Umor

Regele Leopold II al Belgiei (1865-1909) era renumit pentru avariția lui. În cursul unei ceremonii dărui primarului unei comune un drapel.
Primarul era bătrân, iar drapelul era greu.
-Nu era nevoie să-l purtați dvs., să nu obosiți! - îi spuse regele primarului.
-Sire, daniile dv. n-au cântărit niciodată prea greu.





SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Umor

Politologul american Henry Kissinger (n. 1923), fost consilier prezidențial în politică externă în 1969-1975, s-a adresat astfel invitaților la un dineu:
-Diplomații să fie atenți la tot ce spun, deoarece sunt înconjurați de ziariști, iar ziariștii să nu ia în serios tot ce aud, deoarece sunt înconjurați de diplomați!




SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Umor

La căderea de la putere a gvernului de specialiști având ca șefi pe Constantin Argetoianu și Nicolae Iorga (1932), Argetoianu imediat dă fuga la Tezaur, urmat la mic distanță de Iorga. Pe acea vreme, cea mai mare bancnotă era de 1 000 lei, pe care era imprimat „lei una mie”.
Argetoianu, când băga banii în geantă, spunea:
-Una mie, una mie, una mie...
Iorga îi zice:
-Dar mie nu-mi dai?
-Când o să scrie pe bancnotă „una ție”, atunci îți voi da, răspunse Argetoianu.


SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Umor

Policrate, tiranul din Samos, îi dărui poetului grec Anacreon (560-478 î. H.) patru talanți drept răsplată pentru poeziile sale valoroase. Tot gândindu-se ce ar fi putut face cu suma aceea mare de bani, poetul nu reuși să închidă două nopți. În cele din urmă îi aduse tiranului banii înapoi, spunându-i:
-Darul e valoros, dar somnul meu valorează cu mult mai mult!



SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Umor

Prozatorul și eseistul francez Andre Maurois (1885-1967) a fost întrebat odată:
-Cine a schimbat mai mult istoria: Cezar sau Napoleon?
-Până acum nimeni nua schimbat istoria cu mai mult succes decât au făcut-o istoricii.




SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Umor

Într-o zi, o domnișoară cam prostuță, dar încrezută, stătea de vorbă cu scriitorul și filosoful francez Charles Montesquieu (1689-1755) abordând cele mai ciudate subiecte și vorbind întruna, deși filosoful tăcea... ca un filosof. La un moment dat, ea îl întrebă ce părere are despre fericire.
-Fericirea este fecunditatea pentru regine, sterilitatea pentru domnișoare și surzenia pentru cine se întâmplă să stea lângă dumneata.





SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.
 

Umor

Un preot veni în vizită la Ana de Austria (1601-16660, soția regelui francez Ludovic XIII. Aceasta nefiind gata să-l primească, îi spuse fiului ei, viitorul Ludovic XIV, în vârstă de 9 ani, să-i țină companie musafirului.
Copilul, care voia să se joace în curtea palatului, nu știa cum s-o șteargă. În cele din urmă trecu la subiectul care-l interesează pe orice preot.
-E adevărat, domnule abate, că Dumnezeu este peste tot?
-Desigur, copilul meu.
-Atunci vă las cu Dumnezeu și mă duc să mă joc....





SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.
 

Umor

Un astrolog prezise unei prietene a regelui francez Ludovic XI (1461-1483) că va muri peste opt zile, ceea ce s-a și întâmplat. Furios, regele l-a chemat pe astrolog, poruncind oamenilor săi ca la un semn să-l arunce pe fereastră.
-Spune-mi tu, care ești atât de știutor, când ai să mori?
-Cu trei ore înaintea Maiestății Voastre!
Regele se înfricoșă și porunci să fie cât mai bine tratat, ca să nu i se întîmple ceva...





SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Umor

Poetul francez Jean de la Fontaine (1621-1695) era foarte uituc. Prințul de Conde, un mare comandant militar francez al epocii, îl invită la un dineu, dar poetul uită. Prințul se simți jignit și se supără. Un prieten îl sfătui pe La Fontaine să-și ceară scuze. Dar când Conde îl văzu, îi întoarse spatele.
- Vă mulțumesc monseniore! - spuse abilul fabulist. Mi s-a spus că sunteți supărat pe mine, dar văd că nu-i adevărat.
-Iată ceva ciudat - ripostă prințul surprins. De unde știi că nu-i adevărat?
-Alteța voastră îmi întoarce spatele. Dar acest lucru nu-l faceți niciodată în fața unui dușman!
Conde, învins, întins mâna poetului.





SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

SIMON SINGH: Cartea codurilor. Istoria secretă a codurilor și a spargerii lor

Traducere de Domnica Drumea
376 p.

Cartea codurilor spune povestea luptei permanente dintre cei care vor să păstreze secrete informațiile și cei care vor să le descopere, dintre creatorii de coduri și spărgătorii de coduri. Eroii cărții lui Simon Singh sunt marii matematicieni - întee care Charles Babbage și Alan Turing - a căror muncă a rămas decenii de-a rândul secretă, dar care au influențat hotărâtor cursul istoriei.


SURSA
Vlad Zografi, Catalogul cărții de știință Humanitas 2011, p.26.

SIMON SINGH: Marea teoremă a lui Fermat

Povestea unei enigme care a contrariat cele mai luminate ale lumii vreme de 358 de ani

Traducere de M. Moroianu și L. Gervescu
298 p.

„Am descoperit o demonstrație cu adevărat minunată, dar nu am aici destul spațiu pentru a o scrie”. Acestea sunt cuvintele notate de matematicianul Pierre de Fermat pe marginea unei pagini din ediția Aritmeticii lui Diofant, în 1637. Vreeme de 358 de ani, marii matematicieni ai lumii au încercat în zadar să găsească demonstrația teoremei lui Fermat, devenită simbol al misterului matematic. Cartea lui S. S. e povestea minunată a căutării demonstrației teoremei lui Fermat, dar și povestea dezvoltării matematicii.

SURSA

Vlad Zografi, Catalogul cărții de știință Humanitas 2011, p.26.

SIMON SINGH: Big bang

Originea universului

Traducere de Vlad Zografi
460 p.

În 1992, satelitul COBE a transmis spre pământ date legate de radiația cosmică de fond, iar acestea au fost transformate în imagini care au făcut repede înconjurul lumii. Era cea mai veche mărturie privind universul nostru, „semnătura lui Dumnezeu”, care scotea în evidență infime variații ale densității materiei din universul timpuriu - germenii galaxiilor și stelelor, în ultimă instanță semințele din care am apărut și noi. Această descoperire, considerată una dintre cele maimari din toate timpurile, venea să certifice valabilitatea modelului bing bang: universul nu e etern și imuabil, ci s-a născut dintr-o explozie și se află în expansiune.
În Bing bang, S. S. scrie istoria ideilor și modelelor pe care ni le-am făurit despre univers,  de la desprinderea științei de religie și mit până în prezentul cercetărilor prin sateliți. Copernic, Galilei, Einstein, Hubble, Garnow sau Hoyle sunt personajele unei povești pasionante la care participăm și cu mintea, și cu sufletul. Însă dincolo de povestire, admirabil construită, în cartea lui Singh găsim analiza fină a înseși condiției cunoașterii științifice.

SURSA

Vlad Zografi, Catalogul cărții de știință Humanitas 2011, p.26.

Bucureștiul istoric (M. D. R. T. 2011)

Bucureștiul, situat în sud-estul țării, este de departe cel mai mare oraș românesc (cu aproape două milioane de oameni) și este centrul cultural, industrial și financiar al țării. Conform legendei locale, orașul a fost întemeiat de un cioban numit Bucur, care își păștea turmele pe malul râului Dâmbovița. Deși a fost menționat pentru prima dată în documente oficiale din secolul XV, Bucureștiul a devenit capitală a României doar la mijlocul secolului XIX.
Străzile Bucureștiului reflectă adesea supranumele "Micul Paris al Estului" dat capitalei în perioada interbelică pentru arhitectura ei elegantă și înfloritoarea viață culturală. Bucureștiul poartă, de asemenea, cicatricile celor patru decenii de regim comunist, care a ordonat demolarea unor întregi cartiere rezidențiale pentru a face loc unor largi bulevarde și a unor masive clădiri monumentale și a rapidei și uneori haoticei dezvoltări după 1989.

Primul palat voievodal  din București a fost construit din ordinul lui Vlad Țepeș, personaj istoric care a inspirat personajul Dracula din romanul lui Bram Stoker cu același nume. Palatul, reședință a domnitorilor Valahiei în secolul XV, a fost înlocuit cu o nouă curte după un cutremur devastator și un incendiu care l-au distrus parțial în prima jumătate a secolului XVIII. Rămășițele vechii curți rămas neacoperite între 1967 și 1972 ca urmare a cercetării arheologice. Fragmente din sistemul de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, geometria internă originală împreună cu câteva elemente arhitecturale decorative și zidurile alcătuiesc acum muzeul în aer liber Curtea Veche în centrul Bucureștiului.

