„Țăranul român între disperare și speranță” („TOMIS” 1993)

 ?, Țăranul român între disperare și speranță, „Tomis”, Constanța, nov. 1993

(...)

Locul vechiului sistem agricol l-a luat modelul sovietic. Au apărut întovărășirile, GAS, GAP și SMT, replica românească a colhozurilor și sovhozurilor. Decizia politică a trecut înaintea celei economice și s- a substituit legilor pieții. Voluntarismul a devenit o practică decizională curentă.

Exodul populației rurale

Comparând la fiecare plenară și congres socialismul cu capitalismul, liderii comuniști și-au propus să desființeze și țăranul. Ocupa o pondere mult prea mare în structura socială a țării, nu își prea modela conștiința după cea a clasei muncitoare, iar forța sa productivă era mai prejos decât cea a fabricilor. Drept urmare a fost declarat cel de-al doilea șoc istoric din viața „aliatului” muncitorimii, industrializarea. Conform directivelor de partid, au apărut, în tot locul, fabrici și uzine, iar alături de ele infrastructura noilor așezări muncitorești. Pentru a finanța această politică, „satârul” prețurilor și impozitelor, dirijat de planificarea centralizată, tăia porții mari din drepturile țăranilor, dirijându-le spre industrie. Semnificativ în acest sens este faptul că Anuarul statistic al RSR publica structura costurilor de producție din industrie, dar omitea să redea și situația din agricultură. Se evita cunoașterea adevărului despre politica de falimentare a agriculturii.

Țăranului i-a fost confecționat, de liderii comuniști, un statut inferior în raport cu cel al orășanului: fără pensie, fără alocație, fără sporuri pentru muncă grea, fără asigurări sociale, fără concedii plătite, fără locuință din fondul de stat, plătind bunurile de strictă necesitate, achiziționate în magazinele sătești, la prețuri superioare celor practicate pe piața orașului.  Decalajul dintre viața rurală și cea urbană, dintre drepturile agricultorului și ale muncitorului a generat un masiv exod al populației spre industrie. Rând pe rând, sătenii, care s-au simțit în putere, au plecat spre fabrici. Unii și-au trimis copiii. Alții au plecat cu întreaga familie, vânzându-și casele și grădinile pe nimic. Unde s-a putut a apărut navetismul, un cordon ombilical între „mama” agricultură și „fătul” industrie, încă netăiat de forcepsul politicii economice comuniste. La sate au rămas bătrânii, femeile și copiii. Profesorii și medicii rurali au început să dispară, colectivitatea sătească fiind tot mai mult lipsită de serviciile statului în domeniile învățământului și sănătății. Agricultura a rămas o sarcină pentru copiii orășenilor, transformați de învățământul superior în agronomi, și pentru insuficientele mașini agricole, construite de o industrie lipsită de forță și mobilitate.

Spre o agricultură făcută de orășeni

Deteriorarea lumii rurale sub raport social, demografic și biologic s-a răzbunat curând. Aratul de toamnă s-a mutat, treptat, semănatul de primăvară mai spre vară, iar recoltatul a continuat să se prelungească, an de an, până la pierderea a 30% din recoltă. Zootehnia a început să aibă pierderi tot mai mari, iar parcul de mașini agricole să se descompleteze. „Bomba” forței de muncă, amorsată de politica de industrializare din anii 60-70, a explodat la începutul deceniului 9, provocând o gravă criză alimentară. Alături de fenomenul de înfometare a populației au rămas neacoperite nevoile de materii prime ale industriei și solicitările exportului.

După încercările nerepetate și nereușite de a inversa curenții migratori, dinspre oraș spre sat, partidul comunist a găsit soluția salvatoare: transformarea orașului în rezervă de forță de muncă agricolă. Treptat, școlile, universitățile, armata, fabricile, instituțiile de cultură și sanitare, alături de pușcării, au preluat funcții agrare. Recoltatul porumbului, cartofului, sfeclei de zahăr, legumelor și fructelor a devenit sarcina orășeanului de toate vârstele și profesiile. Meseriașii și șoferii de industrie au fost transformați în mecanizatori. Muncile câmpului au devenit „blestemul” orășeanului, iar rezultatele - pe măsură.

Nefiind capabil să rezolve problemele alimentare ale populației, dezvoltarea intensivă a agriculturii rămânând un vis, partidul comunist a recurs la soluția creșterii producției agricole pe cale extensivă. S-a adoptat hotărârea măririi  suprafeței arabile prin distrugerea satelor. Numeroase vetre de sat urmau să dispară sub fierul plugului, pentru a face loc lanurilor de porumb și culturilor de cartof. Sătenii, câți mai rămăseseră, erau comasați în comune, devenite un fel de colonii de muncă forțată, cu blocuri de cămin muncitoresc, din care nu se putea evada, căci schimbarea reședinței era limitată drastic, prin lege. România urma să înregistreze cel mai cumplit șoc: ștergerea satelor din geografia sa. În interior, opoziția față de acest plan diabolic era ca și inexistentă, iar mișcarea occidentală pentru stoparea distrugerii leagănului civilizației românești era amplă doar în mass-media, în practică fiind puțin eficientă. Revoluția din decembrie 1989 a sosit la timp pentru a stopa cel de-al treilea șoc istoric.

Pentru mulți pământul e o rană

Opțiunea pentru economia de piață a declanșat procesul de refacere și dezvoltare a proprietății private în România. În agricultură, „șocul de regenerare” a țărănimii, gospodăriei țărănești și satului a fost provocat de Legea fondului funciar. Ea reglementează modul de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate asupra pământului agricol. Adoptarea legii, care s-a dorit, în primul rând, o măsură reparatorie, s-a realizat într-un context socio-geografic puternic transformat în anii dictaturii proletare.

Între recensămintele din 1948 și 1992 aproape jumătate din proprietarii pământului și urmașii lor au devenit orășeni.  În unele județe, precum Constanța, procentul este cu mult superior. Legea fondului funciar a stârnit în cei care au părăsit de voie sau de nevoie locurile natale speranțe mari. Unii visează că pământul le va hrăni familiile, iar alții, mai ambițioși, că se vor îmbogăți. Gândul că vor deveni proprietari de pământ i-a pus pe orășeni pe drumuri. Spre comisiile de aplicare a Legii fondului funciar au făcut potecă milioane de locuitori din zonele urbane și rurale. Înscrisurile îngălbenite de vreme, păstrate, așa într-o doară, ca amintiri de familie, au ieșit la lumină. La fel, registrele de înființare a „colectivelor” au fost scoase din praful arhivelor și luate la „puricat”. Și, deodată, pământul a devenit neîncăpător. Săteni și orășeni se trag prin procese, plângerile curg pe la prefecturi. Discordia umblă pe uliță. Bate la poarta rudelor, întunecă privirea noilor veniți care trec pe lângă foștii proprietari, încontrează oamenii cu oficialitățile. Tinerii se văd dați la o parte. Pământul pe care să-și clădească viitorul era prea puțin sau deloc. Ca și cei veniți de pe alte meleaguri, în urmă cu 10-15 ani, goniți de sărăcia din Moldova sau Oltenia, care nu primesc mai mult de 5000 mp, ei se întreabă „Încotro?”. Pentru mulți pământul este o rană. Legea a creat o nouă structură socială: categoriile orășenilor și sătenilor proprietari de pământ și categoria orășenilor și țăranilor fără pământ. O structură cu mari implicații în organizarea agriculturii, în randamentul ei, în asigurarea locurilor de muncă și a mijloacelor de trai, o structură care va marca viața românilor.

