„Terorismul” (MAXIM 1989)

Ioan V. maxim, Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989, 237 p. ISBN 973-28-0016-X

Cuprins

5 Introducere

13 I.Terorismul. Fapte care acuză!

34 II.Ce este terorismul?

64 III.Despre cauzele terorismului

78 IV.Terorismul în doctrina occidentală

89 V.Mișcările de eliberare națională și terorismul

112 VI.Terorismul în dreptul internațional

165 VII.Terorismul internațional în dezbaterile ONU

177 VIII.Poziția României cu privire la terorism

191 Anexe
1.Principalele organizații, mișcări și grupuri care au desfășurat sau desfășoară activități teroriste (Edward Micklus, Trends in International Terrorism)
2.Rezoluția 3034 (XXVII) a Adunării Generale a ONU, 18 decembrie 1972
3.Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, Geneva, 16 noiembrie 1937
4.Răspunsul guvernului RSR în problema terorismului internațional, 16 august 1973
5.Convenția de la Geneva (IV) privind protecția populației civile pe timp de război, 12 august 1949
6.Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate care nu au caracter internațional (Protocolul II), 8 iulie 1977
7.Convenție privind prevenirea și reprimarea actelor teroriste, Washington, 2 februarie 1971
8.Convenție asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU, New York, 14 decembrie 1973
9.Convenție privind și reprimării infracțiunile și alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963 
10.Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Haga, 16 decembrie 1970
11.Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal, 23 septembrie 1971 
12.Convenția internațională împotriva luării de ostatici, 13 decembrie 1979
13.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977
14.Convenție privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iuie 1951
15.Convenție referitoare la statutul de apatrid, New York, 28 septembrie 1954
16.Declarația privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU, 14 decembrie 1967

„Legende istorice” (BOLINTINEANU 1989)

Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice. Basme, prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Radu Constantinescu, Editura Ion Creangă, București, 1989

V Prefață

1 Legende istorice
Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare
Preda Buzescu
Muma lui Ștefan cel Mare
Ferentarul
Fata de la Cozia
Un ostaș român închis peste Dunăre
Mircea la bătaie
Mihai scăpând stindardul
Mircea cel Mare și solii
Doamna lui Neagu
Căpitanul de vânători
Cupa lui Ștefan
Daniel sihastru
Întoarcerea lui Mihai
Fiastrii
Miron Costin
Mihai Pădurarul
Năvala lui Țepeș
Codru Cosminului
Ștefan la moarte
Dumbrava Roșie
Grozea vornicul
Mihai revenind de la Dunăre
Bârlad
Mihai și călăul
Maria Putoianca
Moartea lui Mihai Viteazul
Visul lui Ștefan cel Mare
Țepeș și solii
Rovina
Solii lui Țepeș la Mohamet
Mustafa pașa
Călugărenii
Mărirea lui Mihai
Aprodul Purice
Mihai și ucigătorul
Pandurul bătrân
Copilul din casă
Popa Stoica

57 Basme
Mihnea și Baba
O noapte la morminte
Doamna lui Negru și bardul
Peștera muștelor
Herol
Umbra răzbunătoare
Capul avarilor
Sir`te mărgărite
Lăutarul

83 Alte poezii
Târgoviștea
Nicolae Bălcescu
Neapol
Târgoviștea
Virtutea

88 Poeme
Andrei sau luarea Nicopolului de români
Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște

147 Ode
Oda III. La Cuza vodă
Oda IV. La Nicolae Bălcescu
Oda V. Lui Aman pictorul

151 Tabel cronologic

156 Aprecieri critice

„Întâlniri cu oameni” (ZAMFIRESCU 1989)

 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viața, Eminescu, București, 1989

5 Ateneiștii
Preliminarii
Conferințele Ateneului
În lumea ateneistă. Momente, stări de spirit, figuri
dr. Const. Angelescu
Gh. Adamescu
Ștefan C. Ioan
Radu Rosetti
Costin Petrescu
Ștefan Pop
Ion Petrovici
dr. D. Paulian
Gh. Țițeica
D. Pompei
V. Vâlcovici
Scrutare într-un bilanț

