manifestările de artă românești din străinătate și la expoziții internaționale, l-au impus ca un reprezentant de referință al generației sale.

În Dobrogea, pictura lui C.  este amplu relevată o printr-o sală monografică la Muzeul artei și artiștilor dobrogeni din Medgidia, la a cărui reorganizare și extindere, în 1975, a contribuit, implicându-se ca un cunoscător și coordonator, dar ca și un împătimit de ordine și rigoare, pe care le considera atribute inerente muzeologiei, dar care sunt și constante ale poeticii sale.  

Analizând omul și lumea în momentele și aspectele lor de echilibru, opera lui C. este o hotărâtă și continuă afirmație: da, spunea pictorul, lumea este o măsurată armonie, omul o entitate solară, peisajul, o fericită cristalizare a stratificărilor materiei. Un om întreg într-o lume pe măsura lui, impune o anumită schematizare pe care pictorul și-o asumă conștient, de vreme ce atribuie, în spectacolul său plastic, un rol primordial construcției simplificatoare. C. își elaborează imaginea construind-o, căutându-i ordinea compozițională secretă. Fără îndoială că pentru aceasta sunt necesare sacrificii, în primul rând al exuberanței, al tumultului încleștării, al interogației existențiale. S. C. trebuie să cunoască înainte de a iubi, iar cunoașterea se desfășoară în suprafață, nu în adâncime. Astfel, s-ar putea explica încercarea pictorului de cuprindere generală a obiectului, care nu este echivalentă cu „dansul” cubiștilor în jurul formelor alese spre a fi reprezentate, căci lumea nu dorește să-și epuizeze, printr-o viziune sintetică, obiectele, dându-le ocol, din toate unghiurile, ci să le prezinte doar, în versiunea psihologicește reală.

C. oferă astfel o ipostază a vizibilului, ignorând voit acumulările sau asociațiile imaginației, dar și tentația misterului. În concepția sa imagistică, un rol determinant îl ocupă claritatea: obiectele sunt ferm individualizate, liniatura riguroasă, contururile viguroase, culoarea puternică (deși redusă la tonul local), lumina egal repartizată, penumbrele evitate.

Pictorul evită orice facilitate, mai mult sau mai puțin impresionistă, disimulând o fire solariană și o acută sensibilitate, în rigoarea și vigoarea unor ecranări geometrice și în ritmicitatea voit angulară a unor trasee constructive. Asceza picturii sale, întru care a stăruit o viață, nu izvora din sărăcie interioară. A fost un gest de opțiune lucidă și, am fi tentați să credem, chiar de autoapărare. Căci dincolo de construcția casantă în pictură și de severitatea ironică în comportament, S. C. a fost o conștiință a generației sale, un om prob și drept, de o infinită, tandră și ascunsă gingășie sufletească.

Astfel singularizată, pictura lui S. C. nu a refuzat tradiția artei românești, în a cărei materială conservare  pe pământurile natale dobrogene, pictorul s-a dovedit a fi un demn continuator.

„Mâine, în secolul următor” (UDROIU 1985)

 Neagu Udroiu, Mâine, în secolul următor, Albatros, București, 1985, 302 p.

11 Nihopolis
Florile lui Edo
Lacătele deschise și cheile încă în așteptare
Foamea de nemișcare
Logică secvențială?
Cursorul implacabil al bonurilor de ordine
Succesul în deplasare pregătit prin calitatea jocului acasă
Kabuki
Cât câștigăm? Cât cheltuim?
Ochii, cruciși, ai prietenului nu se văd, dar se uită
Taifunul din arhipeleag 
De ce nu l-am întâlnit pe domnul Doko
A citi, a scrie, a programa

75 Raliu pe autostrada stelelor
Unsprezece perechi de ochi
„Vrem să facem mașini iubite pe tot pământul”
Gândire bună, producție bună
Unul din zece
„Nu încerca niciodată să repeți aceeași greșeală”
„Exact la timp”
Jidoka
Kanban
Samuraiul
Un premiu pentru fiecare
Electronica printre semafoare
Ex-11 gata de plimbare
Înconjurul lumii pe două roți
A gândi pe dinăuntru
Ce fac, când robotesc, roboții?
„Nu putem sta pe scaun și să nu ne pese”
Luna de miere