Cartierul istoric al Bucureștiului a cunoscut o renaștere în ultimii câțiva ani și a devenit unul din cele mai populare zone de distracții ale capitalei. În timpul verii, străzile sale - Smârdan, Franceză, Șelari, Sf. Dumitru, Gabroveni și Covaci - sunt aglomerate cu mese unde puteți savura o cafea, o bere rece sau o salată sau o friptură. (...)

Palatul CEC, una din cele mai impresionante clădiri din București, găzduiește Casa de Economii și Consemnațiuni (fosta Casă de Depozite, Consemnațiuni și Economii, pe scurt CEC, o bancă de economii de stat înființată în 1854). Acesta se află pe faimoasa Cale a Victoriei, cea mai elegantă magistrală a capitalei, și a fost terminat în 1900 într-un stil eclectic cu elemente arhitecturale franțuzești distinctive.

Palatul Ministerului Agriculturii este considerat una din cele mai frumoase clădiri din București. Acesta se află lângă Piața Universității și a fost proiectat în stilul Renașterii de un arhitect francez. A fost sediul aceleeași instituții de la terminarea sa în 1896. Clădirea în formă de U cuprinde două aripi simetrice care închid o curte elegantă. Este remarcabilă pentru basoreliefurile de pe fațada sa, ceas și cupolă.

Considerat de unii o dovadă a măiestriei constructorilor români și de alții o monstruozitate arhitecturală, Palatul Parlamentului (cunoscut, de asemenea, ca "Casa Poporului") este cu toate acestea principalul reper al peisajului urban al Bucureștiului. Subiect a trei înregistrări în Cartea Recordurilor, este cea mai mare și costisitoare clădire administrație publică din lume, cu 270 metri lungime, 245 metri lățime și 86 metri înălțime. De asemenea, se extinde cu circa 82 metri sub nivelul solul și acoperă 66.000 metri pătrați. Un milion metri cubi de marmură,  1.000 tone de bazalt, 900.000 metri cubi de lemn, 3.500 tone de cristal, 2.800 de candelabre, 220.000. metri pătrați de covor și 3.500 mp de piele au fost folosite la construcția sa printre alte materiale. 200 de arhitecți și aproximativ 20.000 de muncitori au lucrat la clădire și cele aproximativ 1.000 de camere ale sale. Construirea a început în 1980 după demolarea a șapte kilometri pătrați din vechiul centru al orașului. Cartiere întregi au fost dărâmate, în timp ce multe clădiri cu valoare istorică au fost printre acelea distruse pentru a elibera locul.
Proiectul a fost vârful de lance al dezvoltării unui nou centru al orașului, care include clădiri ce găzduiesc un număr de instituții de stat. Din fața Palatului începe bulevardul Unirii lung de 4 km și lat de 120 m, care este decorat cu un număr de mari și mici fântâni arteziene, cu sculpturi ornamentale din piatră.


Grădina Cișmigiu, cel mai vechi parc public al capitalei, este situată vizavi de Primăria Bucureștiului, pe bulevardul Regina Elisabeta. Parcul este o oază verde de 17 hectare în inima orașului, cu un lac în centrul său. A fost amenajat la mijlocul secolului XIX de un peisagist anterior responsabil al Grădinii Imperiale din Viena. Atracțiile includ o galerie circulară în aer liber cu busturile marilor scriitori români, un monument din marmură în onoarea eroilor francezi care au murit în Primul Război Mondial în România și, pe locul numit "La Cetate", ruinele unei mănăstiri construite în secolul XVIII.

Cel mai mare parc din București ocupă o suprafață de 187 de hectare și a fost inaugurat în 1936. Amenajat în nordul orașului în jurul Herăstrăului, unul din lacurile formate de râul Colentina, parcul este perfect pentru o plimbare pe jos, o plimbare cu bicicleta, o plimbare cu rolele, skateboarding sau pentru o plimbare cu prietenii la una din terasele locale. În timpul verii, puteți face o plimbare cu barca pe lac, care are o suprafață de 70 hectare. În parc se află, de asemenea, fascinantul Muzeu Național al Satului "Dimitrie Gusti", unul din cele mai mari și mai vechi muzee din Europa, cu 70 de case din întreaga țară, biserici din lemn, o moară de apă, o moară de vânt și multe unelte tradiționale.

