Henri Queffelec - „La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville” (1986)

Henri Queffelec, La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, trad. E. Grozea (fr. 1986), Eminescu/Clepsidra 37, 1990, 509 p.

Mării și marinarilor

Cuprins
5 În loc de salut la pornire
17 Partea întîi - Fără L Etoile (7 capitole)
113 Partea a doua - Patienza (7 capitole)
181 Partea a treia - În siajul lui Magellan și al lui Anson (7 capitole)
250 Partea a patra - Ne așteaptă scorbutul și Noua Citeră!(7 capitole)
343 Partea a cincea - Scorbut și hălăduială... Un citerian îl însoțea (15 capitole)
497 În loc de postfață 

coperta 4: 

Esența cărții? Un vast periplu în jurul lumii, o fascinantă expediție care se înscrie în mișcarea descoperirilor ce caracterizează veacul al optsprezecelea...Protagoniștii expediției? Tînărul și curajosul căpitan de vas Louis-Antoine de Bougainville, „devoratorul de spații” și nu mai puțin temerarele sale echipaje... Personaje reale, intrate în legendă. Autorul captivantei evocări? Reputatul scriitor breton Henri Queffelec, cunoscut la noi din câteva traduceri anterioare, deținător al mai multor premii literare, printre care cel decernat de către Academia Franceză în 1975 pentru întreaga sa operă.

Romancierul și scenaristul Henri Queffelec (1910 Brest/Franța - 1992 Paris) a scris peste 80 de cărți, majoritatea având ca subiecte marea și regiunea natală Bretagne, care este o peninsulă în Atlantic.

În 1986 a publicat volumul La Bodeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, despre prima călătorie circumnavigație sub pavilion francez în 1766-1769. Scriitorul a folosit ca sursă jurnalele călătorilor de pe La Bodeuse, editate în 1970 de arhivistul Etienne Taillemite în volumul Bougainville și tovarășii săi în jurul lumii, pentru care acesta a primit Marele Premiu al Academiei Franceze și Marele Premiu al Academiei Marinei. Aceste jurnale nu sunt niște însemnări intime, conținutul lor putând fi accesibil oricărui cititor.

La dorința expresă a tatălui său, Louis Antoine de Bougainville (1729 Paris - 1811 Paris) a studiat la colegiul din Paris devenind avocat. Dar aptitudinile sale matematice, evidențiate într-un tratat de calcul integral din 1754, l-au împins spre cariera militară și diplomatică ca secretar al ambasadei din Londra. În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), colonelul de infanterie Bougainville a luptat împotriva britanicilor pentru apărarea coloniilor din Canada. Rănit pe câmpul de luptă, a fost trimis în capitală pentru a obține ajutoare. Primit în audiență de ministrul Berryer, aceasta l-a refuzat metaforic: „Când o casă ia foc, nu mai poți să te ocupi domnule, de grajduri”. Spiritualul Bougainville i-a replicat caustic: „Oricum, domnule, nu se va putea spune că gândiți ca un cal”.

Înfrângerea Franței în război i-a determinat pe unii canadieni catolici să nu accepte noua suveranitate britanică protestantă, iar guvernul de la Paris a acceptat ideea lui Bougainville, numit căpitan de vas, de a-i recoloniza în nelocuitele insule Malvine din sudul Atlanticului. Situat în apropierea Americii de Sud, arhipeleagul era supravegheat de guvernatorul spaniol din Buenos Aires, care a informat guvernul de la Madrid despre situația ce a provocat o dispută diplomatică. În virtutea „Pactului Bourbonilor” (1733) dintre ramurile franceză și spaniolă ale acestei dinastii regale, Ludovic XV (1715-1774) a anulat recolonizarea la sfatul ambasadorului său la Madrid. Ingrata sarcină diplomatică i-a revenit tot lui Bougainville, care în tratativele de la Madrid a abordat și eventuale compensații pentru Franța la granița micuței sale colonii Guyana cu Brazilia portugheză.

Ideea călătoriei, care a aparținut lui Bougainville, a fost aprobată de Ludovic XV și supervizată de ministrul de externe, ducele de Choiseul (1758-1761; 1766-1770), care, împreună cu filosoful iluminist Jean d Alembert (1717-1783), îl apreciau pe Bougainville, membru și laureat al Societății Regale din Londra. Solitarul filosof elvețian J. J. Rousseau, ca mulți alți intelectuali francezi, a fost reticent față de anvergura proiectului, în schimb filosoful iluminist Denis Diderot (1713-1784) l-a susținut. Dealtfel, B. era un cunoscător al operelor enciclopediștilor secolului XVIII. Expediția de explorare maritimă, comercială și științifică era destinată contrabalansării pierderilor teritoriale suferite de Franța prin tratatul de pace de la Paris din 1763. 

Queffelec observă importanța jurnalelor pentru istoria Franței: „Cu L Etoile și La Boudeuse trecem la o recitire a istoriei Franței. Nu Revoluția a creat în această țară patriotismul. El ființează în inima lui Bouganiville și a tovarășilor săi. Cuvintele nație, cetățean sînt familiare acestor oameni. Chiar și cel de camarad.”

Printre membrii expediției maritime se află: prințul german Nassau-Siegen (22 de ani, recomandat de ministru), cavalerul du Bouchage, d Oraison (cunoscător al limbulor daneză, rusă, olandeză, suedeză), Saint Germain, cavalerul de Kerhue, călugărul-duhovnic franciscan, secundul Nicolas Duclos-Guyot cu cei doi fii, aspirantul Francois de Suzannet, șeful de echipaj Denis Couture, Josselin Le Corre, medicul La Porte, irlandezul Talbot, servitor negru, cavalerul de la Mote de Bournand (cavaler de Malta), musul orfan Adrien de Lanloup, musul Martin, musul Guillaume, 25 soldați. Nassau și du Bouchage erau vechi prieteni. Talbot îi considera pe bretoni ca verișori ai irlandezilor, deoarece insularii îi creștinaseră pe peninsulari. Abatele dominican nu se bucură de încrederea lui Bougainville și La Porte: „blîndul meu vrăjmaș”.

Fregata La Bodeuse (Îmbufnata sau Țâfnoasa), de 130 picioare lungime (1 picior = 0,3 m), a fost construită pentru această călătorie la șantierul naval Paimboeuf de la vărsarea Loarei în Atlantic. În premieră mondială, corabia era dotată cu un alambic pentru desărarea apei de mare. La 17 noiembrie 1766,  La Boudeuse, cu 217  membri ai expediției,  dintre care mulți călătoriseră cel puțin o dată în Atlantic, a plecat din Pamboeuf în călătoria în jurul lumii. 

Cu trei luni înainte, la 22 august, expediția engleză condusă de căpitanul Samuel Wallis plecase spre strâmtoarea Magellan, iar Bougainville era obsedat de contemporanul său, amiralul englez George Anson, care făcuse o călătorie în jurul lumii în 1740-1744, în contextul unei expediții împotriva coloniilor spaniole din America de Sud. Francezul, care cunoștea limba engleză, limba „genialilor noștri  inamici”, citise cartea amiralului.

Dar botezul Oceanului Atlantic nu a fost norocos și fregata a trebuit să ancoreze la Brest  (Bretagne), pentru reparații în cel mai mare arsenal naval al Franței. Cu această ocazie tunurile de 12 sunt înlocuite cu 4 tunuri de 8, iar șeful de echipaj și medicul îi înlocuiesc pe marinarii care au suferit de rău de mare cu marinari bretoni. La Porte este instruit de colegii spitalului marinei din Brest în privința scorbutului, boală marinărească,  în timp ce Bougainville ia cu el o potcoavă să-i poarte noroc. La 5 decembrie 1766, La Boudeuse a părăsit Brest, echipajul fiind nevoit să taie nodul marinăresc al parâmei ce lega corabia de mal precum Alexandru cel Mare tăiase cu sabia nodul gordian din Asia Mică la începutul legendarei sale expediții de cucerire. Supraîncărcarea umană și materială a fregatei îl determină pe Queffelec să o compare cu arca lui Noe.

Deși Bougainville (38 de ani) provenea din armata de uscat și nu avea titlu de noblețe, el și-a câștigat respectul și și-a impus autoritatea în fața echipajului. Mai mult, cu sociabilitatea sa s-a făcut iubit atât de mateloți, cât și de Le Corre și prințul Nassau. Este ajutat de simplitatea prințului, care îi tratează la fel pe ofițerii roșii, proveniți din burghezie, și pe cei albaștri, proveniți din nobilime. Doar „acritul” Commerson făcea excepție cu antipatia sa, considerând bucătăria spaniolă „bunișoară” față de meniul de pe flută. Posomorâtul Saint Germain era suportat și temut, fără să se împrietenească cu cineva.

În marile expediții maritime de explorare călătorul propunea, iar destinul și călătoria dispuneau.

