Sinuciderea la filozofii anticii grecii (BALZAC 1832-1833)

<
(...) O bună bucată de vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichității păgîne; tot căutînd însă acolo noi drepturi umane, am ajuns la încheierea că aș putea, călăuzindu-mă de luminile moderne, să sap mai adînc decît anticii în probleme care, pe vremuri, se transformau în sisteme.
Epicur* îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare a moralei sale? El urmărea cu orice plăcerile simțurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o ființă vie și-i era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsuflețite; singurul scop al omului fiind speranța sau speranța fericirii, pentru cel care suferea și suferea fără speranță, moartea devenea un bine: a o obține în mod voluntar era un ultim act de bun-simț. El nu lăuda acest act, nici nu-l osîndea; se mulțumea să săpună, făcînd o libație lui Bachus**: „Moartea nu e o pricină nici de rîs, nici de plîns”. Mai moral și mai pătruns decît epicurienii de doctrina datoriei, Zenon*** și întregul Portic (1) recomandă, în anumite cazuri, sinuciderea stoicului. iată cum judeca el: omul se deosebește de animal prin aceea că e suveran asupra persoanei sale; răpiți-i acest drept de viață și de moarte asupra lui însuși și veți face din el un sclav al oamenilor și întîmplărilor. Acest drept de viață și de moarte odată recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor relelor naturale și sociale; același drept acordat omului asupra semenului dă naștere la toate tiraniile. Așadar, omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a actelor sale; dacă vrea să scape de urmările rușinoase ale unei greșeli ireparabile, omul de rînd înghițea rușinea și continuă să trăiască, în timp ce înțeleptul înghite cucuta și moare; dacă, pentru o rămășiță de viață trebuie să îndure guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănîncă fața, înțeleptul alege clipa potrivită, se descotorosește de dușmani și-și ia pentu totdeauna rămas bun de la prietenii pe care-i mîhnea cu prezența sa. Căzut în mîna unui tiran împotriva căruia luptase cu arma în mîna, ce ar putea face? declarația de supunere așteptată, nu are decît s-o semneze, sau să întindă gîtul: imbecilul întinde gîtul, lașul semnează, înțeleptul sfîrșește printr-un act de libertate, se lovește în inimă. „Oameni liberi, striga atunci stoicul, învățați a rămîne liberi! Liberi de patimi, sacrificîndu-le datoriilor; liberi de semenii voștri, arătîndu-le pumnalul sau otrava care vă ajută să scăpați de ei; liberi de soartă, hotărînd înșivă clipa cînd ea nu va mai avea nici o putere asupra voastră; liberi de prejudecăți, necontenindu-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile animale, prin știința de a depăși instinctul grosolan care înlănțuie de viață pe atîția nefericiți.”

(1) Nume dat școlii filozofice a stoicilor greci, al cărei întemeitor, Zenon din Citium (sec. IV.î.e.n.), își ținea lecțiile sub unul din porticele Atenei.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 228-229 .

Jansenismul catolic în Franța secolelor XVII-XVIII (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită  jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.

(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.

NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)

Lelia Zamani, Toamna în București 

MAGAZIN ISTORIC, Bucureşti, noiembrie 2010, pp. 16-19

Un student provincial în Parisul monden al secolelor XVIII-XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Cu toate astea, la început am învățat cu rîvnă, am urmat regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viață și pe moarte, renunțînd la distracții, atît de mult îmi stîrniseră imaginația comorile științei, de care capitala era plină. N-a trecut mult și legături nechibzuite - ale căror primejdii se ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare care-i seduce pe toți tinerii - mă aruncară în lumea distracțiilor pariziene. Teatrele, actorii - pentru care mă împătimisem - începută a mă demoraliza. Spectacolele unei capitale sînt cît se poate de funest pentru tineri, căci le produc emoții vii, împotriva cărora luptă aproape întotdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. Legislația noastră, ca să spun așa, închide ochii în fața patimilor care-l frămîntă pe tînărul între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele lui sînt necontenit ațîțate; religia îi predică binele, legile i-l poruncesc, în timp ce realitatea și moravurile îl împing spre rău; pînă și bărbatul cel mai cumsecade și femeia cea mai pioasă își bat joc de castitate. În sfîrșit, acest mare oraș pare că și-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care le așează în calea tînărului ce ar voi să-și o facă o situație în mod cinstit sînt încă și mai numeroase decît capcanele care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l ușura de bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, deprinzîndu-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi neglija îndatoririle, adeseori amînam pe a doua zi chiar și cele mai urgente ocupații; curînd, în loc de a mă instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru obținerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, după impresia mea, spuneau verzi și uscate. Îmi sfărîmam idolii, deveneam parizian. pe scurt, duceam un trai nesigur de tînăr provincial care, aruncat în capital, mai păstrează cîteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor nefaste, deși încearcă să se ferească de ele.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 195-196.

Grădina lui Breslea din București în secolul XIX

<
(10) Grădina lui Breslea (Brăslea, Braslea), devenită proprietatea librarului George Ioanid (1818-1906) a fost transformată de acesta, mai ales după ce și-a lichidat librăria, în 1874, într-o grădină de pomi fructiferi și de legume care aproviziona cu trufandale piețele de zarzavaturi ale Capitalei; ea se întindea pe o suprafață mult mai întinsă decît parcul Ioanid din zilele noastre, la capătul dinspre centru al străzilor Polonă și Țăranilor (astăzi Aurel Vlaicu). În toamna anului 1871 grădina Braslea (Ioanid) din strada Polonă 104, oferea spre vînzare pomi, fructe, viță de vie (TEL.2 septembrie 1871, p. 3)
>

Reînființarea monopolului tutunului de către guvernul conservator din România în 1872

<
(1) Pentru îndreptarea situației financiare deficitare a țării guvernul conservator a propus, printre altele, reînființarea monopolului tutunului (desființat în 1867), hotărîre aprobată de Cameră la 7 /19 decembrie 1871 și de către Senat la 27 ianuarie/8 februarie 1872; potrivit noii reglementări, cultivarea tutunului nu se putea face decît pentru Regia tutunului, guvernul fiind autorizat în întreprindere privată acest monopol, pe termen limită, prin licitație publică (Istoria Parlamentului, p. 206-207). Licitația avut loc, într-adevăr, la începutul lunii mai 1872, în localul „Vistieriei” (Ministerul de Finanțe) (v. TRC, an X, nr. 988, 7/19 mai 1872, p. 1, care anunța că licitația s-a ținut „ieri”); monopolul a fost concesionat unui consorțiu susținut de Banca franco-ungară din Budapesta și de Bank of Roumania; în anii 1872-1877 aceasta a obținut beneficii reprezentînd 75% din capitalul social depus.
>

Biografia arhitectului spaniol Josep Jujol (1879-1949)

<
Marele arhitect spaniol (1879-1949) s- a născut în oraşul Tarragona. La nouă ani s-a mutat cu familia în localitate pe atunci rurală, Gracia, nu departe de Barcelona, al cărei peisaj l-a păstrat proaspăt în amintire şi poate fi detectat în multe din construcţiile lui arhitecturale.
A început să studieze arhitectura în 1896 deşi înclinaţiile lui prefigurau o carieră inginerească. Şi-a perfecţionat stilul arhitectural şi tehnica picturi murale, în special pentru biserici, în preajma unor maeştri necontestaţi ca Antoni Maria Gallisa, Josep Font i Guma şi Antoni Gaudi, cu care a colaborat la realizarea unor edificii remarcabile ca, de pildă, Parcul Gueli din Barcelona, Casa Batllo, Casa Mila, la restaurarea catedralei din Palma de Mallorca. Alte edificii celebre, devenite obiective de interes turistic  proiectate sau rezultat e în colaborare cu mari maeştri sunt: reconstrucţia Ateneului din Barcelona, interiorul Casei Manch, catedrala din Tarragona, interiorul bisericii Constanti, Casei Negre, clopotniţa bisericii din Creixell de Mar, vestita biserică Vistabella, capela bisericii Carmelitelor din Tarragona, Casa Andreu din Els Palmaresos, Casa Planells, fântâna din Brafim, capela Sant Cristofol del Regomir, biserica El Vendrell, biserica Sant Joan Despi, Biserica Roda de Bara etc.
La 48 de ani s-a căsătorit cu mult mai tânăra lui verişoară, Teresa Gilbert.
Contemporanii şi-l amintesc pictînd biserici sau mînăstiri, ţinînd în mîna stîngă paleta şi o duzină de pensule aplicînd frenetic culori succesive pînă cînd sub ochii uimiţi ai privitorilor de ocazie prindeau contur animale, peisaje rurale, nori mişcători, miraje scînteietoare. Era văzut oprindu-se pe străzi sau pe cîmpuri, adunînd pietre, sîrme, unelte agricole abandonate pe care le transforma în zăbrele, piedestale, console. Transforma cutii ruginite în flori sau ornamente pentru candelabre. Reciclarea materialelor avea conotaţie etică în arta lui Jujol. Din ţigle sparte, cioburi de pahare, sticle, farfurii se năşteau adevărate capodopere de ceramică şi mozaicuri.
Nonconformismul şi nerespectarea termenilor de finalizare a unor obiective contracte de oficialităţi, mai ales după moartea colaboratorului lui de o viaţă Antoni Gaudi, i-au atras izolarea şi marginalizarea, spre sfîrşitul vieţii angajîndu-se în proiecte fără anvergură. Pioşenia extemă a determinat neglijarea obligaţiilor profesionale la Colegiul de Arhitectură şi înlăturarea lui de la catedră.
Peisajul din Catalunia, modestia şi sentimentul religios profund dau nota caracteristica a unei creaţii de mare sensibilitate  a formelor, în care se remarcă atenţia pentru detalii, însufleţirea formelor, combinaţia insolită de materiale ce păreau incompatibile. Marile lui proiecte arhitecturale şi măiestria picturii murale îl aşează în galeria creatorilor de geniu.
>

SURSA
S. L., Mari arhitecţi şi pictori ai secolului XX: Josep Maria Jujol, ''Tomis'', Constanţa, februarie 1997.

