Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, București, 1950
3 Prefață - Ion Manole
27 Introducțiune
45 Clucerul Alecu Gheorghiescu
54 Din vremea lui Caragea
69 Școala de acum 50 de ani
85 Partidele politice
93 O călătorie dela București la Iași înainte de 1848
106 Dascălii greci și dascălii români
107 118 Amintiri despre Grigorie Alexandrescu
137 Nicu Bălcescu
Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p.
Prefaţa autorului
Întâia
ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea
României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în
Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu
puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la
curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului
1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de
multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă.
Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?
Tămăduindu-mă
la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General
Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform
îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi
continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe
frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa
lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi
dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.
Pun acum
această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau
viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor
care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că
atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit
întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum
este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e
cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…
În
aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să
uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri.
Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci
în luptele noastre cu ungurismul:
I. De la
venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul
şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în
principat;
II.
1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai
Vodă Viteazul;
III.
1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea
principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;
IV.
1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;
V.
1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;
VI.
1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu
împăratul;
VII.
1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc
până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.
Am
consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra
chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea,
Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson
(„Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga
(mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de
Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala
românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”,
„Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock
(„Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe
„), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile
distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat
la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei
ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.
Stăpânirea
ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora
în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor
ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din
jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o
Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele
Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.
Vasile Stoica
Washington D. C., 1 Noiembrie 1917
https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-regelui-carol-i-577625.html
Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti.
Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos.
Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.
Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.
Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine".
Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni.
Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubituluisău popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!"
Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre.
Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem,care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de careCerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.
(...)
Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri.
Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:
1.
La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.
2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru
sporirea capitalului, şase sute mii de lei.
3.
La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea
capitalului, cinci sute mii de lei.
4.
Pentru întemeierea unui internat de fetede ofiţeri în armata mea, cu un
institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane
lei.
5.
Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei.
(Urmează alte 12 legate).
Înălţând rugăciuni
fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să
răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie
înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899.
//CAROL//
Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu.
//
CAROL//
I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie
până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului
Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să
înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi
libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă,
iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor
internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din
Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă
România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor
subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă,
austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său
să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi
români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului
nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor
Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva
unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de
ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte
instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să
reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile
lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul
naţiunii.
Corbii de Piatra Monastery
The oldest cave monastery in Romania
(50 km from Pitesti), dug into a massive rock wall (XIV century): Corbii de
Piatra Monastery. It hosts the oldest painting ensemble (700 years) and is the
only cult site in Romania that has two functional altars on the same nave.
'Falcata' from the necropolis of Las Angosturas, Granada. Cerralbo Museum, Madrid © Ministerio de Cultura
Dimensions
Length = 63 cm; Maximum width = 5.4 cm; Minimum width = 3.1 cm
Technique
Damascene, wrought and soldered
Material
Silver and iron
Mircea Eliade, Pilotii orbi, Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937
Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de
la 1918 încoace, nu este cea mai gravã
crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în
folosul elementelor alogene, cã s-a
nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si
învãtãmânt, cã s-au nationalizat
profesiunile libere – toate aceste crime
împotriva sigurantei statului si toate aceste
atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã
marea victorie finalã – sã fie iertate.
Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti
1916-1918 – lãsând sã se astearnã
uitarea asupra întunecatei epoci care a
urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi niciodatã uitatã:
acesti aproape douãzeci de ani care s-au
scurs de la unire. Ani pe care nu numai
cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea
noastrã o epocã sigurã de pace
atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a
statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire
încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata
contemporanilor si în fata istoriei:
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba
de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane
furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai
grav, care poate primejdui însãsi
existenta istoricã a neamului românesc:
oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd. Într-una din cele mai
tragice, mai furtunoase si mai
primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã
de niste piloti orbi. Acum, când se
pregãteste marea luptã dupã care se va
sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita
noastrã conducãtoare îsi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile
bãtãlii electorale, micile sau marile reforme
moarte. Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta,
amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu
mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice,
instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state
înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca
nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade,
soldatii tot atât de viteji, femeile tot
atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un
cataclism între timp. Si deodatã,
statele acestea pier, dispar din
istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase
îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine. Luntrea condusã de pilotii
orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni
n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau
de afaceri, tinerii de dragoste si
tãranii de ogorul lor.Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme
povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile
în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare
românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi
apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie,
si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi
istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa
conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un
ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca
sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe
care le mai pot agonisi, la ambitiile pe
care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu
în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea
lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã
se resemneze.
Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi. Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….
La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român -na fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.
Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc. Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame.
Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic… Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.
În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.
Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã! Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã. Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã.
Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã. Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit. ...
Dar
pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si
când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor
glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu
bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct
care conteazã în ceasul de fatã – instinctul
statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind
pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu
aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele
lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri
nici nu mai pare româneascã. Uneori,
când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci
sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu
vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un
neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini - nu mai
are mult de trãit. El, ca neam, nu mai
are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu
unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru
care intereseazã este faptul
cã nici un om politic român,
de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnã un stat. Si asta e
destul ca sã începi sã plângi.
?, În culisele unei decizii „controversate", 19**?20**?
Gheorghe I. Brătianu identifica
printre cele două “poziții-cheie" - respectiv
poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu
în calculele ei strategice - şi Crimeea, care, prin “porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile
cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea
Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de
aici". Referindu-se la deciziile luate în vara
anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în
august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor
politice: „În Transnistria, la Odessa și în Crimeea se găseau
bazele marinei şi aviației ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor,
în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu
bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare. (...) Transnistria şi
Crimeea au reprezentat și reprezintă zona noastră de securitate militară
dinspre “est şi gajul nostru politic". În memorandumul
înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria:,,Aşezată
pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre
Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi
prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu
Europa Centrală și Baltică, dar și un punct strategic, de dominare a libertății
Dunării, a strâmtorilor și a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară
statornică cu Germania, România devine un centru strategic și un pas de
siguranță atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră și Asia
Mică. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de
mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul
Apropiat. România aspiră la acest rol".
Scrisoarea
Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a
României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al
III-lea Reich, ci și o realitate geopolitică și geostrategică întărită de
evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu
a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a
fi “mult mai periculoasă decât Rusia”*. Conducătorul Statului român accepta
existenţa unui stat al Galiției care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărțire de la
Marea Baltică până la Marea Neagră între noi și masa slavă".
Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului
național-țărănist luliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu
pericolul expansiunii panslaviste, dublat de amenințarea comunistă, constituie
duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniți pe țara care are
permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi.” Campania
din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile** şi a reprezentat “o
probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”***.
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roşii,
exigențele războiului de coaliție şi schimbarea direcției de înaintare a
Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus
luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o
scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu
referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru,
următoarele: „L-am trecut din proprie voință, fiindcă aşa îmi impuneau
atât teama de consecințele politice care ar fi putut decurge din oprirea la
Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar.”
La 5 septembrie 1941, în ședința Consiliului de
Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se bateau
germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...)
Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea
să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român
de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Și
după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru?
Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna
să dezonorez şi Armata, și poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare
pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la
revedere! (...) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi
Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”
Evoluţia operaţiilor militare în
Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roșie era
pregătită pentru un război ofensiv „contra Germaniei şi Europei”, după cum observa Mareşalul în aceeași ședință. Schimbarea de direcție a atacului german
crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă
Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român,
la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului și la acceptarea
administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră
de state etnice germane un brat către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în
cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două brațe germane (cel
care pleacă din Sudeți prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la
Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghițirea
poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul
eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să
nu poată să puie mâna pe Odessa și deci să ne prindă aceste două brațe despre
care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau
Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte
german".*
*Procesul
Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediția Marcel-Dumitru Ciucă,
Bucureşti, Editura Saeculum 10&Europa Nova, 1995, p. 210. Marele
pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui
stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului
Cernăuți, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu și expertul
german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile
Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş
legea administrativă românească, prin ordonanțe afişate, Pflaumer s-a
împotrivit pe motiv că “pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulți optanţi".