69 Cum i-am cunoscut
Mircea Florian
G. M. Cantacuzino
C. C. Giurescu
Const. Brăiloiu
Ion Marin Sadoveanu
Augustin Z. N. Pop
Nae Ionescu
George Fotino
Zoe Claudian
Șerban Cioculescu
Ion Chiricuță
Din nou în cancelaria de la „Lazăr” (Eftimie Metaxa, Grigore Orășanu, Virgil Hilt, I. Dimitriu-Bârlad, Ion Buricescu)

219 Treceri prin presa vremii
„Articolul de ziar”
Anii de colaborare la „Adevărul”
Sub starea de spirit a războiului. Perioada de la „Jurnalul”
Pledoarie pentru un om și pentru pace. Colaborarea la „Semnalul”
Cuvânt de încheiere

307 Ceea ce știu mai adânc

coperta IV: „Nu sunt un negator propriuz-zis al conceptelor de sincronie și protocronie; nu sunt, însă, nici un entuziast al lor. Atât primul concept, cât și celălalt, îmi par de factură livrescă; mai proprii deci pentru retorici de sistem pentru pătrundere și cuprindere de realități. Important, în viața unei culturi naționale, nu este car această cultură să proclame întreceri sau performanțe, ci să-și urmeze cu continuitate un mers al ei organic. Un mers organic, anume, în acord cu puterile ei de realizare; cu aspirațiile ei posibile; cu valorile acelea putând să-o aducă durabil în prețuirea și agregările lumii.

Rezum, în câteva cuvinte, ceea ce știu mai adânc din tot ce am trăit și am învățat până acum. Aici, pe această latitudine românească de istorie și cultură, se aștern de milenii cuprinsuri întregi de adevăr și umanitate. Regret că nu am decât această singură viață, pe care să i-o fi putut dărui”. Ion Zamfirescu

„Premiul revistei Tomis la concursul Poesis 1989” („TOMIS” 1989)

 ALINA ȘLAPAC

despărțire
Marea ca o caracatiță
împroașcă urmele pașilor tăi
cu cerneală
pe coala mea
curg literele
ca niște pescăruși prevestitori,
furtuna mi s-a cuibărit
în călimară
umbra ta, o corabie beată, 
Îmi străbate umbra frunții

urmărire
Ai dispărut ca un țărm călător;
n-a mai rămas decât un izul tău
îmbibat în priveliștea
fără contur
care s-a zdrențuit 
când zilele au mușcat nopțile,
când orizontul s-a poticnit
într-o rană
și pădurea a rupt-o încă odată la fugă
după tine, iarnă
cuibărită în inima unui lup bătrân.

așteptând un tren
Așteptând un tren, n-am uitat să cânt
Văzându-mi mama, n-am uitat să plâng.
Vorbind cu ea, n-am uitat să râd.
Dar dacă am așteptat un alt tren?
Dacă am văzut pe altcineva?
Dacă am vorbit cu o altă femeie?
Cred că am uitat ceva. Nu am fost atentă.

din atâtea clipe 
... mai zăbovește o clipă
în care izbutim să ne cunoaștem,
dar și ea, stoarsă,
ne doare,
de parcă am fi călcat
pe cioburi de sticlă
și nu ne rămâne
decât să încercăm 
să refacem  
obiectul spart;
poate că acesta e chiar 
sufletul nostru, 
cine știe?

semicerc
Ne-am privit fericiți
apoi am admirat curcubeul
și ciocârliile cântărețe.
„Totuși, este prea frumos!” am zis.
Numaidecât, ai ucis o pasăre.
și cerul a sângerat 
adăugând încă o nuanță curcubeului.
Ne-am privit din nou
și am știut
că ni se imprimase
în suflet.
„De ce ai făcut asta?” aș fi vrut să întreb
dar mi-a fost teamă că vorbele mele
ar fi înghețat aerul
care ne mai despărțea.