Situația României în Primul Război Mondial în 1916

<
La sfârșitul lui august 1916, la insistențele aliaților, România s-a avântat în iureșul primului război mondial împotriva Puterilor Centrale, care exercitau presiuni puternice pe toate fronturile.
Franța și Anglia s-au angajat să declanșeze o ofensivă atât pe frontul de vest, cât și pe celelalte, și, în special, în Balcani. În afară de aceasta, să ne furnizeze armament și muniții, Rusia s-a angajat să acopere frontul din Dobrogea și să faciliteze tranzitul ajutoarelor pe teritoriul său. Toate aceste angajamente s-au derulat complet nesatisfăcător, din cauză că Anglia și Franța, din motive obiective, nu și-au putut respecte angajamentele. Rusia nu și-a atins nici ea obiectivele propuse, iar în Dobrogea a trimis doar un sfert din efectivele necesare și de o calitate dubioasă, așa că pînă la urmă, gen, Alecseev, comandantul suprem al trupelor rusești din România, l-a înlocuit pe gen. Zaioncicovski cu gen. Zaharov, care a etichetat trupele predecesorului ca o adunătură de lași și de bețivi. Dar lucrurile n-au mers mai bine nici după aceea, căci rușii urmăreau ca armata română să fie complet distrusă, aceasta în scopul de a evita eventuale revendicări care ar fi atins și Basarabia și să poată anexa Moldova sau / și Dobrogea. Rușii au căutat, în acest sens, o înțelegere cu dușmanii noștri, dar nu s-au bucurat de audiența lor.
Armata română, deși pregătită moral pentru războiul în care  s-a angajat, nu poseda baza materială absolut necesară, era prost încadrată cu ofițeri și nici cu industria de front n-am stat prea bine. Singura bază sigură a fost Divizia de Dunăre, sub comanda contraamiralului N. Negrescu. A urmat apoi dezastrul, căci, puțini la număr și slab sprijiniți logistic, am fost nevoiți să ne retragem în Moldova, pentru a ne reorganiza și a scurta linia frontului, (...)
>

SURSA
?, Cum a ajuns tezaurul României în Rusia, între anii 1916-1917, „Tomis”, Constanța, iulie 2003, p. 99.

Insula japoneză Okinatori în 1988

<
O insulă mică dar ... scumpă. Despre existența insulei japoneze Okinatori, pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, rar cine auzise, chiar în Japonia. Situată la extremitatea unui arhipeleag de atoli, insula are o lungime de 5 kilometri, iar pe timpul fluxului - 5 metri. S-a constatat că, din cauza acțiunii valurilor, insula este amenințată cu dispariția totală.
Acest lucru a provocat îngrijorare guvernului și oamenilor de afaceri japonezi, deoarece, o dată cu dispariția insulei, apele oceanului, pe o rază de 200 mile marine, adică o suprafață de circa 400 mii de kilometri pătrați cu însemnate resurse de pește și minerale.
În urma unei ședințe extraordinare a guvernului japonez  s-a luat hotărîrea de a începe, fără întîrziere, lucrări hidrotehnice pentru consolidarea solului din jurul insulei. S-a hotărît ca, în următorii ani, să se aloce, din bugetul statului, pentru realizarea lucrării, impunătoarea sumă de 30 milioane yeni.
Ținînd seama de importanța salvării insulei, propunerea n-a întîmpinat nici o opoziție în sînul guvernului.
>

SURSA
A. Bejan, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

Noutăți ale tehnicii navale în 1988

<
Din noutățile tehnicii navale. În Finlanda s-au construit primele transportoare pentru platforme de foraj, comandate de Uniunea Sovietică, Mexic, India ș.a
Puntea unui asemena „gigant al mărilor” are o lungime de 137 metri, depășind lungimea unui teren de fotbal.
Nava este dotată cu tot ce este necesar pentru transportul unei platforme de foraj demontate și instalare acesteia în punctul de lucru, înlocuind, astfel, trei nave auxiliare, folosite în acest scop, în acest scop.
În Japonia, într-unul din șantierele navale ale Companiei „Mitsubishi Heavy Industries” a fost lansată la prima navă de construcție specială destinată transportului de combustibil nuclear.
Nava are o capacitate de 5 mii tone registru și a fost comandată de o firmă britanică pentru a folosi la transportul din Japonia în Europa a reziduurilor de combustibil nuclear, în vederea prelucrării acestuia.
>

SURSA
A. Bejan, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

Statistică navală Lloyd's 1987

<

Statistică. Către sfîrșitul anului 1987, tonajul total mondial al navelor aflate în construcție s-a ridicat la 21,4 milioane tone registru, cu circa 4,5 milioane tone mai puțin ca în anul 1987.

Din datele Registrului englez Lloyd's reiese că în anul 1987 s-au aflat în construcție 1292 nave mari și mijlocii de transport (11,1 milioane tone registru), încă 876 nave au fost comandate, nefiind încă introduse în lucru în șantierele navale de construcții.

Aproximativ 90 la sută din toate navele aflate în construcție sau comandate vor fi livrate, la beneficiari, către sfîrșitul anului 1988.

Cea mai mare cotă de comenzi de la terți revine Japoniei. Urmează, în ordine, Coreea de Sud, Taiwanul, Iugoslavia, Polonia, Brazilia, România, Italia, Danemarca, RDG.

>

A. BEJAN, Breviar marin, „Tomis”, Constanța, 1988.

COMANDANŢI - ŞTEFAN CEL MARE (CCA. 1435 MOLDOVA – 02.07.1504 SUCEAVA, MOLDOVA)

Cucerirea domniei prin victoria  în războiul civil din 1457

Ştefan cel Mare blogulmaresaluluicrai.blogspot.com

Domnitorul moldovean Ştefan III Muşat, supranumit cel Mare, a fost fiul domnitorului Bogdan II Muşat (1449-1451), ucis de succesorul acestuia Petru Aron (1451-1452, 1454-1455, 1455-1457), primul domnitor moldovean care a plătit tribut Imperiului Otoman, aflat în expansiune în bazinul Mării Negre. Exilat în Ţara Românească, Ştefan primeşte ajutor militar de la domnul muntean Vlad Ţepeş ( 1456-1462) şi i se alătură unii boieri  moldoveni  în frunte cu Şendrea, viitorul portar al capitalei Suceava. Cu aceste forţe îl înfrânge pe Petru Aron în bătăliile de la Doljeşti  (jud. Neamţ), la 12 aprilie 1457, şi Orbic (jud. Neamţ), la 14 aprilie 1457, fiind proclamat domn de Adunarea Ţării la Direptate.

Campaniile în Polonia şi Ardeal / Ungaria pentru securizarea domniei în 1457-1469

quadratus.wordpress.com

În urmărirea lui Petru Aron, refugiat în sudul  Poloniei vecine, întreprinde expediţii în această zonă în 1457-1458. În cele din urmă, Ştefan  încheie la 4 aprilie 1459 un tratat cu doi demnitari poloni de graniţă (palatinii Rusiei Mici şi ai Podoliei) în tabăra de pe fluviul Nistru de la Overhăleuţi. Prin acest document obţine plecarea rivalului său de la graniţa Moldovei, recunoaşterea sa ca domn şi protecţia regelui Cazimir IV, în schimbul acceptării ca suzeran a regelui polon, a stăpânirii acestuia asupra cetăţii de graniţă Hotin (azi în regiunea Cernăuţi din Ucraina) şi a acordării de ajutor acestuia împotriva ’’păgînilor’’ (tătarilor). Printr-o convenţie încheiată cu solii ‚’de frunte’’ ai regatul polonez la 2 martie 1462, la Suceava  va recupera şi Hotinul, ocupat de vecinii din nord în 1436, în perioada de criză politică internă de după moartea domnitorului Alexandru cel Bun (1432-1457). De asemenea, se angaja să-l ajute pe rege ’’împotriva oricărui neprieten’’, jurându-i credinţă acestuia ’’după vechile obiceiuri ale domnilor moldoveni’’, şi să realipească Moldovei orice teritoriu înstrăinat, aluzia făcând trimitere la cetatea dunăreană Chilia, aflată în posesia Ungariei.

