Bibliografie bibliologică în 1964

 (...)

***, Archiv fur Geschicte des Buchwesens, Frankfurt am Main, 1960

Burchartz M., Gleichnis der Harmonie, Munchen, 1955

Ballinger R. A., Lettering Art in Modern Use, 1956

Degering H., Die Schrift, Berlin, 1929

Doblhoffer E., Zeichen und Wunder, Wien-Berlin, Stuttgart, 1957

***, Der Druckspiegel, Stuttgart, 1964

Febvre L. & Martin H., L apparition du livre, Paris, 1958

Funke F., Buchkunde, Leipzig, 1958

Hauschild H., Die Schrift, I-II, Leipzig, 1958

Ioanițiu N., Istoria culturii românești, București, 1943

Jensen H., Die Schrift, Berlin, 1958

Kapr A., Deutsche Schriftkunst, Dresden, 1959

Kapr A., Buchgestaltung, Dresden

Lange W. H., Das Buch im Wandel der Zeiten, Wiesbaden, 1951

***, Lexikon des Buchwesens, Stuttgart, 1952-1953

***, Lynotipe - Schriftreigen, Berlin-Frankfurt am Main, 1958

Molin V., Cartea tipografului, 1939

Molin V., Vocabularul tipografului, 1940

Muzika F., Krasne Pismo, I-II, Praha, 1958

Oțetea A., Renașterea, București, 1964

Pernin A., Composition typographique, Paris, 1957

Steffens F., Latinische Paleographie, Berlin, 1929

Szanto T., Tipogafia, Budapest, 1962

***, The Encyclopedia of Type Faces, London, 1958

***, The Studio Book of Alphabets, London-New York, 1959

***, Typografie, Leipzig, 1960-1964

(...)

Poeții M. Korne și I. Ivanov din secolul XIX

 (...)

Alți poeți

Neglijabili sunt „franțuzitul” Mihail Korne (M. D. Cornea: n. Iași, 13 oct.1844 - m. Bușteni, 26 iul. 1901), fiu al paharnicului Dimitrie Cornea, mort rentier la București, str. Mercur, la 18 aprilie 1881, și al Mariei Veisa; căsătorit întâi cu Aglae Strat și divorțat la cererea soției la 26 martie 1883, recăsătorit cu Libertate Sofia, fata lui C. A. Rosetti, divorțată de colonelul C. Pillat; recăsătorit la 8 ianuarie 1895 cu Ecaterina Pleniceanu, care muri în 1947; deputat, dar absent în ședința din 15 ianuarie 1875, jurist, autor de versuri române și franceze, licențiat în litere la Paris, pretinzând în 1865 a concura pentru catedra de literatura franceză de la Universitatea din Iași.

Ioan Ivanov (n. Iași, 24 iun. 1836 - m. 23 feb. 1903), fiul spătarului Evdochiu Ivanov și al unei Isăcești, văr primar prin mamă cu T. Burada, căsătorit cu Artemiza Plitos, supleant la Tribunalul din Iași în 1866, vicepreședinte al Senatului, producător, după V. Alecsandri, de „cântecele” Pareatcă sau asesorul Schiverniseală, Rugină Șmichirescu alegător, Von Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivărescu, Advocatul Cîrciocărescu, Stosachi, Moș Ion Zurba, cu aluzii la moravuri locale și evenimente politice: (...).

Memoriul episcopilor ardeleni I. Bob și G. Adamovici din 1792

 (254) (...) S-a refuzat categoric recunoașterea românilor ca a patra națiune în stat și recunoașterea bisericii ortodoxe egală cu celelalte confesiuni.

