<
(...)
De ziua mamei au sosit acasă cele două rochii, împachetate frumos. Una, mi-amintesc, era de tafta în pătrate mari: negre, cenușii și albe. Mama și-o potrivea în fața oglinzii, cînd tata a intrat pe ușă încruntat și cu țigara în colțul gurii. Mama s-a învîrtit de cîteva ori în pași de dans, ca tata să-i poată vedea rochia de jur împrejur. Rochia s-a balonat și a foșnit frumos. Tata a spus:
- S-a declarat războiul...
În casă, iar discuții aprinse. Mama nu voia să plece.
- M-am săturat s-o iau mereu de la început. Nu mai vreau să umblu cu traista în spinare. Vreau să mor aici, acasă la mine, între lucrurile mele. Unde să ducem copiii? Aici avem patul nostru, masa noastră. Războiul, cum a venit, așa o să treacă...
Tata umbla agitat, de colo pînă colo, ca un leu în cușcă. Și, din șoaptele pe care le-am putut prinde din zbor, am aflat că tata nu vrea să plece pe front contra Bulgariei:
- Cum să trag în bărbatul soră-mii? Cum să-mi omor nepoții?*
Alți cunoscuți de-ai tatii sau chiar rude de-ale mamei îl scoteau din sărite cu părerile lor.
- Cui îi folosește războiul? straiga tata. Numai lui Burtăverde îi folosește, ca să se îmbogățească mai mult. Ăștia nici nu pleacă pe front. Sava rămîne pe loc (Sava era patronul tatii). Pleacă de-alde Vasile, care mătură prăvălia...
- Vorbește mai încet, se ruga mama. Vrei să te audă vecinii? Și așa unii și alții nu-mi mai dau bună ziua...
- Ba să audă! striga tata și înjura de mama focului, de-a valma, pe vecinii care nu o salutau pe mama, pe Sava și pe nu știu ce miniștri, care au fost pentru război*.
Eu mă gîndeam la vărul meu din Bulgaria, acela pe care-l întîlnisem în tren și de care fusesem îndrăgostită cu un an în urmă. Cînd și cum se risipise iubirea mea nu-mi dădeam seama, dar n-aș fi vrut să fie omorît, și eram convinsă că tata are dreptate. Lui Nicu, dimpotrivă, îi părea rău că nu e și el mare, ca băieții mătușii Sofia, ca să se îmbrace în uniformă nouă și să plece la război.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 49-50.
NOTĂ M.T.
* Cella Marcoff (Serghi) (1907 Constanța - 1992 București) (http://www.biblioteca.ct.ro/personalitati_dobrogene/cella_serghi.htm)
** La 14/27 august 1916 a avut loc, la Palatul Cotroceni, Consilul de Coroană care a decis intrarea în Primul Război Mondial (1914-1918) în aceeași zi a României de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia, Serbia, Italia etc) împotriva Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia). (http://peles.ro/ferdinand-i/)
marți, 29 iulie 2014
luni, 28 iulie 2014
Un funcţionar ministerial român în Primul Război Mondial (SADOVEANU (1936)
<
(...)
- (...) Eram, la vremea aceea, un funcţionar superior bine notat în Ministerul de Finanţe. Aveam prieteni şi protecţii. Ultimele grade îmi erau asigurate în cariera mea; trebuia să ajung neapărat secretar general. Ce nebunie!
- Cum nebunie! Nu înţeleg!
- Ce nebunie, d-nă! Viaţa mea trebuia să fie a unui birocrat. A venit catastrofa războiului. Asta e adevărată catastrofă! M-am dus la unitatea mea; eram căpitan rezervist la artilerie. Am fost în primejide de moarte de nenumărate ori; am fost rănit; în sfîrşit, i-au adus aminte de mine cei care mă cunoşteau şi m-au trimis într-o misiune. Eram însărcinat să aduc efecte militare americane* de la Arhanghelsk**, unde sosise un vapor pentru ţara noastră. Am călătorit în Rusia în vremea guvernului Kerenski***. Cînd am încărcat primul transport şi trenul a plecat, guvernul Kerenski a căzut şi au urmat în Rusia evenimente groaznice. Nu ştiu din care pricină oamenii regimului comunist, adică poliţia de siguranţă**** de acolo, au cunoscut în mine pe un oarecare agent provocator burghez cu numele Neculai Andreici Doroşcenko. Mi-au pus sub nas fotografiile acelui Neculai Andreici Doroşcenko; am scos şi le-am pus şi eu sub nas actele mele, cu fotografia mea, în straie milităreşti. Ei au rîs şi m-au vîrît în puşcărie. De la mizănoapte, m-au transportat la Moscova, pe urmă la Odesa. Am răbdat de foame şi de căldură. Mai cu samă de căldură şi de sete e greu să rabzi. Am răbdat şi de toate celelalte mizerii ale închisorii în vremea revoluţiei. M-au mîncat insecte necruţătoare, stimată doamnă. Pot afirma, fără să greşesc aprecierea, că mi-au supt jumătate din sîngele fiinţei mele. Într-o anumită epocă, umblam încălţat cu un şoşon şi c-o opincă din coajă de tei, şi eram îmbrăcat c-un anteriu al unui preot asasinat subt ochii mei. Subt acel anteriu desigur nu aveam cămaşă. În schimb, în cap purtam joben, pe care-l străpunseră paznicii mei, ca să-mi fie răcoare. Căutam completarea hranei mele în gunoaie.
- Ce grozăvie! se cutremură d-na Costea.
- Ce bine! ce fericire! suspină d-l Micu Columbaru. Cîte n-am învățat în acest răstimp, stimată doamnă! Cît mai ales am apreciat libertatea și viața! Eram așa de slab cînd, în sfîrșit, s-a recunoscut că nu sînt Neculai Andreici Doroşcenko, eram așa de transparent, încît puteam pluti pe-o apă, ori m-aș fi putut înălța la cer pe vînt, ca o zdreanță. Între actele pe care mi le-au înapoiat agenții comuniști se aflau și documentele de cale ferată ale trenului meu. Nici trenul meu nu era departe de Odesa. Am fost informat că din zece vagoane, cinci au fost rechiziționate pentru copiii rămași fără mamă în sudul Rusiei. Erau cinci vagoane de pesmeți și lapte condensat. Din celelalte vagoane a trebuit să sacrific unul, ca vamă. Am sosit în țara mea, stimată doamnă, cu patru vagoane. Documentele mele, însă, vorbeau de zece. De asemeni, documentele mele vorbeau de alimente, și eu izbutisem să aduc, nu știu cum, patru vagoane de pielării de prima calitate. Nu mai intru în amănunte. N-a fost posibil să conving pe nimeni că avusesem o misiune și că suferisem atît, nici că încărcasem la Arhanghelsk zece vagoane. Dacă au fost vagoane cu alimente, atunci e greșală, deoarece de la noi nu s-a cerut niciodată alimente americanilor, țara noastră fiind și agricolă și îmbelșugată. Dacă ar fi fost muniții, le-ar fi confiscat guvernul revoluționar rusesc, deci nu era cu putință să mai rămîie un singur vagon în ființă pe traiectul Arhanghelsk-Odesa. „Deci ai umblat ți te-ai plimbat; foarte bine ai făcut; dacă ai suferit, te felicităm că ai scăpat și-ți urăm să te îngrași cît de degrabă. N-ai avut de adus alimente, n-a fost posibil să aduci munițiuni. Locul d-tale la minister, în lipsa d-tale, a fost ocupat, căci nimene n-a anunțat că ți s-ar fi dat concediu, și de atunci a trecut războiul și sîntem pe cale de a încheia o pace separată******. Dacă vrai să faci negoț cu vagoanele d-tale de piele, sîntem gata să-ți procurăm o furnitură.” Asemenea discurs, stimată doamnă, mi l-au ținut doi pretini ai mei, foști funcționari superiori la ministerul meu. Iată cum am devenit neguțător fără voie, aducînd, pe numele și riscul meu, un transport de piele de la Arhanghelsk, despre care nimene pe lumea asta n-a știut nimic, nici nu va ști vreodată.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniţei Costea, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 230, Bucureşti, 1990, p. 339-340.
NOTE M.T.
* SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917, intrând în Primul Război Mondial (1914-1918) ca Putere Asociată Antantei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-razboi-1917)
** Arhanghelsk = Port in Rusia de NV, la Oceanul Arctic.
*** Alekansdr Kerenski (1881 Rusia - 1970 SUA) = Politician Socialist Revoluționar. Participant la revoluția antițaristă din februarie 1917 și ministru în primul guvern provizoriu (februarie-iulie 1917). Prim-ministru al celui doilea guvern provizoriu (iulie- octombrie/noiembrie). Înlăturat de la putere de lovitura de stat bolșevică condusă de V. I. Lenin la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
**** CEKA = Comisia extraordinară pe înteaga Rusie pentru combatarea contrarevoluției și sabotajului a fost înființată la 7/20 decembrie 1917 prin decret al lui V. I. Lenin, conducătorul partidului bolșevic. (http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/ceka-paznicul-neadormit-al-revolutiei-55777.html)
***** Pacea separată de la Buftea a fost semnată la 24 aprilie / 7 mai de România și Puterile Centrale (http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/05/romania-primul-razboi-mondial_6302.html)
(...)
- (...) Eram, la vremea aceea, un funcţionar superior bine notat în Ministerul de Finanţe. Aveam prieteni şi protecţii. Ultimele grade îmi erau asigurate în cariera mea; trebuia să ajung neapărat secretar general. Ce nebunie!
- Cum nebunie! Nu înţeleg!
- Ce nebunie, d-nă! Viaţa mea trebuia să fie a unui birocrat. A venit catastrofa războiului. Asta e adevărată catastrofă! M-am dus la unitatea mea; eram căpitan rezervist la artilerie. Am fost în primejide de moarte de nenumărate ori; am fost rănit; în sfîrşit, i-au adus aminte de mine cei care mă cunoşteau şi m-au trimis într-o misiune. Eram însărcinat să aduc efecte militare americane* de la Arhanghelsk**, unde sosise un vapor pentru ţara noastră. Am călătorit în Rusia în vremea guvernului Kerenski***. Cînd am încărcat primul transport şi trenul a plecat, guvernul Kerenski a căzut şi au urmat în Rusia evenimente groaznice. Nu ştiu din care pricină oamenii regimului comunist, adică poliţia de siguranţă**** de acolo, au cunoscut în mine pe un oarecare agent provocator burghez cu numele Neculai Andreici Doroşcenko. Mi-au pus sub nas fotografiile acelui Neculai Andreici Doroşcenko; am scos şi le-am pus şi eu sub nas actele mele, cu fotografia mea, în straie milităreşti. Ei au rîs şi m-au vîrît în puşcărie. De la mizănoapte, m-au transportat la Moscova, pe urmă la Odesa. Am răbdat de foame şi de căldură. Mai cu samă de căldură şi de sete e greu să rabzi. Am răbdat şi de toate celelalte mizerii ale închisorii în vremea revoluţiei. M-au mîncat insecte necruţătoare, stimată doamnă. Pot afirma, fără să greşesc aprecierea, că mi-au supt jumătate din sîngele fiinţei mele. Într-o anumită epocă, umblam încălţat cu un şoşon şi c-o opincă din coajă de tei, şi eram îmbrăcat c-un anteriu al unui preot asasinat subt ochii mei. Subt acel anteriu desigur nu aveam cămaşă. În schimb, în cap purtam joben, pe care-l străpunseră paznicii mei, ca să-mi fie răcoare. Căutam completarea hranei mele în gunoaie.
- Ce grozăvie! se cutremură d-na Costea.