117 Vrei să știi de ce am aripi?
Implacabil, strigătul rădăcinii
Lampioane, orez și căpșuni
Jocuri, pur și simplu?
Transpirație pentru terminale
La concurență cu Fuji 
IQ-3100
Logo
Toba de zi și de noapte
Una după alta, generațiile
Sabi și Wabi
Mini, mini...
Ofensiva video
Oameni cu ricșa
Memoria, incontestabilă, a memoriilor

157 Frumos este acolo unde punem propria noastră inimă
Ceea ce a fost dintotdeauna
Nevoia de concretețe
Sub clopot de sticlă, Oike
Rațe și lebede, printre peștii rătăcitori
Gion Corner
Precum apa în deșert
Bătrânețe, haine grele
Conformism și competiție
La fel de rapid ca și iepurele

184 Lumea văzută prin lentilele de la prora
Asul de cupă
Cu gândul la comandorul Perry
Căpitanii de cursă lungă
Ringi seido
Priceperea de a-ți alege amicii din umbră
Gulliver, nepăsător peste ani
Clientul are întotdeauna dreptate
Când profesorul este ocupat
De o mie de ori mai mult
În lipsă de altceva, creierul...
Noile frontiere
Mecatronica 
Pornind de la laser

217 Viața la etajul 21 
Zile domoale trecând, adunându-se...
Cotidianul la vârsta răsfățului
Cât de la alții, cât de la noi?
A economisi, economisi
Unde s-a ascuns colacul de salvare?
Pofta de adaptare
Petrolul și atomul
Personalitatea și influența dascălilor
Anul obligațiilor zero
Mâine, în secolul următor

245 Viitorul, planeta pe care suntem datori s-o facem singuri
Sentimentul apropierii
Comeon
Technopolis
Marketing și tehnologie
Cu ochii pe cometa Halley
Catedra și ecranul
Cocoșul din bătătură pe care l-ai alunga cu plăcere
Cuiul din talpă, pus cu mâna ta
Grădina cu peonii
Nikon
Instinctul originar, orientare de grup
Ursul care nu acceptă să fie călcat pe coadă
Regina Sambei
Țipătul informației
Încă un complex supus demolării
Strada cu soare

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).

„Permanențe. Istoria militară a poporului român” (POENARU 1985)