Matei Corvin www.romanialibera.ro

Tot în scopul capturării lui Petru Aron  va efectua şi o expediţie în Ardeal în 1461. În iunie 1462, susţinut de flota otomană, Ştefan a asediat fără succes cetatea dunăreană Chilia (Licostomo) (azi în Ucraina), cedată Ungariei în 1448 de domnul impus de aceasta, pe care o va cuceri în cele din urmă la 23-24 ianuarie 1465, cu sprijin polonez. Apoi  în 1467 a susţinut revolta eşuată a ardelenilor împotriva regelui maghiar Matei Corvin. La 9 octombrie acelaşi an, o ’’adunare obştească’’ a reprezentanţilor moldoveni şi poloni reunită în tabăra de la Hotin, reglementa problemele dintre cele două părţi, fapt semnificativ pentru strategia lui Ştefan: de a nu fi angajat pe două fronturi simultan.

Matei Corvin a reacţionat atacând Moldova în noiembrie, pentru a-l înscăuna ca vasal pe fugarul Petru Aron, în tiparul politicii expansioniste maghiare din secolele XIV-XV. După ce au trecut prin pasul Oituz, invadatorii, al căror efectiv a fost estimat între 20.000 şi 40.000 de soldaţi, au inaintat spre Suceava pe valea Siretului. Ei au incendiat Trotuşul (jud. Bacău), la 19 noiembrie, şi Romanul (jud. Neamţ), la 29 noiembrie, dar Ştefan i-a învins în luptă sângeroasă de la Baia (judeţul Suceva), la 14-15 decembrie (vezi pictura murală). În cursul acestei campanii Ştefan s-a confruntat cu numeroase defecţiuni boiereşti pe câmpul de luptă, regele maghiar fiind înştiinţat în ultima clipă de atacul-surpriză de noapte al moldovenilor.  După retragerea ungurilor, care au fost nevoiţi să-şi îngroape artileria, divergenţele cu boierii s-au amplificat într-o revoltă a acestora în sudul ţării. Înfrângerea rebelilor s-a soldat cu decapitarea 20 de mari boieri şi tragerea în ţeapă a 40 de mici boieri. În anul următor, ca urmare a demersului nobililor poloni pe lângă cei maghiari, Matei Corvin a renunţat la o plănuită campanie de revanşă.  În sfârşit, în 1469, spătarul (boier dregător care purta  spada  domnului) Filip Pop a atacat scaunele secuieşti (unităţi administativ-teritoriale autonome) din Ardeal şi l-a capturat pe Petru Aron, care a fost executat.

Pentru a preveni o altă invazie maghiară, domnul încheie în iulie 1468 un nou tratat cu regele Cazimir al Poloniei, prin care accepta să nu pornească război fără acordul suzeranului său, care se angaja să-l ajute împotriva turcilor, tătarilor şi a ungurilor şi să nu acorde azil vreunui duşman al domnului. Dar când regele polon i –a cerut în 1471 sprijin militar împotriva vechiului rival maghiar, Ştefan cel Mare a refuzat, fără a denunţa însă tratatul.

În august acelaşi an, Ştefan învinge pe graniţa de la fluviul Nistru, la Lipnic (fost Lipinţi) (azi în raionul Ocniţa din Republica Moldova),  pe tătarii veniţi într-o expediţie de pradă.

Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara Românească în 1469-1489

Tot în 1469 a respins o incursiune la Chilia a domnitorului muntean Radu cel Frumos, instalat pe tron, în 1462, ca vasal de sultanul otoman Mahomed II în locul fratelui său Vlad Ţepeş. A reacţionat atacând în februarie 1470 Brăila şi Târgul de Floci (jud. ) în Ţara Românească. O altă ofensivă a lui Radu a fost oprită prin victoria de la Soci (30 km de Râmnicu Sărat) de la 7 martie 1471, după care Ştefan a cerut regelui polon să medieze ’’pace adevărată şi înţelegere între el şi noi’’. În anul următor s-a aliat cu principatul bizantin Mangop din peninsula Crimeea (azi în Ucraina), prin căsătoria cu prinţesa Maria. Apoi Ştefan a atacat la rândul său Ţara Românească în noiembrie 1473, obţinând victoria de la Vodna (jud. Prahova), la 18-20 noiembrie, şi l-a înlocuit pe Radu cu Laiotă Basarab şi a refuzat să mai plătească tributul.

Imediat comandanţii otomani de la Dunăre (Dobrogea şi Bulgaria) au lansat expediţii de pedepsire la sfârşitul aceluiaşi an. În octombrie 1474 Ştefan a învins în Ţara Românească forţele turceşti şi ale lui Laiotă, care recunoscuse între timp suzeranitatea sultanului.

Bătălia de la Vaslui - ro.wikipedia.org

Ca urmare, în noiembrie, Suleiman/Soliman paşa, beilerbeiul Rumeliei (beiul şef al beilor din provinciile europene ale Imperiului Otoman), a început o mare expediţie împotriva Moldovei, la care au participat trupe muntene şi garda imperială otomană a ienicerilor. La 29 noiembrie, Ştefan a scris papei Sixt IV pentru a cere ajutor principilor creştini, arătând că este ’’gata cu tot sufletul şi cu toată puterea... să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele nosatre’’. În pofida superiorităţii numerice estimate între  80.000 şi 120.000 (sursă moldoveană) de otomani faţă de 40.000 de moldoveni (cronicarul polon contemporan Jan Dlugosz), Suleiman a fost învins la 10 ianuarie 1475 în zona accidentată şi îngustă a văii Bârladului de la Podu Înalt (Vaslui), unde fusese atras printr-o tactică de hărţuire. Otomanii au fost induşi în eroare asupra poziţiei taberei moldovenilor (pregătită din toamnă) de buciumele şi trâmbiţele acestora, camuflate de ceaţa densă. Într-o scrisoare trimisă principilor creştini, domnul îşi sintetiza astfel categorica victorie: ’’...şi i-am înfrânt şi i-am adus sub picioarele noastre şi pe toţi  i-am trecut sub  ascuţişul săbiei, pentru care lucru Domnul să fie lăudat’’. Leonardo da Cretona observa într-o scrisoare trimisă din Buda, capitala Ungariei, la Ferrara (Italia), că moldovenii erau ’’cea mai mare parte ţărani’’. Izvoarele otomane considerau că ’’oştile turceşti n-au suferit niciodată o mai mare înfrîngere’’, apreciere împărtăşită şi de o cronică veneţiană, iar papa l-a proclamat pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’. O solie moldoveană i-a adus în dar regelui polon o parte din trofeele capturate şi a cerut ca Ştefan să nu mai fie lăsat singur împotriva uriaşei forţe otomane. Pe de altă parte, Matei Corvin scria papei şi împăratului german despre victoria lui Ştefan cel Mare, ’’trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf, ... cu gîndul să cîştige pentru sine meritele altora’’, conform lui Dlugosz. Sixt IV i-a răspuns lăudîndu-l pe domn pentru ’’cumplita înfrîngere şi ruină’’ cauzată otomanilor cu ajutorul regelui maghiar, care îşi cîştigase ’’laudă şi glorie’’. Cu toate acestea, Ştefan va repeta la 25 iunie cererea pentru iniţierea unei mari expediţii europene antiotomane ’’pe mare şi pe uscat’’, angajîndu-se să lupte pînă la moarte pentru ’’legea creştină’’. Cu această ocazie, marele domn avertiza că dacă ţara sa, pe care o numea ’’poarta creştinătăţii’’, ar fi fost pierdută, ’’atunci toată creştinătatea ar fi în mare primejdie’’.