Fiind acum pe tron Leopold al 2 lea, cei doi episcopi români - Ioan Bob și Gherasim Adamovici - obținând aprobarea să se ducă la Viena pentru a i se prezenta, au luat cu ei și un alt memoriu, întărit de toți protopopii celor două biserici. Leopold al 2 lea având o domnie scurtă de numai doi ani (a murit la 1 Martie 1792), delegația episcopilor s-a prezentat noului împărat, Francisc al 2 lea, la 30 Martie 1792. Memoriul prezentat de astă dată nu era identic cu Supplex Libellus Valachorum. În el se răspundea observațiilor Dietei și era mai precis. Se cerea ca țăranii români să fie recunoscuți ca făcând parte din „staturile ardelene”, ceea ce în celălalt memoriu nu era destul de explicit. Se cerea din nou recunoașterea poporului român ca a patra națiune în stat. O altă precizare de referea la adunarea națională și anume se cerea ca, după cum sârbii aveau sinodul lor, tot așa și românii să aibă dreptul la un sinod, care, la nevoie, pentru a-și putea ține ședințele, să fie apărat de o trupă militară imperială contra celora care ar încerca să-l împiedice. În acel moment noul împărat era ocupat cu războiul împotriva Franței, aflată în plină revoluție. Urmând aceiași cale ca și celălalt memoriu, Dieta transilvană l-a respins, iar episcopii au primit observația că n-au dreptul să se prezinte ca deputați ai națiunii române și nici să aducă statelor transilvane acuzații în cererile lor. În Iulie 1792, cei doi episcopi au răspuns într-o scrisoare plină de demnitate, afirmând că misiunea lor era de a reprezenta poporul român. În ceea ce privește unele expresii grele față de statele din Transilvania, sunt dispuși să le retragă „din respect față de suveran”, dar ele corespund atitudinii acestor state față de clerul și națiunea română.

„Dimitrie Cantemir” (MĂCIUCĂ 1962)

În 1962, filologul Constantin Măciucă (1927-) a publicat în colecția „Oameni de seamă” a Editurii Tineretului o biografie a savantului și domnului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723). O a doua ediție a fost tipărită în 1973.

Cele 303 pagini ale volumului sunt structurate în patru părți, glosar și bibliografie.

Partea întâi (5-62) are ca motto un citat din cronica lui Ion Neculce (1672-1745) referitor la urcarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Cantemir (1612-1693 Iași), tatăl lui D. C: „au fost de oameni proști de la ținutul Fălciului. Cele șase capitole încep cu prezentarea contextului internațional, marcat de eșecul marelui vizir la asediul Vienei în 1683, moment considerat începutul declinului Imperiului Otoman. Urmează biografia lui C. C. până la obținerea domniei în 1685 de la Poarta Otomană cu ajutorul domnului muntean Șerban Cantacuzino (1678-1688). Copilăria lui D. C. este influențată de educația primită de la eruditul călugăr cretan Ieremia Cacavela. La 15 ani, D. C. este trimis de tatăl său la Constantinopol, pentru a-l schimba pe fratele său mai mare Antioh (1670-1726 Iași), aflat ostatic la curtea sultanului. După trei ani, în pofida intrigilor domnului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), D. C. se întoarce acasă. La moartea părintelui său în martie 1693, este proclamat domn de boieri. dar nu obține confirmarea Porții și în aprilie este obligat să se întoarcă în capitala imperială.

Partea a doua (63-140) are ca motto un citat din D. C. privitor la tinerețea sa zbuciumată. Cele opt capitole prezintă perioada petrecută de D. C. până la obținerea domniei la 23 noiembrie 1710. În cei 17 ani petrecuți la curtea sultanului, el își va continua studiile, concretizate prin scrieri publicate, și își va extinde relațiile în elita politică, diplomatică și culturală din Constantinopol, în special la Academia Patriarhiei. S-a căsătorit în 1699 cu Casandra, fiica lui Ș. C., iar în perioadele 1696-1700 și 1705-1707 a deținut funcția de capuchehaie (reprezentantul diplomatic) fratelui său, care obținuse domnia Moldovei.

Cele șapte capitole ale părții a treia (141-196) sunt dedicate scurtei sale domnii în Moldova. Încrederea turcilor în Cantemir era așa de mare, încât nu numai că nu a cumpărat domnia, dar sultanul i-a acordat și o sumă pentru cheltuieli inaugurale. Motto-ul acestei părți este un citat din Neculce referitor la aprobarea de către boieri a alianței secrete cu țarul Petru cel Mare, încheiată în aprilie 1710. Dar înfrângerea rușilor și moldovenilor de către marele vizir la Stănilești, pe Prut, în iulie, îl obligă să se refugieze în Rusia, împreună cu familia și boierii credincioși.

