Interviu cu Mircea Sântimbreanu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - În 1969, prin reorganizarea Editurii Tineretului a luat ființă Editura Albatros. De atunci și pînă acum – cu o întrerupere de 4 ani – v-ați aflat la conducerea ei. (...)

M. S. - Avem un profil enciclopedic: beletristrici, bibliografi și informaționali. Dispunem de 3 redacții: proză–poezie, informație și colecție școlară. (...) În domeniul beletristic – o parte din resurse e preluată de colecția de tineret: umor, aventură, romane de capă și spadă, SF. (...) La 17-20 de ani ești implicat de realitate și însetat de tot. La această vîrstă se poate citi foarte bine Dostoievski, poate nici nu mai este timp după aceea.

- Destul de greu. Astăzi sînt mai mulți scriitori decît  în 1969. Numai în Uniunea Scriitorilor sînt peste 1.400. Intră la socoteală longevitatea scriitorilor care a crescut, dar și precocitatea lor. (...) S-a mărit și numărul cititorilor. Tirajul mediu cerut pentru o carte de literatură contemporană atinge 30.000 exemplare, de 4-5 ori mai mult decît acum 10 ani...

-(...) Publicabilitatea a devenit un concept-capcană în măsura în care dislocuiește valorile autentice. `Epigonul gravid își naște fără durere maestrul`, spunea A. E. Baconsky. (...) Lectorul trebuie să citească, dar nu numai manuscrisul lui, ci și cărțile importante ale epocii. Aici e provincialismul, felcerismul unor lectori, care seduși de bruma de vrajă a unor manuscrise, nu pot face referințe capitale, coboară căutarea în zona publicabilului, adică a lese-valorii.

- Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Lucian Hanu, Constadina Paligora, Ion Acsan... De fapt, e o echipă  deoarece într-un lectorat nu se mai poate munci pe bucăți, fără o comunitate de atelier.

- Da, există, în lipsa unei Legi a Culturii, prea multe reglementări, peste 1.000, cred, desigur obligatorii, unele caduce, datînd din 1952! Autoconducerea încă nu este clar definită, deși desființarea cenzurii a fost o benefică premisă în acest sens. (...) Un fel de birocrație anarhică, blocată între propriile reglementări și impractibilitatea lor.

- Planul rămîne `deschis`, dar includerea unei lucrări valoroase e un calvar, metodologia aprobării tirajului, alinierea automată și deci nefirească a nașterii unei cărți la industrie și indicatorul producției industriale.

- Cînd ești gratificat pentru că nu publici și pierzi gratificația pentru că ai depășit planul.

G. A. - Cam cîte cărți tipăriți pe an?

M. S. - Media este 140. Dorința noastră s-ar ridica la 150.

G. A. - Cum arată un editor ideal?

M. S.- Editorul ideal ar fi cel care amînă cel mai mult (pînă la dispariție) apariția unei cărți slabe, cel care ar putea fi surd la țipetele acesteia. (...) S-ar putea face un decalog al bunului editor. Aș începe cu prima lege a profilaxiei: principiis obsta, opune-te de la început, nu te alia cu cadavre. (...) Nu–ți rezolva prin tipărire liniștea ci neliniștea. (...) Un manuscris este și nu este o petiție. Înțelege bine că a tipări o petiție este aberant.

- Eu țin la ele. Prin concursul de debut se creează un spațiu intangibil rezervat pentru 3 poeți și 3 prozatori debutanți. Ținînd cont de faptul că 8 edituri au acest concurs, înseamnă că anual apar 50 de autori necunoscuți.

- (...) Avem un juriu prestigios. Pilele reciproce se anulează, astfel încît desfășurarea evenimentului are loc în condiții obiective.

- (...) Există însă o lume scriitoricească, autori care au avut o anumită valoare și au pierdut-o. Sau alții care vor să publice din motive extraliterare: au o carte și le trebuie cea de a doua pentru ca să devină membri ai Uniunii Scriitorilor. Sau le trebuie ca să li se mărească pensia.(...) Însă unii reclamă, presează, fac gălăgie, ne răpesc timp și energie. Fenomenul este agravat de precedentul minor. Care ar mai fi publicat și alte cărți la fel sau chiar și mai rele.

G. A. - Există un curaj al editorului?

M. S. - Pornesc de la maxima latină: Non quia difficillia sunt non audemus sed difficillia sunt quia non audemus. Dificil este ceea ce abordezi cu lașitate. (...) În definiția literaturii nu este decît incomoditate, prin aceasta incită, nu prin capacitatea atît de răspîndită a bel-canto-ului literar.

G. A. - V-am descoperit numele indicat ca lector al cărții lui Ion Lăncrăjan, FIUL SECETEI.

M. S. - Eu am găsit în conștiința mea treze, vii, toate tezele acestei cărți. (...) Nu trebuie luată cu amănuntul, dealtfel dintr-o carte nu rămîne decît sunetul ei fundamental.

- Vom publica un roman al lui C. Turturică, Filozof de închiriat. Autorul a făcut Facultatea de filosofie, a intrat într-o slujbă. La un moment a rupt cu mediul și s-a încadrat macaragiu pe un șantier. Și a scris o carte eroică. O obiecție care se poate aduce cărții este că una din principalele pîrghii de acționare a oamenilor este amorul propriu și nu conștiința. Cînd le este pusă la îndoială priceperea sînt în stare de performanțe nemaipomenite. Orgoliul devine puterea de a mișca oamenii.(...)