„Stropi de mare” (DUMITRAȘCU 1989)

 Gh. Dumitrașcu, Stropi de mare, „Tomis”, Constanța, 1989

N-are talent. Dar are geniul de a-i face pe alții să creadă că-l are.

Bogatul dă de pomană. Geniul, chiar când primește, dăruiește.

Fără de margini, mărginirea sa...

Nu, dacă nu ești pasăre, zborul e un chin...

Sigur, la 9 mai 1945, omenirea a trăit una din marile ei bucurii, încetarea războiului. Dar, merită această bucurie, un război?

Ochelarii de cal i-au asigurat calului rectilinitatea drumului.

Prefer violența retoricii, retoricii violenței.

În tinerețe n-am avut nimic. Prin comparație, la bătrânețe îmi lipsește totul...

A servit un frumos exemplu înaintașilor săi...

O picătură de minciună într-un ocean de adevăr nu-l mărește cu o picătură...

Cerul Dobrogei e filosof. Pur și senin...

„Columna” (STANCIU 1989)

 Ioan Florin Stanciu, Columna, „Tomis”, Constanța, 1989

Înființat în 1979, sub semnul Festivalului muzicii și creației „Cântarea României”, cenaclul „Columna”, care părea la început doar o frumoasă promisiune, împlinește zece ani de activitate neîntreruptă, reunind oameni talentați din comuna Corbu (muncitori, elevi, intelectuali), care, într-un dialog permanent cu masele largi de iubitori ai frumosului, au ales calea dificilă a versului sau a prozei.

Trebuie să recunoaștem, cu toată modestia, că rezultatele au depășit așteptările, că cenaclul s-a făcut cunoscut în viața culturală a județului și dincolo de granițele sale. Să amintim că membrii săi reprezentativi au obținut premii în concursuri interjudețene de poezie (Lucian Blaga, Hercules, Poesis, ihu Dragomir), reușind să-și facă publice creațiile prin reviste: Luceafărul, Tomis, Tribuna, Cântarea României.

Vă propunem trei dintre membrii cenaclului, cu speranța că de numele lor veți mai auzi.

Anca Janina Marinescu - Miracol

sub Ursa Mare
și sub marea din stele
numai pe tine te am

alunec pe drumuri de aer
spere un teritoriu de vrajă
spre o insulă cu hotarele-n cer

sub Ursa Mare
numai pe tine te am
patria mea

cu fruntea în palme
ascult cum se aprinde pe boltă
o constelație nouă 
pentru lumea în care 
fericită încep să exist

Ion Scarlat - Un trandafir alb

ca o piatră în așteptare
mi-am privirea pod
până la pod
(pe sub arcadele lui
anotimpurile își petrec
în tăcere
nebănuite cortegii)
în șoaptele mării
deslușesc același ecou
- va veni, va veni, va veni -
iar eu
lângă apă neliniștită
aștept să înflorească
un trandafir alb

Doina Pavel - Nostalgie

Mă pustiește focul din vatră crescut
în spirale de flori,
pasul mamei semănând cu toate luminile la un loc
umbra peretelui cernut înlăuntru
de un izvor străveziu.

Mamă, ciudat se mai rupe anotimpul de el
legănându-mă
se aud zeii prin păduri spânzurate
Sunt un anotimp în casa ta albă
sunt un semn în patul tău alb
îți chem numele și mă întind peste tot
- nesfârșită pădure de iarbă.

Neliniștea mă strigă iar a pustiu
Aud cum drumul mă cere
și aud pasul mamei
semănând cu toate luminile la un loc.

„Cabinetul de stampe” (PREUTU 1988)

 Mariana Preutu, Cabinetul de stampe, „Almanah Scânteia 1988”

(...) 

Ele „au precizat noțiunea de artist, au înnobilat-o oarecum, i-au fixat locul în ierarhia ocupațiilor utile”. Aman va găsi astfel un spațiu în care să poată evolua în voie, încurajat, apreciat, înconjurat de atenția tuturor.