Partea a patra (197-293) prezintă exilul din Rusia, încheiat cu moartea fostului domn. Motto-ul este reprezentat de un citat din ordinul țarului prin care Cantemir era numit consilier secret și senator. Din această poziție, fostul domn va încerca, fără succes, să-l influențeze pe Petru pentru a relua războiul cu Imperiul Otoman. Dispunând de timp și fiind lipsit de griji materiale, fostul domn a putut să se dedice scrierilor culturale (Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane), care-l vor  pune în legătură cu intelectualii din Europa.

Fiul său, Antioh (1709-1744), a servit în diplomația țaristă și s-a făcut cunoscut ca scriitor de limbă rusă. 

Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost reînhumate în 1935 la biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

Glosarul (295-298) cuprinde numeroase cuvinte turcești din epocă.

Bibliografia (299-302) folosită pentru redactarea cărții include, printre altele, lucrări ale lui Dumitru Almaș, Teodor Burada, Dimitrie Cantemir, Mihai Guboglu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Neculce, Petre P. Panaitescu, Alexandru Rosetti, Grigore Tocilescu și Alexandru Xenopol. De asemenea, patru lucrări sunt în limba rusă și trei în franceză.

Reportaj al revistei „Tomis” din Constanța

 Reportaj T

Dealurile Băltăgeștilor... Niște munți ratați, acoperit până-n creștet de armurile verzi ale codrilor. Dar aceasta, cândva, pe vremea când lăncierii și arcașii Romei înălțau, acolo, în mijlocul pădurilor de ulm nesfârșite, cetatea botezată cu însuși numele acestora, Ulmetum. Acum, după aproape 2000 de ani, ulmii aceia falnici și-au stins flacăra verde a sevelor, au pierit. N-au mai rămas decât temeliile lor de pământ, roase, la rându-le, până la tăria stearpă a pietrei. Dealurile Băltăgeștilor au coborât la jalnica stare a unor pășuni doar cu numele. Așa și le amintesc cei mai bătrâni dintre bătrânii locului, peste a căror copilărie a strălucit Ziua marii, îndelung năzuitei Redobândiri. Ziua în care Dobrogea, revenită între hotarele României, i-a primit pe învingătorii de la Plevna și Grivița cu toată ofranda de flori a grădinilor și a câmpurilor. Așa au rămas, așa se părea că vor rămâne sterpele dealuri, înveșmântate doar primăvara de iarba puțină, sărăcăcioasă și aspră.

O singură dată au cutezat oamenii să-și împlânte tăișul uneltelor în lutul și piatra colinelor sterpe. Și atunci, doar spre a evoca, cinematografic, prin tranșeele și redutele adâncite în pantele costelive, memoria jertfei și biruinței de la Plevna.

După ce s-a încheiat turnarea celui din urmă cadru, după ce „recuzita” redutelor a fost demontată și strânsă, dealurile au coborât, iarăși, în împietrirea lor din care se părea că iarăși nu va mai încerca nimeni și niciodată să le mai smulgă...

Dar, într-o zi de toamnă, de la începutul deceniului al optulea, al veacului nostru dealurile au fost răscolite, din nou, de uneltele oamenilor, care nu purtau uniformele pământii ale dorobanților, nici pe cele sângerii ale călărașilor, și nu descinseseră aici spre a reclădi doar o efemeră imagine a nepieritoarelor fapte de arme puse la (...).

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”

„Drumeț în calea lupilor” (DRAGOȘ & STOIAN 1987)

 Nicolae Dragoș & Mihai Stoian, Drumeț în calea lupilor. Filmul unei existențe reale liber interpretată, Eminescu, București, 1987, 479 p.

5 Răpirea

48 Preludiul

380 Procesul

417 Asasinatul

435 Epilog

Inaugurarea Cazinoului din Constanța în 1911 („LITORAL”)

 ***, Știați că..., „Litoral”, Constanța, 15 iun. - 15 sep. 1970

... în luna august 1911, cu prilejul inaugurării noului Cazino de la Constanța, Alexandru Davilla, împreună cu trupa sa de teatru, a prezentat, printre altele, piesele „Gringoire”, „Refugiul” și „Cântecul lebedei”? Spectacolele s-au bucurat de un deosebit succes din partea publicului localnic și a vizitatorilor orașului.