Lichidarea CAP un jaf istoric

Avem de a face cu un efect pervers - afirmă sociologul Raymond Bourdon - atunci când doi indivizi (sau mai mulți), urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită și care poate fi indezirabilă din punctul de vedere fie al ambilor, fie al unuia dintre ei. Reforma agrară, ca multe alte procese sociale, a generat și ea o serie de efecte perverse.

Anii 1990 și 1991 sunt ani în care s-a înregistrat cea mai gravă și sistematică acțiune de distrugere a bazei materiale a agriculturii, comparabilă cu cea provocată de un război.

Grupuri mari de țărani, sate întregi au jefuit inventarul CAP-urilor, au demolat clădiri și instalații agricole, au pus la pământ livezi și vii, au făcut praf și pulbere sistemele de irigație, au furat animalele fermelor zootehnice. Tot ce nu s-a putut lua de acasă a fost distrus. Lichidarea CAP-urilor s-a transformat într-un jaf colectiv, al cărui impuls l-a dat Legea fondului funciar. Deci, o lege, care se dorea reparatorie, a produs și un efect distructiv. Jefuitorii și-au dat seama mult prea târziu că cei care au pierdut cel mai mult sunt ei înșiși.

Ce motivație a stat la baza unor astfel de comportamente? Sentimentul țăranilor că este corect să-și ia singuri ce li se cuvine, fără să mai aștepte ca altcineva să facă împărțirea. Speranța unora de a se îmbogăți rapid. Teama altora de a nu rămâne fără partea cuvenită. Dorința de a nu lăsa să cadă pe mâna altora ceea ce nu pot lua ei înșiși. Toată această motivație distructivă nu a apărut peste noapte. Ea este un efect al degradării valorilor morale ale comunității  rurale în anii comunismului, când țăranul, tot mai sărac, era obligat să fure ca să trăiască. Legea fondului funciar a constituit scânteia care a declanșat „explozia”, iar anarhia post-revoluționară, caracterizat prin încetarea funcționării mijloacelor de control social, care să descurajeze comportamente antisociale, a întreținut fenomenul distructiv. prin gravitatea și extensiunea sa, acest fenomen reprezintă unul din cele mai mari șocuri recepționate de agricultura românească.

Unde ne duce „trenul” reformei agrare?

Reforma agrară a dezlănțuit un întreg lanț de șocuri social-economice, cu efecte contradictorii. Cu unele țăranul mai face un pas înainte, iar altele îl proiectează înapoi. Privatizarea proprietății funciare a creat o falie în sistemul organizării muncii agricole. Noii stăpâni ai pământului, țărani sau orășeni, au căutat modalități de asociere pentru a-l lucra. Au ieșit la iveală întreprinzătorii, cei gata să-și asume responsabilitatea și riscurile conducerii, dar și câștigurile mai mari. Agromecurile, specialiștii și foștii manageri din sistemul agricol au preluat inițiativa organizării societăților agricole private. Simultan au apărut tensiunile și conflictele generate de acțiunea de regrupare a societății. Structurile organizatorice firave, încă, au generat nemulțumiri între asociați. Monopolul agromecurilor asupra mașinilor și utilajelor agricole, total insuficiente și cu o stare tehnică precară, înveninează raporturile dintre agenții agricoli. Creditele de stat pentru sprijinirea sectorului privat rămân un slogan electoral. Fără bani câmpul nu este lucrat la timp, nu e fertilizat și udat. În fostele IAS-uri corupția rupe bucăți mari din avuția statului și a acționarilor privați. Directori, șefi de fermă și contabili continuă jaful declanșat de acțiunea de lichidare a CAP-urilor. Loviturile sunt recepționate „în plină figură” de producția agricolă, care se prăbușește tot mai mult la „podea”. În 1992 producția de cereale ajunge la 55% din producția anului 1989/, iar numărul ovinelor scade până la 69%.

Și, totuși, în hambarele multor țărani proprietari de pământ, grâul și porumbul sunt îndestulătoare, iar în ogradă s-au înmulțit animalele. Cei care au prin sunt preț mai bun pe piață, au reușit să-și mai construiască un rând de case pentru copii. Statutul de proprietar s-a resimțit în gospodăria țărănească.  Structurile sociale sunt în mișcare. Au apărut argații. Cei care au primit prea puțin pământ sau deloc, umblă din poartă în poartă lucrând pe simbrie și mâncare, cu ziua. Lumea capitalului și-a făcut și ea simțită prezența. Orășenii sau localnicii, care „au dat lovitura înainte sau după revoluție, au cumpărat ferme, clădiri, grajduri, instalații de la fostele CAP-uri , au înălțat brutării, carmangerii, cârciumi, mori, prese de ulei și societăți agricole. Banul și inițiativa privată crează șocuri regeneratoare pentru sistemul economic rural. Reforma a pus satul românesc în mișcare, spre o destinație necunoscută, spre care puțini călătoresc cu clasa întâi, dar toți au o mare speranță.

„După hegemonie” (IONESCU 1993)

Mihai E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Scripta, Fundația Un viitor pentru România, București, 1993, 192 p.

5 Vasile Secăreș, Cuvânt înainte

9 1.Bazele teoretice ale abordării problematicii securității

42 2.Securitatea în estul Europei: relevanțe istorice

71 3.Securitatea în estul Europei: o provocare pentru viitor

126 4.Rusia: o necunoscută anilor 90

148 5.Scenarii pentru anii 90

188 Postfață

190 Anexa I: Prescurtări

191 Anexa II: principalele organizații europene și componența lor la 1 iulie 1993.

„Universitatea Mării Negre” (ȘLAPAC & MIHALACHE 1993)

 Florin Șlapac & Adrian Mihalache, Universitatea Mării Negre. „Să realizăm o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză”, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

F.Ș. - Ce rol au aceste cursuri și care sunt speranțele legate de ele?