- Ce bine! ce fericire! suspină d-l Micu Columbaru. Cîte n-am învățat în acest răstimp, stimată doamnă! Cît mai ales am apreciat libertatea și viața! Eram așa de slab cînd, în sfîrșit, s-a recunoscut că nu sînt Neculai Andreici Doroşcenko, eram așa de transparent, încît puteam pluti pe-o apă, ori m-aș fi putut înălța la cer pe vînt, ca o zdreanță. Între actele pe care mi le-au înapoiat agenții comuniști se aflau și documentele de cale ferată ale trenului meu. Nici trenul meu nu era departe de Odesa. Am fost informat că din zece vagoane, cinci au fost rechiziționate pentru copiii rămași fără mamă în sudul Rusiei. Erau cinci vagoane de pesmeți și lapte condensat. Din celelalte vagoane a trebuit să sacrific unul, ca vamă. Am sosit în țara mea, stimată doamnă, cu patru vagoane. Documentele mele, însă, vorbeau de zece. De asemeni, documentele mele vorbeau de alimente, și eu izbutisem să aduc, nu știu cum, patru vagoane de pielării de prima calitate. Nu mai intru în amănunte. N-a fost posibil să conving pe nimeni că avusesem o misiune și că suferisem atît, nici că încărcasem la Arhanghelsk zece vagoane. Dacă au fost vagoane cu alimente, atunci e greșală, deoarece de la noi nu s-a cerut niciodată alimente americanilor, țara noastră fiind și agricolă și îmbelșugată. Dacă ar fi fost muniții, le-ar fi confiscat guvernul revoluționar rusesc, deci nu era cu putință să mai rămîie un singur vagon în ființă pe traiectul Arhanghelsk-Odesa. „Deci ai umblat ți te-ai plimbat; foarte bine ai făcut; dacă ai suferit, te felicităm că ai scăpat și-ți urăm să te îngrași cît de degrabă. N-ai avut de adus alimente, n-a fost posibil să aduci munițiuni. Locul d-tale la minister, în lipsa d-tale, a fost ocupat, căci nimene n-a anunțat că ți s-ar fi dat concediu, și de atunci a trecut războiul și sîntem pe cale de a încheia o pace separată******. Dacă vrai să faci negoț cu vagoanele d-tale de piele, sîntem gata să-ți procurăm o furnitură.” Asemenea discurs, stimată doamnă, mi l-au ținut doi pretini ai mei, foști funcționari superiori la ministerul meu. Iată cum am devenit neguțător fără voie, aducînd, pe numele și riscul meu, un transport de piele de la Arhanghelsk, despre care nimene pe lumea asta n-a știut nimic, nici nu va ști vreodată.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniţei Costea, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 230, Bucureşti, 1990, p. 339-340.
NOTE M.T.
* SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917, intrând în Primul Război Mondial (1914-1918) ca Putere Asociată Antantei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/intrarea-statelor-unite-razboi-1917)
** Arhanghelsk = Port in Rusia de NV, la Oceanul Arctic.
*** Alekansdr Kerenski (1881 Rusia - 1970 SUA) = Politician Socialist Revoluționar. Participant la revoluția antițaristă din februarie 1917 și ministru în primul guvern provizoriu (februarie-iulie 1917). Prim-ministru al celui doilea guvern provizoriu (iulie- octombrie/noiembrie). Înlăturat de la putere de lovitura de stat bolșevică condusă de V. I. Lenin la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
**** CEKA = Comisia extraordinară pe înteaga Rusie pentru combatarea contrarevoluției și sabotajului a fost înființată la 7/20 decembrie 1917 prin decret al lui V. I. Lenin, conducătorul partidului bolșevic. (http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/ceka-paznicul-neadormit-al-revolutiei-55777.html)
***** Pacea separată de la Buftea a fost semnată la 24 aprilie / 7 mai de România și Puterile Centrale (http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/05/romania-primul-razboi-mondial_6302.html)
vineri, 25 iulie 2014
Omul obișnuit versus personalitatea istorică (SADOVEANU 1936)
<
(...) Eugenița Costea a fost o persoană interesantă cât a strălucit tinerețea ei; voi veți fi oameni cumsecade: admit asta; nu aceste sînt criteriile istoriei și faimei. Pe lîngă asta, veți cunoaște mai tîrziu că chiar disciplina istoriei, la care faceți apel, e mai puțin serioasă decît se crede: pune importanță exagerată la stabilirea unei zile și a unui an, ceea ce mi-e indiferent; pe cînd probleme sufletești, evenimente culturale și sociale sînt în fucnție de părerile personale ale autorilor, care prezintă o comedie adecvate pasiunilor și intereselor lor de o clipă. Nu s-a văzut mai mult arbitrar decît în istorie. O istorie a unei copile, așa de simpatică și, dacă vreți,așa de excepțională, nu poate fi decît o intepretare a mea; fiecare dintre voi o vede în felul său, deși nimene nu a r fi mulțămit.
- Dacă nu sîntem mulțămiți noi, mi se răspunde, poate va fi mulțămită lumea cealaltă, care n-a cunoscut-o de aproape pe Eugenița Costea. Deci scrie pentru public. De vreme ce editorul cere și lumea cetește, înseamnă că genul e bun, chiar dacă unii și alții se îndoiesc de legitimitatea lui și nu vor să-i facă loc în săltărașele retoricei. Scrie o viață romanțată, dacă numai Ludovic al paisprezecelea* și Ghinghis-Han** au dreptul la istorie.
- Chiar și dreptul acesta e contestabil, răspund eu. Unii încearcă să-l scoată pe acesta din urmă din nisipurile negre ale Mongoliei, unde i s-a prăpădit mormîntul și unde-i piere amintirea. Viscolul uitărilor viitoare va troieni poate și pe cel dintîi. Cred că nu voi scrie ce-m cereți. Eugenița Costea a fost o cunoștință a noastră,o prietină pe care am iubit-o, am apreciat-o și am socotit-o interesantă. Eugenița Costea înseamnă ceva pentru noi; nu înseamnă nimic pentru restul lumii, mai precis: pentru restul publicului cititor. Pentru ai mei nu e nevoie de o asemenea poveste scrisă, căci o avem în noi; pentru lumea cealaltă, nici atît. Lumea cealaltă se poate interesa de viața romanțată a unui Napoleon***, a unui Bismarck****, a lui Disraeli***** ori Benvenuto Cellini******; să zicem că publicul nostru patriot și binevoitor ar accepta un Mihai Viteazul******* ori domnul Tudor********, - însă Eugenița Costea nu-i spune nimic. Eugenița Costea a fost o fetiță oarecare; am admirat-o o clipă:
Et, rose, elle a vecu l`espuce d` un matin...
În interesul meu de azi, criticii au demonstrat fragilitatea genului epic ce se chiamă viață romanțată. Dacă totuși editorii plătesc bine marfa, au grijă s-o și aleagă. Titlurile acestui soi de cărți trebuie să fie senzaționale: cuprinsul, de asemeni. Dacă nu e vorba de un erou al umanității, ceea ce e mai puțin interesant, să fie prezintat cel puțin un mare cuceritor, un mizerabil îmbrăcat în purpură**********, un mare criminal, ori o curtezană faimoasă. Cele mai mari tiraje sînt legate de asemenea tipuri.
- Ai dreptate în aparență, intervin iarăși prietinii mei. Oricum ar fi scrisă istoria, adevărul nu e decît unul, și el va trebui să se aleagă. Oricît ar fi de hibridă istoria romanțată și de ciudat gustul publicului, noi pretindem că poate interesape semenul nostru de azi, în orice caz trebuie să intereseze pe semenul nostru de azi viața romanțată a anonimului. Nu roman, ci viața romanțată, adică document istoric al epocii. Viața unui copil al vremii noastre, a tipului reprezentativ, nu excepțional, viața de toate zilele, viața noastră a tuturor, viața nenorociților de după război**********. Primăvara domniei-tale, domnule Sava Dumitrescu și respectate prietine, a înflorit într-un răstimp de tihnă și fericire, s-ar putea zice; domnia ta singur mărturisești asta; pe cînd viața noastră, a tinerilor de după război, e numai zbucium și tragedie. Această viață totdeauna de zbucium și ades de tragedie să ne-o descrii. Eugenița Costea e ceea ce sîntem noi întrucîtva. E romanul nostru și ne interesează mai mult decît orice; deci scrie-l pentru noi. Dacă nu pentru noi, scrie-l pentru alții de după noi, ca să cunoască tristețea în care viețuim.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniței Costea, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste - nr. 230, București, 1990, p. 246-247.
NOTE M.T.
* Ludovic de Bourbon (1638 Paris/Franța -1715 Paris/Franța) = Rege al Franței ca Ludovic XIV (1643-1715). Supranumit „Regele Soare”. (http://www.chateauversailles.fr/l-histoire/personnages-de-cour/epoque-louis-xiv/louis-xiv)
** Temugin (1162-1227) = Unificatorul mongolilor ca Ghinghis-Han (1206-1227) și fondatorul imperiului mongol în Asia. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genghis-han-nascut-un-cheag-sange-mana-video)
*** Napoleon Bonaparte (1769 Corsica - 1821 ins. Sf. Elena / O. Atlantic) = General al Republicii Franceze. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței ca Napoleon I (1804-1814; 1815) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genghis-han-nascut-un-cheag-sange-mana-video)
**** Otto von Bismarck (1815-1898) = Conte prusac. Prim-Ministru al Prusiei (1862-1871). Cancelar al Imperiului federal German (1871-1890), creat în urma înfrângerii Franței în războiul din 1870-1871. Supranumit „Cancelarul de fier”. (ww.malc.eu/history/Bismarck-Schonhausen-Otto-Furst-von-Germany.biog.html)
***** Benjamin Disraeli (1804-1881 Londra/Marea Britanie) = Scriitor și polician conservator britanic. Prim-ministru în 1868 și 1874-1880. (http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/disraeli_benjamin.shtml)
****** Benvenuto Cellini (1500 Florența - 1571 Florența) = Sculptor al Renașterii italiene. (http://www.scultura-italiana.com/Galleria/Cellini%20Benvenuto/)
******* Mihai Viteazul (1558 - 1601 Turda / Transilvania) = Domn al Țării Românești (1593-1601). Domn al Moldovei (1600-1601). Principe al Transilvaniei (1599-1601). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/mitul-lui-mihai-viteazul-de-calin-hentea-7886986/)
******** Tudor Vladimirescu (1780 Vladimiri /Țara Românească - 1821 Târgoviște / Țara Românească) = Comandant militar unităților de panduri din Oltenia. Participant la războiul ruso-otoman din 1806-1812. Conducător al revoluției din 1821 din Țara Românească, în alianță cu exilații greci din organizația Eteria, de care a și a fost asasinat. Supranumit și „Domnul Tudor” în scurta perioadă în care a ocupat Bucureștiul. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ce-stiati-ce-nu-tudor-vladimirescu-ce-fost-asasinat-domnul-tudor)
********** Purpură = 1. Culoare roșu-închis. 2. Materie colorată roșu-închis spre violet (extrasă în vechime dintr- moluscă, iar astăzi preparată pe cale sintetică). 3. Stofă scumpă
vopsită cu purpură (2); haină (domnească) făcută dintr-un astfel de stofă; hlamidă. [Var.: (înv.) púrpur s.n.] - Din lat. purpura. Sursa : DEX '98 (http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=PURPUR%C4%82)
********* Primul Război Mondial (1914-1918)
(...) Eugenița Costea a fost o persoană interesantă cât a strălucit tinerețea ei; voi veți fi oameni cumsecade: admit asta; nu aceste sînt criteriile istoriei și faimei. Pe lîngă asta, veți cunoaște mai tîrziu că chiar disciplina istoriei, la care faceți apel, e mai puțin serioasă decît se crede: pune importanță exagerată la stabilirea unei zile și a unui an, ceea ce mi-e indiferent; pe cînd probleme sufletești, evenimente culturale și sociale sînt în fucnție de părerile personale ale autorilor, care prezintă o comedie adecvate pasiunilor și intereselor lor de o clipă. Nu s-a văzut mai mult arbitrar decît în istorie. O istorie a unei copile, așa de simpatică și, dacă vreți,așa de excepțională, nu poate fi decît o intepretare a mea; fiecare dintre voi o vede în felul său, deși nimene nu a r fi mulțămit.
- Dacă nu sîntem mulțămiți noi, mi se răspunde, poate va fi mulțămită lumea cealaltă, care n-a cunoscut-o de aproape pe Eugenița Costea. Deci scrie pentru public. De vreme ce editorul cere și lumea cetește, înseamnă că genul e bun, chiar dacă unii și alții se îndoiesc de legitimitatea lui și nu vor să-i facă loc în săltărașele retoricei. Scrie o viață romanțată, dacă numai Ludovic al paisprezecelea* și Ghinghis-Han** au dreptul la istorie.