„Constantin Pleșa” („LITORAL” 1970)

 ***, Constantin Pleșa, „Litoral”, Constanța, 15 iunie - 15 sep. 1970

Între stadionul din Medgidia  și Wembley-ul londonez este o distanță mare, o distanță pe care fundașul stâng al Farului, Constantin Pleșa, a parcurs-o într-un timp relativ scurt, când, junior fiind, a îmbrăcat tricoul echipei naționale. Apoi au urmat anii de stagnare. Cauza: o viață neordonată, superficialitate în pregătire. Și dacă astăzi vi-l prezentăm ca titular al Farului, meritul este numai al lui. El a reușit să se debaraseze de tot ceea ce îi dăuna, devenind, prin muncă și seriozitate unul din cei mai constanți jucători ai Farului. „Mi-am dat seama că viața neordonată, că superficialitatea în pregătire mă vor scoate efectiv din echipă. A fost greu la început să revin la un regim de antrenament ordonat. Dar, treptat am reușit. Astăzi pot să spun că forma mea sportivă a ajuns la o cotă înaltă. Acum evoluez pe postul de fundaș stânga și mă descurc destul de bine. În viitorul campionat, trebuie să-mi ordonez mai bine jocul, să deposedez adversarul cu mai multă eficacitate și să-mi măresc viteza. Pentru aceasta, sunt necesare ore în plus de pregătire, dar nu mă tem.”

La 28 de ani, Constantin Pleșa, printr-o pregătire constantă, poate să-și aducă un aport și mai mare la succesele viitoare ale fotbalului constănțean. Resursele lui fizice și tehnice nu au fost încă total valorificate. Suporterii au încredere în el. Fundașul stânga, cu acțiuni temerare în atac, poate să realizeze în viitorul campionat un joc tehnic, spectacular, așa cum îl dorim cu toții.

„Scrieri literare” (HASDEU 1897)

 B. P. Hasdeu, Scrieri literare, Minerva/Arcade (P. Cornea), București, 1989, 360 p.

Poezii (1873)
5 Frunzele („Columna lui Traian”, 15 feb. 1871)
6 Craniul lui Mihai cel Viteaz („Columna lui Traian”, 23 aug. 1871)
7 Viersul („Columna lui Traian”, 11 apr. 1872)

8 La România („Columna lui Traian”, 13 mai 1871)
11 Complotul bubei („Traian”, 31 dec 1879)
16 Dorul („Columna lui Traian”, 19 oct. 1870)
18 Sărăcia („Columna lui Traian”, 20 apr. 1870)
20 Vornicul Iancu Moțoc („Columna lui Traian”, 30 apr. 1870)
22 Ovidiu la Gurile Dunării („Columna lui Traian”, 15 aug. 1872)
25 Bradul („Lumina”, 1863)
26 Femeia înecată („Din Moldova”, 1862)
27 Ionașcu-Vodă („Din Moldova”, 1862)
28 Ciocârlia
29 Magda lui Arbore („Ateneul român, mai -iunie 1862)
30 Lui N. Nicoleanu („Satyrul”, 6 martie 1866)

Sarcasm și ideal (1897)
33 Alb și negru („Revista nouă”, 15 feb. 1888)
34 Mater Dolorosa („Revista nouă”, 15 ian. 1888)
39 Ștefan și Radul („Columna lui Traian”, 23 aug. 1870)
41 Gaudeamus („Revista nouă”, 15 sep. 1889)
41 La casa de nebuni („Revista nouă”, aug-sep. 1889)
47 „Cântecul de leagăn” de Iulia Hasdeu („Revista nouă”, 15 feb. - 15 mar. 1892)
50 Dumnezeu („Revista nouă”, 15 dec. 1894)

Din periodice
59 Adevăratul poet („Din Moldova”, 1863)
60 O doină postumă („Aghiuță”, 20 feb. 1864)

Addenda
61 Sunt român 
61 [Domnița Voichița]

Proză
75 Micuța [Trei zile și trei nopți din viața unui student] („Lumina (Din Moldova)”, 1862) („Aghiuță”, 1864)
116 Ursita. Nuvelă istorică („Buciumul”, 1864) („Revista literară și științifică”, 1876)

Teatru 
193 Răzvan și Vidra. Poemă dramatică în cinci cânturi

333 Paul Cornea, Postfață

358 Bibliografie selectivă