A.M. - Universitatea Mării Negre reprezintă o modalitate de legitimare în plan cultural a unui demrs politic privind integrarea zonei de cooperarea din arealul Mării Negre, integrare în plan economic și politic. În acest demers de anvergură de integrare regională, Universitatea Mării Negre joacă un rol cultural, de legitimator. Nu se pare că, în situația când, în jurul Mării Negre, ne privim unii pe alții cu suspiciune, latini, slavi, musulmani și creștini, având în vedere și războaiele din regiune, ni se pare că integrarea nu este posibilă decât într-un demers civilizator. O universitate, spațiu al dezbaterii libere, care să abordeze acele problem actuale care nu pot fi gestionate decât în comun. Suntem siliți să cooperăm în trei domenii principale: prezervarea mediului ambiant și al exploatării resurselor Mării Negre, managementul gestionării problemelor industriei moderne și politicul, integrarea regional în plan european. Aceste țări din zona Mării Negre își dau seama că un pas spre integrarea generală europeană trebuie să fie constituit de realizarea unei zone de cooperare. Iar în această zonă de  cooperare, universalitatea reprezintă un factor civilizator. O colaborare în planul ideilor. Deci ea se prezintă cu un sistem de programe care acționează pe aceste direcții, are 32 de cursuri, fiecare curs fiind constituit ca un proiect unidisciplinar. Cursul la care sunteți astăzi se intitulează „Managementul comparativ, european și japonez”. Ca și celelalte cursuri, el este organizat cu reprezentanți din Europa și America, în acest caz din Japonia; cursanții sunt din Turcia, Republica Moldova și România, lectorii fiind parte români, parte străini. Cursurile se desfășoară în limba engleză. Ne-am bucurat de prezența a doi profesori din Japonia: Rei Shiratori și Nobiniko Suto (Universitatea Tokay), apoi Allen Cutword din Anglia și profesorul Gubers din Olanda. Aceste contribuții nu au fost întâmplătoare, ele au fost armonizate conform unei viziuni asupra acestui proiect, o viziune care precizează locul României în înfruntarea și sinteza dintre concepțiile venite din Extremul Orient, în special cele japoneze.

F. Ș. - Ce impact credeți că o să aibă aceste cursuri?

A.M. - Aceste cursuri de vară, spre deosebire de cele organizate în timp parțial, adică opt ore de program, ne-ai obligat, lectori și studenți, să fim împreună, să realizăm o interrelație interesantă. Cursurile nu au fost constituite numai din orele de predare,ci am fost tot timpul împreună cu studenții, la masă, la plajă, s-a reușit, pe de o parte, un transfer de experiență (pentru că lecțiile au avut un caracter practic și cursanții au cele mai diverse pregătiri - economiști, ingineri, tineri care au absolvit facultatea sau oameni cu funcții de răspundere în industrie - au putut dobândi multe instrumente de lucru în domeniul de activitate), pe de altă parte s-a reușit crearea unor legături care au mari șanse de a fi finalizate  prin contacte de cercetare,pri noi proiecte care se vor face în comun, chiar de anvergură internațională.

F. Ș. - Ne puteți da exemplul unui astfel de proiect?

A. M. - Avem de gând să inițiem un proiect de amenajare ecologică a Deltei Dunării, proiect la care vor colabora Ministerul Mediului și Romsilva. Un astfel de proiect a fost discutat la prezentul curs și, probabil, că va fi, dacă nu finalizat, instituționalizat în septembrie, urmând să se desfășoare până în vara următoare

F. Ș. - În afară de Constanța, există asemenea manifestări și altundeva în țară, în altă perioadă a anului?

A. M. - Universitatea Mării Negre și-a început existența pe 15 mai cu un curs de răsunet privind integrarea europeană. Am avut în septembrie un curs extrem de interesant privind geopolitica Mării Negre (încheiat la 1 octombrie). În august au fost trei cursuri simultane - management comparativ, inteligență artificială și organizații interguvernamentale - ori o anumită interacțiune a existat între aceste cursuri și tocmai aceste interacțiuni sunt interesante. Ele nu se pot realiza decât într-un astfel de mediu, cum este Costineștiul, într-o perioadă în care fiecare se degrevează de alte preocupări, în afară de aceea de a comunica.

F. Ș. - Vi se pare deci benefică această universitate între ghilimele?

A. M. - Ghilimelele nu sunt neapărat potrivite. Ea este o universitate între ghilimele dacă o raportăm la mijloacele tradiționale puțin înguste în care înțelegem transferul de cunoștințe. dar, față de ceea ce ar trebui să fie o universitate în sensul conceptual al cuvântului, ceea ce a fost universitatea în Evul Mediu, adică o grupare de oameni care se hotărau să trăiască împreună în numele unor idei - noi suntem o universitate poate mai tradițională decât Universitatea din București.

F. Ș. - Impactul nu vi se pare totuși mic față de numărul de oameni care ar trebui să fie informați? 

A. M. - Noi avem cam 30-40 de oameni în medie pe curs. Acești oameni reprezintă, la rândul lor, o elită, ei au fost trimiși printr-un procedeu de selecție. Nu primi pe oricine. Avem 7 oameni din Chișinău care au fost selecționați în urma unui concurs sever. Nou ă ni se pare că numărul audienței nu este atât de important, cât calitatea acestui auditoriu. Fiecare dintre ei se va transforma, în zona lui de preocupări, într-un factor radiant de cunoștințe și mai ales de stil. De stil, de comportament și de abordare a problemelor.

F. Ș. - Cursul se numește management comparativ, european și japonez. Dv. credeți că modelul japonez se poate aplica și la noi?

A. M. - Nu vrea să iau modelul japonez în sensul mecanic al unui model  care trebuie neapărat urmat. Mie mi se pare că nu este neapărat necesar ca noi să adoptăm modelul japonez, ci că trebuie să realizăm în plan conceptual și chiar în plan practic, o sinteză între abordarea europeană și cea japoneză, deci o sumă de proceduri care să îmbine calitățile și ale unora și ale altora.

F. Ș. - Puteți numi câteva?

A. M - Interesantă este problema optimizării proceselor tehnologice și conceptul de calitatea totală. A intra în detalii - problema optimizării proceselor tehnologice într-o manieră vest-europeană presupune întâi un studiu teoretic, apoi experimentare în laborator și apoi transferarea rezultatelor în industrie. În faza tehnologică înseamnă o durată lungă și aplicarea riscă să se facă când rezultatele sunt demodate. Abordarea japoneză reprezintă o integrare a compartimentului de cercetare-dezvoltare în compartimentul productiv, astfel încât experimentarea este realizată „in vivo” în cadrul procesului tehnologic. Noi, care avem prin educație o orientare vest-europeană, adică întâi bazele unei discipline, pe rură experimentarea în laborator și apoi transferul de cunoștințe, dar, pe de altă parte, deschidere și receptivitate față de orientarea orientală, am putea face eventual o selecție de proceduri dintr-un loc și celălalt și o adaptare la condițiile noastre. Studiind comparativ cele două abordări manageriale, am putea da chiar ceva nou, nu printr-o simplă sinteză, ci printr-o formă în car  originalul să-și spună cuvântul.

„„Fata cinstită” de Carlo Goldoni” (SGARCEA 1993)

 Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993

Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.

La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.

Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.

Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare.  Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.

Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.

