Bibliografie folclorică românească

Un obicei străvechi: strigarea peste sat, „Folclor literar”, I, Timișoara, 1967.

Amzulescu Al. I., Balada familială, Ed. Academiei RSR, 1983.

Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979.

Bîrlea Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva, București, 1981.

Brăiloiu C., Sur une ballade roumaine (Mioritza), Kundig, Geneve, 1946 (trad, rom. „Elogiu folclorului românesc, EPL, București, 1969).

Brăiloiu C., „Ale mortului” din Gorj, Despre bocetul de la Drăguș, Bocete din Oaș, „Opere - Oeuvres”, V, Ed. Muzical, București, 1981.

Bremond Claude, Logica povestirii, Univers, București, 1981.

Caracostea Dimitrie, Un examen de conștiință literară, „Drum drept”, X, 1915, nr. 46.

Caracostea Dimitrie, Lenore. O problemă de literatură comparată și folclor (1929); „Poezia tradițională română”, Vol. I, EPL, București, 1969, p. 311-415.

Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și Literatura Română”, XXXII, 1983.

Densusianu Ovid, Flori alese din cîntecele poporului, 1920.

Eretescu C., Fața albă și-a spălat, „REF”, tom 19, nr. 1, 1974.

Fochi Adrian, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului XIX. Răspunsurile la chestionarele lui N. Densusinau, Minerva, Bucurști, 1976.

Fochi Adrian, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.

Fochi Adraian, Una din universalele necunoscute ale folclorului românesc, „REF”, tom 29, nr. 2, 1984.

Marian Fl., Înmormântarea la români, 1892.

Mușlea Ion & Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Minerva, București, 1970.

Mușlea Ion, Le mort-mariage, une particularite du folklore balkanique (1925), „Cercetări etnografice și de folclor, II, Minerva, București, 1972, 

Neagu Fănuș, În văpaia lunii, pref. N. Balotă, notă biobliografică C. Popescu, Minerva/BPT, București, 1971.

Oprișan I., Folclor din Moldova de Jos, „Folcor din Moldova”, II, EPL, 1969.

Papahagi Tache, Paralele folclorice, ed. II, Minerva, București, 1970.

Pop Mihai , Obiceiuri tradiționale românești, ICED, București, 1976.

Popa Marian, Viscolul și carnavalul, Eminescu, București, 1980.

Popa Marian, Competență și performanță, Cartea Românească, București, 1983.

Popescu Dumitru R., Leul albastru, pref. și tabel cron. de C. Ungureanu, Minerva/BPT, 1981.

Popescu Dumitru R., Galaxia Grama, Cartea Românească, București, 1984.

Propp V. I.,  Morfologia basmului, Univers, București, 1970.

Roznovanu Mirela, Dumitru Radu Popescu, Albatros, București, 1981.

Sandu-Timoc Cristea, Ursitoarea, „Cîntece bătrînești și doine”, EPL, București, 1967

Sorescu M., Teoria sferelor de influență, Eminescu, București, 1969.

Stănescu C., Pref. la Ion Gheorghe, Proba logosului, Minerva/BPT, București, 1979.

Taloș Ion, Meșterul Manole, Minerva, București, 1973.

Vrabie Gheorghe, Voica sau călătoria fratelui mort, „Balada populară română”, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 108-143.

Zumthor Paul, Text și textură. Interpretarea poeziei medievale, „Poetică și stilistică. orientări moderne”, Univers, București, 1972.

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)

Legenda lui Roman și Vlahata

 (134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului)  sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o  parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă  formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)

(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele”  asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)

(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens.  În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)

Atlas folcloric

 (33-34) (...) Atlasul. Nu a lipsit un interes istoric în ceea ce privește atlasul folcloric, manifestat timpuriu. Arhivele noastre s-au îmbogățit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecții utilizate pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată, ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare a științei și de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte perspective. Nici măcar cercetările de teren din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice și, în consecință, atlasului. Institutul de studii etnologice și dialectale, după ce și-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecția națională de folclor, la drept vorbind operă de recuperare, iar secțiile specializate din țară, înființate nu de mult (Timișoara, Craiova, Baia Mare, Iași) au mereu aceleași preocupări colecționare. Experiența din alte domenii a pus în evidență faptul că întocmirea unui atlas pretinde o anumită strategie a cercetării, care începe și nu se sfîrșește cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecțiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densusianu, Arhiva fonogramică) recuperabile, totuși din motive arătate, pentru dialectologia folclorică.