- Cînd te gîndești că din cărțile ultimului deceniu – cîteva mii de titluri – n-au rămas în raza atenției publicului decît cîteva zeci, te apucă amețeala. A crescut capacitatea de a mima actul creației. Nu este un epigonism inocent, ci unul artizanal. (...) Cred că un test eficace ar fi acesta dacă ei s-ar putea întreba: aș mai reedita această lucrare peste 3 ani?

G. A. - De foarte mulți ani numele dvs. este întîlnit pe cărți adresate copiilor, adolescenților....

M. S. - Sînt un leneș condamnat la hărnicie. (...) Eu cred că am descoperit vocea fratelui mai mare, înțelept și zburdalnic, iertător, dar și sever la nevoie.

- Dorm foarte puțin, 4-5 ore.  Citesc zilnic 200-300 pagini. Nu mă duc la spectacole, nu deschid televizorul. Îmi trece prin sondare, pe sub ochi, aproape întreaga producție editorială din țară. Parcurg toate publicațiile importante de la noi. Scriu de la 3 la 7 dimineața. Țin și un jurnal din care am circa 100 de carnete.

Interviu cu Andrei Șerban (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Ce ați păstrat din anii primei tinereți?

A. Ș. - Curiozitatea.

G. A. - (...) Vă mai place să fiți considerat un copil teribil?

A. Ș. - Orice început trebuie să fie sub semnul dorinței de a face altfel decît au făcut ceilalți. Dar de fapt mi-am dat seama cu timpul că în momentul cînd mă simt cel mai mult în contact cu ceea ce e mai valoros în ceea ce fac nu e atunci cînd cred că am descoperit ceva. Pentru că nu poți să descoperi nimic. Totul a fost descoperit. De aceea mă simt bine în clipele cînd înțeleg că sînt în legătură cu ceva foarte vechi, cu ceva tradițional, dar cu o tradiție nu de acum 10 sau 20 de ani, ci de acum 1000 de ani. Există în mine atunci un sentimemt că ating ceva ce a existat odată f. de mult.

- (...) Paradoxal, lucrînd cu Brook, n-am învățat nimic altceva decît să-mi pun întrebări. Ce e teatrul? Ce sînt actorii? (...)

- Mă gîndesc de exemplu la un scriitor, la un pictor, la un sculptor. Iată o imagine foarte subiectivă a artistului; scriitorul în camera lui scrie singur, își imaginează acolo totul, pe cînd în teatru este imposibil să fii singur, e imposibil să lucrezi fără altcineva, deci dintr-o dată trebuie să fii deschis spre ceilalți.

G. A. - Cunoașteți foarte bine fenomenul teatral contemporan. Nu vă neliniștește faptul că el se află într-o continuă schimbare?

- (...) Se schimbă tot timpul, dar această schimbare, metamorfoză continuă, este în folosul teatrului, după cum, alteori, nu este vorba decît de o derută a teatrului.

- (...) Ca și în viață, e imposibil să urci pe un vârf de munte fără să te cobori ca să te urci iar.

- (...) Este extraordinar de greu să fii pur, e extraordinar de greu să fii tu însuți pentru că trăim într-o lume în care influențele culturale sînt atît de puternice și felul în care ne influențăm unul pe altul e atît de mare, încît tot ceea ce se numește modă sau influență de idei, îmi pun în ceață momentul în care mă simt cu totul eu însumi. Vreau să fiu sincer tot timpul, dar nu pot să fiu sincer tot timpul.

- (...) Multe în jur sînt nesincere.  Luați de rutină, luați de viața exterioară, luați de mașina vieții, de fabrica vieții în care ne credem sinceri pînă la capăt, dar de fapt nu sîntem. (...)

G. A. - (...) Dar spuneți-mi cîteva piese pe care le-ați montat și de care sînteți cît de cît mulțumit?

A. Ș. - Electra, Medeea, Troienele pe care le-am pus în scenă în limba greacă veche ca un exercițiu de sunet, ca un exercițiu de voce al actorului, pentru a stabili o relație a vocii cu spațiul și cu vibrați pe care o provoacă sunetul. Acest lucru mi-a luat 3 ani. Dar aceasta este latura mea cea mai experimentală. (...)

- (...) Toți spun că-i fac dreptate lui Cehov.

- Pentru că toți sîntem nepoții lui C., cu toții îl iubim. (...)

- (...) Există în viață un moment periculos în care talentul și energia ce ni s-au dat, ca un cadou al sorții, și care pînă la un moment dat ne ajută de la sine, se irosesc. Ori te căsătorești și faci copii și familia devine un lucru foarte impotant., ori ai succes și te bazezi  pe aceste succes și repeți aceleași succes. Deci condițiile se schimbă dintr-o dată și simți că impulsul tînăr nu mai esta același și nici nu mai știi cînd timpul a trecut și te-ai secătuit. De aceea zic că un artist trebuie să trăiască în condiții de reexaminare continuă.

G. A. - Ce v-ați gîndit să montați în România?

A. Ș. - Desigur, mi s-au făcut propuneri concrete. (...) Ceea ce am cerut eu mi s-a părut ceva normal: un contract scris. La care nu am ajuns încă. (...)