„Suceava” (MUZEUL BUCOVINEI 1993)

 Muzeul Bucovinei, Suceava, XX, Editura Glasul Bucovinei, Iași - Rădăuți, 1993

Aniversări

13 Pavel Blaj, Unirea Bucovinei cu România (1918-1993)

Studii de istorie

15 Nicolae Ursulescu, Continuitate și restructurări cultural-etnice în neoliticul și eneoliticul românesc

23 Ion Mareș, Modele de lut ars reprezentând locuințe și sanctuare eneolitice descoperite pe teritoriul României

45 Mugur Andronic, Cercetări arheologice în așezarea de secol IV D. C. de la Podeni (com. Bunești, jud. Suceava) - raport final

71 Ioan Scripcariuc, Proprietatea domnească în organizarea ținutului Suceava

95 Florin Pintescu, Mihai Viteazul și românii din Transilvania - aspecte sociale

103 Mihai Lazăr, Creșterea vitelor în Moldova în viziunea izvoarelor narative interne

113 Pavel Blaj, Boieri din sfatul domnesc al Moldovei în secolul XVIII (III)

125 Mihai Ștefan Ceaușu, Instituirea administrației habsburgice în Bucovina

143 Mirela Șerban, Contribuții asupra situației demografice în Bucovina în timpul stăpânirii habsburgice (1775-1918)

149 Olga Ștefanovici, Considerații asupra situației demografice în Bucovina în timpul stăpânirii habsburgice (1775-1918)

165 Gavril Irimescu, Contribuții bucovinene la cucerirea independenței de stat a României (1877-1878)

171 Mihai-Aurelian Căruntu, 1941 - Un nou început pentru Bucovina reîntregită

Istoria culturii

183 Nicolae Cârlan, „Cazania” lui Varlaam în județul Suceava

191 Olimpia Mitric, Fondul de carte veche românească și străină de pe lângă mănăstirea Rășca (jud. Suceava) - Prezentare generală

195 Mihai Iacobescu, Bucovina în viziunea lui Ion Budai Deleanu

219 Emilian Dan Petrovici, Repertoriul societăților cultural-naționale românești din Bucovina (1848-1918)

239 Aura Doina Clopotari, Un manuscris inedit: „Junețea la români” de Simion Florea Marian (capitolul Berea)

247 Titus Moisescu, Creația muzicală religioasă a lui Ciprian Porumbescu

251 Ion Pânzaru, Cărți din bibliotecile personale ale lui Titu Maiorescu și Nicolae Iorga la Suceava

255 George Ostafi, Erast Tarangul memorialist

Documente

265 Mihai Iacobescu, Documente ale revoluției de la 1848 în Bucovina

275 Mircea Cenușă, Din corespondența familiei Porumbescu

287 Aura Doina Clopotari, Ion Nistor inedit - scrisori către Liviu Marian

305 Doina Huzdup, Documente inedite cu privire la viața și activitatea lui Ion Nistor. Scrisori de la Alexandru Vitencu

311 Petru Froicu & Eugen Dimitriu, Prietenia lui Artur Gorovei cu Leca Morariu - Scrisori către cărturarul bucovinean

327 Eugen Dimitriu & Petru Froicu, Relațiile lui Alexandru Vasiliu Tătăruși cu Leca Morariu - Din corespondența către profesorul bucovinean

Medalioane

343 Radu Grogorivici, Dimitrie Onciul și determinismul istoric

349 Olga Ștefanovici, Dimitrie Onciul, colaborator al revistei „Convorbiri literare”, în corespondență cu Iacob C. Negruzzi

355 Georgeta Saftian, Vladimir Dumitrescu - cercetător al neo-eneoliticului de pe teritoriul României

363 Viorica Lavric, Realizarea unui dispozitiv pentru analiza microchimică nedistructivă a pieselor mici de metal

369 Cornelia Ungurean, Intervenții de restaurare efectuate la icoana de secol XVI de la Siliștea - Neamț, ,,Maica Domnului cu Pruncul”

373 Lidia Romașcu, Restaurarea unor cămăși femeiești din patrimoniului Muzeului Bucovinei, Suceava

Note și comentarii

375 Mircea Ignat, Noi descoperiri de piese de bronz în zona Sucevei

379 Mugur Andronic, Sondajul arheologic în așezarea de secol IV DC de la Zamostea (jud. Suceava)

385 Lista prescurtărilor

„Europa culturii” (KLEPSCH 1993)

 Egon Klepsch (președintele Parlamentului European), Europa Culturii, Napoli, 5 septembrie 1993, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

Aș vrea să exprim mulțumirea mea Institutului Italian de Studii Filosofice, ai cărui oaspeți suntem, în acest vechi și glorios palat Serra di Cassano. Am oferit reuniunii de studii patronajul Parlamentului European și cu plăcere am privit invitația de a fi prezenți la lucrări. Suntem bucuroși să aducem salutul nostru întrucât, prin studiile și experiența dobândită în calitate de cetățeni în instituțiile naționale și comunitare ale noii Europe, am putut să ne dăm seama cât a fost de determinantă, pentru înflorirea idealului politic al unității europene, opera seculară, laborioasă și pasionată a culturii epocii pe care o numim modernă.

Trebuie să ne referim la istorie, cultură și religie, care timp de secole au format spiritele noastre pentru a înfrunta una din probleme majore de azi: cum pot și trebuie să se înțeleagă exigențele de unitate și de identitate națională bine garantată ale națiunilor ca atare și exigența comună tuturor de a da corp și substanță proiectului unitar într-un mare organism comunitar? E o temă de considerat cu spirit deschis și curaj, lăsând să cadă grosolanele ipoteze simplificatoare: nici o omisiune nu poate fi permisă în fața culturilor naționale, care au dreptul să-și păstreze și să-și dezvolte identitatea specifică, aceea care pentru fiecare popor e cea mai semnificativă dintre cuceririle istorice și constituie punctul de plecare obligatoriu către cuceririle succesive. O Europă la nivelul tradițiilor sale n-ar putea desigur să se construiască prin violarea unor asemenea drepturi: și de aceea suntem ținuți să respingem, dacă vrem să facem operă meritorie pentru viitor, proiectele de dezvoltare ce pun în antiteză unitatea ansamblului și individualitățile naționale care îi reprezintă fundamentul. Dificultățile și originalitatea proiectului european constă tocmai în aceasta: în intenția, care este și o necesitate, de a construi o comunitate în care naționalități diferite - ale căror interrelații au avut timp de secole un rol esențial în formarea și în progresul unui spirit european comun - să reușească să se integreze de o manieră și mai stringentă, nu numai în sfera politică, dar și în orice sfera vieții civile și spirituale. Și această cale constituie pentru noi un parcurs obligatoriu: numai prin străbaterea ei se va putea naște Europa unită.

Și atunci trebuie să ne referim în primul rând la Europa Umanismului, la memoria ei istorică și la acel ansamblu de valori care-i rămâne asociat de secole. La acea tradiție a Umanismului care e totodată patrimoniu al țărilor Europei și al Europei în întregimea ei.

