Tânărul englez la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
E dificil să schițezi conturul tînărului din englez din speța nearticulată. Dimpotrivă, speța verbală e destul de ușor de cunoscut Comportările și deprinderile acestora din urmă sar de departe în ochi, și n-au decît o redusă importanță în viața națională. Guralivi, cîrcotași, inventivi, cunoscînd și făcînd cunoscuți doar pe aceia din aceeași speță, aceștia alcătuiesc o luminiscență ce licărește pe suprafața mlaștinii, camuflînd turba de dedesubt. În mod constant și strălucit, se exprimă fără să spună aproape nimic; în timp ce acei ale căror vieți se scurg în desfășurarea unor energii înfrînate, rămîn invizibili, deși cu nimic mai puțin solizi; căci sentimentele continuu exprimate încetează să mai fie exprimate, în timp ce acelea cărora nu li se dă glas sînt cu atît mai profunde cu cît sînt mai multe.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 98.

Caracteristici feminine naționale în secolul XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Înregistrările mele de caracteristici naționale, Dinny; vezi, toate reprezintă femei: franțuzoaice, nemțoaice, italience, olandeze, americane, spaniole, rusoaice; mi-ar plăcea la nebunie să am o miniatură a ta, Dinny. Ai vrea să pozezi unui tînăr pictor?
(...)
- Pentru că, răspunse Sir Lawrence scrutînd-o prin monoclu, tu reprezinți răspunsul la enigma femeii engleze, iar eu colecționez deosebirile esențiale dintre culturile naționale.
- Asta sună teribil de interesant.
- Uită-te la asta. Aici ai cultura franceză in excelsis; inteligență vioaie, spirit hărnicie, hotărîre, simț estetic de natură intelectuală și nu emoțională, lipsă de umor, sentimente convenționale și nu de alt gen, o tendință de posesiunea - observă-i ochii; simț al formei, lipsă de originalitate, o viziune cerebrală foarte clară, dar limitată, nimic visător - temperament iute, dat controlat. Toată dintr-o bucată, dar cu contururi foarte distincte. Iată acum americanca de un tip mai rar, varietatea cultivată, de vîrf. Observă-i mai ales expresia, parcă ar ține în gură o prăjitură invizibilă, de care ea însă e conștientă; în ochi are o întreagă baterie, de care va face uz însă cu chibzuință. Se va păstra bine pînă la sfîrșitul zilelor ei. Bun gust, numeroase informații, nu prea multă învățătură. Uite-o pe nemțoiacă! Mai puțin controlată din punct de vedere emoțional, și cu mai puțin simț al formei decît fiecare dintre celelalte două, dar avînd în schimb o conștiință; foarte muncitoare, un puternic simț al datoriei, nu prea mult gust, un umor cam greoi. Dacă nu bagă de seamă, o să se îngrașe. Sentiment din belșug, bun-simț sănătos din belșug. Mai receptivă în toate domeniile. Poate că nu-i un specimen foarte reprezentativ. Nu găsesc alta. Uite-o pe italianca mea de frunte. E interesantă. Frumos smălțuită la suprafață, dar cu ceva sălbatic - hai să spunem natural, dedesubt. Poartă o mască, frumos cizelată, frumos aplicată, dar susceptibilă să cadă. Știe ce vrea, poate chiar prea bine, procedează după capul ei cînd poate, și cînd nu poate, procedează după capul altuia. Poetă numai în raport cu simțurile. Sentimente puternice, domestice și de alt fel. Lucidă cînd e în primejdie, foarte curajoasă. se enervează ușor. Gust fin, supus la mari erori. Nici o dragoste pentru natură, de astă dată. Hotărîtă din punct devedere cerebral, dar inactivă și doritoare de cunoaștere. Și acum, urmă Sir Lawrence înfruntînd-o brusc pe Dinny, voi avea specimenul englez de frunte. Vrei să auzi cum e?
- Ajutor!
- O! Voi fi foarte impersonal. Aici avem de-a face cu o stăpînire de sine dezvoltată și controlată pînă la punctul în care se transformă în nestăpînire de sine. La această doamnă, propriul eu se amestecă întruna, nepoftit. Se observă un simț al umorului, nu lipsit de inteligență, care denunță și sterilizează orice alt simțămînt. Ne izbește ceea ce am putea numi o expresie de interes nu atît domestic, cît public sau social, care nu e comun și altor tipuri. Descoperim un soi de transparență, ca și cum aerul și roua au pătruns în sistemul interior. Constatăm o lipsă de precizie, precizie în a învăța, în a acționa, în a gîndi, în a judeca, în schimb aflăm decizie. Simțurile nu sînt prea dezvoltate; emoțiile estetice sînt stîrnite mai curînd de obiective naturale decît artificiale. Îi lipsește capacitatea femeii germane; claritatea franțuzoaicei; dualitatea sau pitorescul italiencei; fermitatea disciplinată a americancei; dar există un ce curios - te voi lăsa pe tine draga mea să-i descoperi denumirea - care mă fac foarte dornic să te am în colecția mea de culturi naționale.
- Dar eu nu sînt cîtuși de puțin cultivată, unchiule Lawrence.
- Am folosit acest cuvînt infernal în lipsa altuia mai potrivit, și prin cultură nu înțeleg învățătură. Înțeleg amprenta lăsată de ereditate plus educație, cele două considerate strict laolaltă. Dacă franțuzoaica aceea ar fi avut educația ta, Dinny, tot n-ar fi avut amprenta ta; după cum și tu, cu educația ei, n-ai fi purtat amprenta ei. Acum privește-o pe rusoaica asta de dinainte de război*; mai fluidă și mai fluentă decît oricare dintre celelalte. Am găsit-o la Caledonian Market. Femeia asta trebuie să fi dorit să pătrundă adînc în orice trăire, dar fără să fi întîrziat prea mult asupra unui lucru. Pariez că a trecut prin viață în pas rapid și că așa continuă să treacă, dacă mai trăiește; se poate extrage mult mai puțin din portretul ei decît s-ar putea extrage din tine. Fața ei îți dă senzația că a trăit multe emoții, care au consumat-o însă în mai mică măsură decît pe oricare dintre celelalte. Uite-o pe spaniola mea; poate cea mai interesantă dintre toate. O femeie crescută departe de bărbați; bănuiesc că-i un tip mai rar. Avem de-a face aici cu o anumită blîndețe, amprenta evlaviei; nu prea multă curiozitate, nu prea multă energie, remarcabilă mîndrie, foarte puțină îngîmfare; ar putea nutri pasiuni devoratoare, nu crezi? Și s-ar putea să fie și foarte puțin accesibilă în discuții.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 91-93.

NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918). Gravele pierderi suferite de Rusia în acest război total au condus la revolușia din fenruaire 1917, soldată cu abdicarea țarului și urmată de lovitura de stat bolșevică din 25 octomrbie / 7 noiembrie. Ca urmare a acestor evenimente mulți membri ai aristocrației și burgheziei ruse au emigrat în Europa. (http://migratia-popoarelor.blogspot.ro/2014/05/migratii-umane-in-perioada-interbelica.html)

Italia Renașterii (B.T. ARGHEZI 1998)

<
Italia este o lume aparte în care s-a scris o întreagă istorie a civilizațiilor succesive de pe bătrânul continent. Cunoscând-o, poți înțeleg însăși evoluția politică, socială, artistică sau general umană a întregii Europe. Se poate afirma, fără exagerare, că Italia este nu numai puntea de legătură între continente, ci și între civilizațiile lumii.
Cotrobăind prin vechi depozite de carte ale unor instituții de sprijin social din orașul Lausanne (Galetas du Centre Social Protestant, Armee du Salut sau Caritas), am avut prilejul să descopăr adevărate comori documentare, între care și un volum legat în piele, de format mare, cu un titlu mai mult decât atrăgător: „Le visage d'Italie”. Apărut la editura pariziană Horizons de France, acest rarisim volum este o adevărată colecție de articole și imagini privind peisajul sentimental și geografic al provinciilor italiene, scrieri ieșite de sub condeiul unor mari personalități academice franceze, între care Gabriel Faure, Paul Bourget, Henry Bordeaux, Pierre Nolhac. Descriind nordul Italiei pînă în Sicilia, trecînd prin Lombardia*, Venetia, Toscana**, Roma sau Neapole și ajungând în Sardinia, volumul cuprinde admirabile și bine documentate pagini de literatură și istorie. Nervul literar, emoția artistică, dar și rigoarea documentării, dau lucrării valoare de unicat, iar fericitului posesor dorința de a cunoaște nemijlocit această lume excepțională. O lume care și-a construit de secole temelii de nezdruncinat în configurația europeană, începând cu perioadele pre-romane, atingând piscurile de mare artă și cultură ale Renașterii***, ca să ajungă în contemporaneitate la valori inestimabile ale spiritualității. O lume atît de diversă și totuși atât de unitară într-un spațiu comun.
Marile nume ale Renașterii italiene au devenit simboluri ale unei civilizații spirituale fără de care Europa n-ar fi putut supraviețui. Numai simpla enumerare a lor impune nemărginit respect pentru spațiu cultural de excepție care este Italia.
La Arezo, de pildă, în Toscana, s-a născut și a trăit Francisco Petrarca (1304-1374), primul mare umanist al Renașterii, poet, arheolog, istoric, cercetător de vechi manuscrise, căruia Veneția i-a consacrat o placă de amintire în vecinătatea Palatului Dogilor. Ca toscan, el a înțeles frământările epocii sale, asemeni genialului Michelangelo Buonaroti (1476-1564), pictor, sculptor, poet, arhitect născut în aceeași provincie. Se povestește că, mergând odată pe un viscol cumplit spre un monument al Florenței, Michelangelo a fost recunoscut de un cardinal, care l-ar fi întrebat încotro se îndreaptă pe un timp așa de rău. „La școală, i-a răspuns acesta, ca să încerc să mai învăț ceva...”
În Italia se intră pe drumurile europene ce vin dinspre Franța, Elveția, Austria și fosta Iugoslavie, trecând crestele munților, sau pe țărmurile Meditaranei sau Adriaticii, dacă ai călătorit pe mare dinspre Albania, Grecia, Spania sau nordul african. În trecut, traversarea Alpilor se făcea călare, pe jos și rareori cu un fel de poștalion. Era și vremea când exista și o veritabilă transhumanță, în sens dublu, pe spinare catârilor, prin trecători ascunse, prin care se practica inevitabila contrabandă. Uneori caravanele comerciale erau însoțite de trubaduri, care ofereau călătorilor ocazionali suspinul unei dulci melancolii, mai ales la plecarea din Italia.
Carrara, cu muntele ei alb de marmură, Pistoie, Pisa cu turnul ei dantelat, aplecat spre răsărit datorită greutății construcției și fragilității temeliei, Livorno, Florența, Fiesole, Arezzo, San Gemignano, Roma, Neapole, Montepulcino, sunt admirabile mărturii de artă și cultură de peste veacuri. Ceva mai departe se desprinde peste orizont insula Capri. Dar și insula Elba, unde a fost forțat Napoleon să-și petreacă exilul imperial*****; aici el a sădit un arbore chiar în fața casei în care a locuit...
La Neapole, unde Vezuviul încă fumegă și nu rareori aruncă spre cer jerbe de scântei, imaginația noastră încearcă reconstituirea nopții potopului de lavă și cenușă care a înghițit fermecătorul pe atunci Pompei******. Astăzi orașul este ca o înviere din moarte, un spectacol uluitor...
Coborînd din orașul mediteranean Genova, de unde pleacă vapoare spre sud și vest, străbatem „Cinque Terre”, o galerie foarte lungă, ca un tunel paralel cu coasta vestică a mării, care leagă câteva localități estivale. Foarte impresionantă, această cale subpământeană are din loc în loc un fel de ferestre spre mare, de fapt spărturi în stâncă destinate aerisirii și totodată, zone ceva mai largi de încrucișare a vehiculelor care s-ar avânta, fără respectarea semafoarelor, în acest mistere subterane!
>

SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Chipurile Italiei, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998, p. 14.

NOTĂ M.T.
* Lombardia = Regiune istorică din nordul Italiei, la granița cu Elveția, cu centrul la Milano. (http://www.google.ro/imgres?imgurl=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/Map_of_region_of_Lombardy,_Italy,_with_provinces-en.svg&imgrefurl=https://en.wikipedia.org/wiki/Lombardy&h=5262&w=5930&tbnid=PfwL8J9UqRkBQM:&docid=aXzaZY5BNfAJqM&ei=L5UJVv-9O8WWsgH1uoHQBg&tbm=isch&ved=0CCEQMygDMANqFQoTCL-RrcW7msgCFUWLLAoddV0Aag)
** Toscana = Regiune istorică în nord-vestul Italiei, cu litoral mediteranean, cu centrul la Florența. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-toscana-locul-veti-indragosti-1_51b1ce5ec7b855ff566a1e07/index.html)
*** Renașterea a fost un curent cultural european din secolele XV-XVI, generat de redescoperirea antichității clasice greco-romane. (http://www.all-art.org/history214_contents_Renaissance.html)
***** După prima sa abdicare din aprilie 1814, provocată de înfrângerile din 1812-1814, împăratului francez Napoleon I i s-a permis să se retragă în insula Elba (Italia) din Mediterana. În martie 1815 se va întoarce prin surprindere în Franța pentru a relua puterea, fiind definitiv învins la 18 iunie 1815, fiind exilat în insula britanică Sf. Elena din Atlantic, unde va muri în 1821. (http://www.napoleonguide.com/elba.htm)
****** În anul 79, orașul roman Pompei a fost distrus de lava aruncată de erupția vulcanului Vezuviu. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/)

Masculin versus feminin la sfârșitul secolului XX (1992?1993)

<
Răsfoim cu simpatie  revista 22. Și ne cad ochii pe un amplu articol care se ocupă nedreapta împărțire a calităților și defectelor între cele două sexe. Treaba este pusă pe seama lucrării istoriei și a unor contexte sociale favorabile prejudecăților care și azi umbresc gîndirea și mentalitatea lumii. Se uită, totuși, că Dumnezeu -Tatăl încurajează această împărțire de la început cînd îl crează pe om după chipul și asemănarea sa. Ceea ce înseamnă că el însuși nu putea fi decît părtinitor: și ca bărbat l-a creat mai întîi pe bărbat. iar abia apoi a creat femeia și pentru asta n-a avut nevoie decît de una din coastele lui. Tot ce a urmat momentului prim a fost condiționat firesc, nu-i așa, o polarizare a calităților de partea genului masculin și a defectelor de partea genului feminin. Asta, dacă acceptăm ca pe o fatalitate viziunea biblică despre crearea cuplului inițial.
Lista - comparativă - de prejudecăți propusă de Mihaela Miroiu*, semnificativă din acest punct de vedere, care înșiruie pe două coloane, față în față, aceste atribute ca aparținînd exclusiv celor două sexe, începe cu doi termeni esențiali. Ce este masculin s-ar zice că este sacru, iar ce este feminin este profan. Pornind de aici lista de dihotomii ierarhizate, favorizînd mereu masculinul, apare fără sfîrșit: „Felul cum sînt gândiți termenii dualităților este o sursă perpetuă” de minimalizare a genului feminin și, prin aceasta, se prezintă într-o lumină dezavantajoasă sexul căruia „mai mult sau mai puțin univoc”, îi aparține și autoarea. Deci, luăm act, chiar dacă nu sîntem de acord, că tot ce este sacru (masculin) ține și de superior, pozitiv, spirit, minte, rațiune, pur, puternic, logos, cultură, creație, cosmos, necesitate, invarianță, adevăr, bine, lumină, etern..., iar ce este profan (feminin) ține de inferior, negativ, material, trup, pasiune, impur, slab, eros, natură, procreație, haos, hazard, schimbare, eroare, rău, întuneric, muritor.
Tragedia ar fi, avertizează Mihaela Miroiu („22” din penultimul număr din martie) că toate aceste dihotomii care cîntă pe „strunele” superiorității bărbatului sînt întreținute, izvorăsc din modul de a gîndi al multor femei. Și modul lor de a gîndi  nu este, nici pe de parte, numai un simplu reflex al filosofiei, prin excelență făcută de bărbați de-a lungul timpului, ci, mai ales, efectul educației prin care chiar ele, femeile mame, își educă fiicele, contribuind la perpetuarea falocrației  de la o generație la alta.
Am luat demersul doamnei Mihaela ca unul împotriva oricăror prejudecăți la adresa femeile și mai puțin ca pe un apel la înlocuirea extremismului falocratic cu cel al surorității.
>