Theodor Aman a trăit în mijlocul unei epoci frământate, al unei epoci în care idealurile patriotice ale revoluției de la 1848 coincideau cu freamătul înnoitor al unei dezvoltări economice, al unei epoci în care, referitor la domeniul artistic, apariția picturii realiste laice marchează ruptura față de tradiția picturii murale, ducând la apariția așa numiților „zugravi de subțire”. Martor al progresului înregistrat în toate domeniile, odată cu unirea principatelor, T. A, a știut să se impună nu numai în conștiința generațiilor contemporane, ci și în aceea a urmașilor, tocmai prin ardenta participare la evenimentele epocii, prin caracterul patriotic al creației lui. Circumscrisă tendințelor generale ale academismului practicat în epocă, arta lui s-a detașat însă prin puterea talentului și a entuziasmului de vechile formule, a afirmat, cu personalitate, ideile cele mai înaintate ale vremii lui, a sensibilizat conștiința contemporanilor față de creația plastică, contribuind substanțial la pregătirea înțelegerii și receptării saltului cu adevărat înnoitor pe planul limbajului pe care-l va aduce plein-airism-ul lui Nicolae Grigorescu.

Artist care nu și-a pierdut niciodată interesul pentru oameni, îndrăgind mai presus de orice istoria românească și dorind, asemenea lui Bălcescu, să-și mobilizeze compatrioții în vederea obținerii libertății și unității naționale, T. A. se apropie foarte mult, nu numai în pictură, dar și în grafica sa de evocarea istorică, de elementele artei romantice. Și nu este lipsit de interes faptul că, asemenea popoarelor mici din centrul și răsăritul Europei care luptau pentru independență națională, A. vedea în această afirmare patetică a idealurilor de libertate cu mijloacele artei o forță capabilă, după expresia lui, „să pună istoria în acțiune”. Bazându-se pe deosebitele resurse tehnice pe care gravura i le oferea, dar și pe un remarcabil talent de desenator, el a lucrat intens în acest domeniu în anii 1872-1881, interesat  de continuarea luptei cu caracter social pe această cale. Posibilitatea multiplicării rapide asigura o largă răspândire a acestor gravuri în cele mai variate medii. Este și motivul care l-a făcut să lucreze intens, astfel încât prin calitatea și bogăția producției din acest domeniu (circa 100 de gravuri), are o substanțială contribuție la dezvoltarea și răspândirea acestui gen în țara noastră. Tematic, aceste lucrări sunt predilect orientate, pe de o parte, spre figurile de seamă ale istoriei și culturii noastre, iar pe de altă parte, spre tipuri și aspecte din mediul rural. Realismul observației și precizia execuției se îmbină la multe din aceste lucrări remarcabile prin sensibila gradare a tonurilor, prin deplina stăpânire a meșteșugului pe care le dovedesc.

„Artistul, ca și literatul, scria A. în carnetele sale de însemnări, trebuie să aparțină timpului său: numai cu această condiție operele lui se vor transmite posterității. El trebuie să aparțină țării sale, numai astfel va fi umanitar. El trebuie să-i exprime opiniile, dacă ține să fie cu adevărat și admirat de gânditori. El trebuie să se arate concret în cugetările lui, numai astfel va avea un ideal”. Crezând cu pasiune în aceste afirmații, A., întemeietorul învățământului artistic românesc, a contribuit prin întreaga activitate la dezvoltarea desenului și gravurii, astfel încât acestea să ajungă ramuri importante ale artelor plastice, pe același plan cu pictura și sculptura, prezente în saloane oficiale și expoziții, în importante colecții particulare.

(...)

„Carmen Enea-Biji” (MARTOIU 1988)

 Georgeta Martoiu, Debut pe scena constănțeană: Carmen Enea-Biji, „Tomis”, Constanța, 198?

