„Viața Filialei” („TOMIS” 2000)

 O. D., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 2000, ianuarie

*

Evenimentul literar care a polarizat în jurul său - la jumătatea lunii decembrie a anului ce abia s-a încheiat - interesul membrilor Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor a fost cea de a V a ediție a colocviilor tomitane”, prezentată detaliat în paginile de început ale numărului de față. Participarea scriitorilor din Constanța, alături de numeroși invitați din țară, la dialogul despre postmodernism din cadrul simpozionului care s-a desfășurat cu acest prilej, la momentele acordării premiilor revistei „Tomis” și ale Filialei, la interesantele lansări de carte, cât și la întâlnirea cu profesorii și studenții Universității „Ovidius”, a dat manifestării amplitudine și un plus de încredere în valorile literare euxine, capabile de surprinzătoare și relevante performanțe. Colaborarea dintre revistă, Filială și Universitate a constituit o ocazie binemeritată pentru a ne convinge ce resurse intelectuale și creatoare imense are la la ora actuală Constanța, resurse care trebuie protejate, stimulate, respectate și puse în adevărata lor valoare prin promovarea unei strategii culturale și a unor programe cu rezonanță națională. „Colocviile” din cetatea Tomis au adus, pentru două zile, în atenția publică scriitorul român de la sfârșitul acestui secol, cu preocupările, împlinirile, dezamăgirile, gândurile și cărțile sale. Și tot această sărbătoare a spiritului a reliefat, mai concludent ca oricând, un fapt imposibil de ignorat și anume că într-o lume și o societate bulversată, luată cu asalt de agresivitatea veleitarilor de toate categoriile, de incertitudine și dezamăgire, lipsită de orizont, întinată de fanfaronadă, demagogia și păcălelile politicianiste - scriitorul rămâne făptura plină de candoare, luciditate și curaj, un luptător cu conștiința trează, vizionară, incomodă, în stare - dacă nu să salveze prin scrisul, soluțiile și ideile sale  această lume - cel puțin s-o facă mai bună, mai solidară, mai sinceră și suportabilă. Dar cine să-i asculte?! Mai ales aici, în provincie? Când oficialii noștri „aleși” să răspundă de destinele culturii, de soarta intelectualilor și scriitorilor celui de-al doilea mare oraș al țării, nu catadicsesc să onoreze cu prezența lor asemenea reuniuni?! Ei preferă să frecventeze, cu o asiduitate demnă de invidiat, fel de fel de întâlniri culturale de cartier, care nu-i solicită spiritual prea mult și care le aduc un capital electoral!

*

Constantin Novac, secretarul executiv al Filialei, a fost oaspetele colegilor noștri de la Focșani, la sărbătorirea unui deceniu de apariție a interesantei publicații lor literare - „Revista V”.

*

Nicolae Motoc a participat, în calitate de invitat al Cercului Ofițerilor din Constanța, la lansarea volumului de versuri „Singurătatea nu-mi aparține” (Editura „Dada”) semnat de Mircea Lungu, prilej cu care a evocat momentul debutului autorului în paginile revistei „Tomis” și și-a exprimat cu rigoare opiniile critice despre poemele cuprinse în această primă carte a mai tânărului nostru confrate.

*

Ovidiu Dunăreanu s-a întâlnit cu elevii Liceului din orașul Basarabi. În cadrul acestei șezători literare a fost prezentat noul volum de versuri „Doar mie mi-e frică” al tinerei poete Amelia Stănescu. Împreună cu criticul de artă dr. doina Păuleanu, scriitorul a vernisat la Galeriile „Amfora” din Constanța frumoasa expoziție de grafică de carte a ing. Cornelia Dinu, cadru didactic al liceului amintit.

*

La sediul Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmane din România a fost lansat volumul „Domnule copil” (Cocuk efendi) de Arthur Porumboiu, varianta în limba turcă fiind tradusă de Agi Amet Gemal și Bayar Abdurain Amet. Au fost prezenți, din partea Filialei, O. Dunăreanu și Yasar Memmemedin.

*

Florin Șlapac își înscrie în palmaresul său de traducător un nou titlu. Este vorba de „Ultimul împărat”, carte scrisă de Edward Behr, carte care a cunoscut un răsunător succes de librărie. Apărută de curând la Editura „Humanitas” în colecția „Spectacolul istoriei”, lucrarea este un document inedit despre ultimul împărat al Chinei - Pu Yi - convertit de comuniști într-un „om nou”. 