 G. Poenaru, Permanențe. Istoria militară a poporului român, „Tomis”, Constanța

Concepută în 10 volume, Istoria militară a poporului român, lucrare de sinteză ce întrunește eforturile unui larg și prestigios colectiv de specialiști, a intrat deja în conștiința publicului ca un eveniment editorial, prin apariția primului volum la sfârșitul anului trecut. Permanența și evoluția civilizației românești, originalitatea creației de valori materiale și spirituale a poporului nostru în vatra sa carpato-danubiano-pontică, păstrarea neștirbită a comunității de limbă, tradiții, așezăminte, aspirații în matca vechii Dacii, în pofida vicisitudinilor istorice, a granițelor vremelnice și artificiale trasate de imperii, sunt coordonate legate indisolubil de lupta multimilenară de apărare a pământului străbun, de afirmarea continuă și vehementă a idealurilor de dreptate, independență și unitate. Iată de ce reconstituirea istoriei militare naționale, ca o parte integrantă și inseparabilă a istoriei patriei, a stimulat interesul istoricilor, conducând în vastul edificiu istoriografic inițiat acum sub auspiciile Comisiei române de istorie militară și Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară. Comisia de coordonare a acestei lucrări de exegeză este formată din general-colonel dr. Constantin Olteanu (președinte), acad. Ștefan Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu (coordonator principal), general colonel Vasile Milea, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, general maior Constantin Antip, conf. univ. dr. Mircea Mușat, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă. În substanțiala prefață la primul volum, subliniind semnificațiile întregii lucrări, comisia de coordonare consideră elaborarea Istoriei militare a poporului român ca un act de înaltă îndatorire patriotică și probitate științifică, ca o operă cuprinzătoare a faptelor de virtute, jertfă și nemurire a poporului român, reliefând lupta sa dreaptă pentru libertate, neatârnare și unitate, contribuția sa la cauza libertății și înțelegerii pașnice, creatoare, în această parte a lumii. Corolar al întregii istorii românești din cele mai vechi timpuri până azi, vocația pașnică constituie ideea cheie a întregii lucrări: „Vocația poporului român a fost și a rămas construcția pașnică, aspirația spre bună înțelegere cu toate neamurile din jur, dorința de conlucrare cu toate semințiile pământului. Lui i-au repugnat sfada, spiritul de aventură, brigandajul, mărirea deșartă clădită pe suferințele și împilarea altora. Mărturie a aceleiași vocații de pace și înțelegere a românilor stă și faptul că ei nu au recurs niciodată la forța armelor pentru anexa teritorii străine și nu au impus vreodată altor  popoare condiții care le-ar fi lezat acestora demnitatea, independența sau aspirațiile legitime spre progres”. De-a lungul istoriei frământate a poporului nostru, armiile române au trebuit să înfrunte forțe potrivnice adesea inegale, să facă față unor situații dramatice, să reziste unor valuri succesive de agresori, dar niciodată nu a invadat alte popoare, ci dimpotrivă, au participat la eliberarea altor națiuni și popoare. Alte idei importante urmărite în lucrare se constituie ca răspunsuri la întrebările: „Cum a reușit poporul român să supraviețuiască atâtor cumplite încercări? Să alunge invadatori ce păreau invincibili? Să scutere dominații străine ce se voiau eterne? Să înainteze, pas cu pas, spre acel „viitor de aur” visat de toate generațiile de patrioți ai trecutului?” Refuzând explicația celor ce au invocat un „miracol românesc”, lucrarea își propune (și realizează exemplar în primul) să argumenteze prin datele istoriei, prin adevărul desprins din derularea evenimențială, virtuțile poporului român, vigoarea, tenacitatea, destoinicia, iscusința militară și diplomatic, eroismul și, mai presus de orice, patriotismul său, voința sa de trăi liber și stăpân în țara sa, caracter moștenit de la străbunii geto-daci ți păstrat nealterat până azi. Tradiția primului stat dac centralizat și independent al lui Burebista, înfloritoarei civilizații dacice din vremea lui Decebal, ca și mândria etnogenezei daco-romane, spiritului dac și latin îngemănat, s-au perpetuat prin timp peste încercările cumplite ale valurilor succesive ale atâtor migrații și năvăliri. Tot așa, modurile specifice de organizare ale românilor în obști și „romanii populare”, în „țări” și voievodate, românii păstrându-și astfel unitatea,, atât în cuget și simțire, cât și în forme de organizare și apărare specifice, aceleași în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Idea și dealul unității străbat istoria noastră, conturându-se deplin ca o realitate perenă, existentă prin milenii, realizată scalar, în dialectica evoluției societății românești și în contextul istoric general. În unitate stă explicația așa-zisului „miracol românesc”, unitatea este forța destinului nostru în lume.

Operă informativă și formativă, Istoria militară a poporului român își bazează argumentația pe izvoare. mărturii, documente, pe date și fapte relevante, constituind o sinteză a tuturor cercetărilor efectuate în această direcție din trecut până azi. De la descrierile și lucrările de istorie militară efectuate începând cu cronicarii, continuând cu D. Cantemir, cu corifeii Școlii Ardelene, cu pașoptiștii, între care N. Bălcescu ocupă un loc proeminent, la cercetările și primele sinteze oferite de mari istorici ca Xenopol și Iorga, de generalul Radu Rosetti și alții, nimic nu a fost uitat, dimpotrivă, totul este și urmează a fi fructificat, în corelare cu fertilele studii și cercetări de istorie a patriei întreprinse în anii noștri. Lucrarea aduce astfel nu numai un bogat material informativ și ideatic sintetizat ca atare, ci și numeroase date și aspecte inedite, unele contribuții având chiar un caracter de pionierat. Se înțelege, interpretarea fenomenelor și evenimentelor, a evoluției societății românești, în ansamblu, și a aspectelor militare, în speță, au la bază principiile materialismului dialectic și istoric, documentele programatice ale partidului nostru. Lucrarea evidențiază rolul avut în orientarea istoriografiei românești actuale de secretarul general al partidului președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, fiind citate, atât în prefață, cât și în cuprinsul primului volum, idei-forță și formulări limpezi, lapidare, luminoase punți unind trecutul cu prezentul și viitorul, din opera sa. Înțelegem astfel și prețuim mai bine învățămintele trecutului în lumina prezentului, istoria scrisă fiind nu numai reflectarea istoriei trăite a poporului, ci și un important mijloc de educație, o pârghie modelatoare, un factor mobilizator. „Cunoscând istoria glorioasă a poporului nostru, luptele și sacrificiile înaintașilor noștri, strădaniile lor în perfecționarea creației materiale și spirituale - arată președintele țării noastre - învățăm să prețuim și să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dezvolta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialismului și comunismului”. Citind acest nobil îndemn ca motto la primul volum, alcătuitorii lucrării au reliefat astfel rolul modelator al ei, împreună cu semnificația mai largă a participării conștiente și active la propășirea patriei din prezent către viitor.