C. E. B. - o voce! O voce ca o „strună de argint”, cum ar fi spus M. Sadoveanu. O voce gravă, plină, vibrantă, cu zvonuri de tragedie antică, în care actorul - se știe - poate ajunge să sensibilizeze o sută de mii de auzuri dintr-odată (fără aparatură de niciun fel, firește!). O voce atât de puternică și penetrantă încât, uneori, mă încearcă gândul ghiduș că, dacă actrița și-ar pune mintea să strige zdravăn aici, glasul i s-ar putea auzi pe celălalt țărm al mării...  Și asta fără să-și utilizeze întregul potențial! Ce  mai, o voce dintre acelea predestinate scenei și care, spre cinstea școlii românești de teatru, prin supunerea la infernalul program al orelor de dicție, respirație și tehnică a vorbirii, a fost adusă la un asemenea grad de șlefuire, încât poate „sări” ușor  de la tulburătoarea șoaptă catifelată, perfect audibilă, la strigătul înfricoșător care îngheață inima spectatorului, sau la stranietatea unei inflexiuni, parcă astrale, care polarizează interesul, stârnindu-i disponibilități meditative.

Talentul și puternica personalitate ale acestei actrițe stau sub semnul glasului său particular, care o și recomandă unui repertoriu de mari și variate valori dramaturgice (și epice), naționale și universale, de la Antigona și Hecuba la Vitoria Lipan și Doamna Clara sau la lady Macbeth și Heda Gabier... Asta doar pentru a vorbi doar de registrul dramatic. Dar, lucru rar și prețios, actrița are umor - și încă unul rafinat - cenzurat cu luciditate de un admirabil simț al măsurii, provenit din neobositele acumulări de cultură generală și de specialitate. Ceea ce o recomandă pentru un mare repertoriu de comedie, din care, la Constanța, a creat doar două admirabile mostre: o femeie-bărbată, în persoana directoarei de șantier Constantina din Orice naș își are nașa, și o impetuoasă italiancă din toate timpurile, Rosaura din Mincinosul de Goldoni.

În rest, despre deținătoare acestui glas fermecător, căreia îi prezic un viitor mare, nu se pot spune decât lucruri frumoase: se poartă cu o simplitate și modestie exemplare; e veselă și comunicativă; nu se plânge, niciodată, de oboseală. Discretă, onestă și harnică, talentată și devotată, C. E. B. promite să devină o mare actriță a țării!

„Musical: Liviu Manolache” („TOMIS” 1988)

Georgeta Martoiu, Musical: Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, 1988

Actor talentat, cu glas frumos și dicție ireproșabilă, iradiind o permanentă bună dispoziție juvenilă, Liviu Manolache este ceea ce se cheamă un actor cu șarm. Din ce imponderabile se va fi compunând șarmul acesta căruia nu-i rezistă niciun spectator (de orice vârstă, pregătire sau gusturi ar fi), este greu de spus. Cert este că Livache îi supune rapid, cu degajare și aplomb, pe toți cei cu care vine în contact, prin intermediul scenei constănțene.

Privindu-l cu câtă dezinvoltură face tot ceea ce face pe scenă (și câte nu face: spune tirade, cântă cu voce plăcută, dar și din câteva instrumente, dansează cu grație etc), ești tentat să spui că a fost hăruit de natură cu o imensă dotare de acest fel, care dotare nu așteaptă decât contactul cu publicul pentru a se declanșa. Nimic mai fals. În spatele acestei evoluții, cuceritoare mai ales prin firesc, se află secretul unei tenacități a muncii, căreia actorul i se supune - nesilit de nimeni - până la istovire, pentru a o lua, cu nobilă încăpățânare, din nou și din nou, de la capăt.

L. M. este și compozitor. Și încă unul neobosit, ca și actorul L.M. Și-a risipit, până acum, talentul de compozitor în partiturile multor spectacole, dar, iată, anul 1988 i-a adus, pentru compoziție, bucuria unui premiu. Și asta unde? La Gala „Arta comediei” pentru muzica unui spectacol plin de umor, de voie bună și de inedit, musicalul „Sânziana și Pepelea”, într-o viziune regizorală care îl aduce pe Alecsandri mult spre zilele noastre și care ne prezintă, în persoana lui L. M., un model (poate nu desăvârșit, dar tinzând, viguros, către asta) de ceea ce se numește „actor total”.

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.