- Fiindcă oamenilor le lipsește din ce în ce mai mult conștiința.

G. A. - Datorită cărui fapt?

A. Ț. - Unii au pierdut, alții au uitat care este rostul adînc al vieții.

G. A. - Dvs. aveți ceea ce se cheamă un crez artistic?

- Da. Fac teatru pentru a înțelege de ce trăiesc.

- (...) Îmi plac mai mult comediile lui Shakespeare decît tragediile lui. El privește condiția umană zîmbind, nu cu ironie, ci cu o înțelegere adîncă. Sîntem așa cum sîntem, dar în zîmbet e speranța. Dar de ce să mai discutăm cînd și așa acest interviu nu o să apară sau dacă o să vadă lumina tiparului o să fie amputat de cenzură?

G. A. - Tot lipsind din țară e firesc să nu știți că la noi nu mai există cenzură. Așa că vă garantez apariția acestui interviu în acea formă pe care o stabilim de comun acord.

A. Ș. - S-o văd și pe asta.

G. A. - Iat-o

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. (...) („într-un interviu, de cele mai multe ori, întrebatul răspunde cu vorbele celui care ia interviul, or asta mi se pare o limitare.”). (...) Nu-i place să scrie confesiuni. („hotărât, nu am vocație de memorialist”), (...).
(...), Totuși, într-o zi de martie m-a primit în cabinetul de lucru de la Academie, împreună cu criticii Adriana Mitescu și George Muntean. (...)
Alexandru A. Philippide s-a născut în casa unui mare cărturar, lingvist și filolog Alexandru Philippide.
A. P. - (...): Pentru iubitorul de literatură cea dintîi carte citită în copilărie se așază în rafturile amintirilor alături de întîia dragoste. (...) ea înfățișează cea dintîi mare bucurie a închipuirii, prima noastră aventură intelectuală, cea dintîi călătorie dincolo de realitate și, fără îndoială, cel dintîi prilej de a ne adînci în noi înșine.
G. A. - (...), astfel încît omagiul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române este îndreptățit: „Cultura literară a lui P. este remarcabilă și se poate spune că în timpul clasic poetul știe tot”.
(...) și totuși, oricît de nou în exprimare a fost, a refuzat să se apropie de curentele moderne ale epocii, nu a aderat la mișcarea avangardei chiar dacă a cunoscut bine cîțiva suprarealiști: 

A. P  - Suprarealiștii au fost ca niște fanatici religioși. Chiar dacă suprarealismul românesc a fost mult mai tolerant decît cel francez. Mi-a displăcut dintotdeauna sectarismul, dorința de a impune cu orice preț celorlalți arta poetică proprie. 

G. A. - Nu a fost membru nici unui cenaclu, nici măcar al cenaclului Sburătorul, condus de E. Lovinescu, care polariza multe talente ale vremii. (...) 

A. P. : „(...) Unii citesc din plăcere, să-și treacă vremea. Dar este și un altfel de  lectură, care înseamnă a pătrunde în adîncurile cunoașterii.” 

G. A. - De aceea exclamă atunci cînd vine vorba despre G. C.:

A. P. - „Iată un om care știa să citească. Avea o putere de lectură colosală”.
A.P. - (...) Criticii au spus că scriu o proză fantastică. (...) Mai potrivit ar fi fost term. de literatură enigmatică. (...)
- (...) Pentru mine traducerea reprezintă încă o modalitate de cunoaștere. (...) În anii 50 ajunsesem să fiu socotit traducătorul nr. 1. (...) În anii aceia am ținut la Școala de literatură și o conferință  intitulată „Arta traducerii. (...)”
G. A. - Unul din evenimentele literare ale anilor de după 23 August 1944 îl constituie apariția volumului „Monolog în Babilon”. 

A. P - (...) Cartea este o meditație asupra istoriei, cu grandoarea și fărădelegile ei, de o netăgăduită modernitate. (...) 

G. A. - Dealtfel, încă din 1929, A. P. denunța primejdia iscată de influența scrisului:

A. P. : „O caracteristică a vremurilor noastre este, fără îndoială, și epidemia scrisului. (...) Se scrie fără osteneală, fără zăbavă, fără reculegere. (...) Omul contemporan este apucat de furia scrisului și a publicisticii.” 

G. A. - Cele 4 volume de poezie pe care le-a scris în 75 de ani de exist. îi dau dreptul să afirme răspicat: 

A. P.: „scrisul mult este o primejdie”. (...) „Dacă Arghezi ar fi creat o școală, opera lui ar fi suferit de popularizarea imitațiilor, bune sau proaste; pentru că o astfel de popularizare prin imitație este întotdeauna o banalizare.”
(...): „Ion Barbu a fost un om foarte cinstit față de sine însuși și față de cititori. În clipa în care și-a dat seama că a secat, nu a mai scris și a revenit în lumea matematicii”

Interviu cu Eugen Seceleanu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

E. S. - (...) Știi doar că am fost șef de promoție la facultatea de filosofie. Am fost solicitat să rămîn asistent – reține, asistent, nu preparator.

- (...) Deci să rămîn asistent la catedra de materialism istoric, după aceea, în termen de 10 minute, am fost solicitat să rămîn la Institutul de filosofie. Pentru că nu-mi plăcea să merg prin biblioteci, am acceptat o altă propunere. Aceea de a fi profesor la Școala MAI nr. 1. Acolo am funcționat un an și aș mai funcționat dacă nu-mi dădeam demisia.

