Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

„Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia anonimi care s-au încăpățânat să vorbească românești în satele lor neștiute”

G. A. - Vă convine secolul în care trăiți?

A. P. - Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci. Spre epoca literară a romantismului german de la 1800, când îl puteai întâlni pe Novalis. Sau spre cea a romantismului francez de la 1830. Însă nimic nu mă poate despărți de fapt de secolul XX.

G. A. - Ați știut întotdeauna ce să faceți cu viața dv.?

A. P. : - Întrebarea cred că ar trebui să sune altfel: Ce-a făcut viața cu dv.?

G. A. - Cum ați răspunde la ea?

A. P.: - Au fost momente în care m-am opus și altele în care întâmplările m-au târât cu ele. Dar cred că mai mult am dominat eu evenimentele vieții mele.

G. A.: - Care a fost cea mai grea probă la care a fost supusă conștiința dv.?

A. P.: - O, n-aș găsi o situație atât de gravă în viața mea. Poate am evitat-o dintr-un sentiment al confortului interior.

G. A. - Cum se împacă poezia dv. plină de neliniști, de frământări, în ciuda formei sale clasice, cu „considerații confortabile”, care proclamă dragostea pentru armonie, echilibru, cumpătare?

A. P. - V-aș cita din Faust: „Două suflete trăiesc în mine”. Da, aveți dreptate, constat în mine două atitudini care se văd că se împacă.  Una de observație realistă, științifică, moștenită probabil de la tatăl meu, și o aspirație spre tărâmuri imaginare. Nu cred că le-am amestecat vreodată.

G. A. - Care sunt întâlnirile dv. esențiale?

A. P. - Cea cu Goethe în primul rând. De la 20 de ani l-am tot citit și de atunci mi-a servit drept călăuză. Aceasta a fost o călătorie imaginară. Dintre contemporanii mei m-am înțeles foarte bine cu Tudor Vianu, cu care cred că mă și asemăn structural. La 27 decembrie anul acesta s-ar fi împlinit 80 de ani de la nașterea lui. Mai putea trăi. Ca dealtfel și George Călinescu, un om mai dificil, dar care nu s-a certat niciodată cu mine, în ciuda temperamentului său. În tinerețe era mai sociabil, mai puțin agresiv în judecățile lui. Cu timpul a devenit mai arțăgos. Dacă Vianu era un om sigur, Călinescu era imprevizibil. Rămâne însă unul din cei mai mari și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut. Sunt convins că dacă Vianu și Călinescu mai trăiau, chipul literaturii noastre era altul.

G. A. - Cum?

A. P. - S-ar fi evitat experiențe sterile.

(...)

A. P. - (...) Tata îmi povestea deseori din opera lui Ion Creangă și lăuda limba frumoasă în care sînt scrise. Spunea despre el că este unul dintre românii care știu cel mai bine românește.

G. A. - (...) Ce rol credeți că a jucat limba română în istoria noastră?

A. P. - Un rol primordial. Îl socotesc cel mai puternic factor pentru păstrarea ființei noastre naționale. Trebuie să ne gândim cu recunoștință la țăranii aceia care, anonimi în timpul vieții lor, s-au încăpățânat să vorbească românește în satele lor neștiute, în bordeiele lor prăpădite, ca și cum limba română era lumina fără de care viețile lor s-ar ofili. Singura avere pe care o lăsau din tată în fiu erau cuvintele limbii române. Au vorbit veacuri la rând românește, chiar dacă nu scriau.

- (...) Dacă înainte doar cîțiva își puteau permite să trăiască din scris, azi, oricine are talent și nu se teme de muncă, poate să se întrețină ca profesionist al scrisului, fără a fi silit să se ocupe de o activitate care nu-l interesează. A fost o perioadă mai grea pentru mine în anii 50. Dar și atunci am reușit să mă întrețin din traduceri.

- Revoluțiile, în dezvoltarea omenirii, au fost absolut necesare. (...) Dar, după explozie, se ajunge întotdeauna la un echilibru, la o păstrare a tot ce e bun din tradiție. Ideea de a face `tabula rasa`, de a renunța la valorile create înainte, cum se mai credea în anii despre care vorbim, nu mi s-a părut niciodată folos. Nu se poate lua o lume de la zero.

G. A. - În multe poezii descrieți modul în care omul își apără intimitatea de agresiunea istoriei. Dar în ce condiții credeți că istoria nu mai provoacă suferință individului, ci, dimpotrivă, îl ajută să se împlinească?

-(...) La noi colectivitatea nu este apăsătoare, tiranică, avînd conștiința că e formată din indivizi. Aceștia au toate șansele să se dezvolte liber cu condiția să nu prejudicieze interesele colectivității.

-(..) Dar cred cu toată convingerea că libertatea individuală trebuie să aibă limita în libertatea celorlalți. Numai așa se pot evita excesele la care e supusă prin deformarea libertății.

- În societatea de azi sîntem mai feriți de excese decît am fost în trec. (...) Excesele pot veni și din afară. (...) Iar președintele Nicolae Ceaușescu este exact omul politic de care avem nevoie.

- (...), excelente sînt programele noastre de radio, v-o spune unul care, în 1929, am vorbit printre cei dintîi la radio. Îmi pare rău că nu am aceeași părere bună și despre televiziune.

G. A. -Ce părăre aveți despre disputa dintre protrocronism și sincronism?

A. P. - Ideile bune care au existat la începutul acestei discuții – mă refer în special la  la cele ale profesorului Edgar Papu – au degenerat repede în dispute afective și destul de meschine. Nu ne vom găsi un loc în cultura Europei susținând nu știu ce lucru l-am făcut noi cei dintîi. În cultură te afirmi prin opere durabile. Să le creăm.

G. A. - Totuși, noi am creat opere durabile și ele au rămas necunoscute. Nu avem încă nici un premiu Nobel. Chiar și dvs. ar fi trebuit să fi fost încununat cu un astfel de premiu.

A. P. - (...) Și venindu-mi în minte numele celor care în ultimii ani au luat acest premiu pentru poezie, nu pot să nu remarc că Arghezi - respins pe motiv că era prea bătrîn! – ar fi fost mult mai potrivit pentru premiu decît unii dintre aceștia.

- Războiul în sine mă revoltă. E o sinucidere colectivă.

G. A. - (...) Cum vă descurcați într-un univers tot mai mult guvernat de tehnică?

A. P. - Cred că tehnica, procurîndu-ne confort material, ne oferă timp liber pentru meditație, literatură și artă. Nu m-am temut niciodată de dezvoltarea, uneori poate excesivă, a tehnicii și nu mi–e deloc teamă că idealurile umaniste s-ar putea să nu mai supraviețuiască în această lume continuu supusă prefacerilor. (...) Un om care are în el germenul vieții spirituale și îl cultivă, nu va fi niciodată un rob al tehnicii.

- (...) În ce privește frica, ea e adînc înrădăcinată în om. Iar cea mai cumplită formă de frică nu e frica de moarte, ci frica omului față de semenul său. (...) Însă nu trebuie uitat că dacă acum 2.500 de ani cei mulți, anonimii, erau mase care ascultau cu docilitate pe stăpân, acum rolul acestor oameni a crescut, ei au un cuvânt hotărîtor de spus în istorie și au curajul să-l spună.