La 16 iulie 1941, Hitler declara:,,Relațiile noastre
cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie
să luăm în considerare acest fapt și să ne facă, în consecință, să determinăm
frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunavointa altor popoare.
Relațiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest
principiu" (Apud Eugen Preda, Miza petrolului..., p. 85). O hartă a planului lui Alfred Rosenberg privind crearea
unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti
din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța). Transnistria şi Volânia
Orientală, se găsește în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton
şi a fost publicată în cotidianul Izvestia din 4 mai 1990. Într- un raport al
Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 20 octombrie 1939,
privind problema ucraineană și Pactul Molotov - Ribbentrop, se menționa faptul
că „Germania nu a înţeles să abandoneze
vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema
ucraineană joacă un rol de frunte deși „una dintre clauzele secrete ale
Acordului germano-sovietic prevede renunțarea din partea Reichului la agitarea
sub orice formă a problemei ucrainene și recunoașterea Ucrainei Sovietice drept
singurul stat legal al poporului ucrainean" (Apud Academia
Română/Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI
privind spațiul sovietic..., p. 75-76). Ofiţerii de informații români
avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg,
directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un
corp de 300 de experți care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile
ucrainene. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze și datorită
pretențiilor absurde și exorbitante ale naționaliştilor ucrainieni grupați in
UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea
insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu spijinire
încercuirea României de către o Ucraină Mare. Referindu-se la
importanța geopolitică a Transnistriei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu
scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se
ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile
asiatice germane. Una pe dåra de populații germane care din Boemia până în
Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dără de populații germanice care
se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un
clește germanic care ar fi subjugat-o economicește și politicește. Pentru a
înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special
Odessa" (Apud loan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu,
Editura Tempus, Bucureşti, 1993. p. 257). La
începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele
ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în
zona de sub ocupația germană, elementele ucrainene sunt protejate iar toate
organizațiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au
trecut din Ungaria şi Galiția Orientală în Galiția Occidentală, au fost
încorporate in jandarmerie şi poliție. „De asemenea - scria Kurt Welkisch,
numerosi naționaliști ucraineni din Galiția Orientală, refugiati in zona
germană, au fost numiți primari și funcționari administrativi în Galiția
Occidentală". (Apud Vitalie Väratec, Preliminarii..., p. 222).
Informații extrem de importante despre raporturile dintre minoritatea
ucraineană și autoritățile statului român se pot citi în Pavel Moraru, Bucovina
sub regimul Antonescu (1941-1944), vol. I, Editura Prut Internațional,
Chişinău, 2004, p. 106-108 şi Idem, vol. II, Editura Prut Internaţional,
Chişinău, 2007, p. 93–103 și p. 118-125.
Mihai Antonescu, vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la
9 august 1941, în fața lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la
Bucureşti, poziția Guvernului român privind trecerea Nistrului și problema
teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acțiunea sa
militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească,
distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistriană; al
doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al
treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru rațiuni
politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii
la graniţele de mâine ale Țării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic,
acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la
ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele
distrugeri.” Şeful diplomației româneşti a insistat asupra faptului că România
nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la “soluționarea problemei ruse, exercitând un rol direct în
soluțiunile ce se vor da fie la împărțirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influență”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu
ministrul german, că “târguiri internaționale pe
drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar
acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a
fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa
ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate
- afirma ministrul de externe român - să existe nici o compensație între
drepturile de la Răsărit și între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate
considera nici o ipoteză de discuție măcar în această privință, drepturile
noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe".
Întregul efort politico-diplomatic şi militar
al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la
viitoarea “masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate
interesele și aspirațiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara
anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde
însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile
unei viitoare reglementări (...) Am obținut cât se poate obține în
circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi
satisfăcute şi că «eforturile și loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (...)
