„Județul Constanța - prezent și perspectivă” (FDUS/CJC 1980)

 Frontul Democrației și Unității Socialiste / Consiliul Județean Constanța, Județul Constanța - prezent și perspectivă (documentar), februarie 1980, 63 p.

3 Nicolae Ceaușescu, Din Raportul prezentat la cel de-al XII Congres al PCR)

4 Decret pentru stabilirea datei alegerilor pentru Marea Adunare Națională și consiliile populare

5 E scris pe tricolor unire - Imnul FDUS adopta de Congresul II (text adaptat, muzica C. Porumbescu)

7 Județul Constanța - Date generale

9 Coordonate ale ascensiuni județului Constanța împreună cu întreaga țară pe calea progresului socialist

Industria
Industria energie electrice și termice
Industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor
Industria extractivă a minereurilor nemetalifere și a produselor din substanțe abrazive
Industria materialelor de construcție
Industria chimică
Industria celulozei și hârtiei
Industria textilă
Industria alimentară
Industria lemnului

Agricultura

Transporturi

Investiții și construcții

Nivelul de trai

32 1980 - An hotărâtor în înfăptuirea cu succes a sarcinilor cincinalului 1976-1980

Industria

Agricultura

Transporturi

Investiții

Nivel de trai 

Învățământ

Arta și cultura

Sănătatea publică

Educație fizică și sport

Turism

47 Perspectivele dezvoltării economico-sociale a județului Constanța în cincinalul 1981-1985

„Constituția Republicii Socialiste România” (Consiliul de Stat 1980)

 Constituția Republicii Socialiste România, Consiliul de Stat,  1980

Constituţia a fost adoptată de Marea Adunare Naţionala în şedinţa din 21 august 1965, după luarea în discuţie a proiectului publicat la 29 iunie 1965 de către Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, cu unanimitatea celor 446 de deputaţi prezenţi la şedinţa, situaţie certificată de Preşedintele Marii Adunări Naţionale, Ştefan Voitec. Ea a fost promulgată la data de 21 august 1965 sub semnatura Preşedintelui Consiliului de Stat, Chivu Stoica, şi a fost publicată în "Buletinul Oficial al R.S.R." nr. 1 din 21 august 1965.Constituţia a intrat în vigoare la data adoptării, adică 21 august 1965, abrogand expres pe aceeaşi dată Constituţia din 1952. În forma iniţială ea era formată din 114 articole cuprinse în 9 titluri.
Constituţia a fost modificată expres prin următoarele legi:- Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 16 din 16 februarie 1968 (modifica art. 15; 22; 70; 73; 78; 79; 80; 81; 83; 88; 90; 92-97; 100; 102; 106; înlocuieşte un termen; dispune republicarea);- Legea nr. 56/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 168 din 26 decembrie 1968 (modifica art. 80; 88; 105; 107; abroga art. 84 alin. 2);- Legea nr. 1/1969 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 31 din 13 martie 1969 (modifica art. 52; 53; 66; dispune republicarea);- Legea nr. 26/1971 pentru modificarea articolului 73 alineatul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 157 din 17 decembrie 1971;- Legea nr. 1/1972 cu privire la modificarea articolelor 45 alin. 1 şi 81 alin. 3 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 41 din 24 aprilie 1972 (dispune republicarea);- Legea nr. 1/1974 privind modificarea Constituţiei Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 45 din 28 martie 1974 (modifica art. 43; 54; 57; 63; 64; 68; 73; introduce art. 65^1; 69^1 - 69^6; înlocuieşte un termen; dispune renumerotarea articolelor şi republicarea);- Legea nr. 66/1974 cu privire la modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 161 din 23 decembrie 1974 (modifica art. 25; 44-46; 67; 80; 88; 96; 97; înlocuieşte termeni; dispune republicarea);- Legea nr. 2/1975 pentru modificarea articolului 53 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 30 din 21 martie 1975;- Legea nr. 19/1979 pentru modificarea articolului 44 din Constituţia Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 103 din 19 decembrie 1979;
Titlul I REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIATitlul II DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILORTitlul III ORGANELE SUPREME ALE PUTERII DE STATTitlul IV ORGANELE CENTRALE ALE ADMINISTRAŢIEI DE STATTitlul V ORGANELE LOCALE ALE PUTERII DE STAT ŞI ORGANELE LOCALE ALE ADMINISTRAŢIEI DE STATTitlul VI ORGANELE JUDECĂTOREŞTITitlul VII ORGANELE PROCURATURIITitlul VIII ÎNSEMNELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIATitlul IX DISPOZIŢII FINALE

Calendarul în istorie (STĂNILĂ 1980)

George Stănilă, Sisteme calendaristice, Editura Științifică și Enciclopedică/Știința pentru toți, București, 1980, 144 p. 

1. Primele forme de socotire a timpului. Calendarul și cronologia

2. Bazele astronomice ale calendarului

2.1. Rotația Pămîntului și mișcarea aparentă a sferei cerești

2.2. Mișcarea anuală aparentă a Soarelui

2.3. Timpul solar. Ziua solară
2.4. Bazele astronomice ale calendarului
3. Calendarul solar
3.1. Teoria matematică a calendarului solar
3.2. Calendarul vechi egiptean

3.3. Calendarul roman

3.4. Calendarul gregorian

3.5. Calendarul iulian cel nou

3.6. Calendarul Omar Khayam

3.7. Proiectul de calendar al lui I. Madler

3.8. Calendarul republican al revoluției franceze

4. Calendarul lunar și luni-solar

4.1. Bazele calendarului lunar

4.2. Teoria matematică a calendarului lunar

4.3. Teoria matematică a calendarului luni-solar

4.4. Calendarul babilonian

4.5. Calendarul Greciei antice

4.6. Calendarul musulman

4.7. Calendarul evreesc

5. Calendarele popoarelor Asiei și Americii

5.1. Calendarul chinez

5.2. Calendarul japonez

5.3. Calendarul indian

5.4. Calendarul cambodgian și laoțian

5.5. Calendarul vietnamez

5.6. Calendarul maya

5.7. Calendarul aztec

6. Săptămîna de șapte zile

6.1. Originea săptămîni de șapte zile

6.2. Denumirea zilelor săptămînii

7. Cronologia și unele ere calendaristice

7.1. Erele

7.2. Începutul anului

7.3. Era noastră

7.4. Era Scaliger

8. Calendarul universal

8.1. Primele proiecte de calendar universal

8.2. Calendarul qumranian

8.3. Reforma calendarului și Organizația Națiunilor Unite

8.4. Calendarul cu 13 luni

8.5. Proiectul calendarului universal

Anexe

„Primul Război Mondial. 1914-1918” (POPA 1979)

 Mircea N. Popa, Primul Război Mondial. 1914-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, 557 p.