SURSA
?, Lista de prejudecăți, „Tomis”, Constanța, 1992?1993.

NOTĂ M.T.
* Mihaela Miroiu (1955 Hunedoara - ) = Prof. univ. dr. (Facultatea de științe politice / SNSPA București). (http://www.snspa.ro/academic/profesori/facultatea-de-stiinte-politice/40-mihaela-miroiu)

Asemănări și deosebiri între britanici și americani la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Da? Rudenia e o sabie cu două tăișuri, iar deosebirile ies cu atît mai mult în evidență.
- Te gîndești la americani?
Dinny încuviință din cap.
- În orice caz, urmă marinarul, într-o încăierare aș prefera categoric să am alături de mine un american decît orice alt străin. Așa simțim noi în marină.
- Sentimentul ăsta nu provine numai din faptul că vorbim aceeași limbă?
- Nu. Avem unele înclinații și unele concepții comune.
- Aceasta se aplică numai la americanii de spiță engleză?
- Americanul este cel care contează, mai ales cînd dai peste americani de spiță olandeză sau scandinavă, cum e individul ăsta Hallorsen, Iar noi sîntem foarte apropiați de această spiță.
- Atunci de ce nu se aplică la americani de spiță germană?
- Într-o anumită măsură, se aplică. Dar uită-te la forma capului unui german. Retrași și greoi, germanii provin Europa centrală.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 84.

„Oameni valoroși” în societatea britanică la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Își amintea cuvintele lui Sir Lawrence: „Au existat asemenea oameni, draga mea!... Oameni foarte valoroși!” Tocmai terminase de citit memoriile unui om care, în tot cursul războiului, nu gîndise decît în mișcări și cifre și, după un oftat preliminar, renunțase să se mai gîndească la suferințele care se ascundeau în spatele mișcărilor și cifrelor: nu se gîndise niciodată la latura umană, și Dinny era convinsă că, chiar dacă s-ar fi gîndit, n-ar fi putut nicicînd să și-o reprezinte. Oameni valoroși! Îl auzise pe Hubert vorbind, cu o mină disprețuitoare, despre „strategii din fotolii”, care agreaseră războiul, ațîțați de interesul de a combina mișcări și cifre, de a cunoaște cutare sau cutare lucru înaintea oricui altcuiva, și de importanța pe care și-o puteau da datorită acestor chestiuni. Oameni valoroși! Își amintea de un pasaj dintr-o altă carte pe care o citise de curînd, în legătură cu oamenii care dirijau ceea se numește „progresul”, tolăniți în birouri de bancă, în birouri de comerț, în departamente guvernamentale, combinînd mișcări și cifre, nepreocupați de carne și de sînge, cu excepția cărnii și sîngelui care le aparțineau; oameni care întreprindeau o acțiune sau alta, doar schițîndu-le pe foi de hîrtie, și comandînd unuia sau altuia: „Fă asta, și bagă de seamă s-o faci cum trebuie!” Oameni cu jobene de mătase sau cu pantaloni de golf, care conduceau mecanismul antreprizelor de la tropice, al extracțiilor de minereuri, marilor magazine, construcțiilor de căi ferate, concesiunilor de ici, de colo și de pretutindeni. Oameni valoroși! Indivizi joviali, sănătoși, bine hrăniți, neînduplecați, cu ochi glaciali. Mereu invitați la dineuri, mereu bine informați, nesinchisindu-se de prețul simțămintelor omenești și al vieții omenești. ”Și totuși, își spuse, Dinny, probabil că sînt valoroși, căci cum altfel cum am avea cauciuc sau cărbune, ori perle, ori căi ferate, ori schimburi de mărfuri, ori războaie pe care să le cîștigăm!” Se gîndea la Hallorsen; el cel puțin muncea și suferea pentru ideile lui, își ducea singur la îndeplinire misiunea; nu ședea acasă, știind tot, mîncînd jambon, vînînd iepuri și comandînd mișcările altora.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A Ralian, vol. I, ed. Miron, 1992, p. 74.