Este regretabil că ne lipsește experiența practică a unui atlas folcloric. De aceea, o discuție în detaliu mi se pare prematură. cel mult, pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei:

Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei  folclorice, propunem două tipuri de criterii: criterii-cadru și criterii-specifice. Prin  criterii-cadru înțelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice și sociale care permit dezvoltarea unitară în timp și spațiu a culturii. În limbajul lingviștilor, acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic și psihologic (conștiința vorbitorilor). Cu ajutorul acestora, poate fi pusă în evidență forța de expansiune a elementelor de cultură, precum și funcția lor uniformizatoare. Pentru dialectologia lingvistică ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii-specifice înțelegem fenomenele variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilor-cadru prin tendința centrifugală de individualizare stilistică a creațiilor în timp și spațiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice , celelalte permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii  și de la dialecte la subdialecte și graiuri. Prin criteriile-specifice, dialectologia folclorică se întîlnește cu tipologia folclorică (sînt autori care le și confundă), iar atlasul reprezintă o modalitate de clasificare a creației orale, pe lîngă cea de valorizare.

Luate împreună, criteriile-cadru și criteriile-specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate și numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existența lui în unitate și în varietate (tipologică și zonală) s-a scris în repetate rînduri. În special, au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comișel) și coregrafii (A. Bucșan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere, fenomene artistice se dezvoltă paralel și în corelație cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingviști pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existența unor dialecte folclorice. Deocamdată, rămînem la nivelul ipotezelor, nefăcîndu-se nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, faza esențială în munca de elaborare a atlasului. (...)

(39) (...) Iată și exemple de aplicare limittaivă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete:
„Frunzî verdi baraboi
ni-o făcut maica pi doi
ț-o umplut țările cu noi.
Frunzdileana lozioari,
s-o pornit maica prin țarî
sî ni stringî grămăzioari.
Grămăzioarî nu ni-o strîns,
numai mi-o pornit la plîns.
Astî varî n-o fost varî
ș-o fost om potop șț-o parî
și ni-o ars la inimioarî”.

Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulație pe teritoriul nord-dunărean:

„Frunză verde lozioară,

La Focșani între hotară

Este un nuc cu frunza rară.

Se strîng cucii toți din țară

Și cîntă de se omoară...”

Exemplele fac parte dintr-o familie de variante aparținînd liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică, ele sînt interesante și ca ilustrări ale convergenței și divergenței stilistice. Ultimul segment, de circulației modlo-munteană, apar mai unitar ca structură, iar în privința lexicului se apropie de limba literară. (...) 

(44) (...) Cît privește cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula atlas folcloric, nu dicționar ori album, cum s-a mai propus, iar disciplina cer îl elaborează să se numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile și pentru eventualele și necesarele corelări cu discipline și sectoare înrudite ale cercetării: dialectologie lingvistică, Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale și folclorice ale literaturii scrise.

Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este bogată: fonetice, lexicale, morfologice, fonologice (48), istorice (49) și pentru diminutive (50). Interesează două categorii: atlase folclorice analitice și atlase folclorice sintetice, în această fază incipientă a dialectologiei folclorice. Ca să ne folosim de informația ui Romulus Vulcănescu, atlasul, indiferent de conținutul tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare (51). Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eșantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic și coerent, astfel încît să permită oricînd jocul gîndirii și al cunoașterii, de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe zone, pe țări și pe dialecte. La un alt nivel de abstractizare se poate realiza un atlas folcloric general, fiind corelate fapte caracteristice din toate ramurile artelor populare, ca, la nivelul țării, să putem vorbi de un model românesc. Cît privește „elaborarea unei opere etnografice de tipul AER, se poate trec gradat  de la ancheta generalizată pe țară asupra elementelor și aspectelor civilizației și culturii populare, efectuată prin concursul științelor etnologice particulare, la un sistem corelat de modele culturale analitico-descriptive  și stilistico-matematice, relevate de ancheta interdisciplinară, care să acopere nevoile unei imagini complexe și viziuni unitare despre viață și lume a poporului român” (52).

