Sergiu Grossu, Sfânta mare nerușinare, „România Liberă”, București, 5 decembrie 1998
Cine mai ignoră,
astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva
sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă,
concomitent cu lupta împotriva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau
programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi
instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici,
urmărind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea
ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a
conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comitetului Central
care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalcitranţi faţă de politica sa
antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă,
susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.
Intoleranţa
religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimitat al patriarhului
Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica fraţilor noştri
greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 decembrie 1948. Şi dacă în
scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii
prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod
public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a
fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea
comunistă, regretul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din
decembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească
poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi,
care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin
compromis", viaţa liturgică.
Este suficient să
mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998
în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie
solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani
de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat,
ars de o justificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi
comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schimbat în
această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de
ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să
continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă
de Biserica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în
România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe
conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica
ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată
România? Cum se poate bucura Biserica ortodoxă şi cum se mai poate numi ea
„naţională", când e singura instituţie din România care sărbătoreşte ca pe
o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale
întregului popor român?"
Răspunsul îl
găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu:
cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au
dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor
scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi"
repudiate de Mântuitorul; ei, îndărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi
fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de
năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii
greco-catolice de către regimul comunist, cu binecuvântarea şi concursul
primului patriarh roşu, prieten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să
comemoreze „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române".
Să vedem, bazaţi
pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50
de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul
comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a
declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite
confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi
pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc
în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul
dureros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La
această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii religioase a
românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la ortodoxie, se înhamă noua
ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de
instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de
Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa,
fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul
Leningradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române
era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire
cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce
mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi
comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial
proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile
autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la
Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi".
începând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizantin,
acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.
Trec peste toate
abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub
controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor
greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase
episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi
şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o
singură turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala
din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 septembrie 1948.
Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27
septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea
ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea
fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un
delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice
la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au
refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au
făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.
La 1 octombrie
1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât
37 de preoţi care, sub supravegherea poliţiştilor prezenţi la această „adunare
istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii
catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi
furtuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dispară.
Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii
Populare Române atesta desfiinţarea definitivă a acestei Biserici martire, care
a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi
în întunericul temniţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi
arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul
Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu
şi Vasile Aftenie.
„Ceasul în care
Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim suferinţele pentru Biserica Sa"
- cum le scria Mgr Ioan Suciu credincioşilor greco-catolici, înainte de
arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă.
Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a
identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi
ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina,
într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să
vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de
„autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin
Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe,
s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest,
pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o
declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască
în România cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii
ortodoxe române".
Dacă atunci, sub
comunism, atitudinea intransigentă a patriarhatului român nu era decât reflexul
supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a
guvernului comunist (de altfel, adevăratul instigator al pretinsei
„autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această
„autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost
„fals şi rău" în activitatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de
„curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri,
recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai
sfântului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei
păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)? Comemorarea
împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române"
oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de
partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei,
cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi
apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al
ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa
spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor,
mândru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de
oblăduire comunistă.
Pe când
sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Ortodoxe Române, a
celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August
1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă
cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu)
„munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de
fostul dictator?
Cât de actuale mi
se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave
lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu
ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).
Noi aşteptăm ca
înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă
sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se
ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe
vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă
de rugăciune. Dar voi aţi
făcut din ea o peşteră de tâlhari!"