În acelaşi an Ştefan a trimis un corp de oaste pentru a-l instala pe tronul Mangopului pe cumnatul său, prinţul Alexandru, în locul fratelui acestuia, Isaico, care era vasal al turcilor. La 12 iulie, la Iaşi, a încheiat şi o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin, în care îi promitea ajutor militar împotriva oricui, cu excepţia Poloniei, deşi aceasta îi refuzase din nou sprijinul militar împotriva otomanilor. Regele maghiar se angaja să nu adăpostească duşmani ai lui Ştefan, să-l adăpostească pe acesta dacă ar fi obligat să-şipărăsească ţara şi să se implice în rezolvarea problemelor de graniţă dintre Moldova şi Ţara Românească, aflate în suspans după înţelegerea încheiată de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). În acelaşi timp, solii domnului la curtea papală cereau sprijin financiar direct din fondul cruciat pentru cruciada antiotomană şi nu prin intermediul regelui maghiar, ei subliniind că Ştefan ’’dacă i se va da satisfacţie şi va fi ajutat, va persevera în luptă şi se va opune straşnic turcului, fie împreună, fie şi singur’’. Pe de altă parte, în vara lui 1475, turcii, susţinuţi de o puternică flotă, au cucerit oraşele genoveze şi bizantine din Crimeea, ucigându-l pe prinţul Alexandru, şi şi-au impus suzeranitatea asupra hanului tătar din peninsulă. Într-un plan antiotoman trimis regelui polon în ianuarie 1476, Matei Corvin se baza pe o armată moldoveană de 20.000 de infanterişti şi 12.000 de cavalerişti.În acelaşi timp, Mengli Ghirai, hanul tătar al Crimeei, îl avertiza pe regele polon că, dacă l-ar fi ajutat pe Ştefan contra turcilor, ’’atunci nu vom avea alţi duşmanimaimari decît tine’’. Deşi consilierii monarhului polonez îl sfătuia că ’’este mai bine să lupte împotriva turcului pentru vetrele moldovenilor decît ale lituanilor’’, Cazimir IV nu a intervenit.

www.librariaeminescu.ro

Bătălia de la Războieni - ro.wikipedia.org

Apoi, la 13 mai 1476 însuşi sultanul Mahomed /Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului în 1453, a declanşat dinspre sud o altă mare expediţie împotriva Moldovei cu o armată estimată de contemporani între 90.000 şi 150.000 de soldaţi, cărora li se adăugau 10.-12.000 de soldaţi munteni . Simultan tătarii crimeeni comandaţi de Eminek Mîrza au atacat dinspre est, dar au fost învinşi în iunie, pe drumul de întoarcere din expediţia de pradă, după ce aflaseră că rivalii de pe Volga, impulsionaţi de diplomaţia lui Ştefan, le atacaseră teritoriul. Eminek i-a scris apoi sultanului că Ştefan ’’a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni’’. La jumătatea lui iunie, turcii au trecut Dunărea, înaintând pe valea Siretului spre Suceava. Ca şi în  anul anterior, Ştefan i-a hărţuit şi i-a atras spre tabăra fortificată de pe Pârâul Alb, afluent al Moldovei. Dispunând de doar 10.000 de soldaţi, deoarece îşi lăsase ţăranii să-şi apere casele de invazia tătărască, Ştefan a fost învins la 26 iulie în locul care va fi numit Războieni (judeţul Neamţ). În inscripţia murală din biserica construită ulterior de domn pe locul bătăliei, acesta spunea: ’’Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrînţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo o mulţime mari de ostaşi ai Moldovei.’’ Pe de altă parte, cetăţile Chilia, Cetatea Albă, Neamţ, Hotin şi Suceava au rezistat atacurilor otomane. Retras în munţi, domnul şi-a refăcut oastea, cu un efectiv de 16.000 de soldaţi, în timp ce trupe transilvănene conduse de voievodul Istvan Bathory înaintau spre pasul Oituzului. Ca urmare, la mijlocul lui august, sultanul a ordonat retragerea, în cursul căreia armata otomană, afectată de o epidemie şi de lipsa proviziilor, a fost hărţuită de Ştefan. Poziţia de independenţă câştigată pe scena politică internaţională de Ştefan a fost subliniată de solii săi în faţa Senatului Veneţiei, pentru a contracara pretenţia Ungariei de conducere a operaţiunilor comune antiotomane: ’’ei au spus că voievodul Ştefan a început războiul împotriva turcilor din propria sa iniţiativă şi că este stăpân liber al ţării şi al poporului său’’.

Preluând iniţiativa strategică, Ştefan a intrat în octombrie în Ţara Românească împreună cu comitele ardelean Istvan Bathory, instalând pe tron pe Vlad Ţepeş în locul lui Laiotă. Relaţiile dintre Ştefan şi Vlad au fost astfel descrise în scrisoarea lui G. Cavitello către principele Milanului: ’’şi au vrut supuşii ca amîndoi domnii să-şi jure împreună dragoste şi unire’’. După uciderea lui Vlad de către Laiotă la sfîrşitul anului, Ştefan va efectua o nouă expediţie în ţara vecină în noiembrie 1477, înlocuindu-l pe Laiotă cu Basarab cel Tînăr. În acelaşi an, la 8 mai, solul moldovean Ioan Ţamblac la Veneţia descria Moldova ca fiind ’’cetatea de apărare a Poloniei şi a Ungariei şi straja acestor două cetăţi’’, avertizând că dacă Ştefan nu va fi ajutat, Moldova va pieri sau va fi obligat să se supună otomanilor. Ca urmare, probabil în 1479, domnul a obţinut pacea cu sultanul, în schimbul unui tribut mărit la 6.000 de florini anual. În plus, în 1481 Mahomed II înnoia capitulaţia acordată în 1456 predecesorului lui Ştefan: ’’Nici el (domnul – n.n.), nici  avutul său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de sangeacbeii mei şi nici de ceilalţi supuşi ai mei şi atîta timp cît din partea lui se vor vedea fapte drepte, el se va bucura din partea mea de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea şi va fi ocrotit.’’

Basarab cel Tînăr a devenit ţinta unei expediţii moldo-transilvănene condusă de Ştefan în mai-iunie 1480. În anul următor, la 8 iulie,profitând de moartea lui Mahomed II în mai, Ştefan îl învinge pe Basarab cel Tînăr la Rîmnic, în pofida ajutorului beilor Ali şi Skender şi îl înlocuieşte pe tron în septembrie cu Vlad Călugărul. Pentru a întări graniţa sudică, domnul construieşte în 1482 pe Milcov cetatea Crăciuna (judeţul Vrancea). Pe de altă parte, noul sultan Baiazid II cucereşte prin surprindere cetăţile-port Chilia, la 14 iulie 1484, şi Cetatea Albă (azi în Ucraina), la 5 august 1484, cu ajutorul hanului tătar Mengli Ghirai. Într-o scrisoare trimisă imediat republicii Raguza (Dubrovnik, Croaţia), sultanul descria cele două cetăţi ca fiind ’’cheile’’ Moldovei şi ţărilor vecine. Pentru a primi ajutor în scopul recuperării celor două centre comerciale, Ştefan depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei la 15 septembrie 1485, în localitatea poloneză de graniţă Colomeea, angajându-se să-l ajute împotriva tuturor duşmanilor, să nu încheie alianţe antipolone, să nu atace Polonia şi nu va face război şi pace fără acordul regelui. În acest timp, Ali, beilerbeiul Rumeliei, şi Vlad Călugărul invadează Moldova până la Suceava, pentr a instala un domn vasal Porţii. Întors în ţară cu ajutor polon, Ştefan îl învinge la 16 noiembrie, la Cătlăbuga, lângă Chilia, pe Bali bei Malcoci Oglu, paşa de Silistra, dar nu reuşeşte să elibereze portul dunărean. În anul următor, Bali bei atacă din nou Moldova, pentru a-l impune pe tron pe Hronoda, dar este învins la 6 martie la Şcheia, în ţinutul Romanului. Nemaifiind ajutat de  Veneţia, Ungaria şi Polonia, care încheiaseră pe rând pacea cu turcii, Ştefan obţine în 1486 sau 1489 pacea cu Imperiul Otoman, în schimbul unui tribut anual de 3.000 de ducaţi veneţieni. Din perspectiva umanistului italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), românii s-au înţeles cu turcii ’’prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători’’, cedând ’’nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii’’.

Conflictul cu Polonia în 1490-1499

Ioan Albert www.visittorun.pl

După ce Polonia recunoaşte în 1489 anexarea de către otomani a Chiliei şi Cetăţii Albe, relaţiile lui Ştefan cu vecinul din nord se deteriorează. În anul următor, domnul respinge cererea de ajutor militar a lui Ioan Albert, regele Poloniei, pentru ocuparea tronului Ungariei la moartea lui Matei Corvin, oferindu-l însă împăratului german Maximilian de Habsburg. De asemenea, în acelaşi an, ocupă regiunea frontalieră Pocuţia, subiectul unui vechi diferend cu Polonia, şi încheie alianţe antipolone cu Marele Cnezat al Moscovei şi Hanatul Crimeei. Ioan Albert a început pregătirile pentru invazia Moldovei încă din 1494, pe care o încadra într-un plan mai larg de înlăturare a dominţiei otomane în bazinul Mării Negre.

Bătălia de la Codrii Cosminului - www.infomm.ro

Dealtfel scopul anunţat al campaniei declanşate în august 1497 a fost cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Dar regele a schimbat drumul spre capitala Suceava, pe care a asedit-o până la 16 octombrie, când în ajutorul lui Ştefan au sosit trupe transilvănene şi turceşti. Nerespectând armistiţiul prin care se obliga să se retragă pe drumul pe care venise, Ioan Albert a fost învins de Ştefan la 26 octombrie la Codrii Cosminului (azi în regiunea Cernăuţi, Ucraina) (, unde au murit numeroşi nobili polonezi. Ca represalii, în iunie 1498, unităţi moldovene au asediat oraşele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce şi Lvov. Ca urmare, Ioan Albert semnează pacea la Cracovia la 15 aprilie 1499 şi la Hîrlău la 12 iulie 1499, angajându-se să ajute pe domn împotriva duşmanilor şi nu le acorde azil acestora, în timp ce Ştefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanşat de Ungaria şi Polonia împotriva Porţii Otomane. 