Bougainville a luat cu el poeziile lui Horațiu în latină și memoriile lui Rene Dugay Trouin (1673-1736), corsar breton și apoi amiral al lui Ludovic XIV care cucerise Rio de Janeiro în raidul din 1711. Trouin este unul din eroii comandantului francez, alături de Arhimede, Plinius cel Bătrân,  Hipocrate și Newton. Plecase în călătorie cu gândul că îi v aduce regelui Franței un sac de ceai, salutul împăratului Chinei și promisiunea acestuia că va trimite o ambasadă la Paris. Preconiza că memorialul de călătorie se va numi Bougainvillada, luând ca model titlul lucrării Henriada a filosofului Voltaire (1694-1778), simbolul secolului „luminilor” francez. 

Fregata trece pe lângă arhipeleagurile spaniol al Canarelor și portughez al Capului Verde. Aici s-a întâlnit cu o navă de război portugheză în marș spre colonia Brazilia. Urcând la bord, francezii au constatat că era de fapt vasul francez Ducele de Chartres, capturat de britanici în 1759 și cedat aliaților portughezi.

Apoi, La Bodeuse a întâlnit nava olandeză Sancta Margareta Maria, care a cerut ajutor medical pentru cei 30 de marinari bolnavi de scorbut. Orice ofițer olandez cunoștea franceza și în discuția cu căpitanul olandez Akhenbour, Bougainville a observat pe masa acestui volumul lui Anson. Olandezul plecase pe 5 noiembrie cu destinația China, țară foarte mare și puțin cunoscută care figura și în instrucțiunile primite de Bougainville de la guvernul său. Deoarece La Porte considera că boala olandezilor, deși cunoscuți pentru ordinea lor, putea fi și tifosul, a recomandat căpitanului măsuri stricte de igienă pentru prevenirea unei epidemii, deoarece sănătatea condiționa reușita marilor călătorii maritime.

În drumul spre La Plata (Argentina), fregata a atins Ecuatorul la 10 ianuarie 1767, după o lună de navigație fără escală, momentul fiind marcat de o serbare în care s-au amestecat toate rangurile de pe navă. Tradiția data din epoca navigatorului portughez Vasco da Gama, care a descoperit în 1498 drumul maritim spre India prin ocolirea Africii. Dealtfel, marinarii își susțin zilnic moralul cu cântece mai vesele sau mai triste. În contextul serbării, Bougainville îi subliniază lui Oraison că „Apa mării este apa de colonie a marinarului”.

Deoarece instrumentele epoci erau departe de a fi perfecte, greșelile din hărți sau ale calculelor poziției navei erau frecvente.

Pe măsura trecerii timpului, apa potabilă de pe navă devenea tulbure sălcie.

Pentru perioada 19 decembrie 1766 - 17 ianuarie 1767, Bougainville menționează în cartea sa doar: „Pe drumul nostru...nimic deosebit.” Dar în jurnal, el notează la 14/15 ianuarie ruperea în timp a opt parâme, pentru care consideră că „Merită spânzurați fabricanții de frânghii din Brest”.

Bougainville îl considera pe eroul troian navigator Eneas ca alter ego-ul său din antichitatea romană.

Păsările care vesteau apropierea de țărmurile Americii de Sud au fost văzute la 17/18 ianuarie, iar pământul reperat pe 29 ianuarie.

Bougainville îi avertizează pe Couture și Le Corre asupra posibilelor dezertări la Montevideo (Uruguay), aflat pe țărmul uriașului estuar al fluviului La Plata. Orașul salutat cu 15 lovituri de tun răspunde cu doar 13 salve. La Boudeuse este vizitată de Don Felipe Ruis Pente, comandant a două fregate cu care urma să-și ia în primire funcția de guvernator al Malvinelor. Îi aștepta de 33 de zile pe francezi pentru transferul autorității. Cu o goeletă închiriată, Bougainville și Nassau îl vizitează pe Don Francesco Bucarelli, guvernatorul general din Buenos Aires, oraș situat pe țărmul opus al estuarului. Aici se aprovizionează cu lemne, băuturi răcoritoare, pesmeți și făină. Între timp, echipajul a făcut reparațiile necesare. Tunurile sunt mutate în cală, pentru a face loc vitelor și oilor, care sunt numeroase în această regiune. La 28 februarie La Bodeuse ridică ancora spre Malvine cu 3 oameni lipsă în echipaj.

La 25 martie, francezii și spaniolii ancorează la Port-Louis, fiind salutați cu lovituri de tun de fortăreața de la Ville-Dubosc. Numele arhipelagului fusese dat de navigatorul Gouin de Beauchesne din Saint-Malo, ca un omagiu adus femeilor din orașul natal. Cu doi ani înainte, coloniștii și soldații francezi respinseseră o incursiune britanică. La 1 aprilie are loc ceremonia retrocedării primului teritoriu austral al Franței: spaniolii ridică stindardul țării lor, salutat cu 21 de lovituri de tun. Deși Bougainville a citit coloniștilor canadieni scrisoarea regelui catolic al Spaniei Carol III prin acesta le permitea să rămână pe insulă, doar 37 au decis să rămână. Restul de 98 au plecat pe 27 aprilie cu cele două fregate spaniole spre Montevideo, de unde au revenit în Franța.

Deoarece La Bodeuse nu putea transporta toată hrana necesară traversării Pacificului, Bougainville a așteptat fluta L`Etoile du matin, perioadă în care a angajat marinari din Malvine. Cum mica navă nu și-a făcut apariția până la 2 iunie, fregata s-a îndreptat spre Rio de Janeiro, conform planului stabilit în Franța.Una din temele discuțiilor din statul major al expediției viza descoperirea presupusului continentului austral din Oceanul Pacific.

Întârzierea micuței L`Etoile, comandată de căpitanul de La Giraudais, care fusese profesorul lui B. în arta navigației, și secundul Caro din Saint-Malo, fusese cauzată de probleme tehnice și a fost nevoită să se refugieze în estuarul La Plata, unde s-a întâlnit cu fregatele spaniole întoarse din Malvine. Informat despre situația lui Bougainville, Giraudais se îndreaptă spre Rio, unde ajunge cu 6 zile înaintea compatrioților, perioadă în care preotul navei este asasinat, în mod ciudat, de cerșetori chiar lângă locuința viceregelui portughez, contele d`Acunha.

La 21 iunie 1767, după străbaterea a 1700 km spre N, La Bodeuse intra în Rio de Janeiro, capitala Braziliei portugheze. Comandantul francez îl trimit epe cavalerul Bournand la vicerege, dar primirea este rece. Pe de altă parte, nava de război spaniolă Diligent, aflată aici de 8 luni pentru reparații mereu amânate de portughezi, solicită și primește ajutorul aliaților francezi. Bougainville interpretează asasinarea preotului de pe L`Etoile ca un avertisment dat de englezi prin aliații lor portughezi. Promisiunea contelui privind pedepsirea asasinilor s-a dovedit „apă de ploaie”. În plus, a anulat cumpărarea unei goelete de către francezi, fapt care a dus la o dispută verbală. În schimb, Bougainville, a fost invitat la teatrul de operă construit de vicerege, unde a audiat piese italiene interpretate de mulatri. În perioada escalei, francezii și-au onorat renumele de cuceritori ai doamnelor. Comandantul francez precizează că Rio aducea regelui Portugaliei venituri anuale de „zece milioane în banii noștri”.

Pe L`Etoile se aflau doi oameni de știință francezi, prieteni ai Academiei de Științe: naturalistul Commerson, care a făcut zilnic cercetări în împrejurimile capitalei braziliene și și-a completat colecțiile de floră și faună, și astronomul Veron, precum și chirurgul Vives. În curând, mulți membri ai expediției au intuit că tânărul servitor al naturalistului este, de fapt, o femeie, dar situația a fost lăsat în suspensie, deoarece regulamentul marinei franceze nu permitea prezența femeilor la bord. De asemenea, adusese carne sărată și băutură pentru 13 luni și pâine și legume doar pentru 50 de zile. Deoarece la Rio nu au găsit pesmeți, grâu și făină, francezii au fost nevoiți să se întoarcă la Montevideo.