Primul volum din Istoria militară a poporului român derulează și interpretează datele și evenimentele din cele mai vechi timpuri până în secolul XIV. faptele istorice, aspectele militare sunt structurate pe capitole și subcapitole nu numai cronologic, peste tot urmărindu-se dialectica fenomenelor, raporturile cauzale, semnificațiile, fiind subliniate ideile ce se desprind din evoluția noastră istorică. Accentul pus pe rolul maselor făuritoare ale istoriei nu pierde din vedere contribuția personalităților istorice, formele organizaționale, fiind reliefate cristalizările statale, instituțiile, modurile de apărare specifice, evoluția și unitatea noastră etnoculturală, în contextul împrejurărilor istorice adesea nefaste. Interesante sunt comentariile privitoare la tradiția statului geto-dac, sistemul de fortificații, modul specific de apărare al străbunilor noștri, cetățile, uneltele și armele lor fiind descrise în legătură cu vocația alor creatoare, cu voința lor nestrămutată de unitate și permanență. Capitolul consacrat tradițiilor social-politice ale românilor, formelor lor organizaționale, se continuă firesc cu reliefarea rezistenței poporului nostru prin secolele de izbeliște ale atâtor migrații, demn de evidențiat fiind interesul acordat  - prin coroborarea tuturor datelor cunoscute până în prezent - prezenței neîntrerupte ale formelor de organizare specifice (obști, „romanii populare”), întrunind și nutrind continuu capacitatea de apărare față de agresori. Un capitol este destinat , în continuare, luptei formațiunilor politice românești pentru apărarea autonomiei lor (sec. VIII - mijlocul sec. XIII).

La capătul acestor mențiuni (ce ar putea fi extinse, dată fiind importanța temelor abordate) se cuvine sî dăm lista autorilor ce au conlucrat la reușita acestui prim volum: prof. univ. dr. Ion Barnea, dr. vasile Boroneanț, prof. Hadrian Daicoviciu, cercetător științific dr. Petre Diaconu, locotenent-major Mircea Dogaru, cercetător științific Catrinel Domăneanțu, cercetător științific Radu Harhoiu, cercetător științific Sergiu Iosipescu, muzeograf principal Floricel Marinescu, dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, dr. Radu Popa, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Cristian Vlădescu, dr. Alexandru Vulpe, prof. univ. dr. docent Radu Vulpe, cercetător științific Mihail Zahariade.

Nașii proverbe românești

 (198-199)

(...)

Menționînd la început nuanța consolatoare a proverbului, am avut în vedere posibila relație cu o altă zicere paremiologică din același complex: „O dată vede nașul buricul finului” (Pann, Hințescu, Hasdeu, jud. Covurlui, Dîmbovița, Bihor), cu varianta „o dată vede nașul p... finului” ( cf. Zanne , id., p. 482). Ciudat, din colecția lui Zanne lipsește varianta „O dată vede nașa p... finei”, frecventă în circulația orală și astăzi; apare, în schimb, un calc tardiv al acesteia: „Numai o dată vede nașa ceea a finului” (Zanne, ibid.). Cei mai mulți dintre informatorii chestionați în legătură cu sursa proverbului leagă zicerea de momentul botezului, cînd copilul desfășat este cufundat în apă și, apoi, gol, este arătat lumii, cei mai aproape fiind, ca părinți spirituali, nașul și nașa. În conformitate cu identitatea moș-moașă - naș-nașă, ocazia putea fi, înaintea botezului creștin, prima scaldă, baia rituală a noului născut. Totuși, sensul proverbului nu este de constatare a stării de fapt, nici de amuzament, așa cum s-ar părea din nuanța ușor obscenă. Sensul este limitativ: accentul ca de pe o dată, o singură dată, numai o dată, la fel ca și în explicațiile lui I. Zanne: „1. Se zice că pentru cele ce nu se cuvine a se vdea și a urma deseori ( I. Golescu); 2. Cînd unul, din cauza relei purtări, numai are trecere la cineva; 3. O dată se întîmplă un lucru: să nu pierzi ceasul prielnic.”