Comentariu la „Ținutul Vrancei” (1930, 1969) de etnograful Ion Diaconu (1903-1984)

 (36) (...) Ion Diaconu a corelat criteriul genetic cu cel estetic, urmărind, cum singur spune, „vîna pastorală” (33), ceea ce l-a condus firesc pe urmele Mioriței. El descoperă balada la diferite categorii de depozitari și susține, în baza unei terorii proprii despre dinamica folclorică (34), originea străveche (româna comună), păstorească și vrînceană a motivului. Avem însă dreptul să  selectăm pentru atlas o anumită variantă și, în baza ei, să formulăm o concluzie definitivă? În caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului Ținutului Vrancei trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman, la concepția creștină a ispășirii prin iertare și faptă”? Fie și așa. Dar nu avem nici o siguranță că motivul inițial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. În al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit tacit cu altul tipologic, dat fiind că, în vechime, motivul mioritic circula sub formă lirice (bocet, colind) și ritualistice. Dacă selectăm o variantă literaturizată tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi. Nu și cel etnografic, în speță păstoresc, pentru că textul reprezintă experiența estetică a întregului etnic.

Redactarea lucrării științifice (ȘINCAI 1985)

Ana Șincai, Din metodologia întocmirii lucrărilor științifice, Biblioteca Centrală pedagogică/Biblioteca pedagogică II, București, 1985, 77 p.

(9) APARATUL ȘTIINȚIFIC al lucrărilor de autor. Elemente redacționale. Sinteză documentară.
(9) 1. Aparatul științific. Definiție
(9) 1.1.Terminologie
(10) 1.2. Componență
(12) 2. Notele la textul principal
(13) 2.1. Categorii
(15) 2.2.Referințe bibliografice privind
(17) 2.2.1. o publicație ca un tot
(18) 2.2.2. o contribuție cuprinsă într-o carte sau în altă publicație separată
(20) 2.2.3. un articol sau o contribuție cuprinsă într-un periodic sau într-o publicație în serie
(21) 2.2.4. Ordonarea, abrevierea, punctuația și alte precizări legate de redactarea elementelor referinței bibliografice
(25) 2.2.5. Indicative uzuale în prescurtarea referințelor bibliografice
(29) 2.2.6. Numerotația notelor în text
(31) 3. Abrevieri curente folosite în lucrări și referințe bibliografice în limba română
(31) 3.1. Cuvinte tipice românești
(35) 3.2. Cuvinte latine
(37) Bibliografie
(39) HUMBLET, JEAN-E. Pregătirea și redactarea unei lucrări științifice. Referat de A. Ș.
(50) NADOLSKI, DIETER 7 MILCIN, ARKADI E. Pregătirea auxiliarelor de lectură. Referat de M. GHițescu
(68) GHID pentru redactarea articolelor științifice destinate publicării. Document UNESCO. Traducere de A. Ș.
(76) GHID pentru redactarea rezumatelor de autor destinate publicării. Document UNESCO. Traducere de A. Ș.

APARATUL ȘTIINȚIFIC al lucrărilor de autor. Elemente redacționale.
(9) 1. Lucrările științifice sînt însoțite de un ansamblu de elemente care completează textul de bază și care sînt cunoscute sub denumirile de aparat științific sau de aparat critic, bibliografic etc. Aceste elemente care preced, însoțesc și urmează textul, au scopul de a asigura înțelegerea cît mai clară a lucrării și valorificarea cu ușurință de către cititor a informațiilor cuprinse în ea.
1.1. Denumirea de aparat științific (1) sau de aparat al lucrării se întîlnește frecvent în literatura de specialitate, în practica editorială, în activitatea de documentare și informare științifică. Termenul „aparat” este luat aici în accepția largă de „instrument” (lat. „apparatus” înseamnă „instrument”, „pregătire”), de „ansamblu al mijloacelor care servesc pentru un anumit scop” (2), de „totalitate a mijloacelor de investigație științifică folosite într-o cercetare” (3).
Aparatul critic este definit ca „totalitatea notelor și comentariilor care însoțesc o ediție critică” (4) sau „trimiterile și referințele unei lucrări științifice” (5), (...).
(1) Terminologie folosită în HCM 632/1957.
(2) Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 43.
(3) Mic dicționar enciclopedic, ed. a II a revăzută și adăugită, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 48.
(4) Dicționar explicativ al limbii române, loc. cit.
(5) Mic dicționar enciclopedic, loc. cit.