Expediția a părăsit Rio la 15 iulie. La Bodeuse a înregistrat noi pierderi în arboradă, iar L`Etoile încetinea viteza de marș a expediției deoarece pompele sale nu reușeau să anihileze gaura de apă. Se foloseau ca unități de măsură degetul (25,4 mm) și piciorul( 0,3048 m); un deget echivala cu a 12 a parte dintr-un picior. Veron studiază eclipsa de soare. din 25 iulie. După 16 zile de la părăsirea Braziliei, francezii au ancorat din nou în Montevideo. Bougainville se deplasează la Buenos Aires, unde reglementează cu guvernatorul general aprovizionarea cu pesmeți și făini. La 25 august, ziua Sf. Louis, echipajele aniversează sărbătoarea regatului Franței printr-un Te Deum, urale „Trăiască regele!” și salve de muschete. Dar, în timpul unei furtuni, vasul spaniol Saint Fernand a lovit-o pe vecina sa L`Etoile, reparațiile făcute în primitivul arsenal din Buenos Aires necesitând o amânare a plecării cu 6 săptămâni și plata acestora cu o parte din despăgubirile primite la retrocedarea Malvinelor. În această perioadă expediția înregistrează alte pierderi umane: o șalupă de pe L`Etoile se răstoarnă și 3 mateloți se îneacă. În cele 3 luni petrecute în estuar, conform programării chirurgului La Porte, marinarii au trăit și hrănit câte 10 zile pe uscat, în scopul întăririi sănătății lor. Pe de altă parte, au dezertat alți 12 mateloți de pe cele 2 corăbii, deși Caro anticipase 20-25 de abandonuri. Dar în comparație cu Marea Britanie, unde era îmbarcat orice fanfaron și în timpul războiului dezertaseră 50.000 de marinari (!), ministrul Colbert introdusese în timpul lui Ludovic XIV legea înregistrării marinarilor profesioniști. Alți patru sunt  demiși cu tristețe chiar de Bougainville din cauza vârstei și problemelor de sănătate: maistrul pilot, maistrul dulgher, armurierul și un maistru de echipaj. Francezii au primit un avertisment prin vasul spaniol Saint Michel care se întorcea de la capul Horn cu doar 3 mateloți și câțiva ofițeri, în timp ce 39 de oameni muriseră de scorbut.

La 14 noiembrie, după ce francezii și spaniolii și-au oferit reciproc recepții de bun rămas, La Bodeuse și nava matelot L`Etoile au plecat din Montevideo spre strâmtoarea Magellan.

În cursul furtunilor, cele două vase au avut avarii arboradă și au pierdut animalele, iar medicul La Porte a decis și aruncarea unor rezerve de carne stricată. Cu această ocazie, comandantul realizează cât de oportună ar fi fost încă o fregată în locul micii flute.

Existau zvonuri despre sălbaticii din Țara de Foc (extremul S al Americii de Sus) care jefuiau navele și ucideau echipajele, dar recenta experiența pozitivă a vasului Concepcion din 1765 contrazicea zvonurile, spaniolii considerându-i „buni samariteni”.

Duclos și La Giraudais mai trecuseră pe la capul Horn, dar Bouganiville a ales strâmtoarea Magellan din trei motive: cunoașterea intrării în strâmtoare din experiența malvină anterioară, instrucțiunile Parisului privind verificarea gigantismului patagonezilor și repulsia lui Anson, în care vedea „un fel de frate mai mare”, pentru capul Horn. Nassau observa că francezii „secolului  luminilor” păcătuiau printr-o nemărturisită anglomanie, iar Bougainville recunoștea că, deși nu era anglofil, îi iubea pe inamicii englezi, „un popor mare”. El considera că memoriile compatrioților săi Jacques Cartier și Duguay-Trouin erau doar descrieri ale unor călătorii, în timp ce cartea lui „Milord” Anson oferea o imagine politică a lumii și prevedea viitorul. Dar Queffelec consideră că necazurile francezilor s-au datorat „prea acccentuatei admirații” a lui B. față de Anson. Acesta pierduse peste 1.000 din 1.500 de marinari din cauza scorbutului, dar numărul număr mare de ofițeri neatinși de periculoasa boală maritimă a fost explicat de un medic englez prin faptul legumele acestora fuseseră păstrate în oțet.

Cele 114 leghe ale strâmtorii Magelllan au fost străbătute în 52 de zile. Bougainville regreta că nu dispuneau de „adevăratele” jurnale ale lui Narborough și de Beauchesne, ci doar de extrase „schimbate”. Concluzia sa fost că strâmtoarea este preferabilă capului Horn în perioada septembrie- martie, deoarece se găsesc apă potabilă, lemne, scoici și pești. Focurile de pe țărmuri indică prezența băștinașilor fuegieni (Tierra del Fuego = Țara de Foc), care sunt vizibili urmărind neînarmați înaintarea vaselor. La 8 decembrie 1767, cele două corăbii lansează două bărci cu 10 ofițeri și 30 marinari înarmați, deoarece „popoarele primitive pot avea reacții neprevăzute”. Dar contactul pașnic favorizat de daruri le permite lui La Porte, Nassau și Bougainville să studieze anatomia autohtonilor sosiți călare, comandantul concluzionând că duc „o viață asemănătoare cu a tătarilor” și că indienii din Canada erau „mai primitivi” și „mai barbari” decât patagonezii. Francezii recunosc trecerea  englezilor prin zonă după cuțitele de fier dăruite localnicilor. Commerson a recoltat multe plante necunoscute pentru ierbar, dar vânătoarea și pescuitul nu au adus capturi. Adâncitura uscatului unde, în 1765, Bougainville tăiase lemne pentru coloniștii din Malvine, a fost botezată Golful Bougainville de către echipaj. Pe o stâncă din zona capului Forward  a fost arborat pavilionul fregatei și s-a strigat „Trăiască regele!” și alte golfulețe au fost botezate Golful Franceză, Golful Cormorandiere (omagiu adus porturilor Brest și Saint-Malo) și Golful Cascadei (omagiu adus fântânilor arteziene din parcul regal Versailles). B. a concluzionat că regiunea nu este colonizabilă. În intervalul de 10 zile petrecut în Golful B., a fost reparată gaura de apă de pe L`Etoile. Alte trei săptămâni cele două vase au fost blocate de vremea urâtă în Golful Fortescu și portul Galant, unde au fost descoperite urme ale unor escale britanice din martie 1766 și 1767. B. este precoupat de menținerea moralului echipajului și de recuperarea avansului englezilor. În ianuarie 1768 au fost văzute balene. Apoi francezii intră în contact cu o altă populație care trăiau în colibe și se deplasau cu pirogi: „Dintre toți sălbaticii pe care i-am văzut în viața mea, acești pecherais acoperiți cu piei de animale sînt cei mai săraci: au rămas exact în starea aceea pe care o numim naturală.” B. îl admonestează pe preot că l-a botezat pe furiș pe un copil bolnav aflat pe moarte. A fost un „miracol” că cele două vase franceze au ajuns în Pacific fără cazuri de scorbut. La ieșirea din strâmtoare, pe 27 ianuarie 1768, căpitanul Caro, un bun creștin, menționează cântarea în semn de recunoștință a unui Te Deum, inițiat de preot în contextul rugăciunii de seară. De aici înainte „Franța veacului Luminilor explorează sălbăticia”, conform exprimării lui Queffelec.

B. intenționa să meargă în insula Juan Fernandez, în largul portului colonial spaniol Valparaiso (Chile), unde poposise și Anson. Dar această escală cu resurse alimentare variate ar fi însemnat lungirea drumului. 

Se înregistrează prima victimă a Pacificului, numit „marea occidentală”: un tânăr matelot de pe La Bodeuse alunecă și cade în marea agitată, înecându-se în pofida tuturor încercărilor de salvare.

La sfârșitul lui februarie s-au constatat primele cazuri de scorbut: patru marinari, în pofida măsurilor stricte de igienă.

La 22 martie, cele două corăbii se apropie de o insuliță, dar băștinașii care agită sulițe îi fac pe francezi să renunțe la debarcarea care ar fi ameliorat starea marinarilor bolnavi de scorbut iar B.  botează petecul de pământ „Insula Lăncierilor”. D Orasison observă că erau goi: „După asta îl recunoști pe sălbaticul necreștin”. 

Urmează un grup de insule botezat de B. „Arhipeleagul primejdios” locuite de „sălbatici; cu datinile și colibele.

Între timp, numărul scorbuticilor a crescut la 10.

Preocupat de imaginea sa în Istorie, B. se gândea la eroii săi antici care au înfruntat mările, grecul Ulise și troianul Enea, amintindu-și de dictonul lui poetului latin Vergiliu în poemul „Eneida”: „Audentes fortuna juvat” (Soarta îi ajută pe cei curajoși). El susținea că motivația călătoriei sale a fost măreția regatului Franței.