O casă englezească nobiliară tipică la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Aceea esențială dezordine intimă, proprie fiecărei camere, care deosebește casele vechi englezești de orice varietate de casă de țară, era evidentă la Lippinghall Manor. Oamenii intrau în camere ca și cum aveau de gînd să rămînă timp îndelungat în ele, și în vreme ce se instalau acolo inhalau o atmosferă și se adaptau unui aranjament cu totul diferit de cele din orice altă încăpere; și nici n-aveau simțămîntul că trebuie să lase camera așa cum o găsiseră, dacă știau într-adevăr cum arătase inițial. Mobila antică, fină, ținea o indiferentă tovărășie mobilei de umplutură, cumpărată de utilitate sau confort. Portrete ale strămoșilor, întunecate sau îngălbenite, stăteau față în față cu peisaje olandeze sau franceze, mai gălbejite sau nai întunecate, ori, ici-colo, cu încîntătoare  gravuri vechi  și cu miniaturi nu lipsite de farmec.
În cel puțin două dintre odăi se aflau niște vechi și frumoase cămine, corupte de tendința de confort prin niște apărători de foc pe care puteai să te așezi. Șiruri de scări apăreau unde nu te așteptai, în întuneric. Învățai cu greutate așezarea dormitoarelor, și pe dată o și uitai. În dormitor puteai găsi un dulap antic, din lemn de castan, de o valoare neprețuită, și un pat cu baldachin dintr-o perioadă rafinată; în fața ferestrei o banchetă cu perne și cîteva stampe franțuzești. Dormitorul comunica de obicei cu o cămăruță mică, în care se afla un pat strîmt, și cu o baie care putea să aibă sau să nu aibă nevoie de o revizie, dar în care găseai săruri. Un membru al familie Mont fusese amiral; drept care, prin bizare colțuri de coridoare te pîndeau hărți vechi și ciudate, cu dragoni care șfichiuiau mările; un alt membru al familiei Mont, bunicul lui Sir Lawrence, al șaptelea baronet, fusese amator de curse de cai, și anatomia calului pur-sînge, precum și jockeii din perioada sa (1860-1883) puteau fi studiați pe pereți. Cel de-al șaselea baronet care, fiind om politic, trăise mai mult decît ceilalți, lăsase gravuri din perioada victoriană timpurie*, înfățișîndu-le pe soția și fiicele sale în crinoline**, și pe el cu favoriți, Exteriorul casei era în stil carolian***, temperat ici-colo de fragmente georgiene**** sau chiar victoriene, în locurile unde cel de-al șaselea baronet dăduse frîu liber înclinației sale de a moderniza. Dar singurul lucru cu adevărat modern era instalația de apă.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron. 1992, p. 58-59.

NOTE M.T:
* Regina Victoria a domnit în perioada 1837-1901.
** CRINOLÍNĂ, crinoline, s. f. Fustă lungă și foarte largă, în formă de clopot, susținută în interior de arcuri subțiri de oțel, la modă pe la mijloculsec. XIX; malacof. – Din fr. crinoline. 
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/crinolin%C4%83)*** Carolina de Brandenburg-Ansbach (1683 – 1737) a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (1727-1760).
**** Regii George I, II, III și IV au domnit în Marea Britanie în perioada 1714-1830.

Bună-credință americană versus bună-credință britanică în Primul Război Mondial (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- De fapt, interveni suav, Dinny, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domeniul în care dumneavoastră, americanii, ne bateți, domnule profesor Hallorsen.
Pe fața americanului lunecă o expresie care părea să spună: „Vax!”
- De bună seamă, cînd am plecat să luptăm în Franța, aveam un car de bună-credință. Dar am mîncat-o toată. Data viitoare o să ne păzim vatra căminului nostru.
- Dar data trecută a fost oare numai simplă bună-credință?
- Mi-e teamă că așa a fost, domnișoară Cherell. Nici unul la douăzeci dintre americani nu credea că nemții ne-ar putea nimeri la noi acasă.
- Mă simt pusă la punct, domnule profesor.
- De ce? Absolut deloc. Dumneavoastră judecați America după Europa.
- Dar a fost cazul Belgiei*, domnule profesor, interveni Diana; și noi la început am fost mînați de bună-credință.
- Scuzați-mă, doamnă, dar cazul Belgiei v-a impresionat într-adevăr?
Adrian, care desena cercuri cu o furculiță, ridică ochii.
- În ceea ce mă privește, da. Bănuiesc că nu a însemnat mare lucru pentru  cei din armată, din marină, din marea finanță, sau chiar pentru o vastă parte societății, politică sau altminteri. Toți știau că dacă vine războiul, noi eram practic angajați față de Franța**. Dar pentru oamenii simpli ca mine sau ca două treimi din populația neavizată, pentru clasa muncitoare în întregime, lucrul a avut importanță. Era ca și cum l-ai fi văzut pe... cum îi zice?... Sfarmă-Piatră*** înaintînd în ring ca să lupte cu cel mai mărunțel boxer din categoria muscă, și care ar fi stat țanțoș și împieptoșat ca un Hercule.
- Foarte bine spus, domnule custode.
Dinny roși. Să fi existat o doză de generozitate în omul acesta? Apoi, conștientă parcă de trădare față de Hubert, rosti acidulat:
- Am citit că priveliștea l-ar fi răscolit chiar și pe Roosevelt****.
- A răscolit doar pe foarte puțini dintre noi, domnișoară Cherell; dar noi ne aflam la mare depărtare,și un lucru, ca să-ți înflăcăreze imaginația, trebuie să-ți fie apropiat.
- Da, și în fond, așa cum ați arătat adineauri, dumneavoastră, americanii, ați intervenit la sfîrșit*****.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 55.