Partea I Lumea la răscruce 1871-1914
9 I.Capitalismul se transformă în sistem mondial
34 II.Epoca marilor imperii
59 III.Europa alianțelor politice-militare
118 IV.Europa sub arme
151 V.Criza din vara anului 1914

Partea II Marele război pentru reîmpărțirea lumii
181 I.1914: „Campania surprizelor”
200 II.Campania din 1915: „Strategia cu scopuri limitate”
217 III.1916: „Strategia epuizării”
293 IV.Tentative de pace, contradicții și dispute între aliați
310 V.Războiul economic și războiul maritim
342 VI.1917: Anul marii crize
395 VII.1918: Victoria militară a Antantei

Partea III De la războiul imperialist la pace
437 I.Armistițiile de pe fronturile de luptă
443 II.„Sistemul Versailles”

459 Încheiere

479 Cronologie. Principalele operațiuni militare în anii 1914-1918

517 Bibliografie selectivă

527 Indice de nume

539 Rezumate în limbi străine

coperta 4: Bilanțul celor 52 de luni ale primului război mondial cuprinde cifre zguduitoare pe care datele statistice nu le pot exprima decât parțial. Tragedia trăită de omenire în 1914-1918 cuprinde: antrenarea treptată în război a 28 de state, mobilizarea a 75 de milioane de oameni, 10.000.000 de soldați morți, 3.000.000 de soldați dispăruți, 13.000.000 milioane de civili morți, 20.000.000 de răniți, 9.000.000 orfani de război, 5.000.000 de văduve de război, 331 miliarde de dolari pagube, 225 miliarde de dolari datoria statelor beligerante.

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

O. P. - O prefer pe cea foarte plastică a lui Jean Grenier: „a scrie înseamnă a-ți ordona obsesiile.”

-Memoria, soarele, iubirea, antipatia față de dezordinea estetică, munții, viața. (...) Am uitat marea.

-(...) Mă fascinează ideea țărmului. Țărmul ca sfîrșit al erorii.

-Eu am descoperit lumea amintindu-mi de ea. Amintindu-mi de tot ce însemnau locurile copilăriei din care plecasem la 11 ani. (...) Mai tîrziu, însă, memoria a devenit în cadrul obsesiilor mele altceva, un criteriu moral.

-În sensul că nu se poate întemeia nimic pe amnezie, așa cum nu se poate întemeia nimic împotriva iubirii sau împotriva fidelității.

-N-ați prefera să uitați noaptea lui 4 martie?

-(...), dar simt că a uita înseamnă și a nu mai iubi. Dacă ne-am separa de amintiri am da dreptate dezastrului. (...) Să nu renunțăm al nimic din ceea ce am gîndit și simțit înainte.

-Ne deloc întîmplător faptul că în acest împrejurări s-a vorbit din nou, cu admirație, despre eroismul poporului nostru.

-(...) Destinul meu a fost dragostea pentru niște munți aparenți aspri, din piatra cărora cerul se lipește ca un obraz de copilărie. Și care au fost pentru mine primul profesor de demnitate, de încăpățînare și dragoste.

-Și totuși în Mitologii obiective priviți tot timpul marea.

-Da, însă numai pentru  a vorbi despre țărm...

-(...) Voiam să spun că n-am putea iubi o mare fără țărm. Eu sînt omul unui țărm, nu al unei  mări.

-(...) Există o vocație a călătoriei pe care n-o am. Am mărturisit chiar în Drumuri prin memorie că sînt un anticălător. Dacă (îl citez pe M. Ralea) „evul mediu slăvea fidelitatea ca marele și unicul său principiu”, socotind călătoria ca o „trădare” ori un „blestem”, atunci trebuie să mă resemnez cu gîndul că aparțin unei sensibilități care nu mai e de mult la modă. Dar adesea călătoria nu e decît o formă de singurătate jovială. (...) Nu e nevoie să colindăm lumea ca să rătăcim. Ne putem rătăci și într-un cuvînt. Dragostea, de pildă.

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteranean luminează întrebările fără să le ucidă.

-Cărțile pe care le-ați scris despre aceste țări nu au nimic din înfățișarea unor obișnuite jurnale de călătorie. Pentru dv. călătoria este un pretext, iar paginile ce o consemnează  nu redau harta unor ținuturi, ci oferă imaginea sufletului dv.

-(…) Ceea ce știu sigur este că am spus adevărul despre ceea ce simt. Așa am descoperit că iubirile mele nu sînt o chestiune de conjunctură, ci de destin.

-Ați dorit să învingeți prin cuvînt teama de locurile străbătute?

-Ar trebui, poate, să cerem cuvintelor cu totul altceva decît să învingă.

-Să nu se așeze între noi și viață. Femeile pictate de Munich, cu obrazul lor înlocuit de părul despletit de vînt, ne pot învăța infinit mai mult despre nord decît o călătorie bîntuită de frica de a nu scăpa esențialul. (…) Cercetați ce s-a scris despre Stockholm. Aproape toată lumea s-a simțit datoare să spună despre acest oraș că este Veneția nordului. Dar ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, și unul solid și corect? O justificare pur scenografică, faptul că în ambele sînt canale, nu este de ajuns.

-Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stîrnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfîrșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decît să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surîs. În definiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atît mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decît un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

-Cum apreciați afirmațiile unora că pentru a emite o judecată lucidă trebuie să ne distanțăm în timp de un eveniment?

-(…) Pentru a vorbi despre fericire trebuie să deosebim zidurile unei catedrale de zidurile unei închisori. Căci nu există o fericire abstractă. Bătaia inimii omenești ajunge să învingă singurătatea, dar nu ajunge să învingă nedreptatea. Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămînd. (…) Iată ce nu se vede din cosmos și iată ce se vede pe pămînt cu ochiul liber. Nu trebuie decît să vedem limpede.

- Există o măreție a omului de azi? Arta modernă pare a contrazice acest lucru. Ea descrie mai curînd oameni obișnuiți decît eroi meniți să ne încînte cu isprăvi nemaipomenite.

-(…) Probabil, dacă arta modernă  vrea să se ocupe de oameni obișnuiți, aceasta izvorăște din nevoia unei măreții pe care omul să și-o datoreze doar sieși. Spre deosebire de Nietzsche, care credea că numai supraomenii pot înfrunta un cer pustiu, arta modernă și-a căutat demiurgii în omul obișnuit. Ea pune o inimă omenească în centrul lumii.

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. Arta modernă ar vrea să pună fericirea lui. Gaugain îndemna femeile pictate de el: „Fiți frumoase și veți fericite”. Firește, ceea ce spun eu nu se referă la acea artă crepusculară care nu are nici o patrie și nici un ideal, care propovăduiește deznădejdea și vidul. Arta nu este o maladie subtilă, cum au socotit unii, ci o formă de luptă pentru adevăr și tot ceea ce dă vieții sens.

-(…) Însă înaintea lui trebuie să termin Apărarea lui Galilei, un dialog despre prudență și iubire, și Între clasic și baroc.

-Acest din urmă volum va cuprinde eseurile din Flacăra?

-Nu tocmai. O formă încă și mai subiectivă.

-O învățătură fundamentală desprinsă din frecventarea artei?

-Din toate definițiile care s-au dat artei, cea care îmi place cel mai mult este una a lui Braque: „arta e rană transformată în lumină`” Dar, probabil, cea mai rodnică este cea a lui Van Gogh: „arta este omul adăugat naturii”. (…) Pentru că una din aventurile primejdioase care au fascinat artistul modern este uciderea limbajului. În dorința de a vedea lumea cu ochi puri ai unui copil, unii au visat amnezia culturii, a experienței, moartea cuvintelor. Dramatică eroare. (…) Uciderea limbajului pentru a accede la limbajul proaspăt, virginal al senzațiilor vrea să transforme omul în zeu sau în animal. În ambele cazuri aceasta înseamnă uciderea comunicării. Omul adăugat naturii înseamnă și istoria adăugată naturii. Ce este altceva arta decît o istorie a inimii omenești? Cu evenimente, victorii și înfrângeri, deși în artă problema progresului se pune în mod diferit. Ar fi ciudat să spunem că un pictor dacă vrea să picteze flori trebuie s-o facă mai bine decît Luchian. Trebuie s-o facă altfel.

-Nu vreau să trăiesc pentru a părea. Orice rol care mă constrînge mă obosește și mă crispează. De aceea prefer imaginea din cărțile mele.

-Dar cărțle dv. vă dezvăluie ca pe un om singur.

-Aș dori să afirm că, dimpotrivă, mă dezvăluie ca un om solidar. Căci există și o singurătate care nu e decît o formă de a iubi în tăcere, (...). Căci îmi place să cred că nevoia mea de a iubi viața din jur este cea mai mare forță a mea. Verbul meu principal este a simți. Simt, deci exist. (...) Îmi iubesc țara și tot  ce este de partea frumuseții și adevărului.

-Spuneți-mi un adevăr fără de care nu puteți trăi?

-Că oricînd mă pot sui într-un tren care să mă ducă să îngenunchez la mormintele părinților mei. Omul a trăit în peșteri, trăiește și în zgîrie-nori. Dar Anteu nu este o simplă legendă. Iată începutul recunoștinței față de pămîntul pe care umblăm. Și iată prima condiție a oricărui patriotism: o inimă care a refuzat trista iluzie a imponderabilității. Dragostea de țară ne scoate din rîndul celor care suportă istoria și ne așază în rîndul celor o fac. (...) Centrul universului e acolo unde inima iubește fără condiții.

-(...) Nu putem obliga pe nimeni și nici n-ar fi normal să trăiască în locuințe ca la Muzeul satului, însă există în arhitectura tradițională românească valori care ar fi păcat să se piardă. În port, de asemenea. Sînt secole de cultură populară și o frumusețe de care avem nevoie cum avem nevoie de istorie.

-Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea sansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sînt dintre cei care nu s-au gîndit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

-Și chiar este. Pe munte, la noi, era o cărare cunoscută numai de oamenii din sat pe care ei treceau înainte de 1918 „în țară”. Pe această cărare a trecut și mama mea, care a venit într-o toamnă desculță pînă la București.

-Vă temeți de moarte?

-Da. La fel de mult ca de indiferență.

-Vă considerați un moralist?

-Dacă moralist înseamnă un om care, cum spune Camus, are pasiunea inimii omenești, n-am nimic împotrivă.

Interviu cu Dinu Săraru (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

D. S. -(...) Am fost cuprins de tânăr de febra acestei revoluții. Să nu ți se pară curios, dar prin 1945 am participat la schimbarea primarului din raionul Horezu. Aveam 13 ani. (...)

-Poate pentru că eram fiul unu învățător care fusese ilegalist.

-(...) Din vremea aceea și pînă am terminat Clipa, pe care o aștept să apară, am tot visat să scriu un roman în care să vorbesc despre activiști.

-(...) A. Păunescu este indiscutabil un catalizator de energii artistice și unul din cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut în ceea ce privește promovarea talentelor, în ciuda crustei sale de om imposibil.