- Voiam să respect regulamentul, dar nu puteam.

- (...) am citit în ziarul Informația un anunț că studioul Sahia angajează prin concurs un redactor principal. (...).

- (...) După proba asta mai rămăsesem 4 inși, printre care Bogdan Antonescu, redactor azi la tv. La proba orală, comisia formată din Ion Vissu, directorul Moldovan și alții mi-au spus că am o inteligență ieșită din comun și m-a întrebat dacă accept să mă angajez.

- Văzusem în tramvaie afișe care anunțau revista Flacăra într-o nouă form. (...) Eu l-am propus în 1972 pe Adrian Păunescu să scrie comentarii la jurnalul de actualități, (...). Într-adevăr, A. P. a scris excelent comentariile.

- (...), m-am hotărît să discut cu Traian Stoica, fostul redactor șef adjunct al revistei. M-am prefăcut că vreau să mă ocup de organizarea cenaclului. (...) T. S., un om foarte subtil, m-a înțeles și mi-a promis că mă va propune pe mine pentru acest lucru. La cîteva zile, redactorul șef al revistei m-a întrebat dacă pot să mă ocup de acest cenaclu.

G. A. - Ce crezi că reprezintă pentru tineretul României socialiste acest cenaclu?

E. S. - Cred că reprezintă învingerea complexului față de propria noastră cultură. Nu mi-a plăcut niciodată că i-am uitat pe Goga, Blaga, Șerban Cioculescu – (...).

- (...) Omenirea știe că datorită revoluției organizate și conduse de PCR, România își scrie și într-un fel rescrie istoria. (...)

- (...) Familia noastră are pe puțin 500 de ani vechime în Făgăraș.

- A. P. are cultul talentului, (...). Cît despre poet, acesta a debutat spectaculos, înfrîngînd multe adversități, dar, în ultimul timp, spre satisfacția unora, scrie poezii mult prea directe fără o transfigurare artistică. Și așa, este un poet al națiunii, dar asta nu trebuie să-l mulțumească.

- Întotdeauna am crezut că acelora mai puțin băgați în seamă li se cuvine totul. (...), m-a uluit faptul că avînd o geantă diplomat neagră și o soră la tv, poți să fii atît de plin de caracter, lucru care de altfel a speriat pe mulți. (...)

Interviu cu Alexandru Andrițoiu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

A. A. - (...) Pentru că unii abia așteaptă să ciupească ideile altora. Există idei frumoase, inedite, care devin contagioase.

- (...) Actul de creație, ca și viața literară, are nevoie de un echilibru interior. Poezia mea este de un echilibru clasic, neoclasic, (...).

- (...) Întoarcerea noastră spre clasicism este un răspuns în spiritul sănătoasei tradiții românești și universale dat oricărei încercări de mutilare a frumosului, indiferent dacă e vorba de artă sau oricare alt domeniu.

G. A. - Conduceți o revistă de cultură, „Familia” păcătuiește de această viziune simplificatoare? Sau, mai corect spus, pentru că am citit în revista dvs. unele poezii conformiste, grandilocvente, de ce acceptați publicarea lor?

A. A. - Din păcate, există în lumea literară prejudecata, și mai ales la începători, că numai o poezie ostentativă declarativă `ar merge`, s-ar putea publica. De aceea, mulți asaltează redacțiile cu teancuri de manuscrise. Care nu sînt altceva decît poezii contrafăcute. Bieții oameni își iubesc sincer patria, dar ce folos dacă n-au talent. (...) De-altfel, de la istoricul Congres IX al PCR, respectul pentru diversitatea de stiluri a devenit o realitate.

- (...) Echipa cu care am pornit la drum – R. Enescu, O. Cotruș, Gh. Grigurcu, I. Negoițescu, N. Balotă, M. Malița – s-a destrămat. (...) Greșeala e că în cei 12 ani de când apare seria nouă a revistei „Familia” nu ne-am format o echipă de critici tineri, în toate dom. Iată, acum începem să ne-o formăm.

- Au și ardelenii umorul lor. Un umor mai sec, pe care uneori nu-l sesisează decît ei. În asta constă tot farmecul. Și în reacțiile lor cu întîrz. la umor.

G. A. - Ce au păstrat românii în această vatră unde au cunoscut și suferințe, și bucurii, și izbînzi, și înfrângeri?

A. A. - În afară de omenie au mai păstrat un deosebit simț politic și militar. Militar și nu militarist! N-am râvnit niciodată la pămîntul altora.Cu firea noastră pașnică numai un deosebit simț politic și militar ne-a apărat ființa națională.

- (...) Noi, ardelenii, venim cu un simț acut al ist.oriei datorită dublei asupriri în care am trăit aproape un mileniu.(...) Cuvinte ca dîrz, doldora, aspru, vajnic etc au fost demonetizate prin suprauzitare. În poezia deceniile 5 și 6 ale epocii noastre.

- (...) Oricît ar părea unora hazardată interpretarea mea, eu înțeleg Miorița cu cei 3 ciobănei din Moldova, Muntenia și Transilvania ca pe o frumoasă viziune asupra unității naționale. Să nu uităm că poezia noastră cultă debutează cu Testamentul Văcărescului și cu Marșul oștirii române al lui Cîrlova. (...) Sînt împotriva primatului formelor sau ideilor, ele contopindu-se prin natura lucrurilor. (...) Literatura trebuie să fie cuvinte ce exprimă adevărul, iar dacă îl exprimă fără fior estetic, nu are de a face cu literatura.