La 6 aprilie au ancorat o insulă muntoasă al cărui vârf a fost botezat Piscul Budeusei, astăzi Tahiti. Francezii au făcut schimb de daruri cu băștinașii goi veniți cu pirogile la corăbii. Spre deosebire de patagonezi și pecherais, un autohton urcat pe navă este dispus la „conversație” cu Commerson și Vives, care încearcă să alcătuiască un dicționar franco-insular. Bucătarul care s-a aventurat pe uscat după frumoasele localnice, a fost dezbrăcat și cercetat de insulari, după care i-au fost înapoiate hainele. Autorou, o tânără căptenie indigenă, acceptă să se alăture călătoriei până în Franța. Tahiti sau Insula Fericirii este văzută ca Noua Citeră. „Venus este aici zeița ospitalității” este propoziția care simbolizează relațiile „deschise” ale francezilor creștini cu băștinașele păgâne.. Scorbuticii epuizați s-au vindecat după 2 luni de navigație dificilă. Comerțul se făcea prin troc: cuiele și stofele erau schimbate pe porci și banane. Cleptomania localnicilor  a dus, în cele din urmă, la conflicte soldate cu victime, iar B. își pedepsește cu carceră marinarii. Ca urmare, băștinașii le cer francezilor să plece, după ce se înțeleseseră pentru o escală de 18 zile. Wallis, care făcuse anul anterior o escală de o lună, a numit insula New Sussex sau Welcome. Actul de luare în posesie a Noii Citere în numele lui Ludovic XV este redactat de B. pe o scândură de stejar și îngropat într-o sticlă lângă o clădire indigenă în prezența câtorva martori. Insula plină de papagali este lipsită de reptile. dacă femeile din Europa își dau cu roșu obrajii, cele din Tahiti își dau cu albastru închis pe șolduri și fese. Curtoazia cavalerească a lui B. are la bază recomandările mareșalului Belle Ile către fiul său colonelul: „Fiți accesibili, binevoitori, politicoși, prevenitori și mai mult cu inferiorii voștri decât cu egalii: politețea arătată superiorilor nu este ades decât rodul unei politeți calculate; cea nutrită față de subalterni este o dovadă a bunătății sufletești”. B. concluzionează despre Tahiti în cartea publicată în 1771: „dar țara aceasta a fost pentru noi un prieten pe care îl îndrăgesc așa cum se află, chiar cu anumite cusururi”. Plecarea s-a făcut mai devreme, pe 15 aprilie. Queffelec subliniază că azi, Tahiti se numără printre teritoriile franceze de peste mări,  „fără îndoială cel mai vestit” .

Autorou se acomodează repede și bine pe corabie, îmbrăcând haine europene, iar Oraison reușește să-l învețe franceza.

Pentru susținerea moralului echipajului, muzicanți cu bas, violă și flaut interpretează compoziții de Rameau și Couperin.

Pilotul Isaac Le Roy, de 22 de ani, moare pe neașteptate, fiind al doilea membru al expediției decedat în Oceanul Pacific. Moartea sa îi întărește lui La Porte convingerea că este necesară o foarte atentă examinare medicală a candidaților la înrolarea în marina franceză.

La 3 mai, corăbiile ajung la o insulă spre NV, unde sunt întâmpinați de localnici în pirogi bine lucrate. Deși nu par la fel de pașnici și nici Autorou nu-i încântat de întâlnirea lor, totuși prin troc se obțin fructe și legume proaspete. 

Cu toate acestea, scorbutul (lipsa vitaminei C pe navele de cursă lungă) lovește din nou și mai puternic, iar pe lângă acesta și boli venerice contractate în Tahiti. Insuficiența cantitativă și calitativă a alimentelor în determină pe membrii expediției, în frunte cu B., să mănânce șobolani capturați cu capcane. Astfel, ei supraviețuiesc, deoarece nu știau că aceste animale nedorite, numeroase pe nave, conțineau din abundență vitamina C. B. renunță la China și presupusul continent austral, dar nu renunță  la ocolul lumii, pentru a nu lăsa Pacificul sub dominația marinei britanice rivale.

În continuare, francezii ating arhipeleagul Salomon.

Pe 10 iunie pe flută moare un matelot, dar nu de scorbut. Insuficiența cantitativă a alimentelor a determinat egalizarea rațiilor între statul major și echipaj. A fost tăiată și ultima capră luată în Malvine, care asigura zilnic puțin lapte.

La 2 septembrie navele ajungă  în insula olandeză Boeroe din arhipeleagul Moluce. În cererea solicitată de guvernatorul olandez al Companiei Indiilor de Est, B. menționează că n-a putut ajunge în Filipinele spaniole din cauza musonului și a lipsei alimentelor. Commerson clasifică plante și Veron calculează puncte și distanțe. Aici, Autorou se îmbolnăvește de friguri, dar se vindecă.

B. a folosit multe toponime franceze, reale sau născocite, pentru descoperirile sale geografice, recunoscute și de englezi, dar nereținute de cartografia internațională. Astfel Nouvelle Bretagne, unde a fost înmormântat matelotul mort și aîngropat în sticlă actul de luare în posesie în numele regelui Franței, a fost transformată în New Britain. Insula Bouganville (cea mai mare din arhipeleagul Salomon, dar anexată la Papua Nou Guinee) și insula Choiseul sunt despărțite de strâmtoarea Bougainville. De asemenea, la sud de Noua Guinee se află micul arhipeleag Luisiada, de la numele francez al regelui Ludovic. 

Autorou nu era încântat de melanezieni.Influențat de enciclopediștii francezi, B. se vrea dezbărat de prejudecăți și nu-i departe de a socoti că suntem mereu sălbatici față de străini, dar totuși simte un fel de silă față de triburile acestea mărunte. Lângă insula Choiseul, Are loc un conflict armat al bărcilor de sondaj cu pirogile localnicilor: „Am putut băga de seamă în călătoria aceasta că, în general, oameni negri sunt mult mai răi decât cei a căror culoare se apropie de alb.” B. discută cu abatele despre posibilul impact pozitiv al creștinării insularilor.

La 16 martie 1769, La Bodeuse și-a încheiat călătoria în jurul lumii prin acostarea în portul Saint-Malo. Surprinzător, Bougainville concluzionează că nu a pierdut „mai mult de șapte oameni”.

Pe baza jurnalului de navigație, Bougainville și-a publicat memoriile de călătorie în 1772, în două volume, cu titlul Călătorie în jurul lumii cu fregata regelui La Bodeuse și cu fluta L Etoile în 1766, 1767, 1768 și 1769. Cartea a fost primită cu mare interes de opinia publică alfabetizată a secolului „luminilor”., iar Diderot a scris Supliment la călătoria lui Bougainville.

Un epilog al călătoriei lui Bougainville a fost reprezentat de expediția de circumnavigație cu două nave a contelui La Perouse,  efectuată la ordinul lui Ludovic XVI (1774-1792), dispărută în Pacific în 1788, după părăsirea Australiei.

Lectura etnologică pornind de la context (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 177, 182-185.

3.5. Cu aceasta ajungem la cea de a treia posibilitate de abordare a textului folcloric întrevăzută de noi și confirmată de practica interpretativă. Din perspectiva poziției receptorului față de text, situația este similară cu cea discutată sub 3.4., în sensul că interpretatorul operei nu face parte dintre in-siders, nu este deci un ins folcloric, cum era cazul celor tratați sub 3.3. El are însă pe deplin conștiința tipului aparte de literatură pe care îl constituie folclorul, și-a apropiat prin studiu codul creației populare, încearcă să ajungă - cu metode științifice dintre cele mai diverse - la (...). (...)