G. A. - Vă pare rău că, sîntem trecători prin viață?

A. P. -(...) Un om tînăr își pune mai des întrebarea asta - și cu regret. Cînd te apropii de sfârșit nu mai re nici o importanță. Ți-e indiferent.

G. A. - De ce ne temem de dispariția noastră?

A. P. - (...) Poate și pentru că ne-am îndepărtat de natură, nu ne mai socotim fiii ei, care vom rămîne ai ei întotdeauna. Poate și pentru că nu mai discutăm în civilizația modernă cu aceeași sinceritate despre sfârșitul nostru ca și despre viața noastră.

- Ar trebui să facem cunoscută partea de lumină din om. Nu cea de întuneric.

Interviu cu Marin Preda (ARION 1979)

 

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

(...)

M. P. - Între primul volum al Moromeților și ultima carte, Delirul, este străbătut drumul de la `boicotarea istoriei` la asumarea ei. (...)

- Chiar în Moromeții volumul I  timpul se confundă cu istoria. (...) Moromeții volumul I este doar o oază între 2 furtuni: războiul din 1914, a doua  - războiul din 1939. Această oază reprezintă pentru erou timpul lui de fericire pe Pămînt, care, este amenințată, dar el reușește să amîne amenințară. (...)

- Secolul nostru este caracterizat prin apariția maselor, care vor să facă istorie. Și în secolul anterior popoarele făceau istoria, însă exponenții evenimentelor nu veneau din straturile cele mai adînci ale maselor.

G. A. - Cum vi s-a relevat istoria pentru prima oară?

M. P. -În timpul războiului. Firește că eu îmi trăiam tinerețea cu încredere și seninătate, așa cum se vede în Delirul.

G. A. - Ați asistat la o întîmplare atroce în care vi s-a dezvăluit mecanismul puterii, modul în care acesta poate umili un  om, transformîndu-l din cea mai nobilă ființă într-o făptură oarecare?

M. P. - Cînd am văzut oameni amestecați cu moloz în urma unui bombardament asupra capitalei. În timp ce-mi făceam serviciul militar, în 43. Vedeam cum camarazi de-ai mei erau luați, dezbrăcați în fața bateriei și bătuți cu centura.

G. A. - Cum pot oameni stăpîni istoria, cum pot să afle care e  calea cea mai bună ca să nu devină victimele ei?

M. P. - În Delirul am încercat să răspund la aceast întreb., prin destinul lui  Paul Ștefan, care spre sf. este lovit. Tolstoi spunea că scopurile istoriei nu sînt totdeauan sesizabile pt. cei care sînt angajați în conflict. Dacă ne gîndim la ultimul război, putem să spunem că Tolstoi avea drep. Am trăit acest război dezlănțuit de Hitler și pt. mine nat. lui barbară, demențială nu e încă clară. Teza mea care a stat la baza interpretării istoriei în Delirul, este că istoria poate fi și bolnavă. Și firește că duce în fruntea even. indivizi bolnavi care dau naș. la even.sîngeroase. (...) Nu H. se ducea la trusturi să facă o plecăciune, ci, dimpotrivă, trusturile făceau acest lucru în fața lui H., după ce acestea îl susținuseră să ia puterea. (...) Firește că trusturile nu crîcneau și că afacerile lor mergeau bine sub H.

G. A. - Scriitorul trebuie să `presimtă` evenimentele sociale, politice, istorice sau doar trebuie să le înregistreze conștiincios?

M. P. - Exemplul dat în acest sens este Kafka, scriitorul care a intuit evenimentele printr-o viziune de coșmar a timpului liniștit în care trăia. (...) Am discutat chestiunea asta în Imposibila întorcere, cînd am relatat despre neliniștea unor oameni care se închinau în fața unui cioban bîlbîit la Maglavit. În acest timp Camil Petrescu, obsedat de demonul său literar, scria cărți care nu aveau nici o legătură cu această nelininiște a maselor. Îmi amntesc de un fapt interesant pe care l-am citit în presa din 44, după bombardamentele americane, cînd România se afla în pragul dezastrului militar că piesei Mioara a lui C. P. i s-a dat, în sfârșit, aprobarea să fie pusă în scenă. Sigur, C. P. și-a făcut datoria scriind o carte bună despre primul război, dar se pare că această experiență a produs la el o ciudată ignorare a istoriei. Mulți ani mai tîrziu, după război, conștiința lui s-a mai limpezit și avut marea ambiție de a scrie romanul revoluției de la 48. Rezultatele însă, în ciuda efortului colosal, nu dovedesc că autorul Mioarei, în afara admirația pentru Bălcescu, avea o idee a lui, proprie, despre istorie.

- E curios că opera lui C. P. poate crea această impresie, mă refer mereu la istorie, cînd te gîndești că el a scris Danton. (...) Între scriitorii români din generația lui, el s-a ocupat cel mai mult, dar nu de istorie pe care o trăia, adică de cel de al doilea război mondial, care a înjosit cel mai mult omul.

G. A. - Vă rog să numiți un erou din istoria României și un altul din istoria altor popoare, pe care îi îndrăgiți!

- De la români, firește, Bălcescu. De la străini, Napoleon, personaj încă fascinant în zilele noastre.

- (...) Hitler mai ales, personaj infam, care era cît pe aci să ducă civilizația noastră la prăbușire. El a înșelat pînă într-atît pe mulți prin viclenia sa, încît destui nu și-au dat seama la timp de natura barbară a geniului său.

- Mă interesează secolul XX. (...)

G. A. - Cît trebuie să dea istoria unui scriitor?

M. P. - Cît mai puține enigme. Cu alte cuvinte, să fie mai previzibilă.

G. A. - Dar un scriitor cît trebuie să dea istoriei?

M. P. - Cred că scritorul nu are nimic de oferit istoriei, ci semenilor săi.

-În civilizația noastră procesele se accelerează foarte mult și ne impun tuturor o cursă  în care trebuie să participăm. (...)

-După părerea mea, toți marii scriitori sînt și conștiințe mari. Sigur că unii sînt mai obsedați de soarta umanității, cum a fost Camus, cum este Malraux. Dar Dostoievski nu este cea mai obsedantă conștiință? N-a spus el că o umanitate care se sprijină pe moartea unui copil nu merită să trăiască? Dar Tolstoi? N-a spus el că fără lumină în conștiință, viața este urîtă, îngrozitoare? Dar Caragiale? N-a scris el Cănuță, om sucit care arată cutremurarea conștiinței față de făpturile umile? Dar Sadoveanu, la care omul simplu al Moldovei e prezentat în mari pagini de lirism și umanitate cutremurată?

G. A. - Credeți actuală viziunea asupra poporului român socotit senin-contemplativ?

M. P. - Poporul român are secretele lui. (...) A folosit răbdarea, abilitatea, a sfîșiat falsele prietenii, a întors armele împtoriva dușmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Și a încercat să-și păstreze seninătatea. Și să-și găsească timp și pentru contemplare și jocul inteligent. Popor vechi, dar nu bătrîn.