„Mlădițe dobrogene” („TOMIS” 1984)

 O. Dunăreanu, Mlădițe dobrogene, „Tomis”, Constanța, 1984

Cenaclul elevilor și șoimilor patriei, îndrumat cu dăruire și pricepere de poetul Petru Vălureanu, și-a înscris în palmares în ultima lună o paletă bogată de manifestări. De la obișnuitele ședințe de lucru de duminică dimineața în cadrul cărora au citit Amelia Doiciu, Cristian Munteanu și Adriana Andronic în șezătorile literare omagiale („Laudă muncii, tinereții și primăverii”) s-a ajuns la organizarea unor instructive dialoguri de lucru cu poetele Ileana Jean și V. Stănei. Invitat de Șc. gen. nr. 28, cenaclul a realizat un moment emoționant, de mare frumusețe artistică - „Omagiu lui Nichita Stănescu”. Fructuosul schimb de experiență întreprins la cenaclul „Tinere condeie” al Șc. gen. nr. 11, condus de prof. M. Chiotoroiu, a încununat reușita acestor manifestări.  Este de remarcat și contribuția substanțială adusă la desfășurarea ședințelor de grupul muzical folk „Hyperion”, îndrumat de prof. Gabriela Sauciuc. Buletinul „Mlădițe dobrogene”, editat de Consiliul Județean al Pionierilor și Șoimilor Patriei și Secția pentru Copii și Tineret a Bibliotecii Județene, publică trimestrial versurile și lucrările de artă plastică ale membrilor cenaclului. Semnalăm în ultimul număr poemele lui Traian Rus, o speranță a cenaclului.

„Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII...” (CEAUȘESCU 1984)

 Nicolae Ceaușescu, Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII și activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990 și, în perspectivă, până în anul 2000, a României, Editura Politică, Buucrești, 1984, noiembrie 1984

8 Bilanțul îndeplinirii hotărârilor Congresului XII și Conferinței Naționale ale partidului

16 Direcțiile de dezvoltare economico-sociale în cincinalul 1986-1990

33 Orientările de perspectivă privind dezvoltarea economico-socială a României până în anul 2000

41 Perfecționarea activității statului și organelor sale, a întregului sistem de conducere democratică a vieții economice și sociale

50 Creșterea rolului conducător al partidului în societate în organizarea și desfășurarea întregii opere de construcție socialistă

56 Activitatea politico-ideologică de ridicare a conștiinței socialiste și formare a omului nou

72 Situația internațională, politica externă a partidului și statului nostru

„Drumurile lui Ion Neculce” (SMÂNTÂNESCU 1984)

 Dan Smântânescu, Drumurile lui Ion Neculce, Sport-Turism, București, 282 p.

5 Înainte vorovire

7 I.La porțile vieții

11 II.Amarnice vremuri

24 III.Săvârșirea grămăticului Enache și înscăunarea Brâncoveanului

44 IV.Intrigi și răzbunări

63 V.Se-nfiripă dragoste nevinovată

72 VI.Zguduitoarea poveste

91 VII.Săvârșirea lui Constantin Cantemir și înscăunarea lui Dumitrașcu Cantemir

128 VIII.Nuntire domnească

146 IX.Domnie nouă

161 X.Din jupâniță, doamnă

174 XI.La Țarigrad

193 XII.Pribegirea 

212 XIII.Înfrângerea lui Carol XII și a lui Mazeppa

221 XIV.Alte orânduiri

231 XV.Schimbări noi, furtuni noi

257 XVI.Ultima luptă a șvedului

264 XVII.Desprinderi dureroase

269 XVIII.Pământul patriei

277 XIX.Viața trece în file

280 Cea din urmă vorovire

Dan Smântânescu (1909 București - 2000 București) a fost publicist, traducător și istoric literar. https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/

Cartea este un roman istoric având ca subiect biografia lui Ion Neculce (1672 Prigoreni/Iași - 1745 Târgu Frumos/Iași). El este considerat de istoriografia română ca al treilea mare cronicar moldovean după Grigore Ureche (1590-1647) și Miron Costin (1633-1691) a căror operă, Letopisețul Țării Moldovei, a continuat-o.

Despre stilul literar al romanului, autorul mărturisește în ultimul capitol, care este de fapt o foarte scurtă postfață: „(...) Am păstrat - uneori - aidoma acelor voroave care prin strălucirea și mireasma lor cronicărească  încânta-vor veacuri de-a rândul plecați ochii ai cetitorilor și, smerit, rogu-te a nu-mi căuta într-aceasta pricină, căci prea au fost frumoase și inima mea înduioșată nu le-a putut îndepărta de inima dumitale. (...)”