După ce respinge teoria cu privire la originea literară a alegoriei (cf. Dietrich), autorul apreciază demersurile englezului Laweon, care „lărgește cadrele încercării de explicare” îndreptîndu-și atenția asupra „obiceiurilor și credințelor, adevăratul punct de plecare pentru explicarea cînrtecelor populare legate de diferite ceremonii” (104). Există un punct de vedere teoretic ce definește o modalitate de interpretare a textului folcloric pe care o numim lectura etnologică pornind de la context.
Acordînd studiului lui Ion Mușlea valoarea unui izbutit exemplu, reținem că el procedează la o amănunțită descriere a obiceiurilor de înmormîntare a tinerilor necăsătoriți la diverse popoare balcanice, ajungînd la încheierea că celebra alegorie din Miorița trebuie să fie „un ecou sau o influență a cîntrecelor funebre cuprinzînd alegoria morții-nuntă sau un reflex al obiceiurilor descrise. Căci, pentru noi - subliniază autorul - originea acestei alegorii trebuie să fie căutată în obiceiurile de căsătorie amestecate atît de intim cu funeraliile tinerilor bărbați și ale tinerelor fete” (105).
Aplicată de C. Brăiloiu la cercetarea unei balade reprezentative cum este Miorița, de I. Mușlea la interpretarea unui motiv literar, de I. Taloș la studiera unei teme concretizată în sute de variante, lectura etnologică de acest tip se poate folosi și în investigarea unui element minimal al textului  - un vers, o imagine, un cuvînt. Este, spre exemplu, ceea ce face C. Eretescu, care demonstrează că „Fața albă și-a spălat”, din colinde și din ceremoniale, nu este altceva decît un vers-emblemă ce își are rădăcinile în vechi acte rituale: „Pe baza materialului românesc prezentat susținem ipoteza unei concordanțe pe care o numim <nonobligatorie> între cele două planuri. Firește, această concordanță nu încercăm s-o înțelegem ca pe o proiecție mecanică a ritologicului în poetic, proiecție în care toate momentele și detaliile de ceremonial sînt încastrate și fosilizate într-un text imuabil. Sîntem de părere însă că gesturile rituale sînt înalt semnificative, premise ale desfășurării ceremonialului, pot deveni mesaj poetic și pot fi regăsite în texte de ceremonial. Ele nu sînt necesare unui text ceremonial, dar reprezintă o marcă  acestuia. Atestarea spălării rituale devine în acest condiții o marcă a textului de ceremonial” (106).
Unui astfel de demers interpretativ i se pot găsi, dealtfel, începuturile foarte devreme, în eruditele pagini scrise de Hasdeu despre „Frunză verde” sau, cu o deschidere și o bătaie mai lungă, despre Doina. Se cuvine deci să subliniem că tipul acesta de lectură etnologică nu este un cîștig metodologic exclusiv al ultimelor 3-4 decenii, ci are o considerabilă vechime în timp și multe reușite în folcloristica noastră.
Nu vrem să se înțeleagă, însă că un asemenea mod de lectură a textului folcloric este și unicul. Sînt cazuri cînd o asemenea abordare nu duce nici pe departe la rezultatele scontate. După cum ne întîmpină categorii folclorice, specii, teme și motive concretizate în nenumărate variante a căror înțelegere și justă interpretare nu se pot dispensa de raportarea cît mai aplicată, de studiul cît mai exact al contextului etnografic, al datului etnologic. În acest sens, remarcabilele studii consacrate de D. Caracostea și Gh. Vrabie unei teme epice de importanța și răspîndirea celei cunoscute sub numele Lenore (107) conțin o sumă de sugestii teoretice și metodologice demne de reținut.
Fiind vorba de o producție folclorică cu largă răspîndire în spațiu, ambii cercetători procedează mai întîi la descrierea materialului diferitelor versiuni naționale, urmată de compararea, pînă la cele mai mici amănunte, a celor mai semnificative „element epice” constitutive ale baladei. De aici decurg o serie de concluzii cu privire la originea motivelor, la particularitățile fiecărei versiuni naționale și ale grupurilor de versiuni, la originalitatea versiunii românești între celelalte versiuni balcanice și europene. Din ambele studii se degajă o idee teoretică foarte importantă: ceea ce ne-a parvenit nouă sub form a unei si structuri epice  închegate în jurul câtorva imagini remarcabile, a fost, la origine, „o simplă poveste primitivă” (Caracostea) generată de credințe și superstiții străvechi, încît „nu este imagine în poezia populară de această natură care să nu aibă un înțeles ascuns în mentalitatea maselor” (Vrabie). Raportarea textului la ansamblul credințelor , superstițiilor și practicilor în legătură cu moartea, cu strigoii, cu căsătoria relevă baza etnografică a fiecărui motiv al poemului. Analizată separat, fiecare secvență constitutivă a poemului nu spune prea mult, fiind o proiecție în plan literar a unei realități etnografice, fie un loc comun cu valoare circulatorie la nivelul întregii categorii.
Așa de pildă, în varianta Ciobanu-Plenița, balada debutează cu o formulă ce marchează locul, plasînd acțiunea și pe ascultători într-o lume incert-fabuloasă („Mugurel de mare, / Mie mi se pare / Pe-a gură de vale, / De-o căscioară mare...”) propice desfășurării ulterioare a faptelor. Întru totul asemănătoare formual de la varianta C. S. Făgețel:„ Verde salbă moale / pe-o gură de vale / mie mi se pare / tot de-o casă mare...”. Structural, dar nu întotdeauna și ca verbalizare, formula își are corespondentul în toate cîntecele epice fantastice (mitologice), răspunzînd unei funcții precise și constiuind un fel de marcă  a categoriei tematice respective, contribuind astfel la delimitarea pieselor ce îi aparțin, și pe baza unui criteriu formal. La rîndul lor, protagoniștii sînt introduși prin mijlocirea exclusivă a unor șabloane. Este vorba, mai întîi, despre „Cea maică bătrînă / Cu brîul de lînă / Cu ia de sîrmă / Cu păr de cămilă / Cu doi dinți în gură ” (Ciobanu-Plenița) față de „o babă bătrînă / cu furca săină / cu doi dinți de lînă” (Făgețel). A. Fochi inventariază „locul comun”  sub nr. 93 - Portretul mamei - fără a cita vreun exemplu, dar trimițînd la „măicuța bătrînă” din Miorița („Rotunjimea deplină și-a aflat-o în Miorița, unde, adaptîndu-se contetxului, pe lîngă că a renunțat la o sumă de lungimi neesențiale, s-a psihologizat și interiorizat într-atît încît a devenit un model de artă inimitabilă..”). Se afirmă că „Formula nu e prea frecventă ; mai e în 6 subiecte , în afară de Miorița”  (108), dar aprecierea ni se pare pripită. Prezentarea celor 9 feciori și a fetei se fa e tot prin mijlocire unor formule : „Nouă feciorei / Puișori de zmei / Cu Voichița zece / Care mi-i întrece ” (Ciobanu-Plenița) față de „Verde și-o lalea / baba că-mi avea / nouă legănași  / nouă feciorași / cu Voichița zece / care-i și întrece” (Făgețel). Dintre frați se distinge Consantin „Cel cu barbă neagră / Și cu mintea-ntreagă / Ăl om de ispravă” (Ciobanu-Plenița) față de „Dine, Constandine / legăior dintîi / cel cu barbă neagră / cu chip de ispravă (face-te-ai otravă”) (Făgețel). Trimiterea la formula din unele variante ale Meșterului Manole este cu totul evidentă („Nouă meșteri mari / calfe și zidari /cu Manole zece / Care mi-i întrece”); asemenea formule verbalizate (locuri comune) circulă și sînt prezente în toate categoriile tematice ale epicii populare, cu semantismul lor propriu, dar îmbogățindu-și adesea semnificația prin combinare. În cazul de față, astfel ordonate, cele trei locuri comune marchează cu strictețe personajele între care se vor stabili anumite raporturi din care va crește ulterior narațiunea. Să notăm că deocamdată, toate sunt notate pozitiv, atîta vreme cît raporturile dintre ele sînt echilibrate armonioase. O intervenție din afară („Greci neguțători / Dalbi împețitor / Din noulea țări / Despre Nadolii / Cele țări pustii”) schimbă raporturile dintre personaje, dezechilibrînd, prin cererea lor, armonia familială. Maica bătrînă și sfetil Constantin devin opozanți: „Mumă-sa n-o da” vs. „Dă-ți pe Voichița” sau „N-o dau pe Voica / că ea-n casă-mi face / focșorel pe vatră / apșoară-n găleată” vs. „-Maică, maica mea / le dăm pe Voica...” Intervine aici un loc comun, consemnat de Fochi sub nr. 85 - Periodicitate (ne)rituală: „O situație interesantă ne întîmpină în cazul a trei cîntece epice în care se povestește despre căsătoria fetei în afara satului ei, în <străinătate> chiar. În asemenea împrejurări, un actant își ia angajamentul de a o aduce pe fată, în mod periodic, în sînul vechii familii” (109). În varianta din Oltenia avem: „Că eu ț-oi aduce-o / Iarna de trei ori / Vara de cinci ori / Că sînt sărbători”, iar în varianta din Romanați, mai amplu, se zice: „Că ei s-or lega  / ca să ni-o aducă / vara de cinci ori / că sînt lucrători / nu sînt sărbători / de nouă ori iarna / că sînt sărbători / și nu sînt lucrători”. Repartiția numărului de veniri acasă, pe sezoane, merită ea însăși o discuție aparte, dar deocamdată nu ne oprim asupra ei. În plan epic, promisunea avea rostul de  a lichida, pentru moment, tensiunea creată între mamă și fiul cel mare, ca urmare a intervenției factorului perturbator: „grecii neguțători”. Intervenția unui nou agent extern produce drama; ciuma seceră viețile celor nouă feciori, moartea împiedicîndu-l pe cel mare să-și respecte promisiunea de a o aduce pe sora sa la casa părintească, așa cum se legase. Încălcarea unui jurămînt, nerespectarea legămîntului reprezintă, în gîndirea populară, un motiv serios ca cineva să devină după moarte strigoi. În răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu, 11 consemnări atestă că strigoii se  fac din cei „care jură strîmb”, din cei care „au primit jurăminte sau blesteme grele” (o atestare), din „om mort jurat” (o atestare). Caracostea vorbește despre „existența unui tip primitiv în care fratele, din propriul îndemn, venea să ia pe sora lui”, (...).