Căldărușani este situat pe o peninsulă în lacul cu același nume, la 40 km nord-est de București, o zonă acoperită odinioară de desul Codru al Vlăsiei. Mănăstirea a fost ridicată în 1638-1639 din cărămizi și pietre de râu. Construcția de azi păstrează încă urme ale elementelor arhitecturale originale - turla, arcadele pivniței și vechea sală a tronului a domnitorului valah Matei Basarab. Mănăstirea are o bogată colecție de artă medievală, cărți vechi, câteva tablouri de început ale faimosului pictor român Nicolae Grigorescu și o expoziție de icoane vechi.

Mănăstirea Cernica, situată la doar 14 km de București, a fost construită la începutul secolului XVII în mijlocul unui lac înconjurat de păduri. Cernica este loc de pelerinaj pentru români din întreaga țară. Ei vin aici atrași de Sfântul Calinic, starețul mănăstirii între 1818 și 1850, una din cele mai importante personalități religioase din secolul XIX. Conform legendei, starețul avea darul de a citi sufletele oamenilor și era cunoscut ca exorcist, slujbă religioasă care este oficiată și în ziua de azi la Cernica. Muzeul Mănăstirii Cernica găzduiește o importantă colecție de obiecte valoroase, manuscrise, acte medievale, icoane vechi, bijuterii și tablouri. Este posibilă cazarea la cerere la un preț modic.

Splendidul Palat Mogoșoaia din cărămidă roșie se află la 14 km de București. Construit la începutul secolului XVIII de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, este considerat o capodoperă a stilului care a combinat elemente venețiene și otomane și a devenit cunoscut ca "brâncovenesc". Palatul, care este așezat în mijlocul unei curți impresionante, are o minunată pivniță boltită și camerele fostei reședințe domnești amplasate pe fiecare parte a coridorului de la etajul superior. Are, de asemenea, o verandă cu vederea spre lac. Mogoșoaia găzduiește Centrul Cultural al Palatelor Brâncovenești, o instituție care organizează expoziții de artă etnografică și contemporană, concerte și alte evenimente culturale.

(...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 4-8. (Bucharest - "Little Paris of the East")

Măcelarii în breasla cojocarilor din Lipova în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Se simțea foarte tignit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. Înșă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă* în rîndul calfelor**, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîndu-și feciorul patron la măcelărie.
Asta nu era însă deocamdată cu putință.
Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, cari tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.
Nu-i vorba, dacă starostele*** ar fi fost om de înțelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă însă era foarte mîndru de starostia lui si nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie. Apoi nu era nici Hubăr omul în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.
Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vază și să învețe să se deprindă să fie om de capul lui. (...)
Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude - dînsa la Buda**** și Pojon*****, iar bărbatul ei la Viena: oriușiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită pentru starea lui.
(...) Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea locul pînă după Paștile românești, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.
Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:
- Iacă, băiete! cartea drepturilor tale, și să nu uiți niciodată că trebuie să păzești cinstea breslei. Să fii harnic și ascultător, cinstit și vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!
Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vorbea și el tuturor ce luau condica de călătorie de la dînsul.
(...)
Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.
(...)
Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sînt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.
La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un ungur de la Dobrițin****** și un slovac de la Bichiș*******, iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr 75, București, 1977, pp. 34-36.

Germani versus români în Banat în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
- Iată, - zise ea cu liniște sărbătorească - în loc de a-și vedea de școală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluțesc unul pe altul. Și cîte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîmplă astfel de lucruri!
- Se înțelege, grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La români însă toate merg una peste alta!
- Așa e, ziseră cîțiva, în vreme ce iar alții rîseră.
Lucrul ar fi fost bun și minunat dacă n-ar fi fost de față și cîțiva români, ai cărora obraji se roșiră, fie de mînie, fie de rușine.
- Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E și la români regulă, se vede însă că nu pretutindenea.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, pp. 12-13.

Umor

Romancierul și dramaturgul francez Tristan Bernard s-a urcat neatent într-un tren rapid cu bilet de personal.
-Trebuie să plătiți diferența - îi spuse controlorul.
-Dragul meu, n-am nici un ban la mine. Dar, ce-ar fi, așa, până cobor eu, să reduceți viteza trenului?

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Umor

Despre Tristan Bernard se povestește că în timp ce se bărbierea la un Figaro de provincie, acesta îl tăie de 3 ori pe față.
-Un moment! - strigă umoristul furios. Dă-mi și mie un brici. Cel puțin să mă pot apăra cu aceeași armă!