Dar când vornicul (boier dregător în domeniul justiţiei) Boldur atacă Chilia şi Cetatea Albă, nu primeşte susţinerea militară poloneză în cadrul unei proiectate coaliţii europene antiotomane. În consecinţă, Ştefan trebuie să încheie pace definitivă cu Poarta în 1501, tributul şi unele servicii fiind confirmate de pacea otomano-maghiară din 1503.

În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’.

Între timp, aliat cu hanul tătar Mengli Ghirai din Crimeea, Ştefan învinge ultimele forţe ale Hoardei de Aur la 28 iunie 1502, pe râul Samara. Baiazid II solicitase hanului tătarilor de pe Volga să se aşeze în sudul Moldovei, deoarece ’’dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi deschis spre toate părţile lumii’’.

Armata lui Ştefan cel Mare

Cetăţile Moldovei www.neamt.ro

Izvoarele străine estimau efectivele armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare între 40.000 şi 60.000 de soldaţi. 

www.posta.md

www.posta.md

Forţa sa militară s-a bazat în acţiunile ofensive pe oastea de curteni şi cetele boiereşti de cavalerie, mica boierime devenind principalul sprijin politico-militar al lui Ştefan. În conflictele defensive a apelat şi  la ’’oastea cea mare’’, formată din ţărani pedestraşi, aplicînd tactica ’’pământului pârjolit’’ şi a hărţuirii inamicului până la atragerea în ambuscade în zone necunoscute. Momente semnificative în politica militară a domnului erau ceremoniile prin care ţăranii care se remarcau pe câmpul de luptă primeau de la Ştefan donaţii în pământ şi trecerea în rândul privilegiaţilor.

www.posta.md

În Sfatul Domnesc au fost promovaţi pârcălabii, care îndeplineau funcţia de comandanţi ai cetăţilor, centre ale puterii militare a Moldovei: Chilia Nouă, Chilia Veche, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca (pe Nistru, azi în Republica Moldova), Orhei (la 48 km de Chişinău, azi în Republica Moldova), Roman (judeţul Neamţ) şi Crăciuna.

Cronicarul Elia ben Elkana Capsali din insula grecească Creta aprecia astfel calităţile militare ale moldovenilor în epoca lui Ştefan cel Mare: ’’Ţara lui (Ştefan – n.n.) e mică şi are puţini locuitori, dar cu toţii sunt viteji, se adăpostesc  în munţi şi în vai cine ar avea îndrăneala să se lupte cu ei?’’.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

yufind.library.yale.edu

Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de bătălii susţinute, tenacitatea sa fiind astfel de un cronicar moldovean: ’’şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor’’. Solul polon trimis în august 1504 succesorului lui Ştefan, fiul său Bogdan III, îl lăuda pe tatăl noului domn ca fiind ’’meşter în arta militară’’. Un alt polonez, istoricul umanist Martin Cromer (1512-1589), caracteriza astfel dimensiunea militară a personalităţii lui Ştefan cel Mare: ’’Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, polonilor şi tătarilor în veci să se pomenească.’’

VIDEO Film Documentar ''Ştefan cel Mare şi Sfânt'' www.crestinortodox.ro
VIDEO Film artistic ''Ştefan cel Mare'' 1974 2h 17min You Tube

Bibliografie selectivă Ş. Papacostea

Beldiceanu N., La campagne ottomane de 1484: ses preparatifs militaires et sa chronologie, ’’Revue des etudes roumaines’’, V-VI, 1960, pp. 67-77.

Idem, La conquete des cites marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayazid II, ’’Sudost-Forschungen’’, XXIII, 1964, pp. 36-90.

Brătianu Gh. I., Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), ’’Revista istorică’’, V, 1919, 11-12, pp. 216-244.

Costăchescu M., Arderea Tîrgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, XIII + 208 p.

Decei A., Tratatul de pace – sulhname – încheiat între sultanul Mehmed II şi Ştefan cel Mare în 1479, ’’Revista istorică română’’, XV, 1945, 4, pp. 465-494.

Duzinchievici Gh., Războiul moldo-polon din 1497. Critica izvoarelor, ’’Studii şi materiale de istorie medie’’, VIII, 1975, pp. 9-61.

Fischer Ed., Kozmin, ein Beitrag zur Geschichte des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497 (Mit einer  Kartenskizze), Czernowitz, 1903, 37 p.

Idem, Die Wehrmacht der Moldau zur Zeit Stephans des Grossen. Eine militarsich-historische Skizze, ’’Jahrbuch des Bukowinaer Landesmuseums’’, XIII-XIV, 1905-1906, pp. 29-44.

Gorka O., Bialograd i Kilia a wyprava r. 1497, Warszawa, 1937, 22 p.

Gorovei Şt., Autour de la paix moldo-turque de 1489, ’’Revue  roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 535-544.

Papacostea Ş., Un episode de la rivalite polono-hongroise au XV-e siecle: la campagne de Mathias Corvin en Moldavie (1467) a la lumiere d’une source inedite, ’’Revue roumaine d’histoire’’, VIII, 1969, nr. 6, pp. 967-969.

Papacostea Ş., De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziţia internaţională a Moldovei la sfârşitul secolului al XV lea), ’’Romanoslavica’’, XVII, 1970, pp. 525-533.

Papacostea Ş., La guerre ajournee: les relations polono-moldaves en 1478. Reflexions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi Callimachus, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XI, 1972, 1, pp. 3-21.

Papacostea Ş., La Moldavie etat tributaire de l’Empire Ottoman au XV-e siecle, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 445-461.

Rezachievici C., Căpăţînă D., Campania lui Ştefan cel mare din 1497 împotriva regelui Ioan Albert, . Bătălia din Codrii Cosminului, ***, File din istoria militară a poporului român. Studii, III, Bucureşti, 1975, pp. 38-70.

Romstorfer K. A., Cetatea Suvcevei descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între 1895 şi 1904, Publicat în româneşte cu o notă istorică de Alex. Lepădatu, Bucureşti, 1913, lVI + 112 p.

Rosetti R., Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare. Memoriul I: Armamentul. Memoriiul II: Organizarea. Memoriul III: Principii tactice ale moldovenilor şi ale vecinilor, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. IV, 1925, pp. 367-444; Memoriul IV: Fortificaţia sub tefan cel Mare. Atacul şi apărarea cetăţilor. Memoriul V: Strategia lui Ştefan cel Mare, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. VI, 1927, pp. 1-71.

Tahsin G., Două documente tătăreşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II lea în Moldova, ’’Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol’’, V, 1968, pp. 185-193.

Tahsin G., Quelques observations concernant la conclusion de lapaix entre la Moldavie et l’Empire ottoman (1486) et la delimitation de leur frontiere, ’’Revue romaine de l’histoire’’, XXII, 1983, 3, pp. 225-238.

SURSE

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 303-306.

Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64.

Ion Calafeteanu (coordonator), Cristian Popişteanu (coordonator), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 32-38.

Aforism: China

„O plimbare după masă e mai eficace decît o întreagă farmacie„!...
Zicală chineză

SURSA
Maxime, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972., p. 4

Aforism: SOCRATE

„Vreau ca prin intermediul gimnasticii să-mi echilibrez întreg organismul”!
Socrate

SURSA
Maxime, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 16 septembrie 1944

''România Liberă'', Bucureşti, 23 august 1994

(”Fan-Page Corneliu Coposu”)

Aforism: India

„Respirația corectă e la fel de necesară ca și hrana ”!...
India

SURSA
Maxime, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

Corneliu Coposu, "Intrarea ruşilor în Bucureşti: o căruţă la care erau înhămaţi un cal şi o vacă" 

''Flacăra'', 31 august 1993 
(''Fan-Page Corneliu Coposu'')

Video: Câini dresaţi de militarii ruşi pentru a detona încărcături explozibile în liniile inamice