Opțiunea maturizată în ultimele decenii de a fi „europeni” impune limite, condiții; și dacă vrem să fim astfel, trebuie să privim la elementele unei dezvoltări unitare în care operează întotdeauna totalitatea implicită pe care Europa o reprezintă ca entitate de civilizație și cultură în lumea noastră chinuită și brăzdată de contradicții foarte profunde. Italia meridională, și Napoli în special, au contribuit la constituirea acestei tradiții într-un mod determinant, de la primii zori ai lumii clasice, și pentru un lung arc de secole, au rămas reședința sa privilegiată, fără ca lumina ei să fi lipsit vreodată și să se fi întunecat de tot. Și de aceea, de la Napoli, recunoștința noastră se îndreaptă întâi și întâi spre aceste izvoare primordiale ale civilizației noastre și apoi către celelalte. Permiteți-mi să deschid o o paranteză spre a cita ceea ce s-a spus de către unul din cei mai mari filosofi în viață - Hans Georg Gadamer - despre Napoli și institutul dv.: „sunt bucuros să pot afirma că marea moștenire destinată orașului Napoli e azi în mâini bune. Eu un merit inestimabil al Institutului acela de a fi luat inițiativa. Restaurarea prestigiului filosofiei promovată la Napoli de activitatea Institutului e cunoscută în lume. Va fi spre onoarea tradiției culturale napolitane dacă ea va reuși să păstreze vie moștenirea gândirii europene și să se edifice pe aceste premise, noi forme de gândire și de viață. Toate acestea ne fac să credem în acea Europă pentru care trăim și care, cum sperăm, va supraviețui amenințărilor acestei epoci. Sper că Institutul va constitui în viitorul apropiat un model pentru Europa spre a se depăși obstacolele reprezentate de birocratizarea studiilor. Fără inițiative de acest gen, cultura e pierdută pentru că birocratizarea studiilor - ca o consecință a tendinței industriale a epocii noastre - înseamnă pietrificarea culturii și o amenințare a creativității și bogăției raporturilor umane.” O moștenire supremă a fost, pentru Italia și Europa, aceea a școlilor de filosofie și gândire din Magna Grecia; și la fel de mare a fost aceea a vocației universaliste a civilizației elenice, a legiuitorilor săi și a fondatorilor de orașe, al proiectului, foarte uman chiar dacă nedesăvârșit, al polisului antic. Toate acestea au constitui o premisă ideală a unei dezvoltări unice care s-a prelungit de-a lungul secolelor. Europa și spiritul european sunt rezultatul cel mai înalt al acelei mari mișcări care, ivite în orașele italiene în secolele Renașterii, s-a propagat dincolo de limitele ei și a modelat viața Statelor naționale din Occident, care atunci se consolidau.

La Napoli, oraș ce se onorează cu nobile tradiții de cultură și angajare civilă în marii săi intelectuali, de la Bruno la Giannone și de la Filangieri la Croce și Omodeo, e obligatoriu să privim un astfel de proces nu numai ca pe o alternare de istorie politică, dar și mai mult ca o ostenire memorabilă a conștiințelor și o luminoasă experiență interioară, ca pe o suită emblematică a istoriei culturii europene. Să aducem un omagiu intuiției suverane a lui Bertrando Spaventa, care a vrut să surprindă esențialul în evoluția relațiilor dintre gândirea italiană și gândirea europeană încursul epocii moderne, între Renaștere și Risorgimento, traducându-l în teza celebră a caracterului circular al dezvoltării spirituale europene în raport cu Italia. Spiritul european modern a trecut aici primele probe și, înaintea altor locuri, în sudul țării, în chiar regiunile care își trăseseră gloria din școlile din Magna Grecia și apoi, în anii întunecați ai invaziilor barbare și al decadenței, cu gânditorii solitari care, din sihăstriile Calabriei, păstrau și transmiteau credința în filosofie, în gândire, în superioritatea vieții civile.

E simptomatic să constatăm astăzi, în pragul celui de a treilea mileniu, când problema raportului dintre unitatea  europeană și identitatea Statelor naționale se pune cu tărie, s-a gândit să se ajungă la un concept  - subsidiaritatea - care își afundă rădăcinile departe în timp. Un astfel de concept are o tradiție în istoria ideilor politice și sociale; i se pot găsi urme în operele lui Aristotel și San Tommaso d Aquino. În gândirea contemporană este avocat în termeni de știință politică de Alexis de Tocqueville, după care organizarea colectivă își află îndreptățirea în faptul dea permite dezvoltarea personalității. Colectivitatea trebuie să se înzestreze cu structuri care să garanteze optim o asemenea dezvoltare. Pornind de la un astfel de postulat al unei autodeterminări a individului, cât mai ample posibile, se stabilește principiul subsidiarității ca fundament al organizării structurilor: organismele de rang superior trebuie să asume numai atributele ce n-ar putea fi îndeplinite în modul cel mai bun sau cu aceeași eficacitate de către organismele de grad inferior.

Fundamental, subsidiaritatea e un termen socio-politic și nu un principiu juridic sau constituțional. La origine și în concepția sa abstractă, subsidiaritatea este o recomandare normativă, o regulă pentru a stabili dispoziții instituționale astfel încât să permită ca deciziile privind direct viața persoanelor să fie luate la nivelul cel mai de jos posibil pe scara organizării sociale.

În doctrina socială catolică, punctul de plecare al principiului subsidiarității e numai fința umană, căreia trebuie să-i fie lăsată maximum de libertate posibilă: „... așa cum e greșit să-i iei individului și să încredințezi unui grup ceea ce poate fi dus la capăt de întreprinderi sau industrii private, e la fel de nedrept, e un rău grav și o violare a ordinii naturale, faptul că o asociație mai amplă și mai importantă să-și aroge funcții car  pot fi îndeplinite eficient de grupuri mai mic și de rang inferior”. (Papa Pius XI, Quadragesimo Anno,1931, paragraf 79).

În dezbaterea modernă asupra subsidiarității, raportul originar dintre individ și colectivitate, dintre privat și publicat, a fost extins și la organismele și autoritățile publice. În această versiune, subsidiaritatea cere ca nivelele mai joase de autoritate și jurisdicție să aibă întâietate față de cele mai elevate și ca, în unele sectoare, elaborarea și asumare deciziilor să nu fie supuse interferențelor centrului. Principiul e utilizat și în dreptul constituțional, îndeosebi în acela privind statele federale, în cadrul cărora el disciplinează împărțirea puterilor legislative între națiune și Statele membre.

Realizarea principiului subsidiarității contribuie la respectarea identităților naționale ale Statelor membre și le apără atributele. El e conceput astfel încât deciziile în interiorul Uniunii Europene să fie luate cât mai aproape de cetățeni.

Unitatea Europei și unitățile naționale sunt un mare drapel, țesut și rețesut printr-o înaltă tradiție seculară, iar forța și solidaritatea lor descind din această tradiție căreia i-au rămas legate în vicisitudinile istorice ale Occidentului. Întrucât cultura și civilizațiile moderne din Europa purced din unicul mare trunchi al Umanismului și tradiția sa e în esență unitară. Pentru Europa a fost desăvârșite cercetările umaniste și versiunea latină a lui Marsilio Ficino care au făcut din gândirea lui Platon și Plotin patrimoniul tuturor țărilor din Occident și au întemeiat Republica literaria. Spiritul european este expresia nu numai a celor mai înalte tradiții ale culturilor naționale, ci mai ales a unității lor: iar Copernic și Bruno, Erasm și Melanchton, Descartes și Bacon, Leibniz și Newton, Campanella și Vico, Kant și Hegel, Goethe și Thomas Mann, Croce și Omodeo constituie un patrimoniu comun, și literele și artele, dreptul, gândirea, filosofia diverselor națiuni sunt manifestările unui spirit unic, spiritul Europei.

„Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților” (ANGHEL 1993)

 ***, Universitatea Mării Negre. Florentina Anghel: „Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților”, „Tomis”, Constanța, august-septembrie 1993

Cursul organizat de Universitatea Mării Negre în perioada 12-28 iunie se ocupă de educația adulților în societățile în tranziție. Ideea e foarte generoasă, din două perspective: în primul rând pentru că educația adulților a fost neglijată la noi și se pare că și în continuare se întâmplă la fel. Noi încercăm să exercităm unele presiuni, ca să le numesc astfel, asupra factorilor de decizie, atât cei din domeniul educațional, cât și din domeniul politic, pentru că ne-am dori ca această problemă să fie la fel de importantă ca și cea a reformei învățământului. Deci asta ar fi prima idee. A doua ar fi ideea unei comunicări între experiența unor profesori care vin de la universități din America de Nord și Anglia și cea a unor specialiști care lucrează, au proiecte în domeniul educației adulților, la Institutul de Științe ale Educației, o formă interactivă, nu ex-catedra, în care informația să circule, să se transmită dinspre Occident spre bazinul Mării Negre. Câte ceva despre organizatori, deci despre noi - Institutul de Științe ale Educației - sunt specialiști: sociologi, psihologi care lucrează la programe și programe referitoare la educația adulților; ne-am propus să abordăm următoarele tematici: cursuri care definesc cadrul psihologic și general al educației adulților. Acestea sunt importante pentru deschiderea informațională. Cursuri care oferă exerciții practice. Mi se pare foarte important să învățăm strategii, sigur, pe o deschidere teoretică; avem programate momente de creativitate, chiar de grup, pentru că, până la urmă, ceea ce facem chiar aici este educația adulților, cursanții noștri fiind și ei adulți.
De unde provin cursanții? Dar lectorii?

Cursanții sunt profesori, jurnaliști, redactori de la radio și tv, studenți. Vin din România, din Moldova, din Ucraina și din Anglia.
Lectorii străini sunt: dl. Eric Guilder de la Yale University, SUA, dl. Ronald Lafayette, care vine dintr-un institut de educație a adulților din Washington și profesorul Carol Kennedy care lucrează la Open University, în Londra.

Câte ceva despre dv. 
Eu lucrez în domeniul educației adulților de 3 ani. Institutul este un institut nou, înființat abia acum trei ani. Tema mea este alfabetizarea funcțională ca o problemă care ține de educația adulților. Am participat la seminarii organizate (de fapt proiectul meu de alfabetizare funcțională și de educație de bază a adulților este inclus într-un program de cercetare - acțiune inițiat și coordonat de Hamburg, care a cuprins și România, din fericire) la Hamburg, Ottawa, Bratislava, Salamanca, la București, bineînțeles. Toate în domeniul educației adulților.

Dacă aveți ceva de spus, apropo de inițiative similare până în 1989. Lucruri de genul ăsta nu s-au mai întâmplat, nu? Cu ce consecințe?
În perioada pretotalitară educația adulților în România era compatibilă cu ce se întâmpla în Europa, prin oameni de prestigiu din țară se făcea educație adulților într-un mod extrem interesant și activ - dacă îl amintim doar pe Dimitrie Gusti, care a făcut extrem de mult pentru alfabetizare, în special. 

În perioada totalitară, începând cu prima lege a învățământului socialist, s-a considerat că adulții nu mai trebuie învățați nimic, după ce au încheiat învățământul obligatoriu, pentru că sistemul de învățământ este atât de bun, atât de infailibil (socialismul nu cunoștea eșecuri în nici un domeniu), încât ei sunt definitiv pregătiți. Existau doar forme de recalificare la locul de muncă, universitățile populare cu sediile în principalele orașe și subsecții în sate, dar care aveau programe bine determinate și, în ultimul timp, accentuat politizate, poate numai cele de pictură, artă, limbi străine scăpaseră de acest lucru. Oricum, nimic nu era subsumat ideii care existase înainte, care trebuia să existe, aceea de educație permanentă, de educație continuă, că adultul, odată ieșit din sistemul de învățământ, nu este perfect, nu știe totul, ci trebuie să treacă prin toate formele de continuare a studiilor, pentru că societatea se schimbă. Dar la noi, cum totul este destul de static și previzibil, de planificat, se consideră că și profesional, și social, și familial, ca să vorbesc mai restrâns, s-a încheiat educația.

Care sunt perspectivele?
E destul de greu. În primul rând, asta s-a discutat și până acum, educația adulților se face în continuare primitiv, adică nu există o sistematizare. Statul, care ar putea probabil să controleze acest sistem de educație a adulților, sau Ministerul Învățământului, nu-și asumă responsabilitatea sau consideră că prioritară este reforma învățământului, deci ce facem cu cei care intră în sistem. Adulții sunt din nou neglijați. Paradoxal, dar pentru mine asta este pozitiv, au apărut forme particulare de educație a adulților. Există universități libere care și-au făcut cursuri de educație a adulților, care merg foarte bine, știu câteva exemple în țară. Ideea ar fi, ori  să se descentralizeze acest sistem și atunci să fie lăsată educația adulților să funcționeze prin formele ei viabile, fundații, asociații particulare, cu autofinanțare ori, dacă există această centralizare  acestui sistem de educație, să fie bine controlat, prin programe, prin obiective ș. a. m. d. Noi am făcut multe intervenții la Ministerul Învățământului pentru a contura programele de educație a adulților. Dar problema nu este considerată prioritară. Și nu știu de ce, pentru că noi avem multe eșecuri cu sistemul de învățământ.

În ce constă cursurile?
Ele sunt foarte diverse. Limbile străine au cea mai mare căutare, apoi calculatoare, pictură, muzică. Ca și înainte. Nu sunt domenii noi, abia din toamnă se va face o nouă evaluare. Ministerul Culturii se va ocupa de asta - care sunt particulare, care de stat, cine le finanțează, de unde, de ce, asta e foarte important, dacă se autofinanțează, și ce fac. Important e să atragă adulții, să fie domenii de interes. Foarte mulți cursanți doresc să obțină certificate care să le folosească la angajare.

„Un mare festival de operă” (MUNTEANU 1993)

 Ana Maria Munteanu, Un mare festival de operă, „Tomis”, Constanța, XXVIII, 281-282, aug-sep. 1993

Oricât de puțin binevoitoare ar fi poziția celui care emite judecata asupra faptului artistic singular sau asumat, ca valoare emoțională și estetică, un lucru este incontestabil: ultima ediție, a XIX a, a Festivalului Internațional de Operă și Balet de la Constanța va rămâne un reper în peisajul operetic național. Din multe și variate motive.

Principala calitate a acestei ediții este de natură managerial-artistică și reflectă o gestionare superioară a valorilor și mijloacelor obținând rezonanță și efecte social-culturale.

Un mare director de operă, Bernard Lafort (o perioadă director al Operei din Paris) din constelația Rudolf Bing de la Met și Liebermann de la Opera din Hamburg, nota în caietele sale publicate de Laffont: „Opera  ca meserie este amestec de vis și mit”.

Așadar, ne vom limita la retrospectiva elementului strălucitor lăsat în urmă, dar care, grație camerei video, poate oricând proba dacă și câr avem dreptate.