Sensul limitativ nu putea să vină din ocazia scaldei rituale sau a botezului, la care nașul putea chiar să nu ia parte, rolul esențial, personajul indispensabil, investit cu funcții mitico-magice fiind moașa (nașa). În  plus, aceasta, ca și nașul, dacă dorea, putea asista la mai mult scalde, nu numai la una. De aceea, sensul limitativ trebuie pus în relație cu un obicei atestat în evul mediu, în care nașului îi revenea rolul de inițiator al ginerelui (finului), cum s-a văzut din Cîntecul nașului, inclusiv de inițiator sexual. Acest rol îi dă dreptul de a fi primul la mireasă. „În actul căsătoriei au intervenit practici și uzanțe juridice ale căror efecte și semnificații și-au pierdut cu timpul înțelesul. Nașul a îndeplinit mai mult rolul de inițiator sexual în ritul căsătoriei. (...) funcțiunea de naș în viața sexuală a finilor (fiind) similară străvechiului ius (prima) noctis” (129).

Aceluiași sens i se subsumează și proverbul „Înaintea ginerelui trece nașul” care ar putea fi „citit” ca o simplă prescripție protocolară, de bună cuviință, acesta fiind sensul în uzul curent. Dar, la origine, e de presupus, proverbul încifra mai mult de cît o prescripție de comportament politicos: el făcea apel la întărirea unei reguli înrădăcinate, întărind-o. Sensul limitativ al celuilalt proverb avea o funcție constrîngătoare, îngrădind abuzul, impunînd nerepetarea actului îngăduit o singură dată, într-o unică împrejurare. Se realizează astfel un consens între prescripția proverbială și legile civile și religioase care considerau unirea dintre nași și fini, în virtutea rudeniei spirituale, drept incestuoasă: „Ceia ce-și curvesc cu finele, acesta se cheamă sînge amestecat” (Pravila Moldovei). Pe aceleași coordonate se înscrie și balada Vartici, în care finul refuză cu hotărîre avansurile erotice ale nașei, tocmai pe motivul relațiilor de rudenie: „Nu ț-oa fi, nașă, cu păcat / Că mai mic m-ai botezat, / Mai mare m-ai cununat, / La mijloc m-ai retezat, / Trei copii mi-ai botezat, / Doo fete ș-un băiat...” (Amzulescu, loc. cit., inf. N. Candoi-Turică, Celei-Olt)

Rezultă din exemple cîștigurile pe care cercetarea proverbelor le poate dobîndi din adoptarea perspectivei etnologice, etnologia fiind prin obiectul ei deschisă interdisciplinarității. Disciplină integratoare, orientată către descifrarea sensurilor complexe ale culturii populare, etnologia poate oferi sugestii utile pentru înțelegerea tuturor categoriilor folclorului românesc.

(...)

Bibliografie folclorică românească

Un obicei străvechi: strigarea peste sat, „Folclor literar”, I, Timișoara, 1967.

Amzulescu Al. I., Balada familială, Ed. Academiei RSR, 1983.

Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979.

Bîrlea Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva, București, 1981.

Brăiloiu C., Sur une ballade roumaine (Mioritza), Kundig, Geneve, 1946 (trad, rom. „Elogiu folclorului românesc, EPL, București, 1969).

Brăiloiu C., „Ale mortului” din Gorj, Despre bocetul de la Drăguș, Bocete din Oaș, „Opere - Oeuvres”, V, Ed. Muzical, București, 1981.

Bremond Claude, Logica povestirii, Univers, București, 1981.

Caracostea Dimitrie, Un examen de conștiință literară, „Drum drept”, X, 1915, nr. 46.

Caracostea Dimitrie, Lenore. O problemă de literatură comparată și folclor (1929); „Poezia tradițională română”, Vol. I, EPL, București, 1969, p. 311-415.

Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și Literatura Română”, XXXII, 1983.