''JURNALUL NAȚIONAL'', Bucureşti, 13 noiembrie 2011

Sistemul Paging

<
Etimologia cuvîntului pager, adoptat în domeniul radiocomunicațiilor, este următoarea: în limba engleză, page înseamnă paj, persoana care duce (transmite) un mesaj. În secolul trecut, în restaurantele de lux, din SUA, se foloseau paji care transmiteau, verbal sau scrise pe un carton, mesaje de tipul: Dl. John este căutat de urgență la telefonul recepției! Prin extensie, prin pager se înțelege acum un microreceptor  portabil, pe o radiofrecvență unică, care la recepția mesajelor care îi sînt destinate, alertează proprietarul că este căutat. primele pager-e se numeau beep-ere, deoarece puteau informa proprietarul că este căutat numai emițînd cîteva semnale sonore (beep-beep). MOTOROLA - SUA realizează astăzi pager-e ce oferă posesorilor multiple facilități: alertă sonoră, luminoasă și silențioasă (vibratoare); afișarea de cifre și litere (6400 de caractere); citirea mesajelor pe timp de noapte, selectarea tipului de alertare dorit, ceas de calendar, agendă telefonică, ceas deșteptător, acces rapid la informații generale: curs valutar, timpul probabil etc. Dacă la început sistemul paging a fost conceput numai pentru anumite categorii socio-profesionale (medici, avocați, agenți de asigurări, oameni de afaceri), acum este utilizat și de copii școlari, statisticile anului 1991 arătînd următoarele procente (din populațiile respective) de proprietari de pager-e: Singapore - 17%, Hong-Kong - 14 %, SUA - 5%, Germania - 1,5%, Franța 1,5%. Sistemul paging, pe scurt, se compune din: orice aparat telefonic (de unde se lansează MESAJUL), centrala de paginare - dispecerat (care primește, prelucrează și transmite mesajul la), emițătorul de paginare (care amplifică și radiază mesajul prelucrat pe o radiofrecvență), pager (care recepționează, decodează și afișează MESAJUL, lansat de la aparatul telefonic). Un pager vă oferă următoarele: libertate de mișcare (puteți pleca de la birou fără a lăsa itinerar), economie de timp și bani, profesionalism, organizarea și coordonarea mult mai eficientă a activității angajaților dvs., evitarea situațiilor neplăcute la telefon, avantaje importante radiotelefonului (confidențialitate, discreție totală, zona utilă multă mai mare, funcționalitate în 5 orașe mai mari din țară) etc. Sistemul paging a fost introdus în 1992 și în România, la București, de societatea mixtă româno-americană RADIOTEL SRL. dată fiin d alrag popularitate de care s-a bucurat (peste 2000 de abonați în cîtev aluni d ezile) sistemul paginf a fost introdus în 1993 și în alte orașe, luînd ființă holdingul RADIOTEL, astfel: Brașov - Radiotel Braov, București - Radiotel București, Cluj - Radiotel Cluj, Constanța - Contel, Timișoara - Radiotel Tm (...)
>

COMANDANŢI - MARCUS ULPIUS TRAIANUS (53-117)

Traianus - www.crystalinks.com

Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 53, în municipiul Italica din sudul Spaniei romane. Era fiul unui cetăţean roman cu acelaşi nume şi al unei localnice necunoscute. Traianus-tatăl a fost un strălucit militar, fapt pentru care a primit funcţia de consul şi apoi de guvernator al Siriei. 

1. Traianus ofiţer

Traianus-fiul şi-a început cariera militară cu gradul de tribun militar (71-81) sub comanda tatălui său. Deşi putea, conform legii, să activeze doar un singur an în armata, Traianus-fiul a servit ca ofiţer 10 ani în legiunile din Siria, în cadrul cărora a participat la campanii, manevre, construcţii de drumuri şi de fortificaţii. El s-a remarcat prin rezistenţă fizică, gândire şi acţiune rapidă, în confruntarea cu căldura şi pustietatea deşerturilor siriene, unde mergea pe jos alături de ostaşii săi. 

Columna lui Traian - www.art-zone.ro

Dionis Cassii, Romanorum historia - www.biblipolis.com

Chiar şi la bătrâneţe se va întrece cu cei militarii tineri la traversarea fluviului Eufrat (Irak) înot. Astfel explică istoricul român Dumitru Tudor (1908-1982) marea popularitate a lui Traian în rândurile armatei, instituţia pe care se baza puterea împăraţilor romani. În acest sens, istoricul roman Dio Cassius (155/163-229) ne descrie modul în care Traianus îşi exercita controlul asupra armatei: “Dacă era iubitor de războaie, se mulţumea cu victoria, cu umilirea duşmanului şi cu sporirea teritorială a statului roman; căci sub domnia lui nu s-a întâmplat, cum se face de obicei în asemenea împrejurări, ca soldaţii să se îngâmfeze şi să comită excese. Aşa de ferm domnea peste militari şi de aceea pe bună dreptate Decebal se temea de el”. Grija sa faţă de soldaţi s-a manifestat din plin în timpul bătăliei de la Tapae (101) din primul război dacic, când pierderile au fost atât de mari, încât chiar şi împăratul a trebuit să-şi rupă hainele pentru bandajarea răniţilor, aşa cum ne arată basoreliefurile de pe Columna (113) construită de el în Forul (107) din Roma ce-i poartă numele.

Provincia Germania Superior - fr.wikipedia.org

Din Siria a fost transferat pe frontiera germanică a fluviului Rhin, apoi a ocupat funcţii civile la Roma, de unde a fost trimis la comanda legiunii VII Gemina din Hispania, pentru ca ulterior sa primească functia de guvernator al provinciei natale. În anul 89 a zdrobit revolta lui Saturninus, guvernatorul Germaniei Superior, împăratul Domitian (81-96) răsplătindu-l ulterior cu funcţia de guvernator al respectivei provincii (96-97).

2. Traianus împărat

Pretorian - ro.wikipedia.org

Acolo l-a surprins vestea adoptării sale de către bătrânul şi bolnavul împărat Nerva (96-98), fapt care echivala cu desemnarea sa ca succesor. Un rol important în adopţie l-a jucat sfatul fostului consul Lucius Licinius Sura, hispanic şi el ca şi Traianus, căruia i-a devenit prieten şi consilier. Sura îl elogiase pe Traianus în faţa lui Nerva pentru victoriile împotriva germanilor, pentru care a şi primit titlul triunfal Germanicus. Sura considera că numai un militar cu caracterul şi experienta lui Traianus putea ţine sub control cohortele pretoriene (garda imperială din capitală), care îl regretau pe tiranicul Domiţian ce îi obişnuise cu daruri numeroase.

Limes Germanicus Superior - www.rabyshophistory.co.uk

Traianus nu a plecat spre Roma nici în momentul adopţiei şi nici la moartea lui Nerva la 27 ianuarie 98, datoria determinându-l să rămână încă un an la Rhin şi la Dunăre pentru a întări sistemele defensive (limes) ataşate acestor frontiere naturale care despărţeau imperiul de doi puternici inamici: germanii şi dacii. Cu această ocazie a pacificat populaţia germanică a suebilor. Totodată, el i-a chemat la Rhin pe principalii nemulţumiţi din cohortele pretoriene, pe care i-a judecat şi executat, după ce în perioada de adopţie zdrobise o revoltă pretoriană condusă de Casperius Aelianus (97). Acestea au fost printre puţinele condamnări la moarte pe care le-a pronunţat, care pot fi interpretate prin prisma întăririi disciplinei militare. Ca urmare, şi-a constituit o nouă gardă personală din soldaţi din provincii, iar şefului acesteia i-ar fi spus: “Să foloseşti spada ta pentru apărarea mea, dacă voi domni cu cinste; altfel, să o întrebuinţezi pentru pedepsirea mea”. Un istoric antic, la care face trimitere Dumitru Tudor, observa că Traian a fost printre puţinii împăraţi apăraţi de asasinate mai mult de dragostea publică şi mai puţin de garda sa.

Steagul Legiunii II Traiana - www.theflagfactory.com

Steagul Legiunii XXX Ulpia - www.theflagfactory.com

El a înfiinţat doua noi legiuni, II Traiana Fortis şi XXX Ulpia Victrix, numărul legiunilor ajungând astfel la 30, cel mai mare număr în perioada imperiului.
Traian a fost şi autorul unor foarte bune regulamente militare, care au stat la baza unor tratate militare scrise în secolele II si IV de către Hyginus şi respectiv Vogetius.
Dio Cassius ni-l prezintă pe Traian ca un ''...bărbat iubitor de război...'', care ”Cheltuia sume foarte mari pentru războaie... ''. 

Pe de altă parte, după victoriile în cele două sângeroase războaie cu dacii, 101-102 şi 105-106, a împărţit importante sume de bani populaţiei Romei din capturile de război: au revenit de cap de plebeu câte 500 şi respectiv 650 de dinari. La aceste daruri trebuie adăugate şi finanţarea celor 123 zile de sărbători după victoria finală împotriva regelui dac Decebal (87-106).