- Nici o literatură n-a pierdut atîția scriitori tineri ca a noastră. Cîrlova, Eminescu, Bălcescu, D. Iacobescu, Bogdan Amaru, Ion Trivale, Mihail Săulescu... mai aproape de zilele noastre N. Labiș.

- Sărăcia, mizeria pot distruge un mare talent, după cum belșugul trăit necugetat poate duce de asemenea la desființarea lui. Dar arta și talentul nu se împlinesc neapărat prin condiții materiale. (...) Nicăieri în lume numai din literatură. nu se poate trăi.

„Interviuri” (ARION 1982)

George Arion (revista „Flacăra”), Interviuri, Albatros, București, 1982

Solomon Marcus

Nicolae Manolescu

Florin Mugur

Eugen Simion

Alexandru Oprea

Alexandru Andrițoiu

Eugen Seceleanu

Alexandru Philippide

Marin Preda

Mircea Sântimbreanu

Amza Pellea

Ion Lăncrăjan

Teodor Mazilu

„Corespondențe spirituale” (BĂLĂNICĂ 1982)

Vladimir Bălănică, Corespondențe spirituale, „Tomis”, Constanța, 1982

Autor cu o impresionantă carte de vizită - volumul de care ne ocupăm este al zecelea „de autor”, la care se adaugă numeroase ediții îngrijite, prefețe, studii introductive și note - Valeriu Râpeanu se dovedește una din cel mai importante personalități culturale actuale. Vocația sa de explorator neobosit prin diferitele domenii ale artei, curiozitatea sa pentru tot ce e nou în cultură, atît la noi cît și aiurea, rafinamentul spiritului său sînt încă o dată probate prin această carte de „itinerarii” (literare, artistice și ... geografice). Adeseori, astfel de volume nu reușesc să fie decît expresia jalnică a unui snobism nedisimulat („priviți pe unde am călătorit eu și ce minunății am văzut!”) sau tomuri școlărești vizînd exhaustivul și a căror informație abundentă își are sorgintea în vreo bibliotecă oarecare („priviți ce multe știu eu despre lucrurile pe care le-am văzut!”). Nimic din toate acestea la Râpeanu. Asemenea marilor noștri oameni de cultură (M. Ralea, G. Călinescu, T. Vianu, M. Malița, Z. Dumitrescu-Bușulenga D. Grigorescu), autorul receptează fără complexe fenomenele culturii apusene „la ea acasă”. Cât de departe ne aflăm de Dinicu Golescu, acela car ejudeca arta occidentală, după cum spune Călinescu, potrivit „criteriului stînjenului și lăcrimării”! Scriitorul contemporan merge azi în Franța, Italia, Germania nu pentru a se uimi, ci pentru a dialoga. Și „Tărîmul unde nu ajungi niciodată” este tocmai o astfel de carte - de dialoguri cu personalități ce au marcat decisiv cultura europeană și universală a zilelor noastre.

Volumul se deschide cu două eseuri despre scriitori pe care autorul nu i-a cunoscut direct, ci prin intermediul operei lor: Andre Marlaux și Henri de Montherlant. Râpeanu încearcă să reconstituie trăsăturile fundamentale ale unor existențe exemplare în felul lor. Viața și opera lui Marlaux sînt văzute prin prisma implicării în istorie pentru un înalt ideal umanist, pentru apărarea demnității ființei și culturii umane: „Esențial mi se pare că angajarea, aventura lui Marlaux n-au fost o suită de gesturi gratuite, ci acte de adeziune la o condiție umană pe care, de cînd cunoscuse colonialismul, învățase s-o prețuiască tocmai pentru că i se relevase în expresiile ei cele mai atroce, pe cînd lupta împotriva disprețului cu care era tratată în acea vreme ființa umană.” Eseul este în același timp și un omagiu adus acelui tip de intelectual luptător ce se potrivește atît de bine secolului nostru. Reconfortantă și plină de satisfacție este pagina în care se comentează participarea lui Marlaux la sărbătoarea proclamării independenței Republicii Tchad: „Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că asistînd la aceste sărbători ale independenței popoarelor din Africa și Asia. Marlaux nu trăia numai euforia împlinirii unui vis, ci avea revelația unei lumi pe care n-o bănuise în anii luptei sale pentru o altă condiție umană cînd cunoscuse atît de concret munca abrutizată care înjosea orice urmă de demnitate umană. O lume care numi avea concretețea tragică a celei din 1925, ci părea că descinde din reprezentările unui muzeu imaginar ce nu i se relevase pînă atunci. Steegurile care fluturau deasupra Africii și la înălțarea cărora el luase parte nu marcau doar sfîrșitul unu drum parcurs de luptător și scriitor sau mai bine zis de scriitorul-luptător și încheiat de ministrul în haine de gală, ci și începutul unui alt drum”.