Bibliografie selectivă
***, Antologie de proză populară epică, 3 vol., E. P. L. , București, 1966.
Alexandru Ioan, Nunta la români. Orații, prefață, Minerva/I. Moanță, București, 1974
Amzulescu Alexandru, Cîntece bătrînești, Minerva, București, 1974.
Apostol P., Motivul mioritic în cultura română, A. Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academeii RSR, București, 1964
Barbu Eugen, Jienii. Teatru popular haiducesc, prefață, Minerva/H. Oprișan, București, 1974
Bălan I. D., Influențe folclorice în poezia noastră actuală, 1955
Beniuc Mihai, Toma Alimoș. Balade haiducești, prefață, Minerva, București, 1973
Bistrițianu Alexandru, Teorie și inspirație folclorică la predecesorii lui V. Alecsandri, Minerva, București, 1977
Bîrlea Ovidiu, Poveștile lui Creangă, EPL, București, 1967
Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979
Bîrlea Ovidiu, Folclor românesc, I, Minerva, București, 1981
Bîrlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică, București,
Brîncuș Grigore, Că narativ în balada populară, „LR”, an XXVI, nr. 5, 1977.
Brîncuș, Vocabularul autohton al limbii române, EȘE, București, 1983.
Burada T., O călătorie în Dobrogea, Iași, 1880.
Caracostea D. & Bîrlea Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, Minerva, București, 1971.
Caraman Petre, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, Minerva, București, 1983.
Călinescu George, Arta literară în folclor, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei RSR, București, 1964.
Călinescu George, Estetica basmului, EPL, București, 1965
Călinescu George, Universul poeziei (1948), Universul poeziei, Minerva., București, 1974.
Cesereanu D., Arghezi și folclorul, EPL, București, 1966
Chițimia I., Folclorul în substratul literaturii române vechi, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Constantinescu Nicolae, Observații asupra stilului unui povestitor muntean, „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXI, nr. 1-2, 1972.
Ciompec G., Motivul crerației în literatura română, Minerva, București, 1979
Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și literatura română”, XXXII, 1973.
Coteanu I., Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academei RSR, București, 1973.
Cristea Valeriu, Balade istorice, prefață, Minerva/„Meșterul Manole”, București, 1975.
Densusianu Ovid, Folclorul. Cum trebuie înțeles, „Viața păstorească...”, E. P. L., București, 1966
Dima Alexandru, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, 1936
Dima Alexandru, Arta populară și relațiile ei, Minerva, București, 1971.
Fochi Adraian, G. Coșbuc și creația populară, Minerva, București, 1971.
Fochi Adrain, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.
Herseni Traian, Forme străvechi de cultură populară românească, Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Hocart A. M., The Life-giving myth, London, 1952.
Ispas S. & Truță D., Propuneri pentru catalogul liricii orale românești, „R. E. F.”, tom XIX, nr. 2, 1974.
Ivănescu G., O influență bizantină sau slavă în folclorul românesc și în limba română: calioanul, „Folclor literar”, vol. I, Timișoara, 1967.
Levi-Strauss Claude, Antropologie structurale, Plon, Paris, 1958; Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978
Levi-Strauss Claude, Le Cru et le Cuit, Plon, Paris, 1964.
Levi-Strauss Claude, Religions comparees des peuples sans ecriture, „Problemes et methodes d histoire des religions”, Paris, 1968.
Levi-Strauss Claude, Gîndirea sălbatică, Editura Științifică, București, 1971.
Levi-Strauss Claude, L Homme Nu, Plon, Paris, 1971.
Ljungman W., Traditionswanderungen Euphrat-Rhein, F. F. C., Helsinki, 1938.
Muntean G., Epoca marilor clasici. Folclorul ca substanță a creației poetice originale, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Papadima Ovidiu, Iluminismul și clasicimul întîrziat. Opinia despre cultura populară - infuzia ei latentă în literatura epocii, Ovidiu Papadima (ed.),  Temelii folclorice și orizont european în literatura română, Editura Academiei RSR, București, 1971
Pop Dumitru, Plugușorul - sinteză folclorică românească, „Studii și comunicări”, Sibiu, I, 1982.
Pop M. & Ruxăndoiu P., Folclor literar românesc, E. D. P. , București, 1976.
Pop M., Caracterul formalizat al creațiilor orale, „Secolul 20”, nr. 5, 1967, p. 157
Propp V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Univers, București, 1973.
Roșianu Nicolae, Stereotipia basmului, Univers, București, 1973.
Rotaru I., Eminescu și poezia populară, EPL, București, 1965.
Ruxăndoiu P., Formele descriptive al poeziei riturilor agare, „Analele Universității București. Științe sociale-filologie”, an XII, vol. 28, 1963.
Sorescu Marin, Novac și zîna. Balade fantastice, prefață, Minerva /I. Șerb, București, 1973
Ulici L., Recurs, Cartea Românească, București, 1971
Țoiu C., Miorița. Balade păstorești, prefață, Minerva, București, 1974
Vianu Tudor, Estetica, E. P. L., București, 1968
Vrabie Gh., Folclorul. Obiect-principii-metodă-categorii, Editura Academiei RSR, București, 1970.
Vrabie Gh., Basmul cu soarele și cu fata de împărat. Povești, snoave și legende argeșene, Minerva, București, 1973.
Wellek R. & Warren A., Teoria literaturii, E. L. U., 1967.

Interpretarea textului folcloric în literatură (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, 1986, București, p. 176-177, 182-185

3.4.
(176-177) (...), reținem un distih din cîntecul de petrecere a fetelor care vin la „zborul drăgaicei”: „Cîntă-i cuce, dragă cuce, / Că de la noi ea se duce”, asemănător cu cîntecul miresei din ceremonialul nupțial și un fragment dintr-un cîntec de război solicitat de Florea Savu, tatăl hazliu, achizitorului Jan Cavaleru, un personaj pitoresc, dar fără rol în nuvelă: „- Mai știi cîntecul ăla al lui tat-tu? - Puțin. - Atunci, strigă bătrînul, ascultă comanda la mine: direcția butoiul, cu cîntec înainte...marș” Azi fac cinste și la proști ca tine. Jan Cavaleru lipi palma la vipușcă și bătu pasul militărește, cîntînd: Hai, hai, pe Piatra lui Crai / L-am trimis pe neamț în rai / Mai devale la Oiutz / L-am întors cu cracii în sus”. Este, s-ar părea, o neconcordanță flagrantră între natura cîntecului și contextul în care este solicitat, dar prozatorul scoate de aici un efect nu numai comic; cîntecul vine să marcheze „victoria” bătrînului asupra fiului său, în legătură cu căsătoria mereu amînată de acesta din urmă.
Prezența, masivă s-ar putea spune, a culturii populare românești în creația celor doi scriitori confirmă ideea de continuitate a unui filon tradițional și definitoriu al scrisului românesc dintotdeauna. Încorporate organic în pasta povestirilor, vechile credințe și ritualuri, cîntece și legende, bocete și imprecații își pierd, propriu-zis, cel puțin o parte din semnificația lor primară, orignară, fiind resemnificate de către autori, care oferă, astfel, ei înșiși, o posibilă „lectură” a fondului culturii noastre populare, o lectură disimulată sub învelișul artistic al unor opere literare de o profundă originalitate. În cele de mai sus am încercat să refacem drumul integrării datelor culturii populare într-o secțiune (limitată) a creației scriitorilor D. R. Popescu și Fănuș Neagu, să surpridnem procesul, destul de comploicat, al „estetizării tradiției” în proza contemporană de azi.
Considerațiile de mai sus sînt departe de a epuiza multitudinea de aspecte pe care le implică integrarea datelor etnofolclorice în literatura română, văzută ca o modalitate de interpretare, în ultimă instanță, a lexicului culturii noastre populare.
Este cum nu se poate mai limpede faptul că în cultura românească lectura textului folcloric de către nespecialiști, să zicem așa, are o veche tradiție, care se continuă, viu și astăzi. Virtuțile și servituțile unei astfel de lecturi au fost, în mare, subliniate la fiecare comentator în parte. Limitele unei astfel de abordări a textului de literatură populară au fost de foarte multă vreme semnalate. Dim. Caracostea afirma categoric încă din 1915: „Între poezia populară și cea cultă nu este o deosebire de esență, ci o deosebire de grad, după cum nu este o deosebire de esență, ci numai de grad între arta unui primitiv ca Giotto și aceea a lui Rafael. Dar înrudirea aceasta a fenomenelor nu ne îndreptățește să le judecăm cu aceeași măsură...”. El atrăgea atenția, cu îndreptățire, asupra sincretismului creațiilor folclorice, („Poezia populară se zice, e însoțită și susținută de cîntec, cea cultă se mărginește la cuvîntul rostit”), asupra opoziției oral-scris și existenței folclorului prin variante („... poezia cultă e gustată în formă definitivă, scrisă, în care un autor cunoscut și-a cristalizat concepția, poezia poporană se transmite oral, trăiește sub felurite forme, din care la noi ajung, ca un ecou, unele variante” 96) - particularități de care cercetătorul folclorului trebuie să țină neapărat seama pentru a fi ferit de eroare.
Continuînd ideile maestrului său, Ovidu Bîrlea insistă, peste decenii, asupra cîtorva cerințe esențiale ale interpretării operei folclorice, mai întâi de toate pe ideea că „descifrarea sensului operei folclorice, a fragmentelor sale (...), implică în primul rînd  o cunoaștere adîncită a împrejurărilor în care s-a creat opera folclorică, a memntalității populare  cu toate resorturile ei și multiplicitatea formelor de a reacționa la impulsurile din afară”, cu încheierea că „pentru perceperea poeziei populare e nevoie de criterii complementare, diferite de cele instituite de tradiția clasică”, criterii ce se pot dobîndi  prin „familiarizarea intensă cu creațiile folclorice pentru a capta nu numai înțelesurile ce trebuie detectate, ci și normele estetice care au prezidat plăsmuirea lor” (97).