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

O adolescentă între aspirația intelectuală și căutarea lui Dumnezeu (FRANKLIN 1901)

<
(…) 
Aveam destulă minte ca să-mi dau seama de inutilitatea încercării de a fi altfel decît eram. În aceste vremuri de aprigă competitive nu exista pentru mine nici o șansă – de un prilej favorabil, nu de talent, aveam în primul rînd nevoie. Destinul socotise de cuviință să nu-mi acorde nici măcar un singur avantaj sau o singură ocazie favorabilă, așa că eram neputincioasă. M-am pus pe lucru să-mi croiesc haina din cât postav aveam. M-am avîntat bărbătește să-mi comprim spiritul în „felul de viață pentru care mă adusese pe lume bunul Dumnezeu”. Am împins, am stîlcit, am făcut zob, dar cum reușeam să-l îndes pe o parte, țîșnea imediat afară pe altă parte și mă sfida să reușesc să-l înghesui în cutiuța strîmtă a locului numit Possum Gilly. (…)

Într-o sforțare zadarnică de a-și astîmpăra această sete necruțătoare, sufletul meu orbecăia prin locuri întunecate și stranii. Pornise în căutarea lui Dumnezeu și cum nu-l aflase, ostenise.

Pe aceeași cale neștiută, pe care ajunsese pînă la mine ecoul vieții mai evaluate, a pătruns și știința despre păcatul și suferința răspîndite pe lume, plînsetul milioanelor de oprimați, de umiliți și călcați în picioare, de uitați de Dumnezeu. Rotițele mecanismului social aveau nevoie să fie ajutate – lucrurile stăteau strîmb. O, de-aș fi putut găsi o cale de îndreptare pe care s-o ofer semenilor mei! Mi-am amețit creierul cu această problemă; eu însămi îmi depășeam propriile puteri. Un bărbat cu asemenea idei, e propriul său blestem, iar o femeie – Dumnezeu  s-o ajute pe femeia care corespunde acestei descrieri! Ea nu e numai o ființă dezrădăcinată, e o ființă fără nici un fel de rădăcină, o ființă solitară!

Recunoscînd acest lucru, m-am întors și l-am blestemat pe Dumnezeu pentru că-mi azvîrlise pe umeri o povară mai grea decît eram eu în stare să duc, l-am blestemat amarnic și o voce dinăuntrul meu mi-a șoptit că nu există cineva pe care să-l blestem. Nu există Dumnezeu. Eram o necredincioasă. Nu că aș fi căutat sau dorit ateismul. Aspiram să fiu creștină și luptam împotriva necredinței. Le-am cerut ajutor creștinilor din preajma mea. Proasta de mine! La fel de bine puteam să-i anunț că sînt o tîrfă. Respectabilitatea mea a dispărut cît ai bate din palme. Unii au zis că e imposibil să nu cred în existența lui Dumnezeu; făceam asta numai ca să cîștig notorietate, și s-au lepădat pe dată de mine.

Să nu cred în Dumnezeu! Eram nebună!

Dar dacă există într-adevăr un Dumnezeu, vor ei să-mi spună cum să-l aflu?

Roagă-te! Roagă-te!

M-am rugat mult și cu înflăcărare, dar mereu auzeam izvorîndu-mi din inimă din inimă șoapta că nu există nimic la care să te rogi.

Ah, amara, disperata foame sufletească de dumnezeire pe care numai un ateu o  poate înțelege! Nimic pentru care să trăiești pe lume; nici o speranță dincolo de mormînt. Asta mă azvîrlea în accese de profundă melancolie.

Dacă tatăl meu ar fi avut o poziție importantă în ținut, în calitate de fiică a lui, fără îndoială că viața mea ar fi fost plină de ocupații placate că nu s-ar fi născut în mine spiritual care mă chinuiește acum. Sau dacă aș fi avut vreun prieten -  cineva care să știe, care să fi suferit și să înțeleagă, cineva căruia să mă destăinui și pe care să mă pot bizui – aș fi putut deveni un caracter foarte frumos. Dar nu era în toată lumea largă un suflet care să-mi întindă mina și mi-am spus cu amărăciune în sinea mea: „Nu există nimica bun pe lume”. Cînd eram în dispoziție mai blîndă îmi spuneam: „Ah, ce încîlceală! Cei care ar avea inima să dea ajutor n-au putere s-o facă, iar cei care au putere n-au inimă”.