G. A. - Cinematograful, tv, presa fac o concurență tot mai vizibilă literaturii?

M. P. - Cel mai interesant este că un film bun după o carte duce cititorul în librărie să cumpere acea carte. Există între arte elemente care le fac să se potențeze reciproc. (...)

G. A. - Ați folosit în Delirul mijl. de rel .aparținînd cărților documentare. 

M. P. - (...) Consider că documentul și nu tv sau cinematograful și anume documentul autentic, uman și istoric, este cel care poate concura opera de ficțiune.(...) Tocmai citesc acum o astfel de  carte - Kaput- a lui Curzio Malaparte. Carte pasionantă, un reportaj.

G. A. - E vorba tot mai puțin de natură în romanele contemporane. (...)

M. P. - E rău. Natura e mama noastră. De aceea, Sadoveanu rămîne un mare scriitor.

G. A. - Sîntem înconjurați din ce în ce mai mult de emblemele civilizației tehnice. (...)

M. P. - Tehnicizarea trebuie să fie excesivă pentru a se ajunge la simplitate. Un erou de-al meu din Marele singuratic dă acest exemplu: cu un avion vechi faci zeci de ore pînă la Calcutta. Cu un Concorde 2-3 ore. Și totuși Concorde  din punct de vedere tehnic este o monstruozitate. (...)

G. A. - Înțeleg prin tehnicizare (...) în care relația om-mașină e mai importantă decît relația între oameni.

G. A. - De pildă, chiar automobilul. (...)

M. P. - (...) Bine s-a spus că automobilul face pe om mai liber. (...) Toată lupta noastră e pentru câștigarea timpului liber. (...)

M. P. - (...): românii sînt cititori admirabili și în fața standului de noutăți din librării este totdeauna înghesuială. Și politica statului și partidului nostru încurajează gustul pentru cultură, menținînd prețul cărților la un nivel accesibil. (...)

„Interviuri” (ARION 1979)

George Arion (revista „Flacăra”), Interviuri, Eminescu,  București, 1979

Ștefan Augustin Doinaș

Nichita Stănescu

Gheorghe Tomozei

Romulus Vulcănescu

Ioan Alexandru (Ardeleanu)

Paul Anghel

Ana Blandiana (Doina Rusan)

Emil Botta

Augustin Buzura

Nina Cassian

Al. Philippide

Dinu Săraru

Marin Sorescu

Adrian Păunescu

Alexandru Ivasiuc 

Fănuș Neagu

Octavian Paler

Edgar Papu

Eugen Barbu

Marin Preda

Șerban Cioculescu

Ov. S. Crohmălniceanu

Franyo Zoltan

M. H. Simionescu

Aurel Baranga

Paul Everac

Interviu cu Eugen Barbu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

E. B. - (...) Scriitor te naști sau nu te naști. De asta ești conștient încă de cînd începi să scrii, dacă nu cumva de cînd începi să vorbești.

-(...) De fapt, romanele se inventă, nu sînt copii de pe biografia personală sau ale altora. Există o logică a acestui gen care nu-ți permite nici o deviere.

- (...) Faptul că încurajez pe tineri nu este o revanșă față de cei care m-au ajutat pe mine, este o datorie a oricărui scriitor față de de ceilalți scriitori talentați.

- (...) Am debutat în 1955, la 31 de ani. O vîrstă pe care puțini au curaj să o aleagă pentru că sînt grăbiți.

G. A. - (...) Cui i-a fost frică de Groapa și de ce?

E. N. - Groapa a constituit, la apariția ei, cel mai mare scandal al acestei epoci. Cartea a fost decretată naturalistă, scatologică, o adevărată primejdie pentru cititori, iar eu un adevărat pericol național. Două lucruri uitaseră niște oameni: 1.Reclama deșănțată care se făcuse înainte de apariție (asta nu fusese ideea mea, ci a editurii care primise ordin să redescopere că reclama e sufletul comerțului), reclamă ce stîrnise toate invidiile colegilor mei necunoscuți. (...) 2. Violența limbajului și violența în sine a cărții, care tindea să demaște, cu mijloace artistice, nu formale, crunta exploatare burgheză pe care o cunoscusem foarte bine. Critica a primit bine cartea la început pentru că cei în cauză își dădeau seama că se întîmplase un lucru nou. Cineva stătuse acasă și scrisese, de capul lui, de 13 ori, o carte fără să ceară îndrumarea cuiva. Pe parcurs însă acești critici au fost `corectați` de binevoitori. Radu Popescu, care scrisese un foileton foarte bun în privința cărții în Contemporanul, și-a anulat toată argumentația în cel de-al doilea, publicat în aceeași revistă. Scînteia, organul nostru central, care lăuda și ea Groapa, a fost bombardată cu scrisori adunate prin sindicate, prin care autorul era terfelit și aruncat la gunoi cu cartea sa cu tot. Bibliotecile au primit ordin s-o scoată din raft. Niște publiciști de la Tribuna, între care unul a fost după aceea director la Teatrul Național din localitate și mi-a jucat Prăvălia cu ceară, din remușcări, au publicat foiletonul arătînd cum stric eu educația copilașilor lor care ar putea s-o citească. (...)

-(...) Un roman odată tipărit e ca un glonte ieșit pe pușcă. Cartea se apără singură sau nu există.

G. A. - Nu cu mulți ani în urmă, cînd deschideai o revistă literară, era aproape imposibil să nu întîlnești un articol despre `criza romanului`. (...)

- N-a existat nici o criză a romanului și nu există nicăieri. Nu există decît o criză de scriitori buni. Și scriitori buni nu se nasc peste noapte.

- Romanul se va citi totdeauna indiferent de concurența tv, a teatrului și cinematografului. Romanul e un prieten pentru singuratici, pentru cei înfometați de literatură, pentru curioșii literaturii.

-(...) Un roman politic este un roman care cîștigă aderenți fără lozinci. Prin emoționalitate.

-(...) Literatura poate influența politica în sensul că ea poate fi un semnul de alarmă pentru cei care se sclerozează politic. Scleroza politică este foarte periculoasă. Se ia și face simpatizați. (...) Nu mă îndoiesc că și societatea noastră are bolnavii ei. Trebuie s-o recunoaștem, vrînd-nevrînd. Către acești bolnavi ai societății noastre trebuie să ne îndreptăm toate săgețile. Critica făcută de scriitori îi ajută pe politicienii cinstiți și–i irită pe demagogi.

-(...) E de neconceput ca un scriitor să nu iubească artele surori. El nu poate fi un artist în cazul acesta. Și scriitorul care nu e artist e, de fapt, un publicist. Și asta e cu totul altceva.

-(...) Succesul de librărie îl au romanele polițiste care, cu cîteva excepții, sunt mizerabile și seamănă cu acele cîntece lălăite pe care le auzim de dimineața pînă seara la  radio. Ele strică gustul literaturii, îl deformează. Fură cititorilor cărților bune. Succes de librărie au avut autori care acum intră în penumbră: Minulescu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu etc. (...)