Descentralizarea (FREGE 1986)

Xavier Frege, Descentralizarea, trad. L. Șabac și A. Petrescu (Paris 1986), Humanitas / Economie - Repere - 1, București, 1991, 159 p.

7 Introducere

13 I. Franța centralizată
1. Tablou generalizat al centralizării
2. Măsoară de zece ori și taie o dată
3. Cum este la ceilalți?

43 II. Argumente în favoarea descentralizării
1. În întâmpinarea transformărilor economice și sociale
2. Metafora „dezvoltării locale”
3. Prevenirea dezechilibrelor

77 III. Domeniile de activitate ale descentralizării
1. Agenda unei reforme
2. Drepturile și libertățile unităților teritoriale locale
3. O nouă repartiție a competențelor
4. Planificare regională și intervenționism economic
5. Noi finanțe publice locale?
6. Punerea în aplicare a noilor statute

126 IV. Aspectele prospective ale descentralizării
1. Probleme complexe
2. O nouă recunoaștere a statului
3. Contractualizarea crizei?
4. Autonomia reprezentanților aleși sau autonomia cetățenilor?

153 Anexe
1. Tehnopoli, parcuri științifice și zone pentru inovații și realizări științifice și tehnice (Zirst)
2. Concurența dintre teritorii și unități teritoriale, ținuturi și zone de locuri de muncă
3. Marile orașe în procesul descentralizării

158 Bibliografie
1. Lucrări generale
2. Lucrări speciale
3. Marile raporturi ale administrației

coperta IV

Ce modificări din societate justifică descentralizarea? Este ea inevitabilă? Care este noua repartiție între a competențelor între localități, departamente, regiuni și stat? Există între ele un transfer de mijloace? Oare descentralizarea trece asupra colectivităților locale răspunderea crizei?

Xavier Frege este profesor de științe economice, specialist în finanțe publice. În prezent lucrează la problematica descentralizării în cadrul administrației franceze.

Alegoria morții ca nuntă în foclorul român și polon (CONSTANTINESCU 1986)

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 56, 59

(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare  de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204

(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii,  / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei  alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).

„Aproape de Elada” (CĂLINESCU 1985)

George Călinescu, Aproape de Elada. Repere pentru o posibilă axiologie, selecție și comentarii G. Șerban, „Revista de istorie și teorie literară”, Academia de Științe Sociale și Politice a RSR, Supliment 1985, col. Capricorn nr. 2/Z. Dumitrescu-Bușulenga, „13 Decembrie 1918”, București, 258 p.

Cuprins

5 Ulysse la țărm (în loc de prefață)
18 Lămuririle editorului

Prolegomene
23 Oratoria și celebritatea
33 Prietenele noastre cărțile
49 Discriminații
65 Civilizație și cultură
84 [La un symposion platonic]
91 [Rostul femeii române]
104 [Universitate-Universalitate]
117 Zgomotul liniștei

Din „Carnete”

131 1.Nota distinctivă a istoriei

133 2.Postulatul filosofiei

138 3.Pe teren curat științific

141 4.Cine examinează

145 5.Ca la mai toți romanticii

169 6.Ernest Cassirer (I-II)

187 7.Enrico Woelfflin, L arte clasica del Rinascimento

188 8.Gaston Migeon, Les arts du tissu

190 9.Vincenzo Constantini, La pittura italian del Seicento

194 10.Novellieri minori del Cinquecento

196 11.Trattati del Cinquecento sulla donna

200 12.Estetica lui G. Parini

202 13.Lectura romanului epistolar

209 14.În privința literaturii lui Stendhal

216 15.G. A. Borgese, Il senso della literatura italiana

225 16.Chiar și intelectualii

Note

233 Prolegomene

242 Din „Carnete”

coperta 4: „Fiecare nație de pe lume e îndreptățită să spere că va sortită să exprime de la ei terestru adevărurile universale. Noi sîntem, geografic și spiritual, mai aproape decît alții de străvechea Eladă”. G. Călinescu

„Textul dramatic ca meditație” (ROTUND 1985)

 Nicolae Rotund, Textul dramatic ca meditație, „Tomis”, Constanța, 1985

1985 poate fi considerat anul fast al lui Eugen Lumezianu. După o tăcere editorială de 14 ani, care, credem, este rodul unei conștiințe scriitoricești aparte, iată că scriitorul „redebutează”, am putea spune, cu o culegere de teatru și un roman.

Prozei de început îi urmează dramaturgia unde autorul dovedește certe aptitudini. Spiritul reflexiv, nuanțat în scrierile anterioare, este evident în cele patru piese de teatru care alcătuiesc volumul Musafiri pe viață, apărut la Editura Junimea în seria „Dramaturgi contemporani”. Comentariul fiecărei piese, chiar succint, ne oferă posibilitatea să observăm ceea ce au în comun, ceea ce dă unitate volumului.

Tatăl nostru uneori, dramă a cărei reprezentare a avut loc în 1976, este o meditație asupra raportului dintre părinți și copii sau, altfel spus, eterna problemă a dialogului între generații.

O lume pestriță, populată de candori, dar și de meschinării, de lașități, dar și de fermitate, ne aduce Capcana de nichel, dramă (...).

(...) târziu. Mistificările traversează viața, iar destinele se confruntă, în final, într-o tensiune dramatică.

Îndeajuns de stranie este Petreceri duminicale, 1980, și aceasta în pofida unui comic de limbaj ce ar putea abate atenția de la un dialog care frizează uneori absurdul. Sau, poate, tocmai aceasta a fost intenția. Protagoniștii au nume generice, dintre ei Bunicul fiind o construcție durabilă, de mare complexitate. Destine confuze se întâlnesc într-o stare de buimăceală, lăsându-se pe seama cititorului (spectatorului) dificila problemă a rezolvării. E această permanentă, să-i zicem nostalgie, care se insinuează în fiecare dintre noi. Dramele lui Lumezianu nu sunt construite cu intenția finalului clasic al epuizării tensiunilor conflictuale, problemele morale abordate tind să fie rezolvate cu adevărat doar în conștiința spectatorului.

Indiscutabil, opera de rezistență a volumului (...).

(...) paradisiacă, unde cuvinte ca „libertate”, „dragoste”, „sănătate”, „fericire”, „poezie” se întretaie, se unesc, trăiește o familie fără copii. Nimic nu-i, deci, perfect,. Nefericirea soților se sfârșește, pentru moment, când vor găsi pe o bancă un copil părăsit. Singura umbră asupra noii existențe este semnul destinului, care se anunță în dezacord cu bunătatea și iubirea oamenilor. După ani, va veni Stika, adevărata mamă, care-și va cere copilul. Nimic nu-i, deci, etern. Neputându-se despărți de el, familia primește acest musafir demonic lângă care vor veni alții din aceeași tagmă. Adevărații stăpâni devin sclavi. Ultimul „musafir” e Adam. El aduce ura totală împotriva fericirii oamenilor și vrea să pornească din acest nou spațiu, pregătit dinainte de trimișii săi, distrugerea omenirii. Nu va reuși nici acum: „nu-i prima dată când sunt învins, dar o să pun pe picioare (...)”. (...)

Va reface cuplul primordial și va avea un copil. Viața continuă. Prin Alexandru, construcția se va ridica din nou și atunci, spune Adam, „... poate chiar noi o să ne întoarcem aici ca să luăm totul de la capăt”. Numai că din istorie se trag învățăminte.