- Revoluția e atît de cuceritoare, chiar în perioada ei de copilărie, cînd poate fi sîngeroasă, încît peste vreme nu se reține decît partea ei frumoasă. Chiar și Bălcescu s-a bătut pentru a apuca o bucată din plușul de pe tronul regelui Louis-Philippe.

- M-au interesat în acest roman [Clipa] suferințele unui om care se afla pe baricadele revoluției și care a trebuit să îndure nedreptatea întîmplătoare a revoluției. (...) Maniu a fost unul dintre cei mai lași politicieni ai istoriei noastre moderne. Însă după ce a fost condamnat de tribunalul poporului el putea să aibă sentimentul că este un martir sau un erou. Dar ce tragedie trăia Lucrețiu Pătrășcanu? A fost o perioadă dramatică în istoria noastră cînd s–au făcut și erori, care, sigur, și-a pus pecetea pe epoca respectivă. Dar marele sens al revoluției noastre nu a fost alterat. Revoluția nu ține seama de un singur destin, ea se face cu destinele unui popor întreg.

- Care credeți că e sensul revoluției noastre?

- Fericirea omului. Dacă studiem cu atenție cuvîntările tov. N. Ceaușescu va trebui să observăm insistența, nu numai teoretică, programatică a acestui mare om pentru ideea de fericire a omului în România. (...) Fericirea e o stare gravă. Ea implică gravitate în fiecare, gest, act, cuvânt. Acest sfînt care e Bălcescu nu putea să devină sfânt dacă n-ar fi făcut ca toată biografia lui să fie egală cu ideea de sacrificiu pentru fericire. (...) Se manifestă o tendință spre bombasticism în presa noastră.

- Aș vrea să vă reamintesc un vers al lui Miron Radu Paraschivescu: „Nu cred în libertate cît nu-i a tuturor...”. (...)

- Setea de libertate nu se poate satura decît printr-o înțelegere extraordinară de angajată a necesității. (...) Libertatea fundamentală care s-a cîștigat este aceea de a ne dicta noi înșine destinul în acest moment, inclusiv privațiunile. (...) Există chiar niște riscuri ale democrației.

- (...) Am stat de vorbă mai demult cu copiii unui ministru pe care tatăl lor îi trimitea la școală cu mașina. I-am întrebat: „Cum o să vă duceți la școală cînd tatăl vostu nu va mai fi ministru?” Era o zi friguroasă și ei s-au și văzut în situația de a merge prin ger pe jos. „Cum așa?”, m-au întrebat ei. Le-am răspuns: „Așa cum merg la școală copiii lui Nicolae  al Getii de la mine din Slătioara.” (...) De la această concepție am pornit atunci cînd am scris în Flacăra o tabletă întitulată Exploatarea scaunului de către om, care mi-a adus o mulțime de scrisori. Descriam acolo o formă de „exploatare” în socialism. (...) Democrația trebuie să ne învețe că egalitatea se desfășoară între cetățeni egali nu între funcții.

- Cu cîteva fericite excepții, apar încă multe cărți lipsite de semnfiicații social-pol majore, care macină un cotidian domestic fără priză la actualitate. Război și pace  evocă starea de spirit a unei societăți în istorie. Nu numai un bal la familia Rostovilor. Alți scriitori trec dincolo de realitate și fabulează. Mai există și ipostaza scriitorului care ciupește istor. Stă pe marginea drumului pe care merge istoria și în reportajul lui pedestru vede doar piciorul soldatului căruia i s-a desfăcut moletiera.

-Tot făcîndu-se  ierarhizări din afara fenomenului literar, fără piedestal, scriitorimea s-a dezobișnuit de ideea că, dacă scriitorul are dreptul să scrie și să publice, și cititorul are dreptul să citească și să nu-i placă.

G. A. -O tristă realitate a vieții noastre literare o constituie „bisericuțele literare”.

D. S. - E una din dramele momentului nostru literar. Și eu am făcut politică de grup și eu am făcut erori, dar tot atunci am participat și la opera de promovare a celei mai bun generații de poeți actuale, pe vremea Luceafărului lui E. Barbu.

-(...) N-am fost laș, de pildă, cînd am participat la publicarea piesei lui M. Sorescu, Iona. Și nu era prea ușor să nu fii laș, cînd au fost atîția.(..) Am fost mai curînd oportunist, ceea ce e și mai îngrozitor. De pildă, atunci cînd n-am făcut praf niște piese fără cap și fără coadă și am închis ochii pe principiul „să trăim cu toții bine”. Atunci s-a spus: „S-a intelectualizat și Săraru! Nu mai e un primitiv.” Penibilă intelectualizare! Istoria culturii e dură. Ea operează numai cu da și nu. Nu reține decît pe da.

- (...) Uneori apar dueluri în presă cu cele mai modeste motive, subiectiviste, carieriste, de orgoliu. N-am mai asistat de mult la o înfruntare serioasă de idei. Parcă am avea vocația ciupelii.

- Cel mai interesant moment pentru literatură este momentul actual. Există apoi o extraordinară apetență pentru literatatura inspirată din viața politică. Ar fi dealtfel absurd ca o societate prin excelență politică cum este societatea noastră, să nu poată determina o literatură și o artă profund politică. Ele trebuie să contribuie la purificarea vieții noastre spirituale. (...) Cu o carte ca Răscoala rămîne Rebreanu în istoria literaturii nostre, nu cu Adam și Eva.

- (...) Am slăbiciunea lucrurilor concrete. Am să m-apuc odată să fac la margine de drum, în satul meu, Slătioara, o fîntînă.”

Interviu cu Fănuș Neagu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

F. N. - (...) Așa cum îmi place tăcerea în doi cu un prieten.

- (...) Știu să înjur frumos și oamenii nu se mai supără dacă le faci înjurătura floare la butonieră. Doare numai înjurătura urîtă.

G. A. - Ați și mințit?

F. N. - Da. Împins de foame în tinerețe și din lașitate. Mai târziu, am făcut concesii – nu mari – pe care le pun în spinare ca pe o piatră de moară și pe care trebuie să le astup prin niște cărți care să rostească adevărul despre societatea noastră contemporană, unde trebuie să domnească pe deplin adevărul și să fie dată jos minciuna ce ne mai poleiește uneori zilele.