- Chiar și dreptul acesta e contestabil, răspund eu. Unii încearcă să-l scoată pe acesta din urmă din nisipurile negre ale Mongoliei, unde i s-a prăpădit mormîntul și unde-i piere amintirea. Viscolul uitărilor viitoare va troieni poate și pe cel dintîi. Cred că nu voi scrie ce-m cereți. Eugenița Costea a fost o cunoștință a noastră,o prietină pe care am iubit-o, am apreciat-o și am socotit-o interesantă. Eugenița Costea înseamnă ceva pentru noi; nu înseamnă nimic pentru restul lumii, mai precis: pentru restul publicului cititor. Pentru ai mei nu e nevoie de o asemenea poveste scrisă, căci o avem în noi; pentru lumea cealaltă, nici atît. Lumea cealaltă se poate interesa de viața romanțată a unui Napoleon***, a unui Bismarck****, a lui Disraeli***** ori Benvenuto Cellini******; să zicem că publicul nostru patriot și binevoitor ar accepta un Mihai Viteazul******* ori domnul Tudor********, - însă Eugenița Costea nu-i spune nimic. Eugenița Costea a fost o fetiță oarecare; am admirat-o o clipă:
Et, rose, elle a vecu l`espuce d` un matin...
În interesul meu de azi, criticii au demonstrat fragilitatea genului epic ce se chiamă viață romanțată. Dacă totuși editorii plătesc bine marfa, au grijă s-o și aleagă. Titlurile acestui soi de cărți trebuie să fie senzaționale: cuprinsul, de asemeni. Dacă nu e vorba de un erou al umanității, ceea ce e mai puțin interesant, să fie prezintat cel puțin un mare cuceritor, un mizerabil îmbrăcat în purpură**********, un mare criminal, ori o curtezană faimoasă. Cele mai mari tiraje sînt legate de asemenea tipuri.
- Ai dreptate în aparență, intervin iarăși prietinii mei. Oricum ar fi scrisă istoria, adevărul nu e decît unul, și el va trebui să se aleagă. Oricît ar fi de hibridă istoria romanțată și de ciudat gustul publicului, noi pretindem că poate interesape semenul nostru de azi, în orice caz trebuie să intereseze pe semenul nostru de azi viața romanțată a anonimului. Nu roman, ci viața romanțată, adică document istoric al epocii. Viața unui copil al vremii noastre, a tipului reprezentativ, nu excepțional, viața de toate zilele, viața noastră a tuturor, viața nenorociților de după război**********. Primăvara domniei-tale, domnule Sava Dumitrescu și respectate prietine, a înflorit într-un răstimp de tihnă și fericire, s-ar putea zice; domnia ta singur mărturisești asta; pe cînd viața noastră, a tinerilor de după război, e numai zbucium și tragedie. Această viață totdeauna de zbucium și ades de tragedie să ne-o descrii. Eugenița Costea e ceea ce sîntem noi întrucîtva. E romanul nostru și ne interesează mai mult decît orice; deci scrie-l pentru noi. Dacă nu pentru noi, scrie-l pentru alții de după noi, ca să cunoască tristețea în care viețuim.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Cazul Eugeniței Costea, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste - nr. 230, București, 1990, p. 246-247.
NOTE M.T.
* Ludovic de Bourbon (1638 Paris/Franța -1715 Paris/Franța) = Rege al Franței ca Ludovic XIV (1643-1715). Supranumit „Regele Soare”. (http://www.chateauversailles.fr/l-histoire/personnages-de-cour/epoque-louis-xiv/louis-xiv)
** Temugin (1162-1227) = Unificatorul mongolilor ca Ghinghis-Han (1206-1227) și fondatorul imperiului mongol în Asia. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genghis-han-nascut-un-cheag-sange-mana-video)
*** Napoleon Bonaparte (1769 Corsica - 1821 ins. Sf. Elena / O. Atlantic) = General al Republicii Franceze. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței ca Napoleon I (1804-1814; 1815) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/genghis-han-nascut-un-cheag-sange-mana-video)
**** Otto von Bismarck (1815-1898) = Conte prusac. Prim-Ministru al Prusiei (1862-1871). Cancelar al Imperiului federal German (1871-1890), creat în urma înfrângerii Franței în războiul din 1870-1871. Supranumit „Cancelarul de fier”. (ww.malc.eu/history/Bismarck-Schonhausen-Otto-Furst-von-Germany.biog.html)
***** Benjamin Disraeli (1804-1881 Londra/Marea Britanie) = Scriitor și polician conservator britanic. Prim-ministru în 1868 și 1874-1880. (http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/disraeli_benjamin.shtml)
****** Benvenuto Cellini (1500 Florența - 1571 Florența) = Sculptor al Renașterii italiene. (http://www.scultura-italiana.com/Galleria/Cellini%20Benvenuto/)
******* Mihai Viteazul (1558 - 1601 Turda / Transilvania) = Domn al Țării Românești (1593-1601). Domn al Moldovei (1600-1601). Principe al Transilvaniei (1599-1601). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/mitul-lui-mihai-viteazul-de-calin-hentea-7886986/)
******** Tudor Vladimirescu (1780 Vladimiri /Țara Românească - 1821 Târgoviște / Țara Românească) = Comandant militar unităților de panduri din Oltenia. Participant la războiul ruso-otoman din 1806-1812. Conducător al revoluției din 1821 din Țara Românească, în alianță cu exilații greci din organizația Eteria, de care a și a fost asasinat. Supranumit și „Domnul Tudor” în scurta perioadă în care a ocupat Bucureștiul. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ce-stiati-ce-nu-tudor-vladimirescu-ce-fost-asasinat-domnul-tudor)
********** Purpură = 1. Culoare roșu-închis. 2. Materie colorată roșu-închis spre violet (extrasă în vechime dintr- moluscă, iar astăzi preparată pe cale sintetică). 3. Stofă scumpă
vopsită cu purpură (2); haină (domnească) făcută dintr-un astfel de stofă; hlamidă. [Var.: (înv.) púrpur s.n.] - Din lat. purpura. Sursa : DEX '98 (http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=PURPUR%C4%82)
********* Primul Război Mondial (1914-1918)
joi, 24 iulie 2014
Problema școlarizării într-o familie de țărani din România anului 1888 (SADOVEANU 1924)
<
(...)
- D-apoi de vorbe-s sătul, mormăi Gheorghe. În loc să mai am un ajutor, cît de cît, acu cînd îmi țipă măseaua... Ce trebuie școală unui plod? izbucni el, lovind ciudos caii peste bot cu coada biciului, - dați-vă înapoi, hărămurilor! - ce-i trebuie lui școală? Se duce acolo să se zbănțuiască cu alți draci... Parcă învață ceva? Iese un obraznic ș-un rău.
- Alei, omul se tîngui femeia; cum poți vorbi dumneata așa? Astă-iarnăă îți rîdeau ochiicînd îți cetea în călindar. Doar ți-o spus și domnu profesor că băietu învață bine. Slavă Domnului! o trecut în glasu al treilea...
- De, boală! strigă iar omul, cu sălbăticie, cătră cai. Cînd ți-i lumea mai amară, atuncea le vine și lor a zburda! Da` faceți-l și doftor, despre mine... încheie el cu un gest de dispreț. Dă-te, măi Mitriță, și deschide poarta. Ce-ai rămas stîlp acolo și te uiți la frate-tău? Îți pare rău că nu te-am dat și pe tine la școală? ... ca să ieși scriitor la primărie!
- Ei, iaca, scriitor la primărie! țipă femei, decît să-l ardă soarele și să-l usture gerul și să muncească din greu! Așa mă fierbe, cumnate, se îndreptă ea cătră Androne, c-un glas plin de jale. Decît îmi vine să-mi iau lumea în cap! Și nici măcar nu-i poartă de grijă...
- D-apoi cămai sînt gospodari în sat și nu-și mai dau băieții la școală.... vorbi Gheorghe încăpățînat, fără să-i privească.
- Măi Gheorghe, zîmbi Androne, spune profesorul că la nemți și fetele învață carte... fetele de țărani...
- Eah! la nemți... mormăi Gheorghe biciuindu-și caii și pornind. Acestea-s povești, bădiță Androne...
- Oi face și eu ca Gheorghe, cumnate, grăi femeia rîzînd, cu mîna la gură. Eu nu cred una ca asta. Eu, dac-aș avea o fată, n-aș da-o, Doamne ferește, la școală. Ce-i trebuie unei fete carte?!
- Așa? se veseli Androne. Măi Todiriță, ea spune mîni-ta ce scrie la <<Cetirea>> ta de anul trecut, chiar la început?
Băiatul își înălță capul și răspunse cîntînd cu o voce nenaturală:
- Cartea face omul om
Și altoiul pe pomul pom!
- Vezi, Anică? urmă Androne grav: Cartea face pe omul om...
- Pe om da, cumnate; dar femeii ce-i trebuie? Așa c-or fi ele multe la nemți, că-s altă nație... Ei cu doftori, cu spitale, cu mașinării... Noi nu știm de-acestea. Da` eu m-am bucurat să-mi iasă băietul acolo măcar un slujbaș la primărie... Sî crape de ciudă Pînzărița și sluta ceea a lui Ciopraga!
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 64-65.
(...)
- D-apoi de vorbe-s sătul, mormăi Gheorghe. În loc să mai am un ajutor, cît de cît, acu cînd îmi țipă măseaua... Ce trebuie școală unui plod? izbucni el, lovind ciudos caii peste bot cu coada biciului, - dați-vă înapoi, hărămurilor! - ce-i trebuie lui școală? Se duce acolo să se zbănțuiască cu alți draci... Parcă învață ceva? Iese un obraznic ș-un rău.
- Alei, omul se tîngui femeia; cum poți vorbi dumneata așa? Astă-iarnăă îți rîdeau ochiicînd îți cetea în călindar. Doar ți-o spus și domnu profesor că băietu învață bine. Slavă Domnului! o trecut în glasu al treilea...
- De, boală! strigă iar omul, cu sălbăticie, cătră cai. Cînd ți-i lumea mai amară, atuncea le vine și lor a zburda! Da` faceți-l și doftor, despre mine... încheie el cu un gest de dispreț. Dă-te, măi Mitriță, și deschide poarta. Ce-ai rămas stîlp acolo și te uiți la frate-tău? Îți pare rău că nu te-am dat și pe tine la școală? ... ca să ieși scriitor la primărie!
- Ei, iaca, scriitor la primărie! țipă femei, decît să-l ardă soarele și să-l usture gerul și să muncească din greu! Așa mă fierbe, cumnate, se îndreptă ea cătră Androne, c-un glas plin de jale. Decît îmi vine să-mi iau lumea în cap! Și nici măcar nu-i poartă de grijă...
- D-apoi cămai sînt gospodari în sat și nu-și mai dau băieții la școală.... vorbi Gheorghe încăpățînat, fără să-i privească.
- Măi Gheorghe, zîmbi Androne, spune profesorul că la nemți și fetele învață carte... fetele de țărani...
- Eah! la nemți... mormăi Gheorghe biciuindu-și caii și pornind. Acestea-s povești, bădiță Androne...
- Oi face și eu ca Gheorghe, cumnate, grăi femeia rîzînd, cu mîna la gură. Eu nu cred una ca asta. Eu, dac-aș avea o fată, n-aș da-o, Doamne ferește, la școală. Ce-i trebuie unei fete carte?!
- Așa? se veseli Androne. Măi Todiriță, ea spune mîni-ta ce scrie la <<Cetirea>> ta de anul trecut, chiar la început?
Băiatul își înălță capul și răspunse cîntînd cu o voce nenaturală:
- Cartea face omul om
Și altoiul pe pomul pom!
- Vezi, Anică? urmă Androne grav: Cartea face pe omul om...
- Pe om da, cumnate; dar femeii ce-i trebuie? Așa c-or fi ele multe la nemți, că-s altă nație... Ei cu doftori, cu spitale, cu mașinării... Noi nu știm de-acestea. Da` eu m-am bucurat să-mi iasă băietul acolo măcar un slujbaș la primărie... Sî crape de ciudă Pînzărița și sluta ceea a lui Ciopraga!