- Rețeta e simplă: succesul de librărie se fabrică lăsîndu-te înjurat. Lumea adoră victimile literare

- (...) Dar ierarhiile stabilite pînă acum (cu excepția acelei minunate și grandioase istorii a lui Călinescu) sunt arbitrare. Dau un exemplu: Lovinescu va rămîne un mare scriitor, dar nu un mare critic. O prietenie rău înțeleasă, o mare iubire față de femei,  pe care le iubesc și eu, l-au împins spre erori grosolane. (...)

- La Luceafărul a existat – întra-adevăr – o atmosferă foarte frumoasă, cu toate negările celor din afara redacției.  Ei ne dușmăneau pentru că nu toleram o prietenie rău înțeleasă, complimentele reciproce și promovarea unor indivizi fără talent. La Luceafărul s-au afirmnat mari poeți ca: N. Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, A. Păunescu, (...). Într-un fel, aici s-au afirmat D. R. Popescu, Lăncrănjan și teatrul lui M. Sorescu. Aici a putut fi publicată piesa Iona, și asta dup ce redactorul-șef a făcut ca rața pentru a convinge niște retrograzi că această piesă nu dărîmă republica noastră.

-(...) Timpul este cel mai prețios capital al scriitorului (...) El este Cronosul care-și devoră fiii – și vorba n-am spus-o eu – un personaj lacom și nemilos care trebuie ținut în fiare.”

„Muzeul Brukenthal” (1979)

 ***, Muzeul Brukenthal. Mic ghid prin muzeu, Sibiu, 1979

director Cornel Irimie, [Prefață]

Ana Maria Haldner, Palatul și saloanele Brukenthal

Olimpia Tudoran, Galeria de artă

Corneliu Bucur, Etnografie și artă populară
1.Expoziția de artă populară
2.Muzeul tehnicii populare din Dumbrava Sibiului

Iuliu Paul, Istorie și arheologie

M. I. Doltu, Științe naturale

Doina Nagler, Biblioteca Brukenthal

Publicații editate de Muzeul Brukenthal - Sibiu

„Metode și tehnici de muncă intelectuală” (ȚOPA 1979)

Leon Țopa & Georgeta Lăzărescu & Ion Negură & Costache Olăreanu & Camelia Roșculeț & Maria Debruyker, Metode și tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică și pedagogică, București, 1979

Introducere (L. Ț.)
I. Metode, metodologii, tehnici, procedee (L. Ț.)
I.1. Metoda
I.2. Relația metode-tehnici-procedee
I.3. Metodologia
I.4. Teorie și metode
Bibliografie
II. Metodele și tehnicile de muncă intelectuală în învățămînt (L. Ț., C. R. & M. D.)
II.1. Un curriculum școlar complet (L. Ț.)
II.2. General și particular în asimilarea metodelor și tehnicilor de muncă intelectuală (L. Ț.)
II.3. Îndrumarea elevilor școlii generale (L. Ț.)
II.4. Temele pentru acasă (M. D.)
II.5. Orientări autoeducaționale ale elevilor de liceu și studenților (L. Ț.)
II.6. Caracteristicile studiului academic (L. Ț.)
II.7. Obiective pe niveluri de învățământ (L. Ț.)
II.8. Cursuri de tehnologia muncii intelectuale (C. R.)
Bibliografie
III. Îndrumări în tehnicile de bază (L. Ț., C. R. & M. D.)
III.1. Orientarea metodologică (L. Ț.)
III.2. Lectura eficientă (L. Ț.)
III.2.1. Exerciții de citire rapidă 
III.3. Abstragerea ideilor principale (L. Ț.)
III.3.1. Tehnica notițelor (L. Ț.)
III.3.2. Audierea cursurilor. Notițele și întocmirea conspectelor (C. R. & M. D.)
III.4. Planul tematic (L. Ț.)
III.4.1. Redactarea lucrărilor curente
III.4.2 Revizuirea primei redactări
III.5. Gîndirea evaluativă (L. Ț.)
III.6. Aplicația (L. Ț.)
III.7. Vorbirea în public (L. Ț.)
Bibliografie
IV. Studiul individual și în grup (L. Ț.)
IV.1.Preliminarii
IV.1.1. Chestionare: inventare de probleme
(...)
VIII.3.1. Cînd și de ce este necesar un fișier personal?
VIII.3.2. În ce constă fișierul?
VIII.3.3. Elaborarea fișierului
VIII.3.4. Utilizarea sistemului
VIII.3.5. Concluzii
VIII.4. Recomandări adresate studenților pentru deprinderea metodelor de lucru cu  informația în munca intelectuală
Bibliografie
IX. Introducere în folosirea calculatorului (I. N.)
IX.1. Implicațiile ciberneticii și informaticii în procesul de învățămînt
IX.2. Unealta automatizării în tratarea informației
IX.3. Dialogul cu calculatorul și aplicarea lui în învțămînt
X. Lucrările științifice studențești (C. R.)
X.1. Etapele elaborării lucrărilor științifice
X.1.1. Alegerea și abordarea problemei de cercetat
X.1.2. Studierea bibliografiei
X.1.3. Ipoteza de lucru
X.1.4. Întocmirea planului de cercetare
X.1.5. Efectuarea cercetării experimentale
X.1.6. Formularea tezeelor principale privind rezultatele obținute și redactarea
X.1.7. Consultarea lucrării de către colegi și specialiști
X.1.8. Regulile pe care trebuie să le respecte studiile științifice
X.1.9. Pregătirea lucrării destinate tiparului
(...)

Interviu cu ziaristul Franyo Z. (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979 (1976), 139-147.