G. A. - Vă interesează tentativele de înnoire ale prozei, indiferent dacă ele sînt făcute la noi sau în alte părți?

F. N. - M-au tentat și mă amuză. Ele aparțin tinereții autorilor și nu tinereții unei culturi. Fiecare prozator serios încearcă să dărîme zeii printre degetele cărora a furat puțină apă vie. Cu timpul, nu înseamnă decît a le lua locul de pe piedestal, fiindcă toți prozatorii adevărați se întorc la hotarele clasice, păstrînd ca pe o bucată a tinereții toporași cu care-i loveau pe maeștri peste degete. Experimentele interesează numai atunci cînd ele ajung să se verse în marele fluviu, sporindu-i strălucirea și apele. Sînt gata să arăt că experimentul Urmuz nu a dat ucenici vrăjitori. Din fericire – cum spune Gh. Tomozei. (...)

- (...) Sunt autori care nu simt aplecarea spre natură. După opinia mea, sunt niște nefericiți. Sunt alții care programatic disprețuiesc apropierea de natură. Ei nu aparțin nici pământului, nici apelor, le e frig la soare și fac plajă sub muntele ăla de care s-a lovit vaporul Titanic. Sunt lipsiți de farmecul vieții. În schimb, se cred mari intelectuali. Sunt niște bieți instrumentiști care scriu totdeauna cu lingura. Și anume cu coada ei.

-(...) Omul nu e capabil să se înstrăineze de natură (...): omul modern se întoarce la nat.

-Orice sec. are nebunia lui. Sec. nostru, printre altele, a avut neb. marilor ctr. urb. (...)

-(...) În epoca modernă sîntem sclavi. Unei treceri spre o lume extrem de standardizată și noi, oamenii de rînd, nu facem altceva decît să plătim. Trecerea se desăvîrșește în afara noastră, dar cu prețul sîngelui și al sufletului nostru.

-(...) Mă îngrozește că primăverile nu sînt guvernate de iarbă, ci de niște acizi sau săruri nenorocite.

G. A. - Paginile pe care le-ați scris sunt autobiografice?

F. N. - Toate. Nu te poți obiectiva la modul absolut.

- (...) Îmi pot imagina multe întîmplări din viață, dar nu-mi pot imagina clipa morții și sunt convins că orice moarte în literatură este falsă. Chiar și cel mai mare roman nu se poate decît apropia de pragul morții. Un eveniment netrăit nu poate deveni literatură. Un personaj literar nu moare, se stinge.

G. A. - Ca și cum n-ați mai avea cuvinte pentru el.

F. N.- Cam așa ceva.

G. A. - Cum vedeți trecerea literaturii noastre de la pitoresc, accidental la esențial?

F. N. - Ei, asta s-a și produs. Și, ca să fim drepți, încă dintre cele două războaie. Marii prozatori și poeți de atunci au spulberat credința într-o literatură subjugată gîndirii provinciale. E adevărat, în primii ani ai revoluției socialiste, proletcultiștii și toți cei s-au deghizat în conducători ai culturii sau artei au repus în drepturi literatura minoră și au pus o pasiune deosebită în a ne împinge într-o literatură de suburbie europeană. Dacă i-ai aduna pe neghiobii ăia, n-ai umple cu ideile lor un cartuș. (...) De ce acordăm credit acestor inși care reduc multitudinea problemelor construcției socialismului la o bătălie între heruvimi și serafimi?

- O artă cu adevărat revoluționară și comunistă trebuie să spună răspicat, ca un manifest, că lumea nu se împarte în buni și răi, că în societatea noastră, pe deasupra marilor cuceriri, sau tocmai datorită lor, există și forțe conservatoare, (...).

G. A. - Ce idee stă la baza romanului Îngerul a strigat?

F. N. - Cruzimea sau cuțitul ei cînd istoria încep să se răzbune.

G. A. - Dar ideea din Frumoșii nebuni...?

F. N. - A trăi în răspăr...

- Nici un scriitor român nu trebuie să uite Testamentul Văcărescului; și să contribuie, după puterile sale, la „creșterea limbii române.”

- Libertatea în artă ți-o cîștigi la masa de lucru. Și libertatea nu se cîștigă ușor și, oricît de paradoxal ar fi, cea mai cumplită bătălie trebuie s-o duci cu tine însuți. Învingător asupra ta însuți, înseamnă că ai scăpat de un dușman.

-Mi-e frică de moarte. Mă golesc de sînge la ideea că viața ne poate fi luată oricînd. Atîta lipsă de putere din partea noastră mă descurajează și mă deprimă. Poate din această spaimă și sălbatica mea poftă de viață, de vin și de cîntece de dragoste. Iubesc un singur om cu lumînarea în mînă: pe cîrciumar cînd coboară să aducă o vadră de la butoiul pe care-l stiu eu tocmai în fundul pivniței.

Interviu cu Augustin Buzura (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

G. A. -Cum vi se pare viața la 40 de ani?

A. B. -M-am pomenit cu unele cărți nescrise, cu multe necitite, cu numeroase drumuri literare, geografice, spirituale nestrăbătute. Și cînd mă gîndesc că fiecare drum are un timp al său... Dar, optimist cum sînt, îmi spun că de fapt viața fost o cursă contracronometru pentru a recupera...

-(...) Pentru că nu puține adevăruri le-am descoperit cu întîrziere, după lungi căutări și ezitări.

-(...) Cînd m-am obișnuit cu ideea că nu există Omul nopții și alte spirite malefice care bîntuiau prin Maramureș, au început să apară înfometații din Moldova, iar la puțin timp mașini negre și verzi, dispariții. în miez de noapte. (...). că au apărut alte obsesii: portrete străine atîrnate deasupra catedrei la școală au fost înlocuite temporar cu altele, tot străine oamenilor. Ceva din toate astea am amintit în romanele mele, mai ales în Fețele tăcerii.