NOTE M.T.
* Armata germană a invadat Belgia neutră la 4 august pentru a putea învălui armata franceză în flnacul stâng al acesteia. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/belgia-i-frontul-vest-n-1914)
** La 8 aprilie 1904, Marea Britanie și Franța au semnat la Londra acorduri publice și secrete, alianță numită și „Antanta cordială”. (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Entente_Cordiale_Between_The_United_Kingdom_and_France)
*** Germania imperială.
**** Franklin Roosevelt (1882-1945) = Președintele democrat W. Wilson l-a numit în 1913 adjunct al Secretarului Marinei. (https://www.whitehouse.gov/1600/presidents/franklindroosevelt)
***** SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917., după ce Germania a reluat războiul submarin total în ianuarie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-n-r-zboi-n-1917)

Democrația versus dictatură în lumea interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...) Cu o viclenie demnă de cauza ei, așteptă pînă-l văzu adînc cufundat într-o discuție despre politca britanică, pe care părea s-o privească drept o serioasă manifestare a activității umane; apoi, întorcînd spre el privirea-i botticelliană, i se adresă:
- Și noi ar trebui să tratăm cu tot atîta seriozitate politica americană, domnule profesor. Dar desigur că nu-i chiar tot atît de serioasă, nu-i ?
- Cred că aveți dreptate, domnișoară Cherell. Politicienii din întreaga lume au o regulă comună: „Cînd ești la putere să nu faci aceleași promisiuni ca atunci cînd te găsești în opoziție; dacă o faci, înseamnă că va trebui să duci la îndeplinire lucruri pe care alții le-au găsit imposibile.” Singura diferență reală dintre partidele politice constă, după părerea mea, în faptul că în timp ce un partid s-a instalat în Autobuzul Național, celălalt e remorcat.
- În Italia*, tot ce-a mai rămas din celălalt partid zace acum sub scaun, nu-i așa?
- Ce să mai spunem despre Spania**? adăugă Adrian.
Hallorsen izbucni în rîsul său molipsitor.
- Dictatura nu înseamnă politică. Dictatura e o glumă.
- Nu-i o glumă, profesore.
- O glumă proastă, profesore.
- Ce înțelegeți prin glumă, domnule profesor?
- Un bluf. O supoziție de mai largă durată că natura umană e croită după tiparul pe care i l-a creat dictatorul. Momentul în care cacealmaua e dată pe față.
- Dar, interveni Diana, să presupunem că majoritate poporului aprobă dictatorul, atunci nu înseamnă că aveau de-a face cu o democrație, sau cu o guvernare prin consimțămîntul celor guvernați?
- N-aș spune așa ceva, doamnă Ferse, decît dacă guvenatorul ar fi în fiecare an confirmat printr-o majoritate de voturi.
- Dictatorii realizează totuși o serie de lucruri, observă Adrian.
- Cu un anumit preț, domnule custode. dar uitați-vă la Diaz*** în Mexic. Timp de douăzeci de ani a făcut din țară un paradis, și poftim ce s-a ales din ea după plecarea lui. Nu poți scoate dintr-un popor ceea ce nu deține.
- Greșeala sistemului nostru politic, ca și a sistemului dumneavoastră, domnule profesor, replică Adrian, constă în faptul că un număr mare de reforme latente generate de bunul simț al oamenilor simpli, nu pot fi duse la îndeplinire din pricină că politicienii noștri aleși pe termen scurt nu le încurajează, de teamă să nu piardă puterea pe care încă n-au dobîndit-o.
- Mătușa May, murmură Dinny,spunea: „De ce să nu vindecăm șomajul printr-un plan național de asanare a mahalalelor, și în felul ăsta prindem doi iepuri deodată?”
- Vai! Dar e o idee admirabilă, exclamă Hallorsen întorcîndu-și fața spre ea.
- Sînt în joc interese camuflate, răspunse Diana; proprietarii mahalalelor și societățile de construcții sînt prea puternice.
Adrian adăugă:
- Și apoi e nevoie de bani gheață.
- Și ce? Asta-i foarte simplu. Parlamentul dumneavoastră poate să-și ia orice împrumut dorește în vederea unei acțiuni pe plan național de o asemenea anvergură; și apoi de ce n-ar face un împrumut?
Nimeni nu a putut să-i răspundă.
- Eu cred că economia realizată asupra alocațiilor de șomaj ar acoperi dobînda pentru un mare împrumut.
- De fapt, interveni Dinny suav, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domenul în care dumneavoastră, americanii ne întreceți, domnule profesor Hallorsen.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 53-55.

NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883-1945), liderul Partidului Național Fascist, a devenit în 1922 prim-ministru al Italiei, în urma Marșului asupra Romei, instaurând treptat în anii următorii un regim totalitar.. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
** Miguel Primo de Rivera (1870 Spania - 1930 Franța) = Ofițer și marchiz spaniol. Preia funcția de prim-ministru printr-o lovitură de stat în 1923. Dictator ca lider al partidului unic Uniunea Patritică Spaniolă. Spania devine republică la un an după retragerea sa de la putere în 1930. (http://www.historylearningsite.co.uk/modern-world-history-1918-to-1980/the-spanish-civil-war/primo-de-rivera/)
*** José de la Cruz Porfirio Díaz Mori (1830 - 1915) = General mexican. Preia puterea printr-o lovitură de stat în 1876. Perioada de 34 de ani în care a condus țara s-a numit Porfiriato. (http://www.mexonline.com/history-porfiriodiaz.htm)

Englezi versus americani în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Unchiule Lawrence, i se adresă Dinny cînd ajunseră la friptura în sînge, ce părere ai despre americani?
- Dinny, nici un om cu simț patriotic n-o să-ți spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul în legătură cu acest subiect. În orice caz, americanii, ca și englezii, pot fi împărțiți în două categorii: americani și americani. Cu alte cuvinte, unii sînt drăguți și alții sînt dezgustători.
- De ce nu reușim noi să ne înțelegem mai bine cu ei?
- La întrebarea asta se poate răspunde ușor. Englezii dezgustători nu se înțeleg cu ei pentru cu au mulți bani decît noi. Englezii drăguți nu se înțeleg cu ei așa cum ar trebui, pentru că americanii sînt susceptibili, iar accentul glasului american nu e plăcut pentru urechea englezească. Sau s-o luăm invers. Americanii dezgustători nu se înțeleg cu englezi pentru că accentul glasului englezesc nu e plăcut pentru urechile lor. Americanii drăguți nu se îneleg cu noi așa cum ar trebui pentru că sîntem nereceptivi și disprețuitori.
- Nu găsești că se încăpățînează prea tare să procedeze numai cum îi taie pe ei capul?
- La fel facem și noi. Nu-i asta. E vorba de maniera în care o fac, draga mea, aste ne deosebește, maniera și limbajul.
- Cum așa?
- Faptul că vorbim ceea ce se consideră a fi aceeași limbă este fără îndoială o cursă. Trebuie să sperăm într-o astfel de dezvoltare a dialectului american, încît să se impună pentru ambele părți necesitatea de a-și învăța reciproc limba.
- Dar se vorbește mereu e legătura pe care o constituie o limbă comună.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 46-47.

Elita londoneză în timpul Primului Război Mondial (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Unchiule Lawrence, ce fel de om e în realitate Lordul Saxenden?
- Unul dintre cei care au cîștigat războiul prin faptul că nimeni n-a ținut seama de părerea lor. Cunoști genul: „Am petrecut week-und-ul la Cooquer. Era și familia Capers și Gwen Blandish; ea a fost în armată și avea multe de spus despre frontul din Polonia. Dar eu aveam și mai multe. Am discutat cu Capers;  el crede că nemților le-a ajuns cuțitul la os. N-am fost de aceași părere; e pornit pe lordul T. Arthur Prose, care a venit duminică; apreciază că rușii au acum vreo două milioane de carabine, dar n-au muniții. Războiul, zice el, se termină pînă în ianuarie. E îngrozit de pierderile noastre. De-ar ști ce știu eu! Era și lady Thripp cu fiul ei care și-a pierdut piciorul stîng. Ea e foarte atrăgătoare; i-am promis să-i vizitez spitalul și să-o învăț cum să-l conducă. Duminică, un dejun foarte agreabil - toată lumea era în formă; am jucat jocuri de societate. Alick a venit mai tîrziu, zice că în ultimul atac am pierdut patruzeci de mii de oameni, dar francezii au pierdut și mai mult. Mi-am exprimat părerea că situația este foarte serioasă. Dar nimeni n-a ținut seama de ea.”
Dinny rîse:
- Există și astfel de oameni?
- Au existat, draga mea! Oameni foarte valoroși, ce ne-am fi făcut fără - felul în care-și mențineau buna dispoziție și curajul și conversația - trebuia să-i vezi ca să crezi. Și toți au cîștigat războiul. Saxenden, mai ales, poartă această răspundere. Tot timpul a avut o funcție activă.
- Ce funcție?
- Să știe tot. Judecînd după spusele lui, probabil că știa că mai mult ca orice am om de pe glob.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 43-44.

Cerealele Lumii Vechi versus cerealele Lumii Noi (GALSWORTY 1931)

<
(...)
„La urma urmelor, își spunea Adrian, ce vină are el că este însuși specimenul - Homo Transatlanticus Superbus” și adăugă cu glas insinuant:
- Deci, pe viitor, soarele are de gînd să călătorească de la apus spre răsărit, domnule profesor?
Hallorsen zîmbi, și surîsul lui avea o exuberantă dulceață.
- Mă rog, domnule custode, cred că sîntem amîndoi de acord că civilizația a început o dată cu agricultura. Dacă am putea demonstra că noi am cultivat porumb de soi american cu mult mai devreme, poate cu mii de ani înainte de apariția civilizației vechiului Nil, bazată pe cultura orzului și a grîului, de ce nu s-ar schimba direcția soarelui?
- Și puteți demonstra?
- Păi noi avem vreo douăzeci pînă la vreo douăzeci și cinci de sorturi de porumb. Hrdlicka pretinde că au fost  necesari vreo douăzeci și mii de ani pentru a se ajnge la această diferențiere naturală. Asta oricum ne situează în frunte, ca părinția ai agriculturii.
- Vai, dar în lumea veche nu a existat nici un sort de porumb mai înainte de descoperirea Americii.
- Nu, domnule; și nici în America, pînă după descoperire, nu a existat vreun sort din cerealele lumii vechi. Păi dacă civilizația lumii vechi și-a croit drum peste Pacific, de ce nu și-a dus și cerealele după ea?
- Bine, dar asta nu dovedește că America nu a fost purtătorul de lumină pentru restul lumii.
- Poate că nu; dar dacă nu a fost, atunci s-a mărginit să-și dezvolte propriile-i civilizații prin propriile-i descoperire de cereale; și au fost cei dîntîi.
- Sînteți un atlantean, domnule profesor?
- Uneori mă joc cu această idee, domnule custode.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, ed. Miron, pp. 30-31.