-Aveați 13 ani cînd a început acest secol. (...) Ce aștepta întreaga omenire de al secolul XX?
-Popoarele își așteptau dezrobirea. Eliberarea națională și socială. De aceea, nu e de mirare că începutul acestui secol a fost marcat de o serie de răscoale și greve, de agravarea conflictelor dintre țărănime și moșierime, de intensificarea mișcării revoluționare. A crescut conștiința de clasă a muncitorimii. N-am să uit cum, în 1912, în urma unei acțiuni a contelui Ștefan Tisza, au fost dați afară din parlamentul ungar toți deputații de stînga. Muncitorii s-au adunat în fața parlamentului. A intervenit poliția călare. Un polițist a tăiat cu sabia mîna unui muncitor chiar în fața mea. În furia sa, mulțimea l-a zdrobit pe polițist. (...) Și oamenii nu așteptau de la secolul XX rezolvarea problemelor care  îi frămîntau, ci luptau și își dădeau chiar viața pentru înfăptuirea unei vieți mai drepte și mai bune.
-(...)
-(...) Începutul acestui secol, chiar dacă nu cunoștea liniștea, semăna totuși mai mult cu veacul anterior. Era mai echilibrat, cu mai multă încredere în valorile tradiționale, în valorile umaniste.
-Vă reamintesc un vers al lui Rilke: „Trăiesc acum cînd veacu-i pe sfîrșite”. Dumneavoastră ați străbătut 76 de ani din secolul XX. Prin ce credeți că se deosebește de cele anterioare?
-(...) Dar fenomenul esențial care s-a petrecut în acest răstimp socot că este răsturnarea dominației burgheziei și instaurarea puterii proletariatului  într-un mare număr de țări al eglobului.
-Cum ați trecut prin frămîntările acestui secol dvs., care sînteți un umanist?
-Tot ce am văzut că se face împotriva omului m-a determinat să fiu și mai dur în articolele mele. Am devenit și mai agresiv în scris, cu fiecare lovitură dată umanității în special de fasciști. (...)
-Este binecunoscută activitatea dvs. împotriva fascismului încă de la primele manifestări ale sale.
-Hitler a fost un monstru. Un demagog și un incult. Un dușman al valorilor culturale. Nici în ziua de azi nu pot pricepe cum de l-au urmat atîția germani în acțiunile sale demențiale și criminale.Cum de și-au lăsat călăuzite energia și puterea creatoare pe un făgaș antisocial și antidemocratic. L-am urît pe Hitler și pe acoliții lui cum nu am urît pe nimeni.
(...)
-(...) Ce v-a impresionat cel mai mult din istoria românilor?
-(...) Dar niciodată cele citite nu pot provoca o emoție asemănătoare cu cea provocată de o întâmplare la care ai participat direct. (...) În 1918, în decembrie, la Alba Iulia, am trăit emoția mulțimilor strînse acolo cînd s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România. M- au impresionat jertfele date de români în al doilea război mondial, în care au luptat cu o abnegație și un curaj care nu se pot uita.
-Care credeți că este originalitatea românilor în context european?
-Poporul român a fost și este un catalizator al istoriei din această zonă a Europei. Acest rol l-a plătit scump, făcând multe sacrificii. Poporul român, în pofida conjuncturilor, n-a pornit niciodată la luptă împotriva altor popoare. (...) El n-a cerut teritorii de la alții, n-a amenințat. Unii au tras concluzia că el este senin, că poate oricine să-l calce în picioare. Da, poporul român este tolerant, însă să nu uităm că el știe să se și revolte. Și n-am să dau neapărat ca exemplu războaiele pentru eliberare națională. Am să-ți reamintesc de răscoala din 1907, cînd nu luptau două popoare, ci în cadrul aceleeași comunități luptau obiditul împotriva exploatatorului. (...)
-Locuiți de foarte mulți ani la Timișoara.. Deși ați trecut prin zeci de orașe ale lumii, la capătul fiecărei călătorii, tot aici vă întoarceți...
-Pentru că aici îmi sînt prietenii. (...) În alte părți, oamenii, oricît de amabili, oricît de politicoși ar fi, au o răceală care te îngheață. Se interesează de tine nu din inimă, ci pentru că așa cere o etichetă rigidă. dar te fac să simți în permanență că ei sînt mai presus de tine. Românii nu au acest spirit de dominație. Așa că eu mă întorc la Timișoara de fiecare dată nu pentru că aici pot să mă întîlnesc cu prietenii mei, scriitorii români, și pot să beau cu ei un pahar de țuică și pot să ascult lăutarii pînă în zori (...), ci pentru că aici sînt oamenii cu care mă înțeleg eu cel mai bine, pentru că aici este casa mea. Eu nu locuiesc la Timișoara, eu trăiesc aici.
-Traduceți din literatura română în limbile maghiară  și germană, traduceți din alte literaturi în românește. Sînteți ca un ambasador al prieteniei între popoare.
-Imperativul meu ca traducător, pe lîngă acela că orice tălmăcire trebuie să fie realizată la un înalt nivel estetic, e și acela de a contribui la apropierea între popoare. (...)
-Traducerea este și un act patriotic.
-Cu siguranță. (...)
-Sîntem noi cunoscuți în Europa?
-Dacă acțiunile politice ale țării noastre sînt binecunoscute, din păcate nu același lucru putem spune în legătură cu valorile noastre culturale. (...) Din păcate, de problema propagandei culturale se ocupă prea puțini funcționari și prea puțini specialiști. Consiliul Culturii și Educației Socialiste ar trebui să aibă mai mult interes în legătură cu modul în care sîntem noi cunoscuți în lume.
-(...) Ce este nou în România de azi? (...)
-De pildă, faptul că nu un mic grup se ocupă de probleme țării noastre, ci întreg poporul participă la procesul de edificare socialistă. (...)
-Niciodată prestigiul României nu a fost mai mare decît în acești ani...
-Pentru că în fruntea poporului se află un conducător care a știut să și știe să descopere tot ce e mai bun în ființa acestui popor și să-l mobilizeze pentru realizarea unor idealuri mărețe. Am colindat multe țări și m-am convins că despre președintele Nicolae Ceaușescu se vorbește cu admirație și respect, ca despre un important om politic al epocii noastre, al istoriei dintotdeauna a românilor, care continuă șirul de mari bărbați născuți pe aceste meleaguri, bărbați pentru care destinul poporului e mai presus decît viața lor.
-Sînteți un umanist, un om preocupat de destinul culturii, de modul cum se răfrînge ea în conștiințele oamenilor. (...)
-În socialism, cultura nu e un privilegiu, nu  e un drept moștenit, ci este un drept al fiecărui om. Cultura socialistă este cultura muncitorilor și țăranilor și nu e numai apanajul activiștilor din casele de cultură. (...) Am constatat că tineretul ar tot mai puțin timp liber. Acel timp pe care să-l cheltuiască nu alergînd după minge sau mergînd la dans, deși sînt lucruri folositoare și acestea. (...) E un lucru dureros pentru mine să văd că setea de lectură a unui copil nu poate fi potolită pentru cătot timpul are ceva de făcut pentru școală, fie teme (numeroase și din ce în ce mai dificile), fie că e chemat la tot felu de activități. (...) Astăzi punem accentul (nu numai noi) pe o mare specializare. Dar nu sînt de acord cu îngustarea orizontului cultural. Dezvoltarea tehnicii nu trebuie să ne facă să uităm fiecare trebuie să se autoperfecționeze, că sîntem oameni și că avem o condiție a noastră de care trebuie să fim demni. Într-un univers chiar suprasaturat de tehnică, cultura poate oferi sentimentul libertății.
-Sînteți un om pe care îl cunoaște Europa. Ați colindat multe orașe ale lumii, ați cunoscut oameni de valoare pentru cultura omenirii, ați fost primit de șefi de state. Ați fost încununat de premii prestigioase, printre care și Premiul Herder. Sînteți desigur mulțumit de destinul ce v-a fost hărăzit.
-Am luptat pentru socialism. Am suferit pentru el. Acum am șansa să-l cunosc nemijlocit. Sînt mîndru că am ales drumul socialismului încă din tinerețe. (...)
-Care a fost cea mai mare bucurie din viața dv.?
-Participarea la revoluția din 1918. (...) Și chiar dacă poate nu vrei să mă întrebi, am să-ți spun și care a fost cea mai mare durere din viața mea. Fiul meu Claudiu a fost ucis de hitleriști cu cîteva zile înainte de a se termina războiul. Multă vreme n-am știut împrej. în care s-a sfîrșit. Oriunde scriam, primeam același răspuns: „inconnu”. Profesorul universitar Bruno Snell a reușit să reconstituie totul. A aflat întîmplările de la ultimul om cu care a discutat Claudiu, urmărit de fasciști pentru că era fiul lui F. Z., gazetarul care scrisese împotriva lor sute de articole, a peregrinat prin mai multe țări din Europa către sfîrșitul războiului. Era în Franța cînd a auzit că România  a întors armele contra fasciștilor. (...) A pornit încoace împreună cu un prieten italian La un moment dat a ajuns într-o localitate situată lîngă granițele a 3 state: Germania, Franța, Elveția. Claudiu și celălalt băiat au trebuit să aștepte într-o cabană momentul favorabil pentru a trece în Elveția. De graniță îi despărțeau doar 300 m pe care trebuiau să-i străbată în fugă. (...) O patrulă germană a trecut pe la acea cabană și i-a legitimat. Hitleriștii, aflînd cine e fiul meu, i-au luat și i-au purtat prin mai multe închisori. Cînd sfîrșitul fascismului devenise iminent, hitleriștii i-au împușcat într-o pădure. Fiul meu a reușit să comunice cu un om din partea locului. De la acesta a aflat toată povestea B. S. și mi-a scris o scrisoare lungă pe care o purtam în servietă, de teamă să n-o găsească soția mea. (...)
-Dacă vi s-ar oferi privilegiul (...) să fiți auzit și înțeles de toți locuitorii acestei planete, ce ați dori să comunicați oamenilor?
-(...) Le-aș spune să fie atenți că tehnica aduce mult bine, dar, atunci cînd ea nu este controlată, poate să aducă și nenorociri. Aș vorbi oamenilor despre bucuria pe care ți-o poate provoca lectura, depre sentimentul de împlinire la care ajunge ființa umană prin cultură. Și le-aș mai spune că viitorul omenirii nu poate fi decît unul. (...) Poate fi o viață nu atît de comodă și nu atît de luxoasă cum ar dori cei trîndavi. Dar o viață mai liniștită, mai plină de fericire. Această cale fiind calea socialismului, a comunismului. Calea pe care cu strălucire merge țara mea, România.