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 64-65.
marți, 22 iulie 2014
Educație occidentală versus status social ereditar la fii de boieri români din secolul XIX (SADOVEANU 1924)
<
(...)
Musafirii de la Iași veniră mulți, ca-n toți anii. Unii erau rude de-ale lui Filoti*, alții prieteni politici. Era numai bărbați, și masa fu destul de însuflețită.
Se aflau în scaunele cu spătare înalte chipuri simpatice și prietinoase, din zilele nebuniilor tinereții, mai ales din auria vreme de la Paris, pe care în asmenea împrejurări, toți îl evocau melancolic, ca pe a doua patrie. În anii aceia se legaseră și prin idealuri și visuri de regenerare a țărișoarei lor orientale. Acumau zîmbeau amintindu-și de-atîtea planuri mărețe și înțelegeau că aici e o lume cu totul alta. Tinerii așa de vioi, care făceau studii strălucite și băteau pe occidentali în propriile lor școli, păreau obosiți și dezamăgiți îndată ce se întorceau acasă. Unii se îngrășau la moșii, alții își cheltuiau banii în politică, alții vegetau ca-ntr-un fel de somn, visînd sezonurile periodice cînd se puteau întoarce iar în lumea civilizată. <<Totuși - se gîndea Filoti - privind la amicii lui, cu zîmbetu-i obosit, la urmă ajung să înțeleagă că-i mai bine așa, în situația de seniori feudali, pe care au moștenit-o de la părinți, decît în nivelarea obștească spre care tind burgheziile europene.>>
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 59.
NOTĂ M.T.
* Alexandru Filoti = Mare proprietar de moșii din Moldova, unul din personajele principale ale romanului, pe a cărui moșiei Buciumeni de pe rîul Siret începe acțiunea operei în 1888.
(...)
Musafirii de la Iași veniră mulți, ca-n toți anii. Unii erau rude de-ale lui Filoti*, alții prieteni politici. Era numai bărbați, și masa fu destul de însuflețită.
Se aflau în scaunele cu spătare înalte chipuri simpatice și prietinoase, din zilele nebuniilor tinereții, mai ales din auria vreme de la Paris, pe care în asmenea împrejurări, toți îl evocau melancolic, ca pe a doua patrie. În anii aceia se legaseră și prin idealuri și visuri de regenerare a țărișoarei lor orientale. Acumau zîmbeau amintindu-și de-atîtea planuri mărețe și înțelegeau că aici e o lume cu totul alta. Tinerii așa de vioi, care făceau studii strălucite și băteau pe occidentali în propriile lor școli, păreau obosiți și dezamăgiți îndată ce se întorceau acasă. Unii se îngrășau la moșii, alții își cheltuiau banii în politică, alții vegetau ca-ntr-un fel de somn, visînd sezonurile periodice cînd se puteau întoarce iar în lumea civilizată. <<Totuși - se gîndea Filoti - privind la amicii lui, cu zîmbetu-i obosit, la urmă ajung să înțeleagă că-i mai bine așa, în situația de seniori feudali, pe care au moștenit-o de la părinți, decît în nivelarea obștească spre care tind burgheziile europene.>>
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 59.
NOTĂ M.T.
* Alexandru Filoti = Mare proprietar de moșii din Moldova, unul din personajele principale ale romanului, pe a cărui moșiei Buciumeni de pe rîul Siret începe acțiunea operei în 1888.
luni, 21 iulie 2014
Un provincial la Londra în prima jumătate a secolului XIX (DICKENS 1860)
<
(...)
În vremea aceea, noi, britanicii, hotărîsem că e o trădare să ne îndoim de faptul că posedăm tot ce e mai bun și că sîntem tot ce e mai bun în lume*. Altfel, cred că, înspăimîntat de imensitatea Londrei, m-aș fi gîndit că poate metropola e cam urîtă, cam murdară și că străzile ei sînt strîmbe și înguste.
(...)
În timp ce căscam gura, un slujbaș de la judecătorie, foarte murdar și oarecum beat, mă întrebă dacă nu vreau să intru înăuntru și să aud și eu cum decurge un proces; îmi mai spuse că, pentru o jumătate de coroană (2), îmi poate da un loc în față, de unde să-l pot vedea în întregime, în robă și cu perucă. Vorbea despre acest înalt personaj ca despre o statuie de ceară și, în cele din urmă, mi-l oferi și pentru prețul redus de optsprezece penny**. Deoarece refuzai propunerea, spunînd că am o întîlnire, avu bunătatea să mă ducă în curte și să-mi arate unde erau spînzurătorile și locul unde se făceau biciuirile în public. Și-mi mai arătă Poarta Datornicilor, pe unde ieșeau vinovații care se duceau la spînzurătoare, făcîndu-mă să înțeleg că „patru din ăștia” aveau să iasă pe această poartă peste trei zile, la ora 8 dimineața, pentru a fi spînzurați la rînd. Toate acestea erau înfricoșătoare și mă făceau să mă gîndesc că Londra era un oraș nesuferit, cu atît mai mult cu cît cel care voia să mi-l vîndă pe preșdintele curții era îmbrăcat din cap pînă în picioare, și invers, inclusiv batista, în haine pătate de rugină, care, fără îndoială, nu fuseseră ale lui de la începutul începutului și de care eram sigur că le cumpărase foarte ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit că un șiling*** ajunge ca să scap de el.
(...)
- (...) Dă-mi voie să încep, Handel, prin a-ți aminti că la Londra nu e obiceiul să pui cuțitul în gură, de teama accidentelor, și că, deși fucrculița servește la acest lucru, nici ea nu trebuie înfundată în gură mai mult decît e nevoie. Nici n-ar merita să pomenesc de lucrurile acestea, dar e mai bine să faci cum face toată lumea. De asemenea, lingura nu se ține cu mîna pe deasupra, ci dedesubt; aceasta îți aduce două foloase: ajungi mai ușor la gură (ceea ce, de altfel, e și scopul) și împiedici cotul drept de a face mișcarea pe care o faci cînd deschizi o stridie.
Herbert făcu aceste observații prietenești cu un ton atît de vesel, încît încpeurăm amîndoi să rîdem și aproape că nici n-am roșit.
(...)
(2) Monedă engleză echivalentă cu 5 șilingi.
>
SURSA
Charles Dickens, Marile speranțe, trad. V. Călin, Editura pentru literatură, vol. I, București, 1969, p. 214, 218-219, 236.
NOTE M.T.
* Revoluția industrială globală a început la mijlocul secolului XVIII în domeniul textil în Marea Britanie, fapt care a adus această țară în poziția de primă putere economică în secolul XIX, fiind supranumită „atelierul lumii”. În plan politico-militar această evoluție a fost reflectată în victoria din 1815 împotriva Franței împăratului Napoleon, după un îndelung război început în 1793.
** Penny = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăsprezecea parte dintr-un șiling.
*** Șiling = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăzecea parte dintr-o liră sterlină. (vol. I, n.1 / p. 34)
(...)
În vremea aceea, noi, britanicii, hotărîsem că e o trădare să ne îndoim de faptul că posedăm tot ce e mai bun și că sîntem tot ce e mai bun în lume*. Altfel, cred că, înspăimîntat de imensitatea Londrei, m-aș fi gîndit că poate metropola e cam urîtă, cam murdară și că străzile ei sînt strîmbe și înguste.
(...)
În timp ce căscam gura, un slujbaș de la judecătorie, foarte murdar și oarecum beat, mă întrebă dacă nu vreau să intru înăuntru și să aud și eu cum decurge un proces; îmi mai spuse că, pentru o jumătate de coroană (2), îmi poate da un loc în față, de unde să-l pot vedea în întregime, în robă și cu perucă. Vorbea despre acest înalt personaj ca despre o statuie de ceară și, în cele din urmă, mi-l oferi și pentru prețul redus de optsprezece penny**. Deoarece refuzai propunerea, spunînd că am o întîlnire, avu bunătatea să mă ducă în curte și să-mi arate unde erau spînzurătorile și locul unde se făceau biciuirile în public. Și-mi mai arătă Poarta Datornicilor, pe unde ieșeau vinovații care se duceau la spînzurătoare, făcîndu-mă să înțeleg că „patru din ăștia” aveau să iasă pe această poartă peste trei zile, la ora 8 dimineața, pentru a fi spînzurați la rînd. Toate acestea erau înfricoșătoare și mă făceau să mă gîndesc că Londra era un oraș nesuferit, cu atît mai mult cu cît cel care voia să mi-l vîndă pe preșdintele curții era îmbrăcat din cap pînă în picioare, și invers, inclusiv batista, în haine pătate de rugină, care, fără îndoială, nu fuseseră ale lui de la începutul începutului și de care eram sigur că le cumpărase foarte ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit că un șiling*** ajunge ca să scap de el.
(...)
- (...) Dă-mi voie să încep, Handel, prin a-ți aminti că la Londra nu e obiceiul să pui cuțitul în gură, de teama accidentelor, și că, deși fucrculița servește la acest lucru, nici ea nu trebuie înfundată în gură mai mult decît e nevoie. Nici n-ar merita să pomenesc de lucrurile acestea, dar e mai bine să faci cum face toată lumea. De asemenea, lingura nu se ține cu mîna pe deasupra, ci dedesubt; aceasta îți aduce două foloase: ajungi mai ușor la gură (ceea ce, de altfel, e și scopul) și împiedici cotul drept de a face mișcarea pe care o faci cînd deschizi o stridie.
Herbert făcu aceste observații prietenești cu un ton atît de vesel, încît încpeurăm amîndoi să rîdem și aproape că nici n-am roșit.
(...)
(2) Monedă engleză echivalentă cu 5 șilingi.
>
SURSA
Charles Dickens, Marile speranțe, trad. V. Călin, Editura pentru literatură, vol. I, București, 1969, p. 214, 218-219, 236.
NOTE M.T.
* Revoluția industrială globală a început la mijlocul secolului XVIII în domeniul textil în Marea Britanie, fapt care a adus această țară în poziția de primă putere economică în secolul XIX, fiind supranumită „atelierul lumii”. În plan politico-militar această evoluție a fost reflectată în victoria din 1815 împotriva Franței împăratului Napoleon, după un îndelung război început în 1793.
** Penny = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăsprezecea parte dintr-un șiling.
*** Șiling = Monedă divizionară engleză, valorînd a douăzecea parte dintr-o liră sterlină. (vol. I, n.1 / p. 34)
sâmbătă, 19 iulie 2014
vineri, 18 iulie 2014
Holera în armata română în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic din 1913 (ARGHEZI)
<
Vorbește un ofițer întors din Balcani*:
-Am luat șalupa, ne spune el, mai mulți, locotenenți, căpitani, un maior, și am pornit pe Dunăre de-a lungul coastei bulgare. (...)
În dreapta Samlăului, prisosul Dunării săpase cu furie o viroagă din careapoi s-a scurs, lăsînd în coastă o gaură largă, deschisă sus, liberă spre rîu și zidită în fund. Era un colț adînc, asemănător cu cu o jumătate de beci surpat, din care ar fi rămas în picioare doi păreți și ungherul din fund.
(...) Cu luneta, începem să deslușim de pe bord o mișcare, ca și cum pămîntul golfului scobitîn mal se frămînta singur, fierbînd. Apoi, nămolul se decolorează și, tot mai mult, se deosibesc uniformele verzui și cenușii ale trupelor noastre. Vreo șaizeci de soldați, într-adevăr, se îndeletnicesc cu nu știm ce precis, căci nu ne-am apropiat îndestul. Ei par ocupați, s-ar zice, să scoată Dunărea din viroagă, să o stănînească și să o deșerte. Unii sînt culcați pe pîntec, ca și cum ar căuta să-i desfacă albia pe dedesubt. (...)
Era o tabăra izolată, de holerici... Trupele cele multe campau departe de dînșii, pe solul șes și uscat. Se distingeau cu luneta forme de corturi tocmai subt gura zării. Iar la vreo doi kilometri de viroagă, un rînd de sentinele, pe care, ca să le poată vedea, bolnavii se tîrau în suspe păretele malului surpat, scoteau capul, cu șapcă, din groapă, uitîndu-se într-acolo, spre frații lor sănătoși. Ei aruncau cîte o privire furișată, căci sentinelele, armate cu puști de distanță, purtau în gîtlejul țevilor de fier, gloanțe de război. Și uitătura lor putea să fie expresia unui dor de prietenie și bunătate, o ultimă salutare către camarazi, o voință de revoltă. Unul care ajunsese astfel cu greu pîn la marginea gropii, agățîndu-se cu degetele de cîțiva mărăcini, se rostogoli înapoi în groapă, și tovarășii lui făcură semne între dînșii că el ar fi murit.