Festivalul a fost inaugurat la 30 mai cu un spectacol șocant din Potsdam în interpretarea Teatrului de Operă cu opera Erendira de Violeta Dinescu, compozitoare de origine română stabilită în Germania. Bariera neîncrederii a căzut ușor grație fascinație literaturii lui Gabriel Garcia Marquez, nuvela sa fiind sursa libretului. A contat și argumentul cosmopolit suveran în operă, faptul că autoarea reprezintă o autoritate în muzica germană; fantastul și fantezia montării semnate de Bernd Weissig, reușind să spulbere convențiile vetuste ca și maniera compoziției personajelor (remarcabilă, uriașă creația Alenkei  în rolul bunicii), rigoarea muzicală a dirijorului. Dhieter Noll și a orchestrei. Muzica și spectacolul contemporan de operă s-au vădit inteligibile și captivante. Afișul, fidel unei exigențe care respectă unitatea și cronologia operei verdiene, a grupat trei reprezentații: Trubadurul, Rigoletto, Traviata.

Curba valorică a atins punctul de maxim cu spectacolul Traviata. Interpreta Violetei, soprana absolută Felicia Filip, Violeta, așa cum a gândit-o Verdi sau cum a visat-o, în jurul căreia a conceput situații, scene și personaje uluitor de vii. Centru de greutate al dramei și al reprezentației muzicale, F. F. duce belcantoul în sfera sublimului. De aceea, ea este invitată pe scene ca Opera de Stat din Viena, Covent Garden, Basel, Toulon, Montreal, de aceea prezența ei la Constanța onorează așteptările de extraordinar ale publicului căruia i s-au făcut mari promisiuni (direcția muzicală remarcabilă semnată de Gh. Stanciu). Promisiunile au fost onorate de Mioara Cortez David de la Opera din Iași, o Leonora de mare clasă, de Hirokko Danoda (Japonia), Azucana  plină de mister și forța tragică; un alt debutant format la vestita școală spaniolă de canto Lyceo de Barcelona, Carlos Bergassa, a reușit  să existe scenic și să se impună în relația cu F. F. și Ionel Voineag - o performanță meritorie.

O voce amplă cu tehnică naturală, dar prea puțină subtilitate, tenorul Hysan Kocia din Albania, Manrico din Trubadurul.

În distribuția aceleiași opere am apreciat calitățile actoricești ale baritonului Eugen Fomenco, contele de Luna, și, mai puțin ca altădată, culoarea întunecată a vocii și dezinvoltura primului bas al teatrului gazdă, Ghirea Tirea.

Acesta a fost primul modul al Festivalului. A urmat spectacolul de miniaturi coregrafice prezentat de baletul din Varna. Prin comparație, se poate vorbi de nivelul internațional al orașului nostru în arta baletului, căci suntem un fel de Marsilia a estului (Marsilia a fost a doua patrie a lui Rudolf Nureev). Constanța are un fel de monopol în baletul clasic și încearcă mai puțin timid ca altădată să lanseze coregrafi și dansatori de balet contemporan.

Ambele tendințe au fost minunat ilustrate de gala finală de balet.

Concertul de arii sub genericul „Splendori ale belcantoului italian” nu a fost pe măsura acelei dorințe de senzațional a publicului festivalier. Fără noutăți, s-au cântat arii din repertoriul de operă cântat în stagiune. Două mari, frumoase și tinere artiste au reușit să îmbrace această puținătate a surprizelor. Emilia Oprea în partea întâi și din nou F. F. în partea a doua a concertului Tatiana Peciura, solistă a teatrului Balșoi, a reușit să egaleze arta româncelor.

O cronică mondenă nu ar omite eleganța rochiilor de seară desenate probabil de Yves Saint Laurent, mai mult decât un accesoriu la o seară de operă în concert...

Opera Tosca de Pucini a beneficiat de o distribuție echilibrată: Ludmila Aga, interpreta rolului Floria Tosca, și Mihai Munteanu, Mario, au venit de la Chișinău, Dan Șerban, Scarpia, de la Cluj, dirijorul Orlando Pulin de la Bologna și Bari; așadar o veritabilă producție internațională.

Momentul Nabucco, deși surprins și video de a o echipă a televiziunii, ne-a convins mai puțin. Nabucco, interpretat de Vladimir Dragoș de la Opera din Chișinău, a fost o prezență monumentală în primul rând scenic și abia apoi vocal.

Fluviul muzical impresionant, pe alocuri eclectic și naiv (așa cum spun criticii, Nabucco este o  operă de tinerețe) a prilejuit corului să ilustreze nivelul cel mai bun din ultima vreme, datorat unui program de repetiții sever, dar și maestrului său Lucian Sârbu.

Triunghiul de forțe din construcția spectacolului reprezentat de Nabucco/Abigaile/Marele Preot Zaccaria și-a găsit un punct de sprijin în creația basului Pompei Hărăsteanu care a încântat prin dimensiunea vocalității, emoției, prin relieful și ocaziunea care a știut să o transmită reprezentației. Spectacolul, deși inegal, a atins pragul tragediei și a impresionat.

Gala finală de balet a adus la rampă o trup dornică să se acrediteze - baletul teatrului liric, dimpreună cu o coregrafă care și-a relevat puterea și imaginația, Rodica Raicu Uretu; invitați de la Chișinău, de la Opera din București, de la Teatrul de balet clasic și contemporan, au creat o atmosferă de mare sărbătoare de câțiva ani apusă.

„Prof. dr. Nicolae Panin: Oferim specialiștilor ultimele cunoștințe asupra domeniului marin” (ȘLAPAC 1993)

 Florin Șlapac, Prof. dr. Nicolae Panin: Oferim specialiștilor ultimele cunoștințe asupra domeniului marin, „Tomis”, Constanța, aug. 1993

- Universitatea Mării Negre a organizat în primul ei an de activitate aproximativ 30 de școli de vară, urmărind diverse domenii de mare interes științific, cultural, social, economic etc.

Fiind vorba de o efervescență intelectuală  cu totul inedită pentru acest colț de țară, benefică fără doar și poate, am încercat să aflăm amănunte, discutând cu o serie de personalități prezente la Costinești.

+ Universitatea Mării Negre a fost creată ca o inițiativă a României în cadrul convenției economice pentru Marea Neagră. Este o propunere care a fost acceptată în convenție, emanată de la profesorul Malița și acceptată de autoritățile române și apoi acceptată de statele riverane Mării Negre. Universitatea Mării Negre este deci o instituție neguvernamentală și non-profit care își propune ca obiectiv o legătură mai strânsă între culturile, economiile și știința țărilor riverane, în general o legătură internațională științifică și culturală cât mai largă.

Sunt patru cursuri de orientare științifică marină și anume: cursul de resurse marine, cursul de biologie marină, ecologie și dezvoltare a societății și cursul referitor la Delta Dunării. Primul curs, referitor la resursele marine, a avut loc între 13 și 26 iunie, fiind primul din această serie marină, celelalte urmând să se desfășoare la sfârșitul lui august - septembrie. În încheierea cursurilor de vară mai există planificat un curs, care se numește „Proiecte majore pentru Marea Neagră”, care va avea loc în ultima serie a școlii de vară.