Pe de altă parte, la cealaltă extremă, am putea spune, se află Montherlant, cel a cărui existență a fost dominată de o tragică singurătate, cel care și-a „aflat din ce în ce mai mult sensul vieții într-o retragere olimpiană, într-un refuz de a fi alături de oamenii timpului său, de frămîntările lor pe care le-a ignorat, distanțîndu-se din ce în ce mai mult, pînă în momentul în care, singur fiind, n-a mai aflat nici în sine și nici în cei din jur puterea de a înfrînge sau de a suporta cu stoicism, suferința fizică”. 

Dincolo de operă, Râpeanu caută întotdeauna omul, încercînd să-i afle resorturile intime ale existenței. Din acest punct de vedere sînt revelatoare capitolele în care se vorbește despre scriitorii și artiștii pe care i-a cunoscut direct. Ele dau sentimentul de viață trăită, precum  o floare adevărată, vie, ar sta lîngă un buchet de flori artificiale. Nu numai micile gesturi - Francois Mauriac, îngrijorat de „cantitatea uriașă de titluri care se tipăresc în Franța” sau în timpul ocupației naziste hrănind „focul la sobă cu cărțile din bibliotecă” și observînd mucalit că „se întîmpla ca o lucrare voluminoasă, un tom impozant să dea o căldură bună” ori farmecul lui Emmanuel Robles, emoția lui William Gibson, modestia lui Ionel Perlea etc - dar mai ales confesiunile acestor mari artiști, felul în care dezvăluie crezul umanist sînt revelatoare. În dialogurile cu ei, Râpeanu încearcă foarte adesea să cunoască modul în care arta românească este receptată peste hotare. De pildă, discuția cu Marcel Mihailovici și Monique Haas se poartă în legătură cu marele George Enescu. Aflăm astfel lucruri deosebite, cum ar fi faptul că marele compozitor era un om jovial și nu sobru și înțepenit, așa cum ne-am obișnuit să ni-l imaginăm, influențați poate și de o exegeză ce nu concepe geniile decît în postură de sfinx. Totodată, însă, nu-i  mai puțin adevărat, că interlocutorii confirmă ceea ce știam deja, adică puterea extraordinară de muncă a compozitorului român.

Ideea corespondențelor spirituale, atât între epoci, cît și între diverși artiști (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori) apare încă odată cu rezonanță deosebită pentru autorul român în capitolul consacrat comentării celor cinci scrisori ale lui Erik Satie trimise lui Constantin Brâncuși: „Îi unea pe amîndoi cred această voluptate a singurătății provenită dintr-un sentiment de superioritate, de încredere în propria creație pe care și unul și altul au avut-o în ciuda eșecurilor, neînțelegerilor, refuzurilor, scandalurilor și chiar o mizantropie, urmare poate a anilor de sărăcie și umilință. Dar și o tenacitate în urmarea drumului vieții presărat și pentru unul și pentru altul cu atîtea obstacole.” Este adevărat că uneori, urmărindu-și ideea, Râpeanu poate ajunge la ipoteze pe care ne vine greu să le acceptăm, cum ar fi aceasta despre Brâncuși: „Obiectele țărănești din atelier nu constituiau - mi se pare - o punte între artist și lumea copilăriei, ci expresia unei anume originalități și chiar a snobismului. Mai fertil ar fi să căutăm corespondențele dintre el și artiștii timpului, cum sînt acelea stabilite de un compozitor de talia lui Satie.”

Problema corespondențelor spirituale nu este un capriciu al autorului, ci o necesitate de prim rang pentru o viziune organică asupra culturii contemporane. Acest lucru este afirmat și de un mare dirijor, Antonio de Almeida: „muzica face parte din cultura omului, nu este un lucru izolat. Un șef de orchestră nu trebuie să aibă numai cunoștințe profesionale, ci și cunoștințe și pasiune pentru celelalte arte.”

Interviu cu actrița M. Koszegi (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 94-98.