Viața personală și publică a cronicarului este prezentată în contextul politic intern și extern al Moldovei. Succesiunea domnilor pe tronul de la Iași este legată de relații Moldovei cu Valahia și de relațiilor ambelor țări cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, a cărui decădere a început după eșecul asediului Vienei în 1683. Acțiunea romanului este străbătută de aventuri și povești triste de dragoste, cu participarea personajelor secundare fictive. Apărută în timpul regimului comunist, cartea nu este lipsită de accentul ideologic inerent, poporul revenind periodic ca o victimă a domnilor și boierilor.

Ion Neculce s-a născut pe moșia Prigoreni. azi Ion Neculce, a tatălui său, vistiernicul Enache Neculce, și a mamei sale, Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino.

După moartea vistiernicului în luptă cu polonezii, soția sa, împreună cu copiii Ion, Maria și Sanda, s-au refugiat la București, unde domnea Șerban Cantacuzino (1678-1688).

Debutul în politică al tânărului Neculce a avut loc în 1693, când a dus o scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu, domn al Valahiei (1688-1714), către Constantin Cantemir, domnul Moldovei (1685-1693). Dar solul ajunge la Iași după moartea lui C. Cantemir și scrisoarea ajunge la fiul acestuia, Dimitrie, care va fi ales domn de boieri, dar nu va fi confirmat de Poartă, fiind înlocuit cu Constantin Duca (1693-1695).

Duca îl numește postelnic (șambelan) pe Neculce și-l include în solia care va aduce la Iași, în 1694, pe Maria, fiica lui Brâncoveanu, pentru căsătoria cu domnul Moldovei.

Dar Duca este mazilit de Poartă și înlocuit cu Antioh Cantemir (1695-1700), fratele mai mare al lui D. Cantemir, care îl numește succesiv pe Neculce vătaf  de aprozi, vel agă (șeful poliției) și vel spătar (purtătorul spadei domnului). Cu rangul de vel agă, Neculce se căsătorește cu Maria, fiica hatmanului (șeful armatei) Bogdan Lupu, cumnatul domnului. Cei doi vor avea o fată, Maria, și un băiat,Ilie.

Când A. Cantemir a fost mazilit din a doua domnie (1705-1707), vel spătarul Neculce a fost unul din cei doi caimacami ai Moldovei până la sosirea noului domn, Mihai Racoviță (1707-1709).

Dar în această a doua domnie a lui Racoviță, Neculce a fost nevoit să se refugieze în Polonia pentru a scăpa de pedeapsa capitală care i-a vizat pe mulți adversari ai voievodului. Ulterior a reușit să se împace cu Racoviță și a revenit în Moldova, unde a fost numit ca staroste al Cernăuțiului.

În planul politicii externe, situația europeană se complică prin ascensiunea Rusiei țariste în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), intrat în Marele Război al Nordului (1700-1721) cu Suedia regelui Carol XII (1697-1718), aliat cu răsculatul hatman cazac Ivan Mazeppa (1687-1709), părintele independenței Ucrainei față de Rusia. Dar aliații pierd în 1709 bătălia de la Poltava în fața lui Petru, iar Mazeppa a murit la scurt timp, fiind înmomântat la Galați, în timp ce Carol XII s-a refugiat în raiaua Bender (Tighina). 

Dar în anul următor, regele suedez reușește să-l convingă pe sultanul Ahmed III (1703-1730) să declanșeze războiul cu Rusia. În acest context, Cantemir este numit domn al Moldovei și îl numește hatman pe Neculce. Domnul încheie în aprilie 1711 o alianță secretă cu Petru, dar aliații sunt înfrânți în iulie de marele vizir la Stănilești. Cantemir este nevoit să se refugieze în Rusia, împreună cu boierii și slujitorii credincioși, aceștia fiind așezați la Harkov.

Dar, treptat, apropiații lui Cantemir încep să-l părăsească deoarece fuseseră nevoiți să-și lase familiile în Moldova. Neculce a plecat și el în 1713 în Polonia, dar a trebuit să aștepte până în 1720 până a obținut iertarea de la Poartă. A obținut de la Mihai Racoviță, aflat la a treia domnie (1716-1726), moșiile care îi fuseseră uzurpate de alți boieri.

Domnul Grigore II Ghica (1726-1733) l-a numit mare vornic al Țării de Sus.