Răul, ca un adversar prea puternic la jocul de șah, stă tot timpul în coasta binelui, să-l dea șah-mat ca unui rege slab mînuit.

Îmi lipsește, din păcate, încrederea de sine. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute să trec de momentele grele de viață, și neîntîlnindu-l, eram la vîrsta de șaisprezece ani atît de înrăit de cinică și de păgînă, că să fi colindat trei zile în șir nu-mi găsea omul pereche pe potrivă.>

SURSA

Miles Franklin, Strălucita mea carieră*, editura Univers, București, 1991, pp. 64-66.

NOTĂ M. T.
* My Brilliant Career - Film 1979 SUA (http://www.cinemarx.ro/filme/My-Brilliant-Career-Cariera-mea-stralucitoare-10739.html)

Hoinarii din Australia secolului XIX (FRANKLIN 1901)

<
(…) 
O ajutam pe bunica să-și facă socotelile și să scrie scrisori de afaceri și mă ocupam de hoinarii care veneau cu cerșitul. La Caddagat nu i se refuza niciodată cuiva un blid de mîncare. Asta făcea necesară cumpărarea unei tone de făină în plus pe an  și a aproape încă o tonă de zahăr, ca să nu mai vorbim de ceaiul, cartofii, carnea de vită și altele care se ducea în felul ăsta. Asta fără să punem la socoteală consumul de alimente al celorlalte categorii de călători, de care era plină casa tot anul. Să-i fi pus pe aceștia să plătească pentru casă și masă, familia Bossier ar fi făcut cu siguranță avere. Eu stăteam  de vorbă cu circa cincizeci hoinari pe săptămână și rareori îi vedeam pe unul de două ori. Erau o armată întreagă, ce mai! Suflete fără speranță, fără casă, fără țel, fără rușine, vagabondînd de la nord la sud și de la est la vest -  cîte unii de atît amar de vreme, că-și pierduseră orice ambiție bărbătească și nici nu-și mai doreau altceva.

Erau barbate de toate formaturile, mărimile, vîrstele și felurile – băiețandrul obraznic în floarea tinereții, care prin felul său de a cerși îți arată că umilința situației nu l-a uzat încă, sărmani moșnegi cu un picior în groapă cărora nu le mai rămăsese nici o bucurie pe lume, în afară de bere și de tutun. Erau bărbați zdraveni, în floarea vîrstei, care dorerau cu adevărat să muncească, după cum cereau, și chiulangii netrebnici care trăgeau speranța că nu li se dădea de lucru. Mai erau bolnavii, cei cu școală, ignoranții, schilozii, orbii, cei ticăloși, cei onești, nebunii, sănătoșii. Cîte unii, în stilul cerșetorilor de profesie, invocau asupra mea binecuvîntarea cerului; alții erau posomorîțî și ursuzi iar unii atât de nerușinați și de nerecunoscători , încît spuneau că dîndu-le de mîncare nu-mi făceam decît datoria, căci squatter-ii  trăiesc de pe urma hoinarilor, fiindcă dacă nu monopolizau ei tot pămîntul, ar fi avut și aceștia din belșug. O parte din ultimii citați – aveau în ochi o sclipire care te făcea să te cutremuri uitîndu-te la ei și, în timp ce-și învîrteau spasmodic vîna de bou sau își exersau pumnii, vorbeau ațîțat despre „dărîmarea afurisitelor de îngrădituri”  sau de izgonirea din țară a tuturor squatter-ilor* și împărțirea pămîntului la oameni – arătînd limpede că, deoarece ei eșuaseră, dintr-un motiv sau altul, îi înnebunea să vadă că alții au reușit.

De ce se întîmpla acest lucru într-o țară atît de mare, de tînără și resurse nelimitate? Îmi dădea de furcă această întrebare. Legiuitorii noștri nu sînt în stare sau nu au dorința de a privi lucrurile de față. Nu-și dau osteneala să fie adevărați patrioți și oameni de stat. Australia poate să dea la iveală scriitori, oratori, financiari, cîntăreți, muzicieni, actori și atleți cu nimic mai prejos decît al oricărei națiuni de pe pămîntul acesta. De ce nu e în stare să nască fii adevărați, bărbați! care să aibă atîta suflet, minte, credință, evlavie și patriotism încît să se ridice și să scuture lanțul care ne împresoară tot mai mult cu fiecare zi?
(...)
>

SURSA

Miles Franklin, Cariera mea strălucită**, ed. Univers, București, 1991, pp. 125-126.