Densusianu Ovid, Flori alese din cîntecele poporului, 1920.

Eretescu C., Fața albă și-a spălat, „REF”, tom 19, nr. 1, 1974.

Fochi Adrian, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului XIX. Răspunsurile la chestionarele lui N. Densusinau, Minerva, Bucurști, 1976.

Fochi Adrian, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.

Fochi Adraian, Una din universalele necunoscute ale folclorului românesc, „REF”, tom 29, nr. 2, 1984.

Marian Fl., Înmormântarea la români, 1892.

Mușlea Ion & Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Minerva, București, 1970.

Mușlea Ion, Le mort-mariage, une particularite du folklore balkanique (1925), „Cercetări etnografice și de folclor, II, Minerva, București, 1972, 

Neagu Fănuș, În văpaia lunii, pref. N. Balotă, notă biobliografică C. Popescu, Minerva/BPT, București, 1971.

Oprișan I., Folclor din Moldova de Jos, „Folcor din Moldova”, II, EPL, 1969.

Papahagi Tache, Paralele folclorice, ed. II, Minerva, București, 1970.

Pop Mihai , Obiceiuri tradiționale românești, ICED, București, 1976.

Popa Marian, Viscolul și carnavalul, Eminescu, București, 1980.

Popa Marian, Competență și performanță, Cartea Românească, București, 1983.

Popescu Dumitru R., Leul albastru, pref. și tabel cron. de C. Ungureanu, Minerva/BPT, 1981.

Popescu Dumitru R., Galaxia Grama, Cartea Românească, București, 1984.

Propp V. I.,  Morfologia basmului, Univers, București, 1970.

Roznovanu Mirela, Dumitru Radu Popescu, Albatros, București, 1981.

Sandu-Timoc Cristea, Ursitoarea, „Cîntece bătrînești și doine”, EPL, București, 1967

Sorescu M., Teoria sferelor de influență, Eminescu, București, 1969.

Stănescu C., Pref. la Ion Gheorghe, Proba logosului, Minerva/BPT, București, 1979.

Taloș Ion, Meșterul Manole, Minerva, București, 1973.

Vrabie Gheorghe, Voica sau călătoria fratelui mort, „Balada populară română”, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 108-143.

Zumthor Paul, Text și textură. Interpretarea poeziei medievale, „Poetică și stilistică. orientări moderne”, Univers, București, 1972.

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)

Legenda lui Roman și Vlahata

 (134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului)  sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o  parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă  formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)

(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele”  asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)

(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens.  În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)

Atlas folcloric

 (33-34) (...) Atlasul. Nu a lipsit un interes istoric în ceea ce privește atlasul folcloric, manifestat timpuriu. Arhivele noastre s-au îmbogățit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecții utilizate pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată, ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare a științei și de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte perspective. Nici măcar cercetările de teren din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice și, în consecință, atlasului. Institutul de studii etnologice și dialectale, după ce și-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecția națională de folclor, la drept vorbind operă de recuperare, iar secțiile specializate din țară, înființate nu de mult (Timișoara, Craiova, Baia Mare, Iași) au mereu aceleași preocupări colecționare. Experiența din alte domenii a pus în evidență faptul că întocmirea unui atlas pretinde o anumită strategie a cercetării, care începe și nu se sfîrșește cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecțiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densusianu, Arhiva fonogramică) recuperabile, totuși din motive arătate, pentru dialectologia folclorică.

Este regretabil că ne lipsește experiența practică a unui atlas folcloric. De aceea, o discuție în detaliu mi se pare prematură. cel mult, pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei:

Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei  folclorice, propunem două tipuri de criterii: criterii-cadru și criterii-specifice. Prin  criterii-cadru înțelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice și sociale care permit dezvoltarea unitară în timp și spațiu a culturii. În limbajul lingviștilor, acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic și psihologic (conștiința vorbitorilor). Cu ajutorul acestora, poate fi pusă în evidență forța de expansiune a elementelor de cultură, precum și funcția lor uniformizatoare. Pentru dialectologia lingvistică ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii-specifice înțelegem fenomenele variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilor-cadru prin tendința centrifugală de individualizare stilistică a creațiilor în timp și spațiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice , celelalte permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii  și de la dialecte la subdialecte și graiuri. Prin criteriile-specifice, dialectologia folclorică se întîlnește cu tipologia folclorică (sînt autori care le și confundă), iar atlasul reprezintă o modalitate de clasificare a creației orale, pe lîngă cea de valorizare.