Interviu cu scriitorul german F. Storch (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979, 284-94.

(...)
-Provin geografic dintr-un cartier mărginaș al Timișoarei.
(...)
-Studiam problema naționalităților. Pe la 9 ani jucam într-o echipă de fotbal în care portarul era un român, cei doi fundași erau maghiari, iar printre atacanții de toate naționalitățile eram și eu. Echipa adversă avea o componență asemănătoare.
-Ce învățătură a tras viitorul scriitor din acest studiu?
-O înțelegere firească a problemei, care la Timișoara era și mai firească, orașul fiind locul unde cel mai tânăr vorbește în limba celui mai în vârstă.
-Altceva din perioada aceea?
-Am citit o carte. Litera T din lexiconul Mayer. Singurul volum salvat dintr-un incendiu. Mi l-au dăruit niște vecini.
-O literă poate suplini o lume?
-Nu. Dar pentru toată viața, voi fi mai acasă în problema cuvintelor care încep cu T. (...) Știu și acum o groază de lucruri despre Togo sau despre istoria tutunului, despre Nicot care i-a adus sămânța în Europa și despre sir Raleigh care a fumat urcîndu-se pe eșafod.
-Există vreun cuvînt mai impresionant pe acolo?
-N-am avut niciodată preferințe pentru cuvinte, ci pentru sunete. Dealtfel, dacă tot a venit vorba despre preferințe, deși n-am superstiția că „un neamț face din trei șuruburi un motor”, trebuie să recunosc că mi-a plăcut întotdeauna mult tehnica. Și la asta  contribuit și volumul din lexiconul amintit. Întâmplător cuprindea foarte multe cunoștințe tehnice. Dacă n-aș fi avut o asemenea dragoste față de știință și tehnică, probabil n-aș fi existat nici în literatură. Din respectul meu față de adevărul științific am descoperit că adevărul artistic este altul și că trebuie la rîndul său respectat. Cele două adevăruri se pot fertiliza tocmai nefiind același lucru.
-Cum?
-Dacă trebuie să rezolvi o problemă practică nu aplici legile literaturii. După cum nici arta nu trebuie s-o constrângi să se supună unor canoane din viața reală. În 200 de pagini se poate istorisi amănunțit viața unui om. Iar într-un tratat științific, pentru a înfățișa ce se întâmplă numai într-o secundă în viața universului, nu-ți ajung mii de pagini.
-Cînd a început să scrie F. S.?
- Am crezut că scriu din 1957, dar un prieten de la Timișoara, Wittmann, mi-a amintit că am scos o revistă școlară împreună cu câțiva colegi. Acolo notam tot ce nu ne convenea din comportamentul profesorilor. Se numea L Ami du Peuple.
-De atunci a devenit scrisul o necesitate pentru Franz Storch?
-Nu chiar de atunci. dar acum, fără scris, n-aș mai fi un om întreg.
-Pe ce se întemeiază zvonul că autorul Inginerului de gramofoane este un om delicat și sensibil?
(...)
-Dacă sensibilitatea este sănătoasă, ea e o cale de cunoaștere. (...) Însă ea poate să fie și o armă împotriva ta însuți. Atunci cînd suferi fără să suferi. Atunci cînd te macini sufletește numai pentru a-ți dovedi ție însuți cît de sensibil ești. (...)
-În altă ordine de idei ce poate oare falsifica raporturile dintre oameni?
-În primul rînd minciuna. Nu cea grosolană, care seamănă mai degrabă cu un banc de prost-gust, ci acel semiadevăr în care frîntura de adevăr te lasă să crezi și jumătatea falsă. Minciuna este arma intrigii și a înșelării. La fel de periculoasă în relațiile interumane ca și între colectivități. Antidotul - cinstea, sinceritatea, corectitudinea și curajul de a le aplica și atunci cînd ele par a fi mai puțin „rentabile”. Este salutară creșterea numărulu de piese de teatru și romane care contribuie efectiv la netezirea acestui drum în sufletul nostru. (...)
-Azi și aici... Ce înseamnă azi și aici pentru scriitorul și cetățeanul F. S.?
-În locul unei definiții, care pînăl aurmă ar fi neîncăpătoare, aș spune: în lumea secolului nostru, în care mutațiile se succed cu o repeziciune de-a dreptul amețitoare, omul are nevoie - poate și mai mult decît în trecut - de un punct fix, de la care și la care să poată raporta totul. Un asemenea punct fix este pentru mine sentimentul liniștitor de apartenență la o colectivitate: la cea mică, formată din familie, rude, cunoscuți, colegi de muncă și de breaslă; la cea mare, formată din naționalitatea căreia îi aparțin și din milioanele de oameni care și-au împreunat gîndurile și forțele pentru a face țara noastră cît mai frumoasă. (...)
(...)
-(...) Nu-mi place să reduc istoria la istorioare. Pentru că fără istorie omul nu ar avea nici trecut, nici prezent, nici viitor. Pe mine mă interesează (...) filmul conviețuirii sașilor sau șvabilor cu românii, cu maghiarii și cu sârbii de pe aceste meleaguri românești, care nu o dată au găsit limbajul comun al faptelor și al luptei pentru dreptul de a fi considerați oameni. Românii au o tradiție în a înțelege acest lucru. Din vremuri îndepărtate, aici, la vărsarea Dunării, multe seminții care au venit cu gînduri bune și-au adăpat caii.
-Unele cercuri nu văd cu ochi buni acest film.
-De aceea ne invită la emigrare. Și încă, unde mai pui, cică în spiritul ideilor de la Helsinki. De parcă reuniunea de acolo n-ar fi fost ținută tocmai pentru instaurarea unui climat de încredere, deci în interesul omenirii și al omului. De parcă o identitate colectivă, pentru care au trudit și au luptat generații întregi, s-ar putea schimba cu pălăriile! (...) Consider un gest uman ce merită toată stima faptul că RSR a înlesnit adevăratele întregiri de familii, atât cu mult înainte, cât și după întrunirea de la Helsinki. Dar a folosi această atitudine umanitară pentru a rezolva pe căi întortocheate și contrar spiritului invocat cu totul alte interese este - puțin zis! - o încălcare a dreptului omului și anume a dreptului său de a trăi în ambianța numită patrie, deci acolo unde s-a format și unde datorită acestui raport între mediu și om și între colectivitate și om se simte acasă.