NOTE M. T.
* Squatter (eng.) = Persoană care stă ghemuită. În Australia, termenul definea pe colonistul care ocupa fără titlu legal un teren nealocat de autorități sau pe crescătorul de oi și bovine. (http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/squatter)
** Colțul Colecționarului - “Strălucita mea carieră” de Miles Franklin -
23 iulie 2010 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)

Verboncul la Lipova în 1859 (SLAVICI 1894)

<
XIX Verboncul
(...)
Deodată cu recrutarea începuse și Verboncul.
Împărăția* nu adunase de la băieții mai cu dare de mînă banii decît ca să-i împartă între alții, oameni fără de căpătîi, care de intrau de buna lor voie în oaste, mai ales cătane bătrîne, care-și făcuseră rîndul și intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte să scape din război, cu bani strînși acasă.
În vreme ce recrutarea se făcea cu ușile închise, Verboncul era în piață, de față cu lumea ce stătea de dimineața pînă seara îngrămădită, ca să vază cine și cum intră.
La masa pe care se afla o lădiță cu bani, condica, o sticlă cu vin, cîteva pahare și o grămadă de șepci cătănești, ședea ofițerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul și două cătane înarmate, paza steagului.
Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură și vivandiera**, o femeie țanțoșă și bine-npanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viața ostășească și poftea mereu pe trecători să se apropie, să strîngă mîna întinsă de dînșii, să deșerteze un pahar, să prinească șapca și să ia banii.
Acela care prindea mîna ori primea șapca era prins, trebuia să deșerteze și paharul și vrea, nu vrea, era trecut în condică și i se număra și o sută de florini*** drept bani de cheltuială.
Și nu unul era căruia i se-nfunda șapca pe neașteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plîngă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobașul bătea în tobă, trîmbițașul suna, steagul se desfășura și nu-i rămînea decît să jure.
De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă și mamele-și puneau sub lacăt feciorii, iar feneile își țineau de pulpană bărbații cînd, așa, mai după-amiază, zi, Verboncul pleca muzica și cu steagul dezvălit de-a lungul ulițelor ca să îmbărbăteze și pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piață.
Era greu lucru să fii om tînăr, să-i vezi trecînd și să nu te iei după dînșii.
În frunte, cu sticlele pline în mînă și de gît cu vivandierele, mergeau voinicii intrați peste zi, după dînșii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul și muzica, iar după toți, lumea adunată de pe la toate răspîntiile. Buștean ar fi trebuit să fii și să nu alergi la portiță ori la fereastră cînd știi că așa lucru numai rar se poate vedea.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albtros/col. Lyceum nr 75, București, 1977, pp. 245-246.

Ana Obretin, Descoperire inedită: Locul exact unde a fost asasinat Iulius Cezar

MEDIAFAX, București, 11 octombrie 2012

UMOR

Tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) era invitat la un dineu la o prințesă italiană. La un moment dat, valetul îi oferi vin. Caruso îi întinse cel mai mic pahar.
- Scuzați domnule. E vorba de vin obișnuit.
- Tocmai de aceea. Păstrez paharul mare pentru vinul de desert pe care îl prefer...

SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2013

Umor

Filosoful grec Diogene din antichitate fu întrebat care sunt cele mai periculoase fiare.
-Dintre cele sălbatice - tiranul, dintre cele domestice - lingușitorul.

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Umor

Filosoful grec Diogene din antichitate a cumpărat de la un cârciumar un butoi vechi cu 10 drahme, cu condiția să plătească 5 drahme pe loc, iar 5 drahme să rămână dator.
După o vreme, cârciumarul îi ceru și restul banilor.
-Nu ești în toate mințile? Învoiala a fost să plătesc 5 drahme și 5 să-ți rămân dator. Dacă ți-aș plăti acum 5 drahme aș încălca învoiala, căci nu ți-aș mai rămâne dator cu nimic.

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Umor

Un admirator îi spunea filosofului și scriitorului francez Voltaire:
-Hei, maestre, îmbătrânim...
-Ce putem face? Trebuie să ne resemnăm de vreme ce a îmbătrâni este singurul mijloc de a trăi mai mult.

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Umor

Scriitorul francez Jean-Pierre Claris de Florian, autor de fabule, tipărise unul din poemele sale într-o ediție de lux. Textul tipărit în coloană subțire era plasat în mijlocul paginii albe foarte mari.
Scriitorul polemist Rivarol, primind volumul, a comentat:
-Jumătate din lucrare e în alb și este de altfel partea cea mai bună....