Castelul unei famiiii nobiliare engleze medievale în secolul XX (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Condaford Grange trecuse în anul 1217 din proprietatea familiei De Campfort* (de la care i se trăgea numele) în posesia familiei Cherell, al cărui nume era ortografiat atunci Kerwell și uneori Keroual, după dispoziția scribului**. Istoria acestei treceri avea o notă romantică, pentru că tînărul Kerwell care căpătase domeniul în urma căsătoriei cu o tînără De Campfort, se căpătuise cu acea domnișoară salvînd-o de un porc mistreț. Era un tip lipsit de avere, al cărui tată, un francez din Guyana***, venise în Anglia după cruciada lui Richard****; iar ea era moștenitoarea moșierilor De Campfort. Mistrețul fusese încorporat în blazonul***** familiei și unii se întreabă dacă mistrețul din blazon a generat povestea, mai curînd decît povestea să fi scos la iveală mistrețul. În orice caz, unele porțiuni ale clădirii fuseseră certificate de constructori experți ca datînd din secolul al XII lea. De bună seamă, casa fusese înconjurată pe vremuri de un șanț de apărare; dar sub domnia reginei Anna******, un Cherell adept al restaurațiilor*******, convins poate că va urma un mileniu de pace, eventual incomodat de insecte, drenase locul, așa încît doar cîteva urme mai indicau  existența, cîndva, a unui șanț.
Răposatul Sir Conway, fratele mai mare al episcopului, căruia i se conferise în 1901 rangul de Cavaler odată cu o numire în Spania, fusese în serviciul diplomatic. Drept care lăsase domeniul de izbeliște. Cavalerul murise la postul său în 1904, și procesul de neglijare a casei a fost continuat de către fiul său mai vîrstnic, actualul Sir Conway, care, aflat permanent în cadrele armatei, nu avusese decît prilejuri rare de a locui la Condaford, pînă după Războiul Mondial**. Acum însă că se mutase acolo, conștiința că oameni cu același sînge cu el viețuiseră în acele locuri încă de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul* îl stimulase să facă tot ce-i va sta în putință pentru a restaura clădirea, astfel încît la vremea aceasta arăta, fără mari pretenții, îngrijită la exterior și confortabilă la interior
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, ed. Miron, București, pp. 13-14.

NOTE M.T.
* Nume de rezonanță franceză, ca urmare a cuceririi Angliei de către Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei.
** SCRIB, scribi, s. m. 1. (La vechii egipteni) Funcționar inferior având atribuții de contabil și de copist. 2. Persoană care redacta sau copia acte.3. Scriitor sau gazetar fără valoare, de obicei aservit unui partid politic. 4. Cărturar la vechii evrei care tălmăcea cărțile lui Moise și interpreta poporului nomele juridice. – Din fr. scribe, lat. scriba. Sursa: DEX '09 (2009)
*** Guyenne (Guienne) = Regiune istorică în sud-vestul Franței. Domeniu al regilor Angliei, a fost recuperat defintiv de regii Franței în 1453, la sfârșitul Războiului de 100 de ani. (http://www.britannica.com/place/Guyenne)
**** Richard I Plantagenet Inimă de Leu (1157-1199) = Rege al Angliei (1189-1199). A fost unul dintre conducătorii Cruciadei III în Palestina ocupată de musulmani. (http://www.antena3.ro/externe/noile-analize-facute-inimii-regelui-richard-i-numit-si-inima-de-leu-contrazic-ipoteza-otravirii-205405.html)
***** BLAZÓN, blazoane, s. n. Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason. 
Sursa: DEX '09 (2009) ****** Anne Stuart (1665-1714) = Regină a Angliei, Scoției și Irlandei (1702-1707). Regină a Marii Britanii și Irlandei (1707-1714). (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=anne)****** Restaurația = Actul politic al revenirii pe tron a dinastiei Stuart în 1660, prin Carol II, fiul lui Carol I (1625-1649), și unchiul Annei. (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=charles2)

Omul modern versus omul primitiv (GALSWORTHY 1931)

<
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi  om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo  pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile  la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași  primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.

NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)

Proiectul Complexului Hamangia la Cernavoda („Cuget Liber” 2015)

Ana FULAŞ IONESCU, Se caută finanţare europeană pentru Complexul Hamangia

„Cuget Liber”, Constanța, 7 septembrie 2015

 

Aurul şi argintul antic al României la Constanţa („Cuget Liber” 2015)

Ana FULAŞ IONESCU, Când ajunge expoziţia "Aurul şi argintul antic al României" la Constanţa

„Cuget Liber”, Constanţa, 2015

Casa Manicatide din Constanța („Cuget Liber” 2015)

Ana FULAŞ IONESCU, Un simbol în ruină! Mărirea şi decăderea Casei Manicatide

„Cuget Liber”, Constanța,  7 septembrie 2015