(...)
-La 77 de ani nu-m pot permite să pierd nici un minut.
(...)
- (...) După ce am luat bacalaureatul, am urmat doi ani de medicină la Cluj.
(...)
-(...) Însă la 45 de ani, tatăl meu, care era judecător, a murit. Mama a primit o pensie din care să-și întrețină cei patru copii. Dar peste doi ani s-a stins și ea. A trebuit să renunț la medicină. Am început să lucrez la judecătoria de ocol. Eram capul familiei și eram nevoită să-mi întrețin frații. Paralel am urmat și cursurile facultății de drept. Încă doi ani. Însă am fost mutată cu serviciul la Moci, lângă Cluj. Nu m-am dus acolo. Ca să ne cîștigăm pîinea, am închiriat o cameră unei studente de la teatru. Aceasta i-a spus directorului Operei  maghiare, Jeno Janovics, că știu să cînt la pian și din gură. Acesta m-a ascultat și m-a angajat. Acum 55 de ani, la 27 aprilie, am apărut ca soprană de coloratură în Carmen. La puțin timp după aceea, aveam să cînt alături de Traian Grozăvescu în Cio-Cio-San.
(...)
-(...) Pentru că peste cîțiva ani aveam să devin primadonă la Operetă. Am cîntat în operete de Kalman, Lehar, Strauss... După 22 de ani de operă și operetă, am venit la Tîrgu Mureș, unde luase ființă un teatru de limbă maghiară. Am jucat în piesele lui Gorki - Vassa Jeleznova, Egor Buliciov și alții, Azilul de noapte, de Tolstoi - Puterea întunericului, de Shaw - Profesiunea doamnei Warren, de Kirițescu,Gaițele de Mușatescu  - Titanic vals ș. a.
-Jucați și acum într-o piesă de Albee. (...) Sînteți foarte iubită de spectatori. (...) Pentru că sînteți cea mai remarcabilă personalitate feminină din teatrul maghiar din România?
-Poate că sînt iubită de mulți oameni deoarece ei cred în ceea ce spun și fac eu pe scenă. (...) De aceea visez să pot juca pînă la ultimele clipe ale vieții.
-Înțeleg deci că dv. credeți  în puterea teatrului, a artei în general, de a influența societatea?
-Teatrul nu este un simplu divertisment, un mijloc de petrecere agreabilă a timpului. (...) Greșesc deci cei care așteaptă ca imediat după vizionarea unei piese toți spectatorii să devină mai buni, ca prin miracol. Arta lucrează mai subtil și în timp. (...) În societatea noastră socialistă există condiții pentru acest lucru. Să ne aducem aminte cum era privit actorul în trecut. Nu era luat în serios niciodată. (...) Astăzi însă cuvîntul lui, la noi, în România, este ascultat cu mult respect. Eu am fost timp de 21 de ani vicepreședinta comisiei de femei. Am avut bucuria că am intervenit în destinul lor încercînd să le rezolv problemele. (...)
-(...) Ce v-a impresionat cel mai mult în acești ani?
-Am trăit evenimente cumplite, care țin de partea de întuneric a vieții. Cele două războaie mondiale nu pot să-mi fie șterse din memorie cu nici un chip. (..) La fel de bine ți-aș putea spune despre marea bucurie pe care am simțit-o toți cînd țara noastră, România, s-a eliberat de sub fasciști (...) Dar dacă ar fi să aleg din tot ce am trăit, aspectul cel mai impresionant, acest ar fi, fără îndoială, viața noastră de azi. (...) Îmi dau lacrimile cînd mă gîndesc că pe întreg pămîntul românesc e pace și oamenii își văd de treburile lor, de bucuriile și inerentele lor necazuri fără a cunoaște nici un sentiment de suspiciune, de frică. E minunat să știi că în fruntea țării tale se află un om care se străduiește pentru interesul omenirii, ca să fie pace în lume. (...) Știu că astăzi, în România, se petrec fapte mărețe. (..) Dar tot eu îmi zic că e important și un lucru mărunt în aparență și obișnuit, cum este acesta, că am primit o locuință. Sau că am fost în Iugoslavia, deși nu aveam nici un rol în piesele cu care teatrul plecase în turneu. M-a emoționat extraordinar modul în care am fost sărbătorită atunci cînd am împlinit 50 de ani de carieră teatrală. Și faptul că am fost răsplătită cu titluri și ordine. (...)
-Totuși, nu vă nemulțumește nimic?
-Ba da. De pildă, am o mare ciudă pe cei care caută să învrăjbească pe oamenii acestui pămînt românesc. Eu nu pot concepe așa ceva. M-am născut pe meleaguri maramureșene și am trăit încă din copilărie printre cetățeni de diverse naționalități. Educația pe care am primit-o și ceea ce am văzut în jurul meu mi-au interzis să am porniri șovine. Mai târziu, cînd eram de vîrsta măritișului, mi s-a făcut curte și de tineri români, și de maghiari, am mers cu ei în societate și niciodată n-am simțit că trebuie să-i diferențiez după altceva decît după calitatea lor morală. Dealtfel, soțul meu, Borovszky Oszkar, era de origine poloneză. Cred că azi, în condițiile noastre din țară, problema națională este rezolvată în modul cel mai just și nu poate să devină cu nici un preț o temă de discuție și discordie. Dealtfel, în cercurile mele de prieteni din Tîrgu Mureș nici nu discutăm asta pentru simplul motiv că n-am avea de reproșat nimic nimănui.
-Fără îndoială că drumul dv. s-a intersectat cu cel al unor mari personalități din viața noastră politică și istorică.
-Dacă a strînge o mînă înseamnă a cunoaște un om, pot spune că am cunoscut mulți oameni de seamă din istoria noastră. M-a impresionat mult dr. P. Groza.
(...)
-Cei din tinerețe. Deși cîteodată trăiam greu de tot și nu aveam nici măcar salariu. Iar oamenii trăiau - așa cum avea să se dovedească în foarte scurt timp - într-un vis roz, amăgitor, din care avea să ne smulgă războiul. La fel de frumoasă  mi se pare și această perioadă petrecut la teatrul din Tîrgu Mureș, unde am întîlnit de lucru efervescentă și eficientă. Am avut norocul să am colegi ca Tompa Miklos, maestru emerit al artei, Kovacs Gyorgy, artist al poporului, Szabo Erno, Delly Ferenc sau Mihai Gingulescu, Livia Doljan, Alexandru Făgărășanu. Ca și directorul teatrului, Dan Alexandrescu. (...)
-(...) Un filozof spunea: viața merită sau nu trăită? Dvs. ce răspuns ați da?
-(...) Eram într-un turneu la Cluj-Napoca. După spectacol a venit la mine în cabină o colegă de-a mea de la medicină, pe care n-o mai văzusem din facultate. Ea m-a întrebat: ai regretat vreodată că n-ai urmat mai departe medicina? I-am răspuns că în calitate de actriță maghiară din România am primit tot ceea ce am visat. (...)

Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)

GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.

(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar  la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile  - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată.  Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă  doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)

„Din păcate, închidem ochii prea des la toanele fotbaliștilor” („TOMIS” 1981)

 P. E., Nicolae Oglindă, președintele FC Constanța: „Din păcate, închidem ochii prea des la toanele fotbaliștilor”, „Tomis”, decembrie 1981

-Deci să localizăm. Data la care purtăm această discuție consemnează jumătatea lunii noiembrie, pentru fotbal însemnând și consumarea etapei a 15 a, etapă după care FC Constanța ocupă, din păcate, tovarășe președinte Nicolae Oglindă, același loc neonorant 18. Cauzele care au condus la această antiperformanță sunt sigur că vom avea timp să le descoperim, să le prezentăm, să încercăm să găsim, la urma urmei, și posibilități de înlăturare. Mai întâi, v-am ruga să ne spuneți, cum un economist, mare iubitor al sportului cu vele, al călătoriilor pe mare, a ajuns pe „corabia” fotbalului constănțean, serios, foarte serios avariată. Deci, cine a produs ruptura dintre yachting și cel care a înființat Clubul nautic Electrica?

+ Am așteptat această întrebare fiindcă, de ce să n-o spun, suntem constănțeni, ne cunoaștem de ani buni și nu de puține ori m-am întrebat și eu ce am căutat la conducerea clubului FC Constanța. Aceasta nu înseamnă că vreau să „pasez” altora, acum, ceva din răspunderile ce-mi aparțin, dacă sunt cu adevărat. Am fost numit ca președinte al clubului FC Constanța atunci când nu prea erau candidați, cei ce au fost propuși înaintea mea refuzând această onoare, lăsându-mi mie răspunderea de a conduce acest club. Cu alte cuvinte, deși muncesc în sport de peste două decenii, deși am jucat fotbal cu rezultate satisfăcătoare, sincer să fiu nu m-am gândit niciodată că pot să ajung președinte de club fotbalistic și mai ales într-o perioadă în care echipa constănțeană manifestă multe lipsuri, existau multe semne de întrebare privind existența ei în prima divizie a țării. Nu m-am descurajat, deși puțini au fost cei care au înțeles să sprijine în continuare fotbalul, mă refer la acel sprijin adevărat, dezinteresat, de care duce lipsă fotbalul și încet-încet am pus bazele viitorului lot, am limpezit câteva din problemele financiare și administrative mari, foarte mari pe care le avea de rezolvat clubul. Dar campionatul se apropia cu pași vertiginoși și prima echipă a județului nu angajase un joc de verificare, ba, mai mult, perioada de pregătire la munte a fost făcută cu jumătate de lot și în condiții pe care nu aș vrea să le arăt. Și antrenorii munceau fără pasiune, tot așa cum o făceau unii dintre jucători. Dar acesta este climatul în care se muncește uneori în fotbal și, din păcate, în cel de performanță, fiindcă la celelalte nivele nu se muncește deloc.

-Incitant acest debut în discuția noastră: ați formulat câteva idei foarte interesante. Dar să sintetizăm. De ce FC Constanța se află pe locul 18? 

+ Aș vrea să vă răspund amintindu-vă că niciodată adevăratul marinar nu repară mai întâi coșul vaporului atunci când chila este spartă. Mai precis, FC Constanța se află pe ultimul loc fiindcă toți am privit numai în sus, la prima echipă, uitând că baza adevăratului fotbal se învață de la nouă ani, adică în echipele de copii și juniori. În Constanța, însă, nu avem un campionat de copii, iar cel de juniori este așa cum este. În afară de Clubul FC Constanța, care are trei antrenori la echipele de copii și juniori, în rest, la celelalte formații - și nu se știe cu adevărat câte sunt, fiindcă pe hârtie figurează multe - nu activează nici un cadru tehnic de specialitate. Atunci, de ce să ne mai mirăm că nu avem fotbaliști, că suportăm toanele unora dintre ei, că acoperim compromisuri, că slăbim exigența, că suntem acolo unde suntem și că nu de puține ori închidem ochii.

- Ce este de făcut, există șanse reale pentru redresarea fotbalului nostru?

+Eu zic că da. Avem, chiar în această situație, foarte grea - posibilități sunt - de a ne salva de la retrogradare. Când spun aceasta mă gândesc, în primul rând, că echipe ca FC Constanța mai sunt în divizia A. Dacă vom scăpa anul acesta de retrogradare, rămâne să luptăm în continuare, cu disperare, pentru a scăpa și în campionatul următor. Dar nu acesta este scopul. Nu aceasta înseamnă o reușită, o performanță. Până când nu vom avea jucători de clasă internațională crescuți propria noastră casă, în propriul nostru club, nu vom putea privi liniștiți spre dreptunghiul stadionului, nici noi, nici zecile de mii de iubitori ai acestui sport. Pentru realizarea acestui deziderat, sunt însă foarte multe lucruri de făcut.

- Cine trebuie să le facă?

+Desigur noi, cei plătiți pentru a dezvolta fotbalul avem principala obligație. Dar fiecare poate să contribuie mai mult sau mai puțin la sprijinirea acestui sport. Iată de ce, personal sunt dispus să ascult și mai ales să sprijin orice propunere constructivă.