-(...) Nu sînt primul dintre ai mei cu școală, alții – bunicul și străbunicul, și tot așa pînă la 1579, „4 iuliu”, cum spun „inquisitorialele” – au făcut mai mult și mai multe. (...) prima proză am scris-o în facultate și de atunci senzația de spaimă și respect în fața hîrtiei nu m-a părăsit.

-(...): de ce scrieți?

-(...) scriu fiindcă-mi plac lucrurile dificile și aceasta este cea mai dificilă muncă pe care pot să o fac cu maximă pasiune și randament: scriu pt. că mă simt mereu dat. (...) deoarece cunosc o serie de drame, adevăruri pe care le pot reproduce, striga mai bine decît unii din cei care le-au trăit; scriu și pentru că îmi plac enigmele, iar din universul nostru limitat omul este, deocamdată, cea mai mare... Scriu din motivul necunoscut de care vorbea Rebreanu și pentru că mi-am asumat acest eșec, cum spunea Faulkner.

-(...) Dușmanii declarați ai improvizației, ignoranța, suficiența, demagogia ne-au ajutat să nu simțim deformarea. prin care treceau medicina și învățământul de atunci, să privim cu rezervă cuvenită teoriile de care astăzi rîdem. Am mai învățat că dacă nu poți să faci bine, măcar să nu faci rău – datorie care adesea se cam uită! – (...). (...) Cărțile mincinoase sînt sinonime cu folosirea cu bună-știință a medicamentelor ce dăunează persoanei fizice și morale. Am mai învățat un amănunt la care țin: să nu preiau nimic neverificat, deoarece adevărul nu este proprietatea. cuiva sau în funcție de majoritatea, de opinia ei. Convingerile trebuie apărate, iar cînd încetezi lupta încetezi de fapt să trăiești.

-Ce înseamnă pentru dvs. conștiința scriitoricească?

-Astăzi, când această profesie a devenit „un mod de acțiune asupra mediului`, cum spunea un mare scriitor, trebuie să-ți faci datoria indiferent de riscuri și dificultăți. Orice neajuns datorat practicii ei cinstite, orice conflict cu spiritul coercitiv nu poate fi decît un firesc omagiu adus breslei și omului în general. Și mai înseamnă a vedea puțin mai departe decît viitorologii și mai adînc…

-(..) Fiecare din noi avem nu numai anii noștri, ci și vîrsta poporului căruia îi aparținem.

-A uita istoria reprezintă o vinovăție sau poate fi o modalitate terapeutică, de ușurare a sufererinței?

-A uita înseamnă a te condamna la infirm. Pentru că ist. are grijă să nu te uite.

-Vă deranjează absența uneori din istorie a unor popoare, a unor personalități?

-Astăzi, nici un popor cît ar fi de mic, nu poate fi absent din istorie și nici poate fi scos decît aparent. Popoarele care n-au șansa de a fi mari prin număr și forță au nici o șansă de a deveni mari prin cultură, prin civilizație, prin ideile pe care le apără. Nu de puține ori diverse popoare s-au izolat sau au fost izolate în cadrul imperiilor. Izolarea voită este caracteristică dictaturilor Și se știe degradarea ce se produce pe toate planurile, sufocarea oamenilor, moartea valorilor, înapoierea…

-Ce cap. adaugă ist. noastră de azi la ist. românilor?

-Unul din cele mai interes., mai dram.: al trec. de la civ. agr. la civ. ind., cu toate implic. pol. , intel., afective.

-Cum poate fi apărată purit. revol.?

-Veghind să nu i se învechească idealurile, să nu i se devalorizeze loz. prin lipsa de acop. în fapte, (…).

-Revoluția vizează binele tuturor oamenilor și nu al unui grup restrîns. Din păcate, diverși falși revoluționari uită acest lucru, neglijează că masele sînt compuse din indivizi care au dreptul să gîndească, să nu fie purtați de mînă pînă la adînci bătrâneți, uită că adevărul este și ceea ce cîteodată nu le convine, că lib. este una și indiv., (…) adev. nefiind propr. nimănui, uită că oamenii au dr. să trăiască, nu să supraviețuiască pur și simplu, că ei au dreptul la suprema bucurie de „a înfăptui”, cum spunea Iorga, că ei au dreptul de a fi egali în demnitate, nu în nuliltate, că adevărații revoluționari nu-și ascund lipsurile și nu se cred etaloane ale bunului gust, ghizi obligatorii chiar și în domenii în care ar trebui purtați de mînă. Am sentimentul că unii au îmbătrînit prematur, iar sub umbrela lor se ridică profitori ai revoluției, indivizi care acoperindu-se cu fraze din documente de partid nu se gîndesc nici măcar în glumă la semenii lor, mimează faptele, acțiunile, încurajează diletanții, servilismul, incultura, carierismul, mediocritatea, iar ceea ce nu se străduiesc să priceapă au tentația nebună de a interzice; ei știu fără să învețe, cunosc fără să gîndească, obsesia lor este „momentul”, „cotitura” care să le ofere un galon în plus; viața vegetativă la nivel de stomac și instincte. Alții, știm prin ce mijloace se acoperă de diplome crezînd că acestea pot ține loc de cap: docenți fără a-și termina liceul, aceștia devin întruchiparea rutinei, a conformismului, pietrele de moară legate de picior celor care ar vrea să alerge cu viteza veacului.

-Din fericire, sînt provizorii...

-Un provizorat cît de mic lasă urme trainice, mai ales că și noi „oamenii, sîntem tot provizorii...

-Să învățăm să ne apărăm drepturile fundamentale, mai ales că aceștia nu pot dispărea prin decret.

-(...) Krleja spunea: „Nu cunosc pe lumea asta decît o crimă: literatura care minte.”