De fapt niciunul nu putea să fugă. Înnaintea lor era Dunărea imensă, înnapoia lor erau sentinele și puști. Viața trebuia să li se petreacă toată în fundul de mîla viroagei. Iar șalupa noastră nu putea să le fie de niciun ajutor pentru că eram sănătoși, iar ei erau holerici... Și apoi, înțelegi... disciplina și copiii noștri...
La gesturile lor că ar voi să se împărtășească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde, ca și cum nici nu înțelegeam. O turburare chinuitoare creștea cu toate acestea în noi și, nemai găsind cuvinte ca să-i deplîngem, înfiorați și mîhniți cum nu mai fuseserăm toată viața, ne uitam unii la alții, șoptind cîte ceva; o ură gravă ne copleșea inima de soldați și de oameni. Nu puteam înțelege cum erau bolnavii aceștia izolați ca pe o insulă lugubră, fără camarazi, fără medici, fără corturi, într-o prăpastie de humă, amenințați, la prima clătinare mai mare a Dunării, să fie înnecațiîntr-o căldare.
Cine-a putut avea ideea acestui funebru adăpost de naufragiați? Cine va răspunde de nefericirea acestor șaizeci de bărbați tineri și frumoși, de cruzimea cu care au fost aruncați de vii în fundul Dunării ucigătoare?
Ce să răspundem? După cum morții sînt vinovați de a fi murit, și aceștia erau vinovați că sînt holerici.
Maiorul, - un rezervist, - își întoarse capul lui bătrîn de la noi și, ducînd cu violență mîna la ochi, izbucni într-un plîns înnăbușit. Și atunci, toți care ne uitam și nu cutezaserăm încă să plîngem, nu mai puturăm opri lacrimile din noi. La un moment dat, cînd soldații bolnavi întindeau brațele lor multe spre șalupa noastră,noi priveam încruntați în jos, mascîndu-ne ochii fierbinți cu cozorocul chipiului.
Vîslașii șalupei ne deteră cîteva amănunte. Li se aducea holericilor hrană o dată pe zi. Mîncarea le era așezată la o distanță de două sute de metri de viroagă, și după ce a fost așezată acolo și aducătorii s-au depărtat, trîmbița unei sentinele vestește celor ce au mai rămas în viață în viroagă, că pot să o ia. Atunci cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc, cu sarcina lor, acasă. Cred că trîmbița sunînd într-o zi, n-a mai ieșit să întîmpine pîinea nimeni, sau că cel din urmă care s-a tîrît pînă la dînsa nu s-a mai putut întoarce...
Viața viroagei era neînchipuit de ciudată. Soldații care se mai puteau mișcase aplecau peste cei întinși cu spatele pe nămol; se încercau să-i îngrijească, să-i îmbărbăteze, ca niște părinți; îi îmbrățișau, îi sărutau pe frunte, în vreme ce agonia începea să le scuture mădularele și lor.
Cît timp șalupa noastră staționa în fața acestei omeniri osîndite, au murit doi din soldați. Și am luat parte atunci la un spectacol extraordinar, pe care nu ți l-aș putea descrie nici în frumusețea, nici în groaza lui. Bolnavii se puseseră să sape înlăuntru gropii lor cîte o groapă pentru morți, și ei, care aveau să moară poate mîine, îngropară pe cei ce muriseră azi.
Lopata lor scotea însă, în loc de pămînt, grămezi de nămol, și astfel camarazii care închiseseră ochii erau înmormîntați de-a dreptul în sînul nămolului curgător, - peste care nu era niciun preot ca să se roage, și singur ochiul rece al lui Dumnezeumai lăsa cîte o căutătură pustie.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Simplă povestire: Tudor Argezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 80-83.
NOTĂ M.T.
Al Doilea Război Balcanic = S-a desfășurat în iunie-iulie 1913 între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, România, Imperiul Otoman și Muntenegru, fiind declanșat de nemulțumirea Bulgariei față de împărțirea teritoriilor otomane eliberate în Primul Război Balcanic (toamna 1912- primăvara 1913). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-mai-spectaculos-presa-realitate)
Vorbește un ofițer întors din Balcani*:
-Am luat șalupa, ne spune el, mai mulți, locotenenți, căpitani, un maior, și am pornit pe Dunăre de-a lungul coastei bulgare. (...)
În dreapta Samlăului, prisosul Dunării săpase cu furie o viroagă din careapoi s-a scurs, lăsînd în coastă o gaură largă, deschisă sus, liberă spre rîu și zidită în fund. Era un colț adînc, asemănător cu cu o jumătate de beci surpat, din care ar fi rămas în picioare doi păreți și ungherul din fund.
(...) Cu luneta, începem să deslușim de pe bord o mișcare, ca și cum pămîntul golfului scobitîn mal se frămînta singur, fierbînd. Apoi, nămolul se decolorează și, tot mai mult, se deosibesc uniformele verzui și cenușii ale trupelor noastre. Vreo șaizeci de soldați, într-adevăr, se îndeletnicesc cu nu știm ce precis, căci nu ne-am apropiat îndestul. Ei par ocupați, s-ar zice, să scoată Dunărea din viroagă, să o stănînească și să o deșerte. Unii sînt culcați pe pîntec, ca și cum ar căuta să-i desfacă albia pe dedesubt. (...)
Era o tabăra izolată, de holerici... Trupele cele multe campau departe de dînșii, pe solul șes și uscat. Se distingeau cu luneta forme de corturi tocmai subt gura zării. Iar la vreo doi kilometri de viroagă, un rînd de sentinele, pe care, ca să le poată vedea, bolnavii se tîrau în suspe păretele malului surpat, scoteau capul, cu șapcă, din groapă, uitîndu-se într-acolo, spre frații lor sănătoși. Ei aruncau cîte o privire furișată, căci sentinelele, armate cu puști de distanță, purtau în gîtlejul țevilor de fier, gloanțe de război. Și uitătura lor putea să fie expresia unui dor de prietenie și bunătate, o ultimă salutare către camarazi, o voință de revoltă. Unul care ajunsese astfel cu greu pîn la marginea gropii, agățîndu-se cu degetele de cîțiva mărăcini, se rostogoli înapoi în groapă, și tovarășii lui făcură semne între dînșii că el ar fi murit.
De fapt niciunul nu putea să fugă. Înnaintea lor era Dunărea imensă, înnapoia lor erau sentinele și puști. Viața trebuia să li se petreacă toată în fundul de mîla viroagei. Iar șalupa noastră nu putea să le fie de niciun ajutor pentru că eram sănătoși, iar ei erau holerici... Și apoi, înțelegi... disciplina și copiii noștri...
La gesturile lor că ar voi să se împărtășească din plăcerile noastre, că ar voi să mănînce, să se odihnească, n-am putut răspunde, ca și cum nici nu înțelegeam. O turburare chinuitoare creștea cu toate acestea în noi și, nemai găsind cuvinte ca să-i deplîngem, înfiorați și mîhniți cum nu mai fuseserăm toată viața, ne uitam unii la alții, șoptind cîte ceva; o ură gravă ne copleșea inima de soldați și de oameni. Nu puteam înțelege cum erau bolnavii aceștia izolați ca pe o insulă lugubră, fără camarazi, fără medici, fără corturi, într-o prăpastie de humă, amenințați, la prima clătinare mai mare a Dunării, să fie înnecațiîntr-o căldare.
Cine-a putut avea ideea acestui funebru adăpost de naufragiați? Cine va răspunde de nefericirea acestor șaizeci de bărbați tineri și frumoși, de cruzimea cu care au fost aruncați de vii în fundul Dunării ucigătoare?
Ce să răspundem? După cum morții sînt vinovați de a fi murit, și aceștia erau vinovați că sînt holerici.
Maiorul, - un rezervist, - își întoarse capul lui bătrîn de la noi și, ducînd cu violență mîna la ochi, izbucni într-un plîns înnăbușit. Și atunci, toți care ne uitam și nu cutezaserăm încă să plîngem, nu mai puturăm opri lacrimile din noi. La un moment dat, cînd soldații bolnavi întindeau brațele lor multe spre șalupa noastră,noi priveam încruntați în jos, mascîndu-ne ochii fierbinți cu cozorocul chipiului.
Vîslașii șalupei ne deteră cîteva amănunte. Li se aducea holericilor hrană o dată pe zi. Mîncarea le era așezată la o distanță de două sute de metri de viroagă, și după ce a fost așezată acolo și aducătorii s-au depărtat, trîmbița unei sentinele vestește celor ce au mai rămas în viață în viroagă, că pot să o ia. Atunci cei mai valizi ridică pe genunchi și coate coasta, escaladează groapa, se apropie de pîine și brînză, și se întorc, cu sarcina lor, acasă. Cred că trîmbița sunînd într-o zi, n-a mai ieșit să întîmpine pîinea nimeni, sau că cel din urmă care s-a tîrît pînă la dînsa nu s-a mai putut întoarce...
Viața viroagei era neînchipuit de ciudată. Soldații care se mai puteau mișcase aplecau peste cei întinși cu spatele pe nămol; se încercau să-i îngrijească, să-i îmbărbăteze, ca niște părinți; îi îmbrățișau, îi sărutau pe frunte, în vreme ce agonia începea să le scuture mădularele și lor.
Cît timp șalupa noastră staționa în fața acestei omeniri osîndite, au murit doi din soldați. Și am luat parte atunci la un spectacol extraordinar, pe care nu ți l-aș putea descrie nici în frumusețea, nici în groaza lui. Bolnavii se puseseră să sape înlăuntru gropii lor cîte o groapă pentru morți, și ei, care aveau să moară poate mîine, îngropară pe cei ce muriseră azi.
Lopata lor scotea însă, în loc de pămînt, grămezi de nămol, și astfel camarazii care închiseseră ochii erau înmormîntați de-a dreptul în sînul nămolului curgător, - peste care nu era niciun preot ca să se roage, și singur ochiul rece al lui Dumnezeumai lăsa cîte o căutătură pustie.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Simplă povestire: Tudor Argezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 80-83.
NOTĂ M.T.
Al Doilea Război Balcanic = S-a desfășurat în iunie-iulie 1913 între Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, România, Imperiul Otoman și Muntenegru, fiind declanșat de nemulțumirea Bulgariei față de împărțirea teritoriilor otomane eliberate în Primul Război Balcanic (toamna 1912- primăvara 1913). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-mai-spectaculos-presa-realitate)
miercuri, 16 iulie 2014
Un erou cu trei răni și șase decorații versus Curtea Marțială în Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
Un om în uniformă străbate-n două cîrji curtea închisorii. Piciorul stîng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mîneca stîngă a tunicii ne fac să ne apropiem de el și să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar și vîrsta de patruzeci și unu de ani cu o tinerețe de treizeci, are o privire bine așezată, în figura de o bărbăție tare și tăiată-n două de diagonala unei puternice mustăți. Cu trei trese de rănit pe braț, prezența unui erou în pușcărie, - unde sînt mai mulți, - ne miră. Îl acostăm cu o țigară.
Să povestim liniștit și pe scurt pățaniile autentice ale acestui om, care nu se plînge și înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.
E sergentul de marină Răiculeanu Nicolae, oltean din Tg. Jiu, fiu de medic, și care a intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total: doisprezece flăcăi. Dacă toți vor fi fost chipeși, voinici și deștepți ca el, țara putea să plîngă trimițîndu-i în foc. Din doisprezece, nouă au rămas morți pe cîmpul de bătaie, iar ceilalți trei au ieșit din război măcelăriți. Sergentul din fața noastră, spînzurat de două lemne, a primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru; a doaua oară, o rană la piept; și a treia oară, două în piciorul stîng. A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroșani și a căzut la Mărășești, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are șase decorații: 1. Virtutea Militară cl. I, 2. Serviciul Credinios, 3. Luptă și bărbăție, 4. Avîntul țării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sîrbesc.