Bătălia de la Tapae pe Columna lui Traian - www.semperfidelis.ro

Bătălia de la Adamclisi pe Tropaeum Traiani - cosminstefanescu.wordpress.com

Tropaeum Traiani - www.visiteroumanie.com

În primul război cu dacii a mobilizat 14 legiuni şi alte unităţi auxiliare, însumând 150.000 de soldaţi. După victoria romană de la Tapae (munţii Banatului), dacii împreună cu aliaţii roxolani şi bastarni au lansat o diversiune în Moesia Inferior (Dobrogea), stopată de împărat iarna, prin victoria de la Adamclisi, unde a ridicat în 109 monumentul triumfal Tropaeum Traiani. După reluarea înaintării spre capitala dacilor, Sarmizegetusa, Decebal a acceptat o pace cu condiţii grele: demolarea cetăţilor, predarea dezertorilor romani, cedarea de teritorii în Banat, Oltenia şi Muntenia. Nerespectarea de către daci a condiţiilor păcii, l-a determinat să pregătească al doilea război cu aceştia, prin construcţia podului de la Drobeta de către arhitectul Apollodor din Damasc (Siria). După cucerirea Sarmizegetusei în 106 a transformat Dacia în provincie imperială şi a scris o istorie a războaielor dacice, care din păcate nu s-a transmis până în epoca modernă.
La ordinul său, guvernatorul Siriei, A. Cornelius Palma, a cucerit în 105 regatul nabateilor şi l-a transformat în provincia Arabia.

Dumitru Tudor, Traian împărat al Romei - www.okazii.ro

Războiul cu parţii (Iran) a fost motivat, în opinia lui Dumitru Tudor, de dorinţa lui Traianus de a trăi din nou viaţa de militar şi de mirajul Orientului care pusese stăpânire pe el din vremea tinereţii din Siria. Istoricul roman Ammianus Marcellinus (332-395) îl citează că spunea frecvent fraza: “Mă voi ţine de acest jurământ, aşa cum voi face din Dacia o provincia romană şi după cum voi trece Dunărea şi Eufratul (hotar al imperiului roman cu regatul parţilor - n. n.) pe poduri.’’ În momentul în care, victorios împotriva parţilor şi cuceritor al Armeniei (114), al Babilonului şi al capitalei parţilor, a ajuns la Golful Persic ar fi spus: “Dacă aş fi încă tânăr m-aş încumeta să o pornesc şi spre indieni”. Pe teritoriile cucerite a creat provinciile Mesopotamia şi Asiria. Această victorie i-a adus titlul triumfal Parthicus şi reabilitarea mândriei romane, grav afectată de înfrângerile din secolul I i. H. ale lui Crassus şi Marcus Antonius. Totuşi, răscoalele din Iudeea şi Egipt din 116 au subminat campania din Orient.
În cursul campaniilor imperiale a avut în subordine valoroşi comandanţi precum cavaleristul Lusius Quietus şi Q. Marcius Turbo.

Imperiul roman la moartea lui Traian - www.scoala10.ro

Ca un suprem omagiu pentru faptul că în timpul domniei sale imperiul a atins maxima putere şi întindere teritorială, cu 55 milioane de locuitori pe 3,3 milioane kmp, Senatul i-a conferit în 114 titlul de Optimus princeps (Cel mai bun dintre principi).

Starea sănătăţii sale era precară încă de la începutul campaniei împotriva parţilor, dar a rezistat pe front timp de patru ani (113-117) cu preţul agravării bolii. În cele din urmă s-a stins din viaţă la 13 august 117 în oraşul Selinus (Turcia), pe drumul de întoarcere spre Roma.

VIDEO: Castrul roman de la Drajna de Sus (Prahova), www.stirileploiesti.ro - 06/10/2011

VIDEO: O zi la Adamclisi, Observator / Antena 1, 5 iunie 2010
VIDEO: O lupoaică, două lupoaice, Focus / Prima TV, 4 septembrie 2010
VIDEO: The Dacians Wars on the Column of Trajan, You Tube - 30.12.2008

SURSE
1. Căzănişteanu C., Zodian V., Pandea A., Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 321-322.
2. Matei C. Horia, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, colecţia Clepsidra, cuvînt înainte de academician Emil Condurachi, Bucureşti, 1983, pp. 476-478.

3.Tudor Dumitru, Traian împărat al Romei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

4.Tudor Dumitru (coordonator), Enciclopedia civilizaţiei romane, Editura stiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 773-774.

5.De imperatoribus romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their Families, http://www.roman-emperors.org/trajan.htm

PERSONAJE ISTORICE DESPRE RĂZBOI

ARISTOTEL (384 î. H. - 322 î. H.)
Filozof al Greciei antice. A pus bazele ştiinţei politice, metafizicii, logicii, retoricii şi eticii, fiind considerat un clasic al filosofiei universale şi întemeietor al şcolii peripatetice. Elev şi profesor la Academia filozofului Platon şi profesor al regelui macedonean Alexandru cel Mare.
''Provocăm război ca să putem trăi în pace.''

ALEXANDRU III CEL MARE (356 î.H. - 323 î.H.)

Rege al Macedoniei antice: 336 î. H. - 323 î.H.  Cuceritor al Imperiului Persan, în calitate de hegemon al oraşelor state greceşti. Limita estică a cuceririlor sale: fluviul Indus. Deces la Babilon la 33 de ani. Împărţirea uriaşului imperiu în regate elenistice conduse de generalii săi.

''Nu mi-e teamă de o armată de lei condusă de o oaie. Mi-e teamă de o armată de oi condusă de un leu.''


AXEL OXENSTIERNA (1583 Suedia - 1654 Suedia)

Nobil. Cancelar din 1612 până la moarte. Consilier al regelui Gustav Adolf şi al succesoarei sale, Cristina. Rol important în înfrângerea împăratului catolic de Habsburg al Germaniei de către coaliţia protestantă europeană în Războiul de 30 de ani (1618-1648).
''Aparenţa face adesea ca soldatul să devină general, canonicul episcop şi dracul călugăr.''




FRANCOIS FENELON (1651Franţa - 1715 Franţa)

Teolog şi scriitor. Precursor al curentului iluminist din secolul XVIII: spirit liberal, susţinător al toleranţei religioase şi al monarhiei luminate.
''Toate războaiele sunt războaie civile pentru că toţi oamenii sunt fraţi.''






FRANCOIS-MARIE AROUET VOLTAIRE (1694 Franţa - 1778 Elveţia)

Filosof, istoric, memorialist, dramaturg, poet, naturalist. Academician. Reprezentant al curentului cultural iluminist francez. Arestat în Franţa pentru spiritul critic. Exil în Anglia: influenţat de liberalism. Exil în Prusia regelui Frederich cel Mare pentru anticlericalismul său. Autodeclarat theist: om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Viziunea sa despre toleranţă: ''Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât pentru ca dumneavoastră să v-o puteţi exprima. Exil final în Elveţia. Ideile sale au contribuit la declanşarea Revoluţiei franceze din 1789.
''Minunat în război este faptul că fiecar şef de ucigaşi îşi binecuvântează steagurile şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a-şi nimici duşmanul.''

BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)
Diplomat, politician, om de ştiinţă, inventator, profesor american. Unul din ''Părinţii Fondatori'' ai SUA, s-a numărat printre semnatarii Declaraţiei de Independenţă a SUA (4 iulie 1776) şi a Constituţiei (1787).
''Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea.''









LUC DE CLAPIERS (1715 Franţa - 1747 Franţa)

Marchiz de Vauvenargues. Scriitor moralist: stoic modern. Colecţie de eseuri şi aforisme publicată anonim în 1746 cu încurajarea prietenului său Voltaire. Numele său cunoscut din 1797. Filosoful german A. Schopenhauer (1788-1860) îl cita: ''Claritatea este buna credinţă a filosofilor.''
''Războiul nu este atât de apăsător ca robia.''




GEORGE WASHINGTON (1732 Virginia britanică - 1799 SUA)

General şi politician. Comandant suprem victorios al armatei coloniilor britanice din America de Nord în războiul de independenţă (1775-1783). Preşedinte al Convenţiei Constituţionale din 1787. Primul preşedinte al SUA (1789-1797), funcţie exercitată în două mandate de patru ani.

''Dorinţa mea este să văd această boală a omenirii, războiul, eradicată pe pământ.''






FRANCOIS DE SADE (1740 Franţa - 1814 Franţa)

Marchiz. Activitatea sexuală libertină, perversă şi violentă. Scrieri apologetice asupra acestui subiect. Pedepse de 32 de ani în închisori şi azil. Negarea sistematică a legii, religiei și moralei. Principalul principiu: satisfacerea propriei plăceri prin intermediul unei alte persoane, prin exercitarea violenței.
''Ce poate fi mai imoral decât războiul''.




JOHANN WOLFGANG von GOETHE (1749-1832)

Scriitor, traducător şi om de ştiinţă german. Creaţia sa reprezentativă este poemul ''Faust''. A primit titlul de nobleţe în 1782.
1.''Nici un luptător înţelept nu-şi dispreţuieşte duşmanul''.
2.''Războiul, comerţul şi pirateria alcătuiesc o trinitate inseparabilă.''