-Ce ignoră cei ce îndeamnă la emigrare?
-Nu vreau să folosesc imaginea arhicunoscută a copacului răsădit. (...) Dar mă întreb ce fel de umanism ar putea sta la baza acelei gîndiri care reduce personalitatea omului la veniturile bănești în mărci sau dolari. (...) Dacă ne-am gîndi exclusiv la „posibila” situație materială, atunci, logic, ar trebui să fie patria uriașului „rest al lumii”. Dacă am avea în vedere numai frumusețile naturale, atunci eschimoșii ar fi renunțat de mult la patria lor. Iar teoriile așa-zisei „patrii mondiale” par a fi o sărăcăcioasă consolare a unora pentru lipsa de patrie.
-Ei spun că omul se poate oriunde adapta.
-(...) Dar, după A. Toffler, el reușește asta numai pentru că ia cu el, deși în microformat, un pic din lumea obișnuită. Și omul ia cu el - lucrul cel mai important - speranța de a se întoarce.
- Ce părere aveți despre așa-zisul „pericol al dezintegrării naționalității germane” din România?
-Ce prostie! (...) Păcat că n-a fost unul din adepții teoriei pe care ai amintit-o în sală, luni, la întrunirea Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană. Ar  fi avut ce auzi cu privire la rolul istoric al populației de această naționalitatea nu numai în trecut și nu numai în prezent. Ea își păstrează specificul odată cu rolul ei istoric de constructor, pe care îl are împreună cu întregul popor român.
-Ziarele ne informează cu îngrijorare despre recrudescența fascismului în lume. 
-Nu vreau să sau lecții nimănui, dar cer să se respecte lecțiile date de istorie. (...) În anii 40 o parte a tineretului de naționalitate germană a fost orbită cu promisiuni extraordinare (specializări ale tehnicii). Ca să ajungă după șase săptămîni de „specializare”, trecînd prin cazărmile fascismului, în primele linii ale frontului, fără să știe măcar cum să se trântească la pămînt cînd șuierau brandurile. (...) Am mai trăit și „vremea” cînd sate bănățene întregi au fost evacuate cu pistolul în mînă de către fasciști. Mulți au fost transformați atunci în pribegi și nu puțini în figuri de șah în mîna intereselor  acelorași neoameni care atunci erau tineri fanatici și acum, aproape de vîrsta pensiei, își continuă obiceiurile încercînd să atragă în mrejele lor tineretul, fără a fi învățat nimic din lecțiile istoriei. Fascism sau neofascism tot crimă se cheamă sau crimă potențială  îndreptată împotriva umanității.
-În lumea contemporană se vorbește tot mai mult despre drepturile omului. E un semn bun pentru destinul său?
-Rolul omului în ziua de azi este să prevină catastrofele. În primul rând pe cele provocate de om. (...) El trebuie să nu devalorizeze adevăratele sensuri a ceea ce a dobîndit omenirea prin înțelegeri ca cea de la Helsinki. Consider că atîta vreme cît asemenea lucruri sînt folosite drept firmă pentru continuarea de învrăjbiri, care măresc pericolul unui război, drepturile omului nu pot fi garantate. (...)
-Una din probleme ce se pun acut lumii contemporane?
-Problema umanismului. Care nu înseamnă fuga de tehnică, așa cum s-a predicat pe ici-pe colo, ci desființarea acestei opoziții artificiale  dintre știință și tehnică, pe de o parte, și om, de cealaltă parte. Orice demnitate umană necesită măcar un acoperiș deasupra capului, o haină și de mîncare. Nu sînt adeptul teoriei că baza materială e totul! Dar e ca și sănătatea: dacă ea lipsește, lipsește cam totul.
-Cum se manifestă în socialism încrederea în valorile omului?
-Am să-ți recit o poezie de-a mea intitulată „Karl Marx”. Într-o traducere ad-hoc. E poate prea aspră, dar astăzi poezia trebuie să fie violentă pentru a scutura din amorțire orice conștiință.
-Ascult.
-„Karl Marx a luat omului libertatea / De a trăi ca analfabet / A luat omului dreptul / De a uita pe om / A luat omului fericirea / De a trăi fără viitor / A luat libertatea / Dreptul, fericirea / Din haosul numit istorie / Pentru a face odată cu istoria / Posibilul uman.”
(...)
-M-ar interesa opiniile unui reprezentant al prozei scurte despre genul acesta de literatură. Care îi sînt șansele azi?
-Proza scurtă este astăzi în avantaj, în condițiile unui timp lipsit de timp. O schiță de 2-3 pagini este ca un punct într-o linie. Autorul nu se simte obligat să să aspire să spună totul. Dar o astfel de schiță nici nu „tace” după ultimul punct. Desface înțelesuri care te pot obseda la fel de mult ca și un roman.
-Și acum câteva păreri despre literatura germană din România?
-Legătura dintre patriotism, viață și literatură poate fi urmărită și în operele scriitorilor de naționalitate germană, dealtfel nu numai de azi, ci și într-o apreciabilă moștenire literară. Scrierile lui Ștefan Ludwig Roth sînt cunoscute în parte și cititorilor români: Adam Muller Guttenbrunn, un bănățean care a militat pentru frăția dintre diferitele graiuri și pentru drepturile românilor de pe aceste meleaguri. Nume ca Menschendorfer și Wittstock se cer pronunțate cu mult respect; Scherg, un bun romancier, Franz Liebhardt, poet și eseist - pe care l-ați citit și în românește - și așa firul continuității ne duce pînă la cei mai tineri, care se înscriu cu drepturi egale și cu specificul tinereții lor în marea dezbatere pentru perfecționarea societății. Aș vrea însă să mai adaug ceva: nu cunosc cifre precise, dar pot să-l citez pe redactorul-șef de la Editura Kriterion, Hedwig Hauser: „Niciodată înainte în România nu s-au întipărit și difuzat atîtea cărți în limba germană ca în prezent”.
(...)