Luate împreună, criteriile-cadru și criteriile-specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate și numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existența lui în unitate și în varietate (tipologică și zonală) s-a scris în repetate rînduri. În special, au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comișel) și coregrafii (A. Bucșan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere, fenomene artistice se dezvoltă paralel și în corelație cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingviști pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existența unor dialecte folclorice. Deocamdată, rămînem la nivelul ipotezelor, nefăcîndu-se nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, faza esențială în munca de elaborare a atlasului. (...)

(39) (...) Iată și exemple de aplicare limittaivă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete:
„Frunzî verdi baraboi
ni-o făcut maica pi doi
ț-o umplut țările cu noi.
Frunzdileana lozioari,
s-o pornit maica prin țarî
sî ni stringî grămăzioari.
Grămăzioarî nu ni-o strîns,
numai mi-o pornit la plîns.
Astî varî n-o fost varî
ș-o fost om potop șț-o parî
și ni-o ars la inimioarî”.

Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulație pe teritoriul nord-dunărean:

„Frunză verde lozioară,

La Focșani între hotară

Este un nuc cu frunza rară.

Se strîng cucii toți din țară

Și cîntă de se omoară...”

Exemplele fac parte dintr-o familie de variante aparținînd liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică, ele sînt interesante și ca ilustrări ale convergenței și divergenței stilistice. Ultimul segment, de circulației modlo-munteană, apar mai unitar ca structură, iar în privința lexicului se apropie de limba literară. (...) 

(44) (...) Cît privește cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula atlas folcloric, nu dicționar ori album, cum s-a mai propus, iar disciplina cer îl elaborează să se numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile și pentru eventualele și necesarele corelări cu discipline și sectoare înrudite ale cercetării: dialectologie lingvistică, Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale și folclorice ale literaturii scrise.

Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este bogată: fonetice, lexicale, morfologice, fonologice (48), istorice (49) și pentru diminutive (50). Interesează două categorii: atlase folclorice analitice și atlase folclorice sintetice, în această fază incipientă a dialectologiei folclorice. Ca să ne folosim de informația ui Romulus Vulcănescu, atlasul, indiferent de conținutul tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare (51). Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eșantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic și coerent, astfel încît să permită oricînd jocul gîndirii și al cunoașterii, de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe zone, pe țări și pe dialecte. La un alt nivel de abstractizare se poate realiza un atlas folcloric general, fiind corelate fapte caracteristice din toate ramurile artelor populare, ca, la nivelul țării, să putem vorbi de un model românesc. Cît privește „elaborarea unei opere etnografice de tipul AER, se poate trec gradat  de la ancheta generalizată pe țară asupra elementelor și aspectelor civilizației și culturii populare, efectuată prin concursul științelor etnologice particulare, la un sistem corelat de modele culturale analitico-descriptive  și stilistico-matematice, relevate de ancheta interdisciplinară, care să acopere nevoile unei imagini complexe și viziuni unitare despre viață și lume a poporului român” (52).

Comentariu la „Ținutul Vrancei” (1930, 1969) de etnograful Ion Diaconu (1903-1984)

 (36) (...) Ion Diaconu a corelat criteriul genetic cu cel estetic, urmărind, cum singur spune, „vîna pastorală” (33), ceea ce l-a condus firesc pe urmele Mioriței. El descoperă balada la diferite categorii de depozitari și susține, în baza unei terorii proprii despre dinamica folclorică (34), originea străveche (româna comună), păstorească și vrînceană a motivului. Avem însă dreptul să  selectăm pentru atlas o anumită variantă și, în baza ei, să formulăm o concluzie definitivă? În caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului Ținutului Vrancei trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman, la concepția creștină a ispășirii prin iertare și faptă”? Fie și așa. Dar nu avem nici o siguranță că motivul inițial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. În al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit tacit cu altul tipologic, dat fiind că, în vechime, motivul mioritic circula sub formă lirice (bocet, colind) și ritualistice. Dacă selectăm o variantă literaturizată tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi. Nu și cel etnografic, în speță păstoresc, pentru că textul reprezintă experiența estetică a întregului etnic.