*

Universitatea „Ovidius” a organizat la sediul din noul campus o întâlnire cu profesorul și scriitorul Sorin Alexandrescu. Au fost puse în discuție, din diverse perspective, prin dizertații ale unor istorici, profesori de filosofie și filologi, două cărți semnate de invitat: „Privind înapoi, modernitatea” și „Paradoxul român”, apărute la Editura „Univers”. Editura a fost reprezentată de poeta Denisa Comănescu, care a vorbit despre activitatea științifică a profesorului Alexandrescu. Despre cărți și-au opiniile profesorii Nicolae Rotund, Ileana Marin, Valentin Ciorbea, Celia Ionescu și Silviu Panait. Din partea revistei și a Filialei au participat Dan Perșa și Cristina Tamaș.

*

Biblioteca de la Clubul Elevilor, condusă de profesor Eugenia Timofciuc, a inițiat înființarea unui cenaclu de literatură pentru copii. Conducerea cenaclului urmează să-i revină poetei Sanda Ghinea, autoarea a numeroase cărți destinate celor mici și posesoarea unor premii literare acordate pentru un asemenea gen de literatură.

Periodicul „Panait Cerna” din Tulcea (MOTOC 200?)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, 200:

În periodicul cultural „Panait Cerna” editat de revista „Steaua Dobrogei” din Tulcea, bogat în documente (unele inedite) dedicate vieții și operei poetului dobrogean, citesc și un text publicat parcă anume să fie un model pentru felul cum nu trebuie scris un eseu. De mult n-am mai citit propoziții atât de aiuritoare: „Cerna trăiește la nivelul microscopic al simbolului atenuat. Simbolul omului poet care se dovedește a fi teoretician al filosofiei, sub trupul unei estetici de creație”. Cum o fi  să trăiești la nivel microscopic un simbol, fie el și atenuat, al omului poet, teoretician al filosofiei? Și ce înseamnă a trăi sub trupul unei estetici de creație? Așa-zisul eseu despre Panait Cerna al Alinei Sandra este literalmente ticsit de astfel de propoziții și sintagme fără sens, frizând ridicolul: „Să nu lăsăm să se altereze nici solul rustic care alăptează originile poetului umbrit de Dunăre”. (Cum poate solul, fie el și rustic, să alăpteze niște origini? Sau cum poate fi poetul umbrit de Dunăre?) Nu poți să nu râzi când afli că „după ce îl citești pe Cerna simți”. Ce anume simți, rămâne un mister. Dar cărțile poetului (când sunt citite?) „devin materii suspendate în care cuvântul prinde o amploare magică de autoritate fără rezerve la nivelul frazelor, accidentându-se uneori în sintagme poetice. Spontaneitatea surprinde cuvintele lungi, în lire sterline...” Ce-ar fi însemnat dacă le surprindea... în dolari americani?

Dar să mă opresc doar la aceste câteva citate din primele fraze ale unui „eseu”, care se întinde agresiv pe nouă coloane, ocupând cinci din cele 48 de pagini ale buletinului cultural „Panait Cerna”... Asta pentru a nu fi suspectat că sunt sadic, pierzându-mi cititorii.

„Victoria Gavrilescu” (STANCIU 2000)

 Florica Stanciu, Victoria Gavrilescu, „Tomis”, Constanța, 2000

La cinci ani de la trecerea sa în neființă, omagiem un scriitor și un om de excepție. Dascăl neobosit și inițiator a nenumărate activități și instituții culturale, V. Gavrilescu a fost în primul rând un autor inspirat de literatură pentru copii. A dramatizat scrieri celebre din autori precum O. Wilde, E. T. Hoffman, Valdemar Bonsele, Jules Verne, I. L. Caragiale, piesele sale fiind jucate cu succes la teatrele de păpuși din Constanța, Arad sau Sibiu, în română sau germană, multe dintre ele primind elogii și premii la festivaluri naționale și internaționale. De asemenea, a pregătit pentru scenă câteva piese după cele mai reprezentative romane din literatura clasică și contemporană, precum și dramă originală: „Răpitorul de foc”. A prezentat dramatizări și la radio, în cadrul emisiunii „Înșiră-te mărgărite”. A scris până în ultima zi de viață, lăsând pe masa de lucru mai multe manuscrise. Pe 5 februarie anul acesta ar fi împlinit venerabila vîrstă de 97 de ani.