Simbolurile, uneori limpezi, alteori de-a dreptul încifrate, se înfig în conștiință oferind șansa unei multitudini interpretative. Se insinuează până la durere regretul pentru paradisul pierdut, pentru desfacerea armoniei umane. Cum trebuie reconstruită lumea în forma ei fericită? Ne-o sugerează, în final, Alexandru: „Coboară de acolo, hrănește-și copilul și plânge-ți morții tăi! Eu sunt pe-aici...”.

Eugen Lumezianu este un spirit meditativ profund.

Se știe că dramaturgia este creată pentru a fi pusă în scenă. Spectacolul oferă textului virtuți pe care cititorul poate nu le descoperă, dar e posibi să le afle spectatorul.

„De la roată la farfuria zburătoare” (TEODORU 1985)

 Paul Teodoru, De la roată la farfuria zburătoare, Albatros, București, 1985, 255 p.

Partea întîi - Începuturile

8 I. Nevoia de transport sau o teorie

11 II. Începuturile în transporturile terestre
11 Prima mare invenție umană: roata
14 O competiție inedită între om și animal
15 Apariția schimburilor de produse și a transporturilor terestre

18 III. Chemarea drumurilor fără pulbere
19 Plutele și apoi luntrele, primele mijloace de transport pe apă
24 Dezvoltarea transporturilor pe apă
26 ... dar și a pirateriei
30 Grecii, cei mai mari navigatori ai antichității

32 IV. Transporturile în Imperiul Roman
32 Romanii, primii mari constructori de drumuri
36 „Mare Nostrum” și dezvoltarea transportului naval

41 V. Vremurile de restriște ale evului mediu
41 Regresul economic, principala caracteristică a începutului de ev mediu
44 Primele semne ale dezvoltării economice
47 Cruciadele, mari acțiuni de transport
51 Sfîrșitul evului mediu în Europa: amestec de avînt și recesiune în economie și transporturi

54 VI. De la vikingi la Magellan sau febra descoperirilor
54 Vikingii, precursori ai transporturilor moderne
57 Portughezii pornesc spre est
59 ... iar spaniolii spre vest
61 Înainte și după Magellan

64 VII. Leonardo da Vinci, părintele automobilului
64 Dezvoltarea modalităților, căilor și mijloacelor de transport
66 Apariția primelor vehicule „automișcătoare” și „automobile”
68 Leonardo da Vinci, părintele automobilului
69 Olanda, patria lalelor, dar și a corăbiilor „eoliene”

71 VIII. Anglia devine primul cărăuș al mărilor
74 Anglia ajunge stăpîna mărilor și primul cărăuș al lumii
77 Comerțul cu sclavi și jaful colonial, pilonii de bază ai economiei engleze

82 IX. O călătorie de la Londra la Bath în timpul lui Dickens
85 Ameliorarea transporturilor, o cerință obiectivă
85 O călătorie de la Londra la Bath cu diligența

88 X. Far West sau epopeea diligenței
88 Transporturile și colonizarea Vestului apropiat
89 Spre Oceanul Pacific
92 Vestul american sau epopeea diligenței

95 XI. Cum se călătorea la mijlocul secolului trecut în Principatele Române
95 Transporturile și începutul secolului XIX
96 O călătorie de la București la Iași la jumătatea secolului trecut

Partea a doua - De la inventarea mașinii cu abur pînă în prezent 

102 XII. La ce a dus guturaiul lui Papin și curiozitatea lui Watt
103 Un tînăr matematician se preocupă de aspectele practice ale științelor abstracte
104 James Watt deschide porțile regelui abur și dă cale liberă revoluției industriale

106 XIII. Primele vehicule acționate cu abur
106 Greutăți tehnice și tehnologice în fața dezvoltării autovehiculelor cu abur
107 Un ofițer de artilerie construiește primul autovehicul modern acționat cu abur

111 XIV. Memorabilul concurs de la Reinhill
111 Liniile de cale ferată încep să să constituie o preocupare de primă importanță
113 Cum a cîștigat George Stephenson concursul de la Reinhill

117 XV. Marșul triumfal al transporturilor feroviare în secolul aburului
117 Dezvoltarea transporturilor feroviare în secolul XIX
118 Căile ferate în centrul problemelor juridice, politice și sociale ale vremii

124 XVI. „Cînd l-am gonit pe Fulton, i-am dăruit imperiul meu”
125 Fulton și Napoleon
128 Nave cu vele sau cu abur?
132 Navele cu abur și transportuirle la începutul secolului XIX 

134 XVII. Lupta pentru afirmarea autovehiculului rutier
134 Între companiile de diligențe și constructorii vehiculelor rutiere încep disputele
137 Dezvoltarea construcției de autovehicule rutiere
140 Competiții și concursuri

142 XVIII. Lenoir, Otto sau Daimler?

143 Un fost ospătar realizează primul motor cu explozie

144 ... iar un comerciant îl perfeționează aproape de stadiul actual

146 Automobilul devine o marfă care se vinde și se cumpără în magazin

149 XIX. Ce au adus nou Rudolf Diesel și electricitatea
149 O viață dedicată construcției de motoare
151 Electricitatea își extinde domeniul de aplicabilitate la transporturi

153 XX. În epoca revoluției industriale
153 Realizarea primelor sisteme naționale de transport, începutul revoluției de tip industrial în acestă ramură economică
156 Dezvoltarea transporturilor pînă la începutul primului război mondial
160 Apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de transport

163 XXI. Marile canale ale lumii: Suez și Panama
163 Orientul și Occidentul se întîlnesc la Canalul de Suez
164 Ferdinand de Lesseps și cariera modernă a Canalului de Suez
168 Între Oceanul Atlantic și cel Pacific

172 XXII. Un nou mijloc de transport - aviația
173 Contribuții hotărîtoare la dezvoltarea aviației
174 Apariția și dezvoltarea transporturilor aeriene

177 XXIII. Transporturile astăzi
177 Cîteva elemente de statistică
183 Organizare și tehnologie în transporturi
186 Despre nivel tehnic, performanțe și recorduri

191 XXIV. Transporturile în România socialistă
191 O scurtă retrospectivă
195 Un prezent edificator

198 XXV. Cîteva elemente de economie a transporturilor

205 XXVI. Civilizație și transporturi
205 Transporturile și calitatea vieții
207 Reflectarea activităților de transporturi în unele elemente de suprastructură

Partea a treia - Viitorul

212 XXVII. Criza energetică și efectele ei

219 XXVIII. De vorbă cu inginerul Bertin
219 Un precursor al viitorului în transporturi
221 Care este viitorul vehiculelor pe pernă de aer?

224 XXIX. Sustenația electromagnetică, motorul linear și energia atomică - elementele progresului?
224 Sustenația electromagnetică - o idee simplă, dar greu de materializat
228 Motorul linear - revanșa electricității asupra aburului și motorului cu combustie internă
230 Energia atomică - o problemă de viitor

232 XXX. Transportul prin vid
232 Întîmplarea deschide orizonturi nebăbuite transporturilor prin conducte
234 Vidul - mediul ideal pentru transport

239 XXXI. Cîte ceva despre „farfuriile zburătoare”
240 Viitorul se naște în prezent
243 Cosmosul - un spațiu populat?

245 XXXII. Ce ne rezervă viitorul?

246 Prevederi și tendințe pentru anii viitori
249 Cîteva elemente de prognoză pe termeni lung

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)

„Complexul atomic” (GOLDSCHMIDT 1980)

 Bertrand Goldschmidt, Complexul atomic. O istorie politică a energiei nucleare, trad. R. Chiculescu & V. Goian (Paris, 1980), Editura Politică, București, 1985

8 Cuvânt înainte

9 Partea întâi: Explozia

13 Actul întâi: Alianța, 1919-1945
13 1.Decizia supremă
30 2.Pionierii
39 3.O tovărășie ciudată

63 Actul al doilea: Clubul. 1945-1964
63 1.Ultima șansă
75 2.Pierderea monopolului
87 3.Superbomba 

102 4.Franța, Europa și Alianța atlantică

130 5.Experiențele chinezești

131 Actul al treilea: Renunțările. 1963-1981
131 1.Limitarea testelor nucleare
150 2.Abținerea de la armă
179 3.Echilibrul terorii

Partea a doua: Energia

201 Actul întâi: Speranța. 1945-1954

215 Actul doi: Euforia. 1954-1964
217 1.Progresul tehnologic
234 2.Controlul asupra energiei nucleare
244 3.Colaborarea europeană și Euroatomul
256 4.Comerțul cu reactori

266 Actul al treilea: Expansiunea industrială. 1964-1974
268 1.Evoluția tehnologică
276 2.Electricitatea nucleară
300 3.Ciclul combustibilului
316 4.Organizațiile internaționale

327 Actul al patrulea: Confuzia. 1974-1981
329 1.Conflictul plutoniului
354 2.Dezbaterea nucleară
378 3.Anii 80 - perioadă crucială pentru energia nucleară
394 4.Încheiere