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

UMOR - scriitorul francez H. de Balzac

Scriitorul francez Honore de Balzac, care era întotdeauna în pană de bani, s-a întors într-o seară de la teatru fără portofel. După o noapte de nesomn, a publicat dimineața următorul anunț: „Persoana care a găsit ieri, în rândul al treilea de la parterul teatrului, portofelul meu, este rugat să mi-l restituie, căci știu cine este”. A doua zi ziarul a publicat alt anunț: „Persoana care a luat portofelul roagă pe păgubaș, care o cunoaște, să vină să și-l ia”.

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Umor

Din Florența, unde fugise de prim-ministrul francez Richelieu, nobilul de Guise îi scria  lui Bassompieree, care se afla închis la Bastilia: „Dragă prietene, eu sunt aici, ca să nu fiu acolo...”

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

UMOR - scriitorul francez B. de Fontenelle

Scriitorul francez Bernard Le Bovier de Fontenelle, despre care se spune că a toată viața a fost un bolnav închipuit, s-a îmbolnăvit cu adevărat, aproape de centenar, dar refuza să facă apel la medic.
-De ce să vină doctorul, să mor sănătos după ce am trăit toată viața bolnav?

SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.

Revoluționarul italian G. Garibaldi versus Austria în 1859 (SLAVICI 1894)

<
XIX Verboncul
Mari lucruri se pregăteau în lume.
Feciorii duși în cătănie pe la Mantua, Verona și Veneția scriau de acolo că s-au ivit un oarecare Garibaldi****, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme și să-i ridice asupra împăratului*****; iară ungurii șopteau între dînșii și se lăudau prin ascuns că Kossuth****** al lor stă în legătură cu Garibaldi și are și el să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărătești, să-i scoată pe beamteri******* din țară și să facă iar vreme******** ungurească, cum era pe timpul răzmeriței*********.
La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau țara la cale, era, ce-i drept, lucru hotărît căGaribaldi are, cu toți ai lui, să pată mare rușine. Erau însă și acolo oameni care, mai ales prin apropierea Murășului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adecă știrea că italienii au început să arunce beamteri și cătane în mare, în lacul Guarda*, în rîul Adige**, și mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat și ei după italieni.
Pe la Lipova*** nu prea erau, ce-i drept, mulți unguri, dar puteau să vie de pe puste****, unde se sporiseră făcătorii de rele, încît nu trecea zi fără ca să se întîmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.
Curat ca în vremea ungurească!
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, Bucureșt8, 1977, p. 218.

Cei doi ani de călătorie ai unei calfe din Radna în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Nu poate, așa zicea rînduiala breslelor*, să intre în rîndul stăpînilor decît acela care, pe lîngă toate celelalte, a mai făcut și doi ani de călătorie. Așa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are să ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții.
O știa și Hubăr aceasta și ținea și el ca feciorul să treacă prin toate ispitirile.
Hubăroaie însă nu mai putea să aștepte.
Lasă că atîta om avea și ea pe lumea aceasta și viața îi era numai o tînjire fără de dînsul, dar vedea cu ochii cum i s-a stricat băiatul de cînd umbla răzleț prin lume. (...) Gaură în cer nu se făcea dacă Bocioacă, starostele**, închidea un ochi și nu băga de seamă că mai lipsesc vreo șase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă e vorba, oamenii le fac și tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, și mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu, care rînduiește ca copilul să-i vină părintelui în ajutor.
Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorința ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
Nu-i ședea lui bine și nu-l ierta firea să se umilească cerînd de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. (...) Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îi venea, cînd i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce în foc, ca să n-o mai vadă și alții. Timp de un an și jumătate cît a călătorit, n-a lucrat decît vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din banii pe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-și dea măcelăria pe mîna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prin lume, să-și stîmpere valurile tinereților, ca să-și vie în fire și să se facă om așezat.
(...)
Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrînd-nevrînd, era mai prietenos decît mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe românește cînd se întîlnea cu Bocioacă, deși Bocioacă știa mai bine nemțește decît el românește.
N-ar fi fost Bocioacă vrednicde starostie dacă n-ar fi înțeles unde bate gîndul neamțului și n-ar fi știut ce trebuie să facă.
Hubăr era bine cu toți beamterii*** și putea, cînd voia, să facă mult bine, dar și mult rău: de ce adecă cojocarii din Lipova
p. 117-118.