-(…) Planeta a început să aibe cam aceleași spaime, duritate, aspirații, oameni sînt torturați cam de aceleași întrebări și obsesii; accentul s-a deplasat spre conștiință, or prea puține cărți discută despre acest preocupări. (…) Unii evită prezentul, se refugiază în estetisme, lasă sentimentul că dialoghează cu o iluzie istorică a literaturii, (…), trăiesc într-un viitor imaginar asemănător celor care-și pregătesc mormintele cu zeci de ani înainte de a intra în ele: (…). Înainte, cînd o seamă de evenimente din istoria contemporană erau tabu, aceștia șopteau conspirații: „Dacă s-ar putea, dacă ar fi voie…” Acum, cînd e ”voie”, convertiți brusc la estetism, tot ei spun: „Pe cine mai interesează chestiile astea? Cine le mai înțelege?”

-E vorba de „obsedantul deceniu”?

-De obsedantul prezent, fiindcă și acel deceniu face parte din istoria noastră.

-(…) De la amatorism la profesionism drumul este mare și poate fi străbătut numai de cei cu talent și cultură. E vremea să dispară mentalitatea contabilă asupra culturii, ideea de profesie. Cultura costă, e adevărat. Dar ignoranța costă infinit mai mult. Efectele binefăcătoare ale culturii nu pot fi evaluate în bani, după cum în medicină nu poate fi evaluată profilaxia.

- Enumerați cîteva din clișeele prozei de azi.

-Drama omului exclus fără vină din partid, decăderea lui a făcut carieră; adjuncți retrograzi; specializarea tînărului care transformă colectivele închistate în rutină, aliindu-se cu un muncitor bătrân; omul de la „centru” care deține cheia tuturor soluțiilor și omul de la centrala industrială care este rupt de realitate, plafonat; activiști neînțeleși de familie însă iubiți de cei din jur; inevitabilul happy-end cînd acțiunea se petrece în zilele noastre; despărțirea netă dintre „obsedantul” deceniu și cele ce i-au urmat, uitîndu-se că oamenii mai trebuie pregătiți șoptirea înfrângerii, viața nefiind atît de roză cum ne-ar plăcea.

-Trăiți în Ardeal. Ce v-a învățat acest lucru?

-Respectul pentru istorie, pentru carte și pentru seamănul tău, indiferent de naționalitate. (...) Fiecare om face istorie , indiferent de locul său în ierarhia socială. (...) Idealurile Școlii ardelene s-au impus, trainic, au rămas legi. (...) Cartea era obsesia țăranului care-și sacrifica totul pentru a-și trimite copilul departe, la școli înalte;(...).

-Are  ceva specific climatul cultural clujean?

- Faptul că există numeroase instituții culturale românești și maghiare, o editură, 2 reviste românești și 3 maghiare, 2 opere, 2 teatre, numeroși scriitori, oameni de artă și de știință. (...). Tradiția este o unitate de măsură la care e bine să te raportezi mereu; numai la lumina ei îți poți vedea adevărata dimensiune, obligatoriu.

- De ce sînteți atît de grav?

- Pentru că discutăm lucruri grave. Dar asta nu înseamnă că am uitat motto-ul de la Craii... lui M. Caragiale!

Interviu cu Ov. S. Crohmălniceanu (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979 

O. S. C. -Am diplomă de inginer constructor.

-(...) Am ales ingineria pentru că pe vremea ceea, deși nu se putea  trăi din matematică, cu atît mai puțin se putea trăi din literatură.

G. A. -La un moment dat ați debutat în critica literară!

O. S. C. -În 1943. În ziarul Ecoul. Unul din ziarele mari ale vremii. În coloanele lui se strecurau, pe cît posibil, alte opinii decît cele ale regimului Antonescu. Pagina 2 aparținea lui Miron Radu Paraschivescu. MRP, cu talentul său de a descoperi talente, a transformat această pagină într-o veritabilă revistă literară de stânga. În „limbajul esopic”, care nu putea fi urmărit totdeauna de cenzură, tinerii scriitori militau pentru o artă cu conținut revoluționar.

-Care au fost primele texte publicate?

-Cîteva medalioane critice. (...) Aceste medalioane erau dedicate unor autori însemnați, dar despre care la noi nu se cunoșteau prea multe: Vachel Lindsay, Vlemir Hlebnikov, Erich Kastner. (...) Inventam texte ale acestor autori pe care le comentam cu toată seriozitatea. Făceam fără să știu ceea ce s-a numit mai tîrziu „critică creatoare”.

-Aveați 20 de ani cînd  a apărut Istoria lui G. Călinescu.

-În 1941 eram desenator tehnic la Galați. (...) aveam sentimentul că țin în mîini o adevărată comoară; (...). (...) Mii de articole injurioase s-au scris despre ea. Majoritatea, de către cei aserviți regimului antonescian ale cărui legi cartea lui G. C. le sfida. În atmosfera aceea de fanatism, de fascism, G. C. promova cu mult curaj o atitudine progresistă.

-A fost o perioadă cînd nici nu mai citeam reviste. Mi-era silă să întîlnesc în paginile lor texte scrise la comanda fasciștilor. Dar mai rămăseseră cîteva reviste în care intelectualii de valoare își exprimau, în măsura în care puteau să înșele cenzura, repulsia față de atmosfera de suspiciune și ură creată în epocă. Kalendele lui V. Streinu era una din aceste reviste. Acolo semnau Ș. Cioculescu, P. Constantinescu. Tot aici am întîlnit nume de tineri scriitori: D. Stelaru, I. Caraion, G. Dumitrescu, Ș.A. Doinaș, C. Tonegaru. Pe unii dintre ei i-am cunoscut apoi în Cenaclul Tineretului Progresist din București.

-După război ați intrat în redacția Contemporanului.

-Mai întîi am trecut pe la Lumea lui G. C. Acolo făceam recenzii, țineam un fel de „revista revistelor”. (...) Era perioada de reconstrucție și, încă student fiind, am reclădit o casă cu etaj de pe str. A. Odobescu. (...) Și, totuși, prin forța împrejurărilor, după ce mi-am luat diploma de inginer, am devenit consilier de presă la Comisia de redresare a economiei naționale. (...); am început să mă ocup de șantierul național Salva-Vișeu (bineînțeles de probleme generale.). Cariera mea de constructor s-a sfîrșit cînd am fost numit conferențiar la catedra Facultății de limba și literatura română din București.