Din batalionul de specialități de marină, comandamentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găsește un sergent de mare luptîndu-se în munți. Pricina pentru care a fost dat judecății acest brav, și condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu șapte zile căderii lui la Mărășești... Era în pădurea Nemțoaica, situată între Mărășești și Tecuci, cînd, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordin să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanță, și sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofițer că se întreprinde o încercare necugetată și că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, cînd atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetîndu-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului <<absurd>>. În locul lui a fost trimis un alt sergent,a căruia trupă fu într-adevăr <<făcută praf>> fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curții Marțiale, și între data procesului, care avu loc la la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărășești...
Procesul s-a judecat de o Curte Marțială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, <<a băgat mulți oameni în pămînt>>. Apărători: locotenenții Izvoarnu și Chiriac. Sentința a fost dată <<fără deliberare>>. Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucnește într-o protestare injurioasă, își zmulge cele șase decorații din piept, le aruncă și le calcă în picioare. Curtea, cu liniște, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoționați, și izbutesc să facă din actul sergentului un act de nebunie, și din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sămbătă, 5 iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiție Militară din București. Pînă acum, el a stat un an și jumătate la închisoarea din Galați, unde i s-a redeschis rana piciorului, s-a complicat și s-a gangrenat. Transportat la Văcărești în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curții Superioare s-au arătat mișcați de romanul sergentului Răiculeanu și l-a invitat să șadă jos: o <<favoare>>. Sentința Curții din Chilia Veche a fost casată, și sergentul retrimis în judecata altei Curți. El e ținut încă arestat...
>
SURSA
Tudor Arghezi, Sergentul Răiculeanu: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 315-316.
Un om în uniformă străbate-n două cîrji curtea închisorii. Piciorul stîng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mîneca stîngă a tunicii ne fac să ne apropiem de el și să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar și vîrsta de patruzeci și unu de ani cu o tinerețe de treizeci, are o privire bine așezată, în figura de o bărbăție tare și tăiată-n două de diagonala unei puternice mustăți. Cu trei trese de rănit pe braț, prezența unui erou în pușcărie, - unde sînt mai mulți, - ne miră. Îl acostăm cu o țigară.
Să povestim liniștit și pe scurt pățaniile autentice ale acestui om, care nu se plînge și înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.
E sergentul de marină Răiculeanu Nicolae, oltean din Tg. Jiu, fiu de medic, și care a intrat în războiul de front, nu de birouri, dimpreună cu ceilalți unsprezece frați ai lui, în total: doisprezece flăcăi. Dacă toți vor fi fost chipeși, voinici și deștepți ca el, țara putea să plîngă trimițîndu-i în foc. Din doisprezece, nouă au rămas morți pe cîmpul de bătaie, iar ceilalți trei au ieșit din război măcelăriți. Sergentul din fața noastră, spînzurat de două lemne, a primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estropiată pe dinlăuntru; a doaua oară, o rană la piept; și a treia oară, două în piciorul stîng. A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroșani și a căzut la Mărășești, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are șase decorații: 1. Virtutea Militară cl. I, 2. Serviciul Credinios, 3. Luptă și bărbăție, 4. Avîntul țării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sîrbesc.
Din batalionul de specialități de marină, comandamentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găsește un sergent de mare luptîndu-se în munți. Pricina pentru care a fost dat judecății acest brav, și condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu șapte zile căderii lui la Mărășești... Era în pădurea Nemțoaica, situată între Mărășești și Tecuci, cînd, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordin să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanță, și sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofițer că se întreprinde o încercare necugetată și că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, cînd atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetîndu-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului <<absurd>>. În locul lui a fost trimis un alt sergent,a căruia trupă fu într-adevăr <<făcută praf>> fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curții Marțiale, și între data procesului, care avu loc la la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărășești...
Procesul s-a judecat de o Curte Marțială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, <<a băgat mulți oameni în pămînt>>. Apărători: locotenenții Izvoarnu și Chiriac. Sentința a fost dată <<fără deliberare>>. Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucnește într-o protestare injurioasă, își zmulge cele șase decorații din piept, le aruncă și le calcă în picioare. Curtea, cu liniște, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoționați, și izbutesc să facă din actul sergentului un act de nebunie, și din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sămbătă, 5 iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiție Militară din București. Pînă acum, el a stat un an și jumătate la închisoarea din Galați, unde i s-a redeschis rana piciorului, s-a complicat și s-a gangrenat. Transportat la Văcărești în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curții Superioare s-au arătat mișcați de romanul sergentului Răiculeanu și l-a invitat să șadă jos: o <<favoare>>. Sentința Curții din Chilia Veche a fost casată, și sergentul retrimis în judecata altei Curți. El e ținut încă arestat...
>
SURSA
Tudor Arghezi, Sergentul Răiculeanu: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 315-316.
marți, 15 iulie 2014
Instinctul criminal înainte, în timpul și după Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
(...)
Povestirea mea ar fi numai superficial imaginativă, fondul sau mai bine zis, materialul, aparținînd unui univers de fapte, săvîrșite după primul mare război, cu o sălbatecă preferință și cu ritm accelerat și complex, care a tăbăcit sensibilitatea. Omul incapabil să ucidă o muscă e un mit al unor epoci, de care nu ne despart calendaristic numai vreo șaisprezece ani, ci, desigur, cîteva mii de veacuri. Nimic nu e mai inocent și mai normal decît să scoți cu furculița, la masă, lumina ochiului unui concurent. Nimic mai elementar decît să pui în genunchi, între picioare, un nepot care te-a supărat și, fixîndu-l cu fața în sus de chică, să-i retezi beregata, ca la berbeci. Un negustor se dă pe lîngă un bancher și-i înhață nasul cu dinții, i-l rupe din zgîrci și-l scuipă, mai strivindu-l cu talpa încălțămintei, ca pe un muc de țigară, pentru ca satisfacția și răzbunarea să sporească.
Să te păzești acum, după război, să nu te iubească, dacă ești bărbat, afară din cale o femeie, și dacă ești femeie, un tînăr cu scîrlionți. Iubirea se rezolvă negreșit în curmarea măruntaielor cu foarfeca de croit catifea
sau în aruncarea fără veste, din balconul unui imobil <<modern>>.
Ți-aduci aminte din ce pornise războiul: din dreptul de autodeterminare al popoarelor mici sugrumate de marile popoare - și din idealul de apărare al civilizației împotriva barbariei.
Cîțiva ofițeri, surprinși de adversari într-o biserică de peste Dunăre, în care s-au ascuns, au fost pur și simplu, înnainte de a li se tăia buzele, limba, pleoapele și urechile, grămădiți pe marmora pardoselei, unde se mai cunoșteau urmele imateriale ale lui Isus, au fost dezbrăcați, pîngăriți și masacrați pe la burtă.
Uite omul de după război, bruta păroasă, gorilul cîrn, care-și linge nasul, alergînd după femei și gîște cu un steag în mîini. Gorilul a făcut războaie și congrese. Încălțat cu manșete lustruite și inelat la degete cu aur și briliante, purtînd joben și fumînd havană, el cere capete și procente din împrumutul popoarelor mici.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 291-292.
(...)
Povestirea mea ar fi numai superficial imaginativă, fondul sau mai bine zis, materialul, aparținînd unui univers de fapte, săvîrșite după primul mare război, cu o sălbatecă preferință și cu ritm accelerat și complex, care a tăbăcit sensibilitatea. Omul incapabil să ucidă o muscă e un mit al unor epoci, de care nu ne despart calendaristic numai vreo șaisprezece ani, ci, desigur, cîteva mii de veacuri. Nimic nu e mai inocent și mai normal decît să scoți cu furculița, la masă, lumina ochiului unui concurent. Nimic mai elementar decît să pui în genunchi, între picioare, un nepot care te-a supărat și, fixîndu-l cu fața în sus de chică, să-i retezi beregata, ca la berbeci. Un negustor se dă pe lîngă un bancher și-i înhață nasul cu dinții, i-l rupe din zgîrci și-l scuipă, mai strivindu-l cu talpa încălțămintei, ca pe un muc de țigară, pentru ca satisfacția și răzbunarea să sporească.
Să te păzești acum, după război, să nu te iubească, dacă ești bărbat, afară din cale o femeie, și dacă ești femeie, un tînăr cu scîrlionți. Iubirea se rezolvă negreșit în curmarea măruntaielor cu foarfeca de croit catifea
sau în aruncarea fără veste, din balconul unui imobil <<modern>>.
Ți-aduci aminte din ce pornise războiul: din dreptul de autodeterminare al popoarelor mici sugrumate de marile popoare - și din idealul de apărare al civilizației împotriva barbariei.
Cîțiva ofițeri, surprinși de adversari într-o biserică de peste Dunăre, în care s-au ascuns, au fost pur și simplu, înnainte de a li se tăia buzele, limba, pleoapele și urechile, grămădiți pe marmora pardoselei, unde se mai cunoșteau urmele imateriale ale lui Isus, au fost dezbrăcați, pîngăriți și masacrați pe la burtă.
Uite omul de după război, bruta păroasă, gorilul cîrn, care-și linge nasul, alergînd după femei și gîște cu un steag în mîini. Gorilul a făcut războaie și congrese. Încălțat cu manșete lustruite și inelat la degete cu aur și briliante, purtînd joben și fumînd havană, el cere capete și procente din împrumutul popoarelor mici.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 291-292.
luni, 14 iulie 2014
Masacru prin gazare pe frontul italiano-austriac în Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
(...)
Un ofițer străin, de pe la Isonzo*, mi-a povestit în București, un detaliu de război necunoscut, pe care ți-l relatez. Armatele își disputau munții, întăriți cu artilerie grea, și cînd era pierdut un munte, se pierdea un defileu întreg de munți și văi. Italienii parveniseră să stăpînească zarea stîncoasă, dintr-o gaură, ca o firidă, în care sfîrșea o galerie de cîțiva kilometri, prvăzută cu o linie ferată. Tunul italian venea pe șine pînă-n ochiul găuriidin zidul neted și abrupt, și de-acolo, de sus, da drumul unei ghiulele și pleca. Ghiuleaua devasta lagărul austriac, de mai multe ori pe zi, iar în gaura galeriei, unde nu se zărea în intervale nimic, artileria Austriei nu putea să îngroape un singur proiectil. Toate calculele, ochirile îndelungate, geniul, balistică, deteră greș. Pentru că frontul începea să zacă, pe regiunea Carsiului, de lingoare, și asutriecii puteau să ajungă de-a-ndaratele pînă la Viena, un inginer bavarez* a venit să examineze situația, a văzut gaura din catapeteasma muntelui, a priceput problema și, dispărînd cîteva ore, s-a întors cu un ghiozdan subsoară, din care a luat ceva și a pus într-un tun. <<Asta nu trebuie sa nimereasca în gaura italiană, trebuie numai să se apropie nițel de ea și este de ajuns, zise inginerul. Nu o să mai bată tunul încoace.>> Tunul austriac fu slobozit. Ceva cît o cioară cu aripile strînse străbătu spațiul din muntele de sus. Dinaintea găurii lucrul a crăpat. Si ieși un nor alb deodată, din ghiulea, și numaidecît norul fugi pe gaură, înghițit. Socoteala fusese exactă. Tirajul tunului din munte trebuia să tîrască gazul de cupru și să asfixieze galeria. La înnaintarea bavarezilor sau a prusacilor**, - am uitat, - galeria de șase kilometri se așternuse, pînă la gura ei dinapoi, cu sute de cadavre înfiorătoare.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 293.`
NOTE M.T.
* Isonzo = Rîu pe teritoriul Sloveniei și Italiei unde între iunie 1915 și noiembrie 1917, în Primul Război Mondial, au avut loc 12 batalii foarte sîngeroase între armatele italiene și austro-germane. (http://www.firstworldwar.com/battles/isonzo.htm)
** Bavaria = Regiune istorică în sudul Germaniei cu capitala la Munchen.
*** Prusia = Regiune istorică în estul Germaniei cu capitala la Berlin.
(...)