„O nouă și fascinantă formă de educație” (INEA 2000)

 Gabriela Inea, O nouă și fascinantă formă de educație, „Tomis”, Constanța, 2000, p. 15

Situat în Parc de la Villette, cel mai vast parc al Parisului, conceput să găzduiască, pe cele 35 de ha, o sumedenie de activități culturale și recreative, „Orașul științei și industriei” este unul din cele mai fascinante edificii de popularizare a științei și tehnicii din lume. Nu e vorba de un muzeu ca oricare altul. Deopotrivă centru de expoziții, de documentare, de spectacole și comunicare, Orașul și-a dorit să pună la dispoziție un ansamblu de produse educative pentru a ajuta publicul și, mai ales tinerii, să se familiarizeze cu evoluția diverselor științe și aplicații tehnice. există spații destinate copiilor concepute pe categorii de vârstă. Pentru micuții între 5-12 ani sunt organizate patru spații tematice: „Mașini și mecanisme”, „Descoperirea viului”, „Tu și ceilalți”, „Tehnici de comunicare”. Fauna și flora fac obiectul unor puneri în scenă spectaculoase, unde copiii pot intra și afla o mulțime de lucruri interesante. De asemenea, li se permite să experimenteze ei înșiși o mulțime de tehnologii și să afle cum a evoluat știința. Li se oferă posibilitatea de a testa, interactiv, diferite moduri de transmitere a sunetului, imaginilor sau scrisului. Sute de clase de elevi și studenți vin anual, în sejururi mai lungi sau mai scurte, pentru „ședințe de formare”, căci Orașul a perfecționat o nouă formă de educație și a deschis școala către viață.

Deși vizitatorul e tentat să se oprească peste tot, există câteva mari atracții ale Orașului. Planetariul, o sală de 300 de locuri, conține un simulator astronomic care permite reproducerea unei bolți cerești cu peste zece mii de stele, proiecțiile multimedia animând fenomenele astronomice sau astrofizice. Totul e însoțit, firește, de sonorități spațiale tridimensionale.

La Geode este o sală de cinema cu totul excepțională. Arătând ca o gigantică sferă de oțel, al cărei înveliș exterior reflectă, ca o oglindă, cerul și împrejurimile, este echipată cu un ecran emisferic de 1000 mp, pe care se proiectează o imagine de nouă ori mai mare decât cea de 35 mm, depășind cu mult câmpul vizual maxim. Sonorizarea e spațializată pe toată suprafața emisferei cu 12.000 wați.

Cinema Louis Lumiere este singurul loc din Paris unde se pot viziona filme în relief, matinee pentru elevi și chiar unele cursuri adaptate programelor școlare.

Le Cinaxe e, de fapt, tot o sală de cinema, care însă se mișcă! Ea se deplasează după direcția și cu viteza cerută de imaginile proiectate. Această tehnică, preluată după aplicațiile profesionale ale simulării din aviație, permite spectatorilor să trăiască intens, dar fără nici un risc, experiențele cel mai spectaculoase: curse de formula unu, călătorii în spațiu sau acrobații aeriene.

Veritabil forum în care trecutul se îmbină cu viitorul, Orașul se bucură anual de aproape patru milioane de vizitatori, ceea cec îl situează în fruntea marilor instituții culturale pariziene.

„Degradarisirea de Evghenie” (RUSU )

 Titus Rusu, Degradarisirea de Evghenie, „Tomis”, Constanța

În Regulamentul Organic există prevederi referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătorești de condamnare a boierilor, pentru comiterea unor infracțiuni. În art. 254 se prevedea că „Orice hotărâre de judecată asupra unui boier ce s-a osândit la vreo pedeapsă trupească ori de necinste, precum închisoare la pușcărie, trimitere la ocnă ș.c.l. nu se va putea pune în lucrare până când Domnul nu-lva scădea din cinstea lui, luându-i rangul și celelalte titluri (...)” „Fețele evghenite mai trebuie a se dezbrăca de evghenie și apoi să se supuie pedepsei hotărâtă de pravile”. Cu alte cuvinte, se proceda la ridicarea rangului boieresc, adică „degradarisirea de evghenie”.