Experiența catastrofală a lugoslaviei și Greciei demonstrează îndeajuns că
politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai
importante: conservarea patriei. Credem că aceeași politică va realiza și
mărirea ei", afirma Mareşalul Ion
Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului
national-țărănist Iuliu Maniu.
Trecerea Nistrului și
prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul
societatea românească și să constituie motive de permanentă divergență între
Conducătorul Statului și liderii partidelor „istorice". Impresionantul număr de memorii (16 după 22
iunie 1941)* pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru
a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă
neînțelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Schimbul de opinii și răspunsurile
extrem de dure ale Mareşalului Antonescu reflectă faptul că cele două părți se
aflau, după evenimentele din vara și toamna anului 1940, pe poziții și viziuni
ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor
două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecință a
acestei imposibile înțelegeri. Partidul Național Țărănesc şi cel
Național Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenții
speciale din partea Special Operations Executive al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna
faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o
rezistență pasivă și chiar la sabotaj activ. Iuliu
Maniu avea să fie, pentru Special Operations Executive, “omul tuturor speranțelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii"
* Valoarea protestatară prin acţiunea celor două
partide se reducea la acțiunea unor fițuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenția Consiliului de
Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice... Dar care era
atunci importanța ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un
tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de
razboi, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre
întregi cu numele organizațiilor bancare şi industriale care au profitat de pe
urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu
germanii şi îmbogățiții de război din cele două partide...",
mărturisea Eugen Cristescu la procesul din mai 1946 (Apud Horia Brestoiu, O
istorie mai puțin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141).
În vara şi toamna anului 1940, când poziția Marii Britanii, în
Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul
providențial (“Maniu sau nimic!"), astfel încât se
şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din țară. Deşi
ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să
telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspirație
și prea obsedat de problemele constituționale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală
practicate în imperiul austro-ungar, SOE dorea să-l evacueze în
Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe
care ar fi putut-o organiza în interiorul țării, cu o mai mare eficiență de
acolo, era principalul obiectiv al serviciului secret britanic. În
depoziția pe care a făcut-o în fața anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6
august 1946, fostul adjunct al şefului Secției Contraspionaj a Abwehr-ului din
România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relațiile
dintre liderul național- țărănist şi Intelligence Service, următoarele: „După
informațiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind
rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliților lui, şeful Secției
3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităților române arestarea imediată a lui
Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice.”
Răspunsul autorităților române a fost
stupefiant pentru partea germană:,, (...) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence
Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare
popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecințe
nedorite pentru guvernul român”. Rămâne extrem de
interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca
fiind mai mult decât un conducător al unei organizații de rezistență, şi nu
conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relațiilor
diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii
României ca bază militară germană fără nici un cuvânt de dezacord din partea
Guvernului român, rezidenții SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină
cartierul general al Secției a III-a a SOE pentru România, care coordona
acțiunile de spionaj și război psihologic din spațiul românesc. Locotenent-colonelul
de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul
britanic care a coordonat activitatea agenților secreti britanici din rândul
cetăţenilor români*. În ciuda loviturii pe care Serviciul Special de Informații
a administrat-o Special Operations Executive, respectiv arestarea grupului de
spionaj Rică Georgescu - Ion Popovici, Opoziția din România se va afla într-un
contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a
autorităților statului. Această strânsă
legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor
două partide în relația cu conducătorul Statului şi în perceperea politicii
acestuia.
Marea dezbatere asupra
trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a
fost „discret" alimentate de serviciul de spionaj şi propagandă britanic,
cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării
regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat ce au impus o astfel
de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea
unui interes național major, respectiv ieșirea din război în condiții onorabile
şi reîntregirea țării. Evoluția operaţiunilor militare, marile jocuri"
inițiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînțelegere a cursului
evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eșecul unui
asemenea efort.
Petru Groza, Prin țara celor șase sute de milioane. China de ieri și de azi. Note de drum, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, 342 p.