Un ofițer străin, de pe la Isonzo*, mi-a povestit în București, un detaliu de război necunoscut, pe care ți-l relatez. Armatele își disputau munții, întăriți cu artilerie grea, și cînd era pierdut un munte, se pierdea un defileu întreg de munți și văi. Italienii parveniseră să stăpînească zarea stîncoasă, dintr-o gaură, ca o firidă, în care sfîrșea o galerie de cîțiva kilometri, prvăzută cu o linie ferată. Tunul italian venea pe șine pînă-n ochiul găuriidin zidul neted și abrupt, și de-acolo, de sus, da drumul unei ghiulele și pleca. Ghiuleaua devasta lagărul austriac, de mai multe ori pe zi, iar în gaura galeriei, unde nu se zărea în intervale nimic, artileria Austriei nu putea să îngroape un singur proiectil. Toate calculele, ochirile îndelungate, geniul, balistică, deteră greș. Pentru că frontul începea să zacă, pe regiunea Carsiului, de lingoare, și asutriecii puteau să ajungă de-a-ndaratele pînă la Viena, un inginer bavarez* a venit să examineze situația, a văzut gaura din catapeteasma muntelui, a priceput problema și, dispărînd cîteva ore, s-a întors cu un ghiozdan subsoară, din care a luat ceva și a pus într-un tun. <<Asta nu trebuie sa nimereasca în gaura italiană, trebuie numai să se apropie nițel de ea și este de ajuns, zise inginerul. Nu o să mai bată tunul încoace.>> Tunul austriac fu slobozit. Ceva cît o cioară cu aripile strînse străbătu spațiul din muntele de sus. Dinaintea găurii lucrul a crăpat. Si ieși un nor alb deodată, din ghiulea, și numaidecît norul fugi pe gaură, înghițit. Socoteala fusese exactă. Tirajul tunului din munte trebuia să tîrască gazul de cupru și să asfixieze galeria. La înnaintarea bavarezilor sau a prusacilor**, - am uitat, - galeria de șase kilometri se așternuse, pînă la gura ei dinapoi, cu sute de cadavre înfiorătoare.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 293.`
NOTE M.T.
* Isonzo = Rîu pe teritoriul Sloveniei și Italiei unde între iunie 1915 și noiembrie 1917, în Primul Război Mondial, au avut loc 12 batalii foarte sîngeroase între armatele italiene și austro-germane. (http://www.firstworldwar.com/battles/isonzo.htm)
** Bavaria = Regiune istorică în sudul Germaniei cu capitala la Munchen.
*** Prusia = Regiune istorică în estul Germaniei cu capitala la Berlin.
vineri, 11 iulie 2014
Inocență copilărească versus spirit militar în Primul Război Mondial (ARGHEZI)
<
158. Într-un tîrgușor ocupat din Belgia*, în toamna anului 1918, cu cîteva zile înainte de încheierea armistițiului**, a a poposit un pîlc de prizonieri francezi. Soldații germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie niciun fel de contact.cu populația civilă. Nu era permisă nici înmînarea merindelor, deși populația știa că prizonierii sînt lihniți.
Închiși într-o curte de zăbrele, soldații francezi priveau cu och vagi în stradă. Se adunaseră și cîțiva copii care, ieșind de la școală, se opriseră în fața grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii știau că soldații francezi sînt prizonieri, că vin pe jos de departe și se vor duce iar pe jos departe, că le e foame și n-are voie să le dea nimeni o bucată de pîine. Căci soldații germani care fac de gardă păzesc și foamea bieților soldați francezi.
O fetiță de opt ani își scoase din geanta cu micile ei caiete și cărți, brioșa din ziua aceea, pentru foamea ei, și fără a ține seama de strigătul soldatului german de lîngă zăbrele, se apropie și, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn*** a fost încălcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, și fetița a căzut trăznită pe locul unde sufletul ei dăruise.
Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbătecia celuilalt soldat care, trecînd printr-un sat, a împușcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o pușcoace de lemn. Toate sălbăticiile sînt înrudite între ele. Marele lor număr și infinita lor varietate înmănunchiate patru ani au dat naștere războiului de acum cîteva decenii.
N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deșteptată fiara, cînd au fost puși, ceas cu ceas, în fața altor fiare.
Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit și îngrijit, ca o floare de preț, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul tîrgușor belgian. Și de cîte ori scapără, în viață, steluța, care împodobește pentru totdeauna o privire de om?... Și cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetițe, după ani de suferință și cruzime văzută, mila și sfințenia darului?
În acel tîrgușosr, în fața grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa cînd fetița, timidă și fericită, întinde brioșa printre zăbrele.
În fața monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alții, un general, o prințesă de sînge și sora care a primit, în cinstea memoriei, decorația eroismului.
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p.289-290.
NOTE M.T.
* Deși neutralitatea Belgiei fusese recunoscută de marile puteri europene încă din 1839, micul stat cu ieșire la Marea Nordului, a fost ocupat aproape în întregime de Germania la începutul Primului Război Mondial, în vara și toamna anului 1914, în încercarea nereușită de a încercui Franța.
** 11 noiembrie 1918.
*** Ordin privitor la o situație dată.
158. Într-un tîrgușor ocupat din Belgia*, în toamna anului 1918, cu cîteva zile înainte de încheierea armistițiului**, a a poposit un pîlc de prizonieri francezi. Soldații germani care escortau prizonierii aveau ordine stricte să nu îngăduie niciun fel de contact.cu populația civilă. Nu era permisă nici înmînarea merindelor, deși populația știa că prizonierii sînt lihniți.
Închiși într-o curte de zăbrele, soldații francezi priveau cu och vagi în stradă. Se adunaseră și cîțiva copii care, ieșind de la școală, se opriseră în fața grilajului cu ciudatele animale sălbatice. Copiii știau că soldații francezi sînt prizonieri, că vin pe jos de departe și se vor duce iar pe jos departe, că le e foame și n-are voie să le dea nimeni o bucată de pîine. Căci soldații germani care fac de gardă păzesc și foamea bieților soldați francezi.
O fetiță de opt ani își scoase din geanta cu micile ei caiete și cărți, brioșa din ziua aceea, pentru foamea ei, și fără a ține seama de strigătul soldatului german de lîngă zăbrele, se apropie și, printre gratii, întinse darul ei pentru cel mai apropiat prizonier. Soldatul german, al cărui consemn*** a fost încălcat, congestionat brusc, a scos arma de la umăr, a ochit, și fetița a căzut trăznită pe locul unde sufletul ei dăruise.
Sălbăticia soldatului german e înrudită cu sălbătecia celuilalt soldat care, trecînd printr-un sat, a împușcat un copil, pentru că soldatul fusese ochit, din joc, cu o pușcoace de lemn. Toate sălbăticiile sînt înrudite între ele. Marele lor număr și infinita lor varietate înmănunchiate patru ani au dat naștere războiului de acum cîteva decenii.
N-a fost prea greu ca în fiecare soldat să fie deșteptată fiara, cînd au fost puși, ceas cu ceas, în fața altor fiare.
Mult mai greu a fost, desigur, să fie plivit și îngrijit, ca o floare de preț, sufletul copilei neînsemnate din neînsemnatul tîrgușor belgian. Și de cîte ori scapără, în viață, steluța, care împodobește pentru totdeauna o privire de om?... Și cum s-a păstrat, în sufletul acelei fetițe, după ani de suferință și cruzime văzută, mila și sfințenia darului?
În acel tîrgușosr, în fața grilajului unde a căzut trupul minusculei eroine, victimă a sufletului ei dumnezeiesc, s-a ridicat zilele acestea o stelă funerară, iar în basorelieful comemorativ a fost redată clipa cînd fetița, timidă și fericită, întinde brioșa printre zăbrele.
În fața monumentului, în ora solemnă, au plecat fruntea, între alții, un general, o prințesă de sînge și sora care a primit, în cinstea memoriei, decorația eroismului.
>
SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p.289-290.
NOTE M.T.
* Deși neutralitatea Belgiei fusese recunoscută de marile puteri europene încă din 1839, micul stat cu ieșire la Marea Nordului, a fost ocupat aproape în întregime de Germania la începutul Primului Război Mondial, în vara și toamna anului 1914, în încercarea nereușită de a încercui Franța.
** 11 noiembrie 1918.
*** Ordin privitor la o situație dată.
joi, 10 iulie 2014
Din istoria elvețienilor (ARGHEZI)
<
Elvețienii, urmașii bravilor helveți*, au întrebuințat arcurile și apoi arbaleta** și pușca mai târziu, cu o supremă abilitate. Dovadă acel Wilhelm Tell***, de pe timbrul poștaș federal****, care, pus în împrejurarea de-a străpunge viața candidă a fiului său, hotărât ca țintă, a fost în stare să nu-i tremure mîna, să nu i se răsucească sufletul prea mult, și a ochit precis în mărul de pe creștetul bălai al copilului, încremenit și el bărbătește, cu voință, dinaintea fulgerului săgeții. Învățător, jurist sau muncitor cu brațele, și astăzi urmașul eroului Republicii din Alpi*****, dintre lacuri, e un țintaș fără pereche, îndatorat să tragă cîteva focuri militare, o dată pe săptămînă******, într-un punct calculat.
Prin urmare, nu mai încape îndoială: poporul helvet, cel mai meritoriu fabricant de șvaițer*******, ceasornicărie și ciocolată, execelent de fructe și de vaci, minunat lăptar și conștiincios în putineie cu untul, este și cel mai bun ochitor. În războaiele vechi el a dat cumplit romanilor de furcă********. Numai muntele înghețat și întărîtarea lui împietrită, nelenevită de lenea mediterană********* după carnea caldă și cu adîncimi înfiorate a femeii, l-au scăpat de soarta punilor**********, a căror ultimă apărare glorioasă în valurile mării latine, a fost ridicată pe corăbii cu funia pînzelor împletită din cosițele dăruite luptătorilor de curtizane și fecioare***********.
Dar helveții au avut întotdeauna un suflet tot atît de dulce față de puterea stîncoasă a trupului, pe cît li-s lacurile și azurul din ele și din ceruri, față de piscuri și ghețare. Cu un cîntec vigoarea și răbdarea lor se farmecă numaidecît, ca șerpii cu descîntece monosilabice tărăgănate. Doina Vacilor are asupra energiilor helvetice efectul unei retezări a vinelor în baia caldă. Cînd urechea Tellilor moderni e izbită de cîntecul ciobanilor de tauri din pășunile abrupte ale patriei, ochiul lor albastru tresare, apune și plînge. În armatele lui Bonaparte************, Doina Vacilor era interzisă de a fi cîntată, subt pedeapsă de moarte; căci soldații mercenari din Apppenzel************* și Winterhur**************dezertau cu sutele cînd în șuierul înnăbușit al unui camarad care-și curăța pușcade zgură, se amesteca șoapta Alpilor și ecoul clopotului de păscut.
Cunoșteam această sensibilitate de țiteră a sufletului elvețian. (...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Doina Vacilor: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 167.
NOTE M.T.
*Helveți = Înaintași celtici din antichitate ai elvețienilor. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Helve%C8%9Bi)
** Arbaletă = Armă medievală, asemănătoare arcului. (http://www.bzi.ro/top-10-cele-mai-distrugatoare-arme-medievale-134919)
*** Wilhelm Tell = Erou legendar elvețian, luptător împotriva dominației Habsburgilor austrieci la sfârșitul secolului XIII și începutul secolului XIV. (http://history-switzerland.geschichte-schweiz.ch/william-tell-switzerland-hero.html)
**** Elveția este o republică federală cantonală conform Constituției din 1848, tradiția federală începînd în anul 1291.(http://swiss-government-politics.all-about-switzerland.info/swiss-history-traditions.html)
***** 60% din teritoriul Elveției se află în Munții Alpi, cu 17 vârfuri de peste 4000 m. (http://geography-landscapes.all-about-switzerland.info/index.html)
****** Elveția, deși este un stat a cărui neutralitate a fost recunoscută în 1815 de marile puteri europene învingătoare ale împăratului francez Napoleon I, impune rezerviștilor o pregătire militară periodică. (http://history-switzerland.geschichte-schweiz.ch/switzerland-neutrality-world-war-ii.html)
******* Șvaițer = Varietate de brînză fină, cu gust dulceag, asemănătoare cu caşcavalul, prezentînd goluri mari în masa ei - Din germ. Schweizer[käse]. (http://www.webdex.ro/online/dictionar/%C5%9Fvai%C5%A3er)
******** Helveții au fost supuși de comandantul roman Iulius Cezar în anul 58 î. H. (http://swiss-government-politics.all-about-switzerland.info/swiss-history-traditions.html)
********* Trăsătură a popoarelor de pe litoralul Mării Mediterane.
********** Puni = Denumirea dată de romani locuitorilor portului nord-african Cartagina, marii lor rivali în lupta pentru hegemonie în Mediterana Occidentală.