„Agenți secreți și misiuni confidențiale” (ȘTEFĂNESCU 1978)

Paul Ștefănescu,  Agenți secreți și misiuni confidențiale, Editura Militară, București, 1978, 118 p.

3 Introducere

11 Nepoții lui Sherlock Holmes

26 Spionajul electronic

34 Smith și BOAC

46 Filmul poliesteric

56 Sabotaje, corupție și comisioane 

- Povestea celor două dirijabile

- Enrico Mattei: victimă a sabotajului economic

- Scandalul Lockheed

- O Mata Hari a spionajului economic

76 „Operațiunea Petrol”

83 Spionajul economic prin laboratoare

92 Racolarea oamenilor de știință: formă a spionajului economic

111 Bariere în calea spionilor

coperta 4: Din toate faptele descrise în lucrare - indiferent de localizarea lor geografică - se desprinde o singură concluzie: păstrarea și apărarea secretului de stat este o îndatorire patriotică, o obligație de onoare a tuturor cetățenilor patriei noastre.

„Consiliul Național Român din Blaj. 1918-1919” (LASCU & ȘTIRBAN 1978)

 Viorica Lascu & Marcel Știrban (ed.), Consiliul Național Român din Blaj. noiembrie 1918-ianuarie 1919. Protocoale și acte, vol. I. , Dacia/Testimonia, Cluj-Napoca, 1978, 

5 Introducere - M. Ș.

41 Notă asupra ediției - V. L. & M. Ș.

43 1.Protocol ședințelor plenare

149 2.Protocolul agendelor CNR din Blaj. Volumele I și II („Cronica revoluției din Blaj”)

193 3.Documente

214 Glosar

217 Localități cu nume schimbate

218 Indice de persoane

Fotografii

CNR Blaj s-a constituit la 4 noi. 1918, a doua zi după ce Austro-Ungaria a semnat armistițiul cu Antanta, linia de demarcație stabilită între armata română și cea maghiară lăsând Blajul în zona maghiară. Cele cinci ședințe plenare s-au desfășurat în zilele de 4 noi., 11 noi. 23 noi., 12 dec și 26 dec. 1918, procesele verbale fiind semnate de notarul Al. Borza.

Procesul verbal din 24 noi. a fost redactat de Al. Borza la ședința filialei din Blaj a Partidului Național Român, care a a avut ca scop desemnarea candidaților pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie.

La ședința de constituire din piața orașului a participat și căpitanul I. Munteanu, delegat al Consiliului Militar Român din Arad. După cântarea imnului „Deșteaptă-te române”, se formează un comitet ad-hoc și se citește o Proclamație.

CNR Blaj, în calitate de CNR al comitatului Alba, se subordona Consiliului Național Român Central de la Arad, format din șase membri ai Partidului Social Democrat și șase membri ai PNR, și care se formase la 31 octombrie.

La ședința din 11 noiembrie, cei peste 50 de membri ai CNR Blaj aleg un Comitet Executiv: dr. V. Suciu, prezident, dr. D. Sabo, dr. Al. Nicolescu, G. Precup, dr. a. Chețianu, dr. V. Macavei, dr. I. Pop, Ș. Roșianu. Căpitanul V. Pop devine șeful Gărzii Naționale Române din Blaj.

La ședința din 23 noi. sunt numiți trei secretari executivi: notarul Al. Borza. dr. I. Pop și dr. Z. Pâclișanu. 

Agendele CNR Blaj acoperă perioada 6 noiembrie 1918 - 17 ianuarie 1919 și prezintă cronologic, pe ore și minute, activitatea Consiliului și Comitetului Executiv. Alături se secretarii executivi aleși, mai semnează agendele și alți secretari care lucrează câte doi în ture de șase ore: Flaviu Domșa, Al. Lupeanu, I. Pop, Al. Rusu, Iuliu Maior, Iuniu Micu, Șt. Pop, O. Hulea, Aurel Domșa, George Borșan, Ioan Fodor, Grigore Pădurean, Augustin Popa. De remarcat folosirea în câteva rânduri a termenului „revoluție” pentru mișcarea națională unionistă română.

În etapa  se raportează la sate unele jafuri asupra fostelor oficialități ale regatului maghiar, indiferent de naționalitate, și asupra proprietarilor, în primul rând maghiari (lemne din pădure și animale). În mare parte, bunurile sunt înapoiate la cererea CNR Blaj.

În satele din comitat se înființează sfaturi (consilii) și gărzi naționale românești, unele din inițiativă locală, altele la inițiativa delegaților CNR Blaj. Membrii acestor organisme purtau tricolorul românesc la butonieră sau pălărie, gărzile depunând și un jurământ de credință stabilit de CNR Blaj.

După formarea la 2 decembrie a Consiliului Dirigent, CNR se subordonează acestui organism cu rol de guvern provizoriu. Printre probleme gestionate sunt retragerea armatei germane, care a încheiat armistițiul cu Antanta la 11 noiembrie, dotarea și soldele gărzilor românești, relațiile cu consiliile din localitățile maghiare și săsești, preluarea armelor  jandarmilor maghiari de către gărzile românești, aprovizionarea populației cu alimente.

Documentele militare includ un ordin de zi al Sfatului Militar Român din Blaj (14 noi.) și 4 ale Batalionului Blaj al Legiunii Române din Alba Iulia (18 noi., 27 noi., 4 dec., 31 dec.), legiunile (regimentele) românești fiind înființate la 18 noiembrie. Gărzile naționale române s-au desființat la 31 decembrie 1918, ca urmare a înființării jandarmeriei

Cele 10 documente civile: 
Chemarea CNR Blaj,  text bazat pe principiul „libertății popoarelor”(4 noi. 1918); 
Ordinul CNR Blaj dat delegaților pentru organizarea consiliilor locale (5 noi.); 
Adresa CNR Blaj către preoți din 23 de comune pentru organizarea consiliilor locale (7 noi.); 
Circulara vicarului capitular V. Suciu către preoții greco-catolici pentru constituirea consiliilor locale (19 noi.); 
Scrisoarea din Iași a lui N. Bălan către V. Suciu (20 noi.); 
Apelul CNR Blaj adresat românilor de a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, text încheiat cu urarea „Trăiască România Mare!” (24 noi.); 
Raport de activitate al CNR Blaj către Consiliul Dirigent (9 feb. 1919); 
Situația consiliilor locale organizate de CNR Blaj, în număr de 67 (9 feb.); 
Conspectul gărzilor din 32 de comune din comitatele Alba, Târnava Mare și Târnava Mică (noi. 1918); Anunțul Prefectului Comitatului Alba privind încetarea activității consiliilor naționale de la 2/15 feb. (1 feb.), ca urmare a instalării administrației românești.