Fiecare curs are un director de curs și un număr de lectori, dintre specialiștii cei mai calificați în domeniile respective, proveniți din țară sau străinătate. Din păcate, condițiile au fost de așa natură încât primul curs despre resursele marine, care a fost un curs de mare interes, a fost plasat prea devreme și prin asta s-a exclus participarea tineretului, o categorie foarte dorită. Studenții erau în sesiune. Totuși, la acest curs participă specialiști din cadrul institutelor de profil (Institutul de Cercetări Marine, Institutul de Geologie și Geofizică - laboratorul de geologie marină, Direcția hidrografică a marinei și alte câteva instituții cu preocupări marine). Cursul urmărește să facă în timp record cunoscute informațiile actuale, cele mai moderne, despre resurse minerale, resurse vii, resurse energetice și ecologice. Se are în vedere ca aceste cunoștințe să ajungă la oameni care se formează în domeniul cercetării marine, la specialiști, la oameni care sunt abilitați să ia decizii la nivel guvernamental sau neguvernamental, lărgind sfera de cunoștințe pentru ca aceste decizii, activitatea acestor categorii, să fie la nivel profesional cât mai ridicat. Programul este structurat pe 12 cursuri, a fost o prelegere la început privind geneza și evoluția Mării Negre și influențelor acestor condiții asupra productivității biologice; o altă prelegere despre pescuitul în Marea Neagră, evoluția productivității în decursul timpului, tehnologiile de pescuit și repercusiunile crizei ecologice prin care trece Marea Neagră asupra productivității piscicole. Un curs se referă la substanțele chimice active, principiile active din organismele marine. Câteva aplicații pe teren vizează cunoașterea mai în detaliu a platformelor de foraj marin, a situației litoralului românesc, în zona de la nord de Capul Midia, de la Chituc și Istria.

O serie de cursuri sunt consacrate prezentării platoului continental românesc d. p. v. morfologic, al constituției geologice, al proceselor de sedimentare și al substanțelor minerale solide care există pe platoul continental românesc; zăcămintele de hidrocarburi în domeniul marin, o privire de ansamblu asupra oceanului mondial, cu rezerve, cu perspective de valorificare a acestor rezerve, tehnologii de exploatare, apoi zăcămintele de hidrocarburi existente pe platoul continental românesc și activitatea dusă de întreprinderile românești în acest domeniu; avem și un curs rezervat substanțelor minerale solide în domeniul marin, mai ales în oceanul mondial, cu referiri și la zona românească a Mării Negre și aici se vor aborda în mod special problemele nodulilor metalici cu conținut exploatabil de nichel, cobalt, cupru, mangan. Apoi depozitele hidrotermale de adâncime cu conținut foarte ridicat de zinc, plumb, cupru, argint și încă foarte multe metale - în genere toate obiectivele de interes economic care au rezultat de pe urma unei îndelungate cercetări internaționale în domeniul marin. Ca încheiere, se vor trece în revistă toate aspectele juridice, ale dreptului mării, privind accesul la substanțele minerale utile, la resursele vii, în ocean și în zonele de jurisdicție națională. După cum se vede, este sunt probleme de interes general foarte acut în momentul de față.

- Bănuiesc că participarea este internațională?

+ Din păcate, trebuiau să participe lectori din Suedia, Statele Unite și Franța, dar s-au decomandat în ultima clipă, din motive obiective. La anul, însă, vor fi contacte mult mai strânse cu lectori din Franța, care s-au angajat să vină chiar cu studenți, cu niște cursuri foarte precise și de mare interes.

- Perspectivele?

+ Sun încurajatoare. Pe lângă această acțiune generoasă de punere la dispoziția specialiștilor a ultimelor cunoștințe a domeniului marin, din toate punctele de vedere, se va organiza în cadrul universității un centru de studii marine care va exista ca structură de bază cele două instituții de cercetare majore (IRCM și IGG) și deja se conturează un program al acestui centru, prin care sperăm, începând din toamnă, să aducem o contribuție importantă în elucidarea unor probleme. În noiembrie, probabil, sub egida celor trei instituții (UMN, IRCM și IGG) se va organiza o masă rotundă cu specialiști în domeniul eroziunii litorale și probabil că această chestiune va putea oferi celor care iau decizii niște soluții pentru limitarea distrugerilor litoralului românesc, niște soluții tehnice pentru limitarea acestor procese de eroziune.

„Partidele politice” (CDCIP 1992)

 Centrul de Drept Constituțional și Instituții Politice, Partidele politice, Comunicări prezentate la seminarul științific din 21 decembrie 1992 organizat cu sprijinul Curții Constituționale, Monitorul Oficial, București, 1993

3 Cuvânt înainte - Ioan Muraru

5 prof. univ. dr. Vasile Gionea (președintele Curții Constituționale) - Rolul partidelor politice în statul de drept

13 prof. univ. dr. Ioan Muraru (judecător la Curtea Constituțională) - Aspecte teoretice privind conceptul de partid politic
I. Prezentarea unor rațiuni teoretice și practice care motivează un atare demers științific
II.Aspecte definitorii ale partidului politic
III.Sublinierea unor elemente definitorii poate contribui nu numai la formarea conceptului de partid politic, ci și la identificarea exigențelor constituționale și legale în materie

21 prof. univ. dr. Nicolae Popa - Câteva aspecte privind organizării social-politice

27 Gabriela Bîrsan (judecător la Tribunalul București) & prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu (judecător la Curtea Constituțională) - Aspecte procedurale privind înregistrarea partidelor politice

37 dr. Florin Vasilescu (judecător la Curtea Constituțională) - Sisteme de partide în dreptul constituțional comparat

45 conf. univ. dr. Antonie Iorgovan (judecător la Curtea Constituțională) -- Partidele politice ca subiecte de drept public
1.Considerații generale ale dreptului public
2.Reflectarea în doctrină a tezei după care partidele politice sunt subiecte de drept public
3.Obiectul dreptului constituțional și sfera raporturilor de putere în care intră partidele politice
4.Reglementările constituționale actuale și capacitatea de drept public a partidelor politice
5.Partidele politice ca subiecte de drept public, potrivit Constituției României
6.Partidele politice și formațiunile politice ca subiecte de drept electoral în România
7.Concluzii generale. Propuneri de lege ferenda

67 dr. Mihai Constantinescu (judecător la Curtea Constituțională) - Partidele în sistemul pluralismului politic

75 as. univ. Corneliu Liviu Popescu - Partidele politice ca subiecte ale raporturilor juridice electorale
I.Generalități despre partidele politice
II.Partidele politice în cadrul raporturilor juridice electorale
III.Capacitatea juridică electorală a partidelor politice
IV.Partidele politice - condiții pentru a fi subiecte ale raporturilor juridice electorale
V.Subiectele de drept participante la raporturile juridice electorale în care una din părți este un partid politic
VI.Conținutul și obiectul raporturilor juridice electorale în care una din părți este un partid politic
VII.Alte subiecte ale raporturilor juridice electorale, asemănătoare cu partidele politice
VIII.Concluzii

91 dr. Fazekas Miklos (judecător la Curtea Constituțională) - Fundamentul moral al partidului politic

99 Gheorghe Iancu (consilier parlamentar) - Orientări și tendințe actuale în activitatea partidelor politice actuale
1.Precizări prealabile
2.Orientări și tendințe actuale
I.Structura partidelor politice
II.Tipologia membrilor de partid
III.Conducerea partidului
IV.Sistemele de partide
V.Partidele politice și ideologia

111 dr. Ioan Vida - Partidele politice în reglementări juridice contemporane