NAPOLEON BONAPARTE (1769-1821)

Militar şi şef de stat francez. Ca general al Primei Republici Franceze a întreprins campanii victorioase împotriva coaliţiilor monarhice europene (1794-1799). Prin lovitura de stat din 1799 devine Prim Consul al Republicii. În 1804 se proclamă împărat, calitate în care va impune prin camapnii succesive hegemonia militară a Franţei pe continent. Înfrângerea în campania din Rusia din 1812 va conduce la abdicarea din 1814. Înfrângerea de la Waterloo din 1815 va produce cea de a doua abdicare şi exilul pe insula britanică Sf. Elena din Atlantic. Campaniile sale sunt studiate în academii militare moderne.
1.''La război, ca să treci un obstacol, trebuie să te sprijini pe el.''
2.''Războiul este cel care îi făureşte pe marii generali.''
3.''Niciodată să nu-ţi întrerupi inamicul când face o greşeală.''
4.''Războiul este totul: artă şi creaţie.''

OTTO von BISMARCK (1815-1898)

Aristocrat latifundiar (Junker). Prim ministru al Prusiei (1862-1871) şi cancelar al Germaniei imperiale (1871-1890). Supranumit ''Cancelarul de Fier'' pentru stilul autoritar de conducere. A realizat unificarea Germaniei în jurul Prusiei pe calea armelor. Promotorul conceptului ''Realpolitik''.
''Fii politicos. Scrie într-o manieră diplomatică. Chiar şi într-o declaraţie de război se observă dacă sunt respectate regulile de politeţe.''


ALFRED NOBEL (1833 Suedia - 1896 Suedia)

Chimist şi om de afaceri. Inventatorul dinamitei. Întemeietorul fundaţiei care acordă anual din 1901 premii internaţionale pentru fizică, chimie, economie, medicină, literatură (Suedia) şi pace (Norvegia).
''Poate că în ziua în car edouă corpuri de armată se vor putea extermina într-o secundă, naţiunile civilizate vor da înapoi în faţa ororilor războiului şi vor trimite la vatră pe soldaţii lor.''




GEORGES CLEMENCEAU (1841 Franţa - 1929 Franţa)

Politician. Prim-ministru între 1906-1909 şi 1917-1920. În timpul celui de-al doilea mandat a condus Franţa la victoria împotriva Germaniei în primul război mondial. Semnatar al păcii de la Versailles din 1919. Academician din 1918.
''Războiul este o problemă mult prea importantă pentru a fi încredinţată militarilor.''





OSCAR WILDE (1854 Irlanda / Marea Britanie - 1900 Franţa)

Scriitor estetizant de limbă engleză. Romanul ''Portretul lui Dorian Gray'' (1901). Promotor al stilului dandy de viaţă. Condamnat la închisoare pentru homosexualitate ostentativă, ca ultragiu la moralitatea publică a epocii reginei Victoria (1837-1901).
''Cât timp războiul va fi considerat rău, va avea mereu fascinaţia sa, când va fi privit ca vulgar, va înceta să fie popular.''






PAUL VALERY (1871 Franţa - 1945 Franţa)

Poet şi eseist. Reprezentant al curentului literar al simbolismului tardiv din literatura franceză. Academician din 1925.
''Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar care nu se vor masacra.''






BERTRAND RUSSELL (1872 Ţara Galilor / Marea Britanie - 1970 Ţara Galilor / Marea Britanie)

Filozof, matematician şi istoric. Fondator al filosofie analitice şi important logician al secolului XX. Premiul Nobel pentru Literatură în 1950. Militant antirăzboi şi antiimperialism: arestat pentru acţiunile pacifiste din timpul primului război mondial. Critic al lui Stalin şi al lui Hitler şi al implicării SUA în războiul din Vietnam. Susţinător al dezarmării nucleare.
''Războaiele nu hotărăsc cine are dreptate, ci doar cine rămâne în viaţă.''




WINSTON CHURCHILL (1874 Marea Britanie - 1965 Marea Britanie)

Jurnalist şi scriitor, militar, parlamentar şi ministru. Prim-ministru conservator al Marii Britanii (1940-1945; 1951-1955). În calitate de prim-ministru a condus Marea Britanie la victoria împotriva Germaniei naziste şi Italiei fasciste în cel de al doilea război mondial. Premiul Nobel pentru literatură în 1953, cu următoarea motivaţie: „... pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane” (The Second World War, 6 vol., 1948-1954)
1.''Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal, iar meciurile de fotbal ca şi cum ar fi războaie.''
2.''În timp de război adevărul este atât de preţios că ar trebui întotdeauna să fie însoţit de o escortă de minciuni.''
3.''Un prizonier de război este un om care încearcă să te omoare şi nu reuşeşte, iar apoi te roagă să nu-l omori.''

ALBERT EINSTEIN (1879 Germania - 1955 SUA)

Fizician. Premiul Nobel în 1912, pentru elaborarea teoriei relativităţii restrânse (1905) şi a teoriei relativităţii generalizate (1915). Celebra formulă E=mc2: cuantificarea energiei disponibile a materiei şi bază a atomisticii, ramura fizicii consacrată energiei nucleare. După venirea la putere a lui A. Hitler (1933), emigrează în America, dată fiind originea sa evreiască. În 1939, alarmat de posibilitatea ca Germania nazistă să producă bomba atomică, trimite o celebră scrisoare preşedintelui american F. D. Roosevelt, în care cerea ca SUA să o producă înaintea regimului naţional-socialist german.
1.''Războiul nu se poate umaniza, se poate doar aboli.''
2. ''Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de al patrulea va fi luptat cu beţe şi pietre.''

DOUGLAS MACARTHUR (1880 SUA - 1964 SUA)

General. Comandant al forţele aliate din Pacific la victoria împotriva Japoniei în cel de al doilea război mondial (1941-1945). Comandant al forţelor ONU din Coreea de Sud împotriva agresiunii comuniste nord-coreene (1950-1951). Demis din această din urmă funcţie de preşedintele H. Truman, în urma controversei asupra folosirii armei nucleare împotriva Chinei comuniste aliată a Coreei de Nord.
''În război nu există alternativă la victorie.''





JEANETTE RANKIN (1880 SUA - 1973 SUA)

Politiciană pacifistă. Prima femeie aleasă în Congresul SUA în 1916 şi 1940. Voturi împotriva intrării SUA în primul război mondial (1917-1918) şi în al doilea război mondial (1941-1945), fiind unicul congresman în al doilea caz.
''Nu poţi învinge un război aşa cum nu poţi învinge un cutremur.''



ADOLF HITLER (1889 Austria - 1945 Germania)

Fuhrer al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (nazist) şi cancelar al Germaniei (1933-1945). A declanşat cel de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei, în cooperare cu URSS (17 septembrie). A urmărit impunerea hegemoniei germane asupra Europei, pe care a şi realizat-o temporar la începutul războiului. S-a sinucis la 30 aprilie 1945 în Berlinul asediat de armata sovietică, pe care o atacase la 22 iunie 1941.
''Eu nu voi semna niciodată o declaraţie de război, eu voi acţiona.''




CEZAR PETRESCU (1892-1961)

Licenţiat în drept. Romancier, jurnalist şi traducător. Romanul ''Întunecare'' (1927-1928). Premiul Naţional pentru Literatură în 1931.
''Războiul poate face parte din principiile de conservare ale speciei.''



ANTOINE DE SAINT EXUPERY (1900 Franţa - 1944)

Viconte. Pilot decedat în cel de al doilea război mondial. Reporter, romancier şi eseist. Povestirea ''Micul Prinţ'' (1943), tradusă în 110 limbi.
''Războiul nu este o aventură, este o boală, este ca tifosul.''







SALVADOR DALI (1904 Spania - 1989 Spania)

Pictor. Important reprezentant al curentului suprarealist.
''Războaiele nu au rănit niciodată pe nimeni, cu excepţia celor care au murit.''











JOHN F. KENNEDY (1917-1963)

Politician democrat american. Preşedinte al SUA (1961-1963). În timpul mandatului său (1962) a avut loc criza internaţională produsă de instalarea de rachete nucleare sovietice în Cuba comunistă, care a fost detensionată după impunerea unei blocade navale de către SUA asupra insulei.
''Omenirea trebuie să termine războaiele, pentru că altfel războaiele vor termina omenirea.''






SVEN HASSEL (1917 -)

Scriitor danez. Numele adevărat: Pedersen. 14 romane bazate pe experienţa sa de soldat voluntar şi apoi de condamnat într-o unitate disciplinară a Wehrmachtului nazist în cel de al doilea război mondial (1939-1945).
''Gloanţele ucid, grenadele ucid, baionetele ucid, gerul ucide, moartea are o mie de chipuri, cel mai rău dintre toate: Curtea Marţială.''

WISLAVA SZYMBORSKA (1923 Polonia - )

Poetă, eseistă şi traducătoare. Premiul Nobel pentru Literatură în 1996. Tradusă în limbi europene, arabă, ebraică, chineză şi japoneză.
''După război cineva trebuie să facă curăţenie.''






SURSE
1.***, ''Right Words'' / Citate despre război, http://www.rightwords.ro/citate/tema/razboi--70
2. Wikipedia