*********** Cartagina a fost învinsă de Roma în trei războaie terestre și navale (264-241 î.H.; 218-201 î.H.; 149-146 î.H.), ultimul sfârșindu-se cu cucerirea și distrugerea sa.
************ Napoleon Bonaparte = Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804) și împărat al Franței (1804-1814; 1815) și-a impus dominația asupra cantoanelor elvețiene prin Actul de mediere din 1802, pînă la Conferința de pace de la Viena din 1815. (http://history-switzerland.geschichte-schweiz.ch/swiss-revolution-helvetic-republic-1798.html)
************* Apppenzel = Nume comun a două cantoane elvețiene de limbă germană, Ausserrhoden și Innerrhoden, al doilea având capitala la Appenzel. (http://swiss-government-politics.all-about-switzerland.info/swiss-federal-states-cantons.html)
************** Winterhur = Oraș în cantonul de limbă germană Zurich.
Elvețienii, urmașii bravilor helveți*, au întrebuințat arcurile și apoi arbaleta** și pușca mai târziu, cu o supremă abilitate. Dovadă acel Wilhelm Tell***, de pe timbrul poștaș federal****, care, pus în împrejurarea de-a străpunge viața candidă a fiului său, hotărât ca țintă, a fost în stare să nu-i tremure mîna, să nu i se răsucească sufletul prea mult, și a ochit precis în mărul de pe creștetul bălai al copilului, încremenit și el bărbătește, cu voință, dinaintea fulgerului săgeții. Învățător, jurist sau muncitor cu brațele, și astăzi urmașul eroului Republicii din Alpi*****, dintre lacuri, e un țintaș fără pereche, îndatorat să tragă cîteva focuri militare, o dată pe săptămînă******, într-un punct calculat.
Prin urmare, nu mai încape îndoială: poporul helvet, cel mai meritoriu fabricant de șvaițer*******, ceasornicărie și ciocolată, execelent de fructe și de vaci, minunat lăptar și conștiincios în putineie cu untul, este și cel mai bun ochitor. În războaiele vechi el a dat cumplit romanilor de furcă********. Numai muntele înghețat și întărîtarea lui împietrită, nelenevită de lenea mediterană********* după carnea caldă și cu adîncimi înfiorate a femeii, l-au scăpat de soarta punilor**********, a căror ultimă apărare glorioasă în valurile mării latine, a fost ridicată pe corăbii cu funia pînzelor împletită din cosițele dăruite luptătorilor de curtizane și fecioare***********.
Dar helveții au avut întotdeauna un suflet tot atît de dulce față de puterea stîncoasă a trupului, pe cît li-s lacurile și azurul din ele și din ceruri, față de piscuri și ghețare. Cu un cîntec vigoarea și răbdarea lor se farmecă numaidecît, ca șerpii cu descîntece monosilabice tărăgănate. Doina Vacilor are asupra energiilor helvetice efectul unei retezări a vinelor în baia caldă. Cînd urechea Tellilor moderni e izbită de cîntecul ciobanilor de tauri din pășunile abrupte ale patriei, ochiul lor albastru tresare, apune și plînge. În armatele lui Bonaparte************, Doina Vacilor era interzisă de a fi cîntată, subt pedeapsă de moarte; căci soldații mercenari din Apppenzel************* și Winterhur**************dezertau cu sutele cînd în șuierul înnăbușit al unui camarad care-și curăța pușcade zgură, se amesteca șoapta Alpilor și ecoul clopotului de păscut.
Cunoșteam această sensibilitate de țiteră a sufletului elvețian. (...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, Doina Vacilor: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 167.
NOTE M.T.
*Helveți = Înaintași celtici din antichitate ai elvețienilor. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Helve%C8%9Bi)
** Arbaletă = Armă medievală, asemănătoare arcului. (http://www.bzi.ro/top-10-cele-mai-distrugatoare-arme-medievale-134919)
*** Wilhelm Tell = Erou legendar elvețian, luptător împotriva dominației Habsburgilor austrieci la sfârșitul secolului XIII și începutul secolului XIV. (http://history-switzerland.geschichte-schweiz.ch/william-tell-switzerland-hero.html)
**** Elveția este o republică federală cantonală conform Constituției din 1848, tradiția federală începînd în anul 1291.(http://swiss-government-politics.all-about-switzerland.info/swiss-history-traditions.html)
***** 60% din teritoriul Elveției se află în Munții Alpi, cu 17 vârfuri de peste 4000 m. (http://geography-landscapes.all-about-switzerland.info/index.html)
****** Elveția, deși este un stat a cărui neutralitate a fost recunoscută în 1815 de marile puteri europene învingătoare ale împăratului francez Napoleon I, impune rezerviștilor o pregătire militară periodică. (http://history-switzerland.geschichte-schweiz.ch/switzerland-neutrality-world-war-ii.html)
******* Șvaițer = Varietate de brînză fină, cu gust dulceag, asemănătoare cu caşcavalul, prezentînd goluri mari în masa ei - Din germ. Schweizer[käse]. (http://www.webdex.ro/online/dictionar/%C5%9Fvai%C5%A3er)
******** Helveții au fost supuși de comandantul roman Iulius Cezar în anul 58 î. H. (http://swiss-government-politics.all-about-switzerland.info/swiss-history-traditions.html)
********* Trăsătură a popoarelor de pe litoralul Mării Mediterane.
********** Puni = Denumirea dată de romani locuitorilor portului nord-african Cartagina, marii lor rivali în lupta pentru hegemonie în Mediterana Occidentală.
*********** Cartagina a fost învinsă de Roma în trei războaie terestre și navale (264-241 î.H.; 218-201 î.H.; 149-146 î.H.), ultimul sfârșindu-se cu cucerirea și distrugerea sa.
************ Napoleon Bonaparte = Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804) și împărat al Franței (1804-1814; 1815) și-a impus dominația asupra cantoanelor elvețiene prin Actul de mediere din 1802, pînă la Conferința de pace de la Viena din 1815. (http://history-switzerland.geschichte-schweiz.ch/swiss-revolution-helvetic-republic-1798.html)
************* Apppenzel = Nume comun a două cantoane elvețiene de limbă germană, Ausserrhoden și Innerrhoden, al doilea având capitala la Appenzel. (http://swiss-government-politics.all-about-switzerland.info/swiss-federal-states-cantons.html)
************** Winterhur = Oraș în cantonul de limbă germană Zurich.
miercuri, 9 iulie 2014
Secretar de ministru în România interbelică (ARGHEZI)
<
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.
Devenisem în tinerețe secretarul de încredere al unui ministru. Eram destul de inteligent, elastic și activ și mă pricepeam să scap insensibil pe patron de relațiile inutile. Numesc relații inutile toate aceel contacte și încercări de care niciun om de guvern nu este scutit, interpretate la rubrica intereselor noastre politice cu o cifră de neant. Zic intereselor noastre, pentru că activitatea mi se identificase cu necesitățile marelui bărbat, pe care îl serveam, și în inima mea vibrau, ca într-o centrală cu numere infinite, toate soneriile partidului respectiv.
Buna mea creștere constituie un tampon între plictiselile, cîteodată violent erupte, ale ministrului și vizitatorul eliminat. Învățasem prudența de a îndulci, în ceea ce privea pe solicitator, rigorile provizorii. Mi s-au întîmplat să fiu brusc delegat să caut pe un cetățean, care, după hotărîrea momentană a ministrului, trebuia înlăturat cu doi ani mai înainte, și de mai multe ori patronul s-a văzut întemeiat să mulțumească succeselor mele de tact. După observații la sursă, politica nu consistă în a emite și a respecta idei, principii și programe, ci în a cultiva un echilibru. Uneori cel din urmă dintre proști se transformă, în mîinile bărbatului politic, în calitate concretă.
Așa de pildă, la fereastra ministerelor gravitează pîlcuri de sateliți, de-o formație, într-altfel inexplicabilă, tineri precoci, personalități de berărie, similirevoluționari, intelectuali. Să nu-i supărărm niciodată! Politica păstrează oamenii de tot calibrul, ca bunul gospodar cuiele ruginite și sfoara. În politică există meșteșugul bucătarului de a întrebuința pentru o trufanda recentă rămășițele și curățiturile de pe zgîrciuri și unelte, și numai în dependințele teatrului se mai văd personagiile stranii și complicate din subsolul cîrmuitorului de oameni. Insul, asemănător cîinelui pribeag, evoluează, prin labirintul Statului, cu chelie și chică de jurîmprejur, și cu ghiozdan, alături de tinerețea guturală și sclipitoare, sosită din Paris. Costumul de import, cu umerii perpendiculari pe guler și de trei ori mai lați decît șoldul, încheiat în triunghi, ca un zmeu, stă de vorbă cu pantalonul fără nasturi, cu blana jerpelită, cu pardesiul bolnav, schimbînd opinii, impresii și fumuri de țigare.
De altfel, panașul țigării este emblematic și ține de psihologie. Un solicitator care vine să ceară parale pentru o lucrare politică, socială, națională, de cea mai mare însemnătate, apare încălțat într-o copită scîlcie nămoloasă și își golește accelerat nasul sau tamponează laptele ochilor, covăsit în colțuri, cu o batistă de contraste, cocoloșită ghem, ca un sfert de ziar. Dacă aprinde o țigare, luată de la un vecin, în anticamera ministrului, populată cu provincie și capitală, el arborează un prestigiu compatibil cu conștiința de sineș integrală, și pe făptura lui insignifiantă și orgolioasă lipește un afiș, un prospect, o declarație de superioare egalități. Pe mine, care nu am fumat niciodată, acest fum ieftin și al solicitatorilor conștienți și valoroși m-a sufocat, însă am surîs întotdeauna, ca și cum păstram exclusiv plăcerea, pentru mine, de a fuma din nou și colectiv vapoarea de nicotină trecută prin gîtlejul lor puturos. Mai mult, vizitatorilor noștri le distribuiam cadouri indirecte, cutii de chibrituri, presărate, în dezordine printre hîrtii pe biurouri. Ei aprindeau, șterpelind cîte o cutie. Astfel, în buzunarul audienților noștri, noi introduceam un obiect care nu le aparținea, plătit de noi, căpătînd, în baza rezervei mintale și a speculațiunii asupra lucrului în sine, noțiunea compensativă că dacă nu vom izbuti să-i satisfacem - regulă aproape generală - le-am dat în schimb ceva, un motiv, o cutie de chibrituri nu mai multe. Unii solicitatori ne vizitau, cu asiduitate și fără să dezarmeze, cîte nouăzeci de zile în șir, luîndu-ne, prin urmare, cîte nouăzeci de cutii de chibrirturi, cel puțin. Față de aceștia regretul nostru nu mai putea să funcționeze: cererea lor rămînea satisfăcută mental, pentru noi, printr-o echivalență, măcar în număr dacă nu în volum.
Dar miniștri sînt uneori abuzivi. Politețea mea îl îndreptățise pe al meu să-mi impuie servicii neconforme. Le-am executat totuș cu aceeași neutralitate și decență cu care îl obișnuisem în chestiunile de Stat. (...) Drept vorbind, omul politic și secretarii acționează complect, ca o mașină de cusut, și în vreme ce acul fin parcurge muselina nouă, cureaua și angrenajul sînt năclăite de unsoare: una fără alta nu poate să meargă.
(...)
>
SURSA
Tudor Arghezi, <<Domnule ministru!...>>: Tudor Arhezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 62-64.
marți, 8 iulie 2014
Burghez arivist versus muncitori socialiști în România interbelică (PAPADAT BENGESCU 1935)
< (...) Îi mulțumise încă o dată că l-a ajutat să-și recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>
SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.
* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>
SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.
* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)