Rămas singur după decesul soției în 1738, Neculce decide în 1743 să ducă mai departe Letopisețul Țării Moldovei. După cum mărturisește în cronică, pentru perioada de la domnia lui Eustratie Dabija (1661-1665) până la Gheorghe Duca (1665-1666; 1668-1672; 1674-1678) a folosit „izvoade ce am aflat la unii și alții din auzitele celor bătrâni boieri”, iar până la Constantin Mavrocordat (1743) „am scris singur dintru a mea știință, cât s-au tâmplat în viața mea.”

A decedat în 1745.

Romanul este marcat, în mod inerent, de diverse inexactități istorice, unele poate chiar intenționate.

Băncile (SIMON 1984)

 Claude Simon, Băncile, trad. C. Atudosei (Paris 1984), Humanitas / Economie - Reper - 10, București, 1993, 168 p.

5 Introducere

Partea Întâi: Istoria băncii

I. De la începuturi până în secolul XVIII: geneza lentă a băncilor
1. Banca a existat înaintea monedei?
2. Adevărata naștere a băncilor în Grecia și la Roma
3. Evul Mediu. Începuturile specializării bancare
4. Timpurile moderne (secolele XVI-XVIII): dezvoltarea piețelor financiare și apariția bancnotei

II. Secolele XIX și XX: dezvoltarea băncilor și a tutelei statului
1. Dezvoltarea aparatului bancar
2. Constituirea treptată a băncilor centrale
3. Instaurarea tutelei statului
Reglementarea în Franța
Noile tehnici de control

Partea a Doua: Sistemele bancare ale principalelor țări

I. Sistemul bancar britanic: succes și specializare
1. Factorii succesului
2. Specializarea bancară britanică

II. Sistemul bancar german: bănci universale „cu amănuntul” și „angro”
1. Rețele cooperatiste și populare
2. Băncile comerciale

III. Sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii: descentralizat și specializat
1. Cauzele istorice ale descentralizării
2. Concurența așa ziselor cvasibănci

IV. Sistemul bancar francez: hibrid, concentrat și mai apropiat de stat decât de întreprinderi 
1. Conlucrarea dintre bănci și stat
Reformele anilor 60
2. Formalismul juridic al sistemului bancar francez
Instituțiile financiare

Partea a Treia: Gestiunea bancară

I. Activitățile bancare
1. Intermedierea
Distribuirea creditelor
Colectarea resurselor
2. Gestiunea mijloacelor d epaltă
3. Serviciile
4. Activitatea interbancară și financiară

II. Criteriile gestiunii bancare
1. Rentabilitatea
Formarea produsului bancar net
Cheltuielile de exploatere
2. Riscurile
3. Restricțiile reglementare
Securitatea depunerilor
Aplicarea politicii monetare

Partea a Patra: Băncile și economia

I. Băncile și moneda
1. Încadrarea creditului
2. Acțiunea asupra dobânzilor

II. Distribuirea creditelor și politica industrială

III. Internaționalizarea băncilor franceze
1. Cauzele
2. Formele 
3. Consecințele

Partea a Cincea: Băncile viitorului

I. Mutațiile tehnologice: către moneda electronică
1. Noile tehnici
2. Consecințele
Spre o tarifare a serviciilor bancare?

II. Viitorul raporturilor dintre bănci și stat
1. Diferitele funcții ale statului față de bănci
Statul - responsabil a economiei naționale
Statul - client al băncilor
Statul acționar
Statul perceptor
Statul tutore
2. Privatizarea
3. Noua lege bancară
Noua definiție a profesiunii bancare
Modernizarea instituțiilor
Redefinirea raporturilor dintre bănci și utilizatori

III. Sistemul bancar de mâine
1. Spre o dezintermediere?
2. Spre o bancă - industrie de servicii rentabile?
3. Spre o bancă - serviciu public?

159 Concluzii

163 Bibliografie

coperta IV

De când există băncile? În ce constă activitatea unei bănci? Care este puterea băncilor? Dominația creditului le permite să influențeze orientările economice? Cum se exercită tutela statului asupra băncilor? Este ea eficace? Criza financiară internațională amenință băncile franceze? Moneda electronica va revoluționa rolul băncilor? În ce constă noua lege bancară? Ce schimbări pot fi așteptate?

Claude Simon, profesor universitar și expert în domeniul contabilității, este membru al consiliilor d e administrație al celor mai mari bănci franceze.