-(...) Am rezistență față de nebulozitate, obscuritate, deși autorul meu preferat este Dostoievski. Poate că mă fascinează prin complementaritate.

-Cînd scriam la Ecoul, la Lumea, la Revista literară eram mai mult un amator, un cititor care a parcurs multe volume, e drept, dar care nu avea concluzii clare asupra literaturii. A venit perioada Contemporanul. Redactor-șef era Al. Buican. Prin 47-49, deși începuseră să se ivească semne acelei epoci care s-a numit mai apoi a dogmatismului, am trăit totuși acolo o atmosferă de efervescență revoluționară. În colegiul de redacție erau multe personalități care militaseră de mult în rîndurile PCR. (...) Atmosfera de lucru era foarte tovărășească. (...) Exista o discrepanță între atașamentul meu față de ideile revoluționare și formația mea de literat. Ele trebuiau să ajungă la o convergență. Printr-un proces intern și nu prin schimbarea peste noapte a cămășii. Cunoștințe politice aveam. Nu și de etică marxistă. (...) Citeam tot felul de broșuri traduse și nu le găseam nici un rost. Mai curînd te îndepărtau de artă. Ceea ce mi-era imposibil să accept printre altele era negarea brutală, fără nici o explicație, a unei opere de literatură și artă, mai ales moderne, despre care sensibilitatea mea îmi spunea că sînt opere de valoare. Nu puteam să cred că Brâncuși e o expresie a imperialismului burghez, că Picasso e un degenerat. Cînd am dat apoi de Plehanov, Voronski (prieten lui Lenin), Lukacs, W. Benjamin și L. Goldmann am înțeles că marxismul în critica literară înseamnă cu totul altceva.

-În acei ani a apărut și Poezia putrefacției sau putrefacța poeziei.

-A fost un moment dureros. A fost și o frământare în redacția Contemporanului. N-am vrut să scriem nici unul dintre tineri despre acest pamflet. A apărut totuși un articol fără să fim consultați. A urmat după aceea o perioadă din ce în ce mai dificilă. După ce am publicat articolul Pentru calitate în nuvelistica noastră am fost decretat cosmpolit. (...) Totul se făcea prin directive. În anii aceia aspri, cînd am avut ciocniri grave cu spiritul dogmatic și mi se interzisese să semnez, am fost tentat să mă întorc în inginerie.

-În cazul poeziei se susținea că poetul nu trebuie să-și dezvăluie subiectivitatea, ci să exprime exclusiv lumea obiectivă. Deci, poezie epică și nu lirică. Nu are nimeni nimic cu poezia epică. Dar din cauza modului îngust în care era înțeleasă, au apărut acele nuvele în versuri. (...) Se spunea că dacă baza orînduirii burgheze este de condamnat, atunci și producțiile pe care le generează sînt de blamat. Astfel, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia și alți mari scriitori din perioada interbelică erau negați. Se ajunsese la un primitivism al expresiei lirice, în contradicție cu patosul revoluționar al vremurilor în care trăiam. Se enunțau anumite probleme (intelectualul ezitant, electrificarea satelor) și scriitorii se duceau pe teren, căutînd exemple de oameni care să ilustreze aceste teme, în loc să vadă ce se petrece pe șantiere, în uzine și mai ales în conștiința oamenilor.

-Vă mai recunoașteți în cărțile pe care le-ați scris în anii 50?

-Nu le repudiez. Chiar dacă nu-mi mai plac unele pagini. Spiritul acelor lucruri nu e străin de ceea ce fac azi. Am militat și militez pentru o artă revoluționară, angajată.

-Ce a însemnat și ce înseamnă pentru literatură, pentru artă în general, ultimul deceniu?

-O înlăturare hotărîtă a tutor piedicilor ridicate în calea creației literare și artistice de dogmatism. Un climat de libertate, în care totodată principiile și fidelitatea față de idealurile socialismului și comunismului sînt neclintit păstrate. O înțelegere că problemele ideologice se rezolvă prin discuții răbdătoare, prin argumente logice, prin confruntarea teoriilor cu practica și nu prin măsuri brutale administrative. O recîștigare a istoriei naționale, act fără de care nici o creație culturală autentică nu este posibilă. (...) Este un mod  de a construi în plan intelectual, în spiritul adevărat al marxismului.

-Cred că fenomenul cel mai salutar din romanul românesc actual este o evidentă revenire la realism. După ce unii prozatori și-au risipit destulă energie și talent în experiențe adesea sterile, mă bucur să văd că marea majoritate a romancierilor noștri care au ceva de spus abordează cu curaj realitățile vieții și problemele autentice ale omului contemporan.

-(...) Sigur, după explozia lirică la care am asistat acum cîțiva ani (A. Blandiana, C. Baltag, C. Bunea, I. Alexandru, N. Stănescu, M. Sorescu, A. Păunescu), ne sînt mai sensibile astăzi și o anumită batere pe loc, în unele cazuri, și proliferarea epigonismului.

- Critica marxistă este deschisă noutății și ar fi de neconceput să ignore noile metode (semiotice, structuraliste, arhetipale, freudiene etc) ivite în ultimii ani și cu unele rezultate evidente. Marxismul este o filozofie eminamente critică și puterea ei constă mai ales în facultatea de a aborda în spiritul dialecticii cunoașterii omenești și a le confrunta permanent cu practica social-politică a proletariatului revoluționar.

-Orice dascăl dorește să comunice de la catedră discipolilor un adevăr al său. Care ar fi acesta în cazul prof. C.?

- (...) 3 lucruri: că literatura română este de mare valoare și deci nu trebuie să avem complexe, că trebuie să asimilăm în mod critic cele mai moderne teorii în domeniul exegezei literare și că marxismul în critica literară este o concepție revoluționară, în stare să realizeze această asimilare păstrîndu-și caracterul propriu, că este o concepție rodnică și cu rezultatele cel mai solide.