Procedura de degradarisirea de evghenie este complicată și nu e locul să o prezentăm.

Un caz interesant, petrecut în veacul trecut, este prezentat în Pandectele Române din 1937. În baza dispozițiunilor Tribunalului Criminalicesc, patru condamnați pentru omor au fost pedepsiți mai întâi „trupește” în Piața Sfântului Spiridon din Iași, aplicându-li-se între 60 și 100 de lovituri, apoi, în raport de gradul de vinovăție, căminăreasa Vlăhuț a fost trimisă „la o mănăstire de călugărițe să slujească în fiare toată viața ei”, iar ceilalți trei au fost trimiși la „groapa ocnii” să execute diferite pedepse privative de libertate. Căminăreasa Vlăhuț a fost mai degradarisită de evghenie

În regimul comunist s-a instituit o procedură specială pentru cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid.

În 1968, după reabilitarea post-mortem a lui Lucrețiu Pătrășcanu, conducerea partidului a declarat că vinovat de asasinarea importantului lider comunist este aparatul judiciar. Pentru a nu se mai comite „abuzuri”, s-a luat măsura ca nici un membru de partid să nu fie cercetat penal, arestat sau trimis în judecată fără aprobarea comitetului județean, municipal sau orășenesc de partid. Nu s-a dat o dispoziție scrisă. S-au dat dispoziții verbale șefilor instituțiilor centrale din sistemul judiciar, care, la rândul lor, le-au trimis subordonaților.

În februarie 1971, a fost emisă o hotărâre a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR privind cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid. Hotărârea era secretă. Nu am reușit să intru în posesia ei. Se prelucra de nenumărate ori cu prilejul diferitelor ședințe.

La 1 martie 1979, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a adoptat o nouă hotărâre, abrogând-o pe cea anterioară. Am reușit să intrăm în posesia Hotărârii nr. 700/00143/1979 a CPEx, din care  reproducem în premieră:

„Art. 8 - Atunci când organele de securitate și miliție sunt sesizate că unii membri de partid, unele cadre alese de organele puterii de stat, în conducerile organizațiilor de masă și obștești, precum și cele care se află în nomenclatura organelor de partid sunt semnalate că desfășoară acțiuni  ce privesc securitatea statului ori săvârșesc alte infracțiuni, vor aduce imediat aceste probleme la cunoștința organelor de partid.

Art. 10 - Atunci când există dovezi cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de către membri de partid aleși în organele de partid sau care ocupă funcții din nomenclatura organelor de partid, precum și cadre alese în organele puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești care, de asemenea, ocupă funcții din această nomenclatură, cercetarea lor de către organele de urmărire penală, arestarea sau trimiterea în judecată se va face numai cu aprobarea organului de partid respectiv. Comitetele județene, municipale și orășenești vor examina cu deosebită grijă și atenție fiecare caz, în prezența celor în cauză și vor manifesta exigența necesară față de cei care încalcă legile statului.

Înainte de aprobarea arestării sau trimiterii în judecată, organele de partid respective vor hotărî în legătură cu situația de partid și funcția pe care acesta o ocupă.

Art. 11 - În cazurile de săvârșire a unor infracțiuni de către membri de partid sau persoane alese în organe ale puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești, care nu dețin funcții în nomenclatura organelor de partid, organele de securitate, miliție, procuratură și justiție vor lua măsura cercetării sau trimiterii în judecată informând despre aceasta, după caz, organul de partid, organul puterii de stat sau conducerea organizației obștești respective.

Art. 12 - În situația când unii membri de partid au săvârșit infracțiuni, organele de partid vor efectua verificările necesare în același timp cu organele de stat, astfel că până la trimiterea în judecată, organizațiile din care aceștia fac parte să poată hotărî asupra calității de membru de partid a celor în cauză.

Art. 13 - Aliniat ultim.

În cazul în care un membru de partid a fost prins în flagrant delict și s-a impus reținerea lui, organele de urmărire penală vor informa imediat organul de partid în nomenclatura căruia se află, pentru a clarifica situația de partid a acestuia.”

Secretariatul Comitetului Județean Constanța al PCR, mai zelos, a extins hotărârea CPEx, dispunând ca nici un membru de partid să nu fie cercetat, arestat sau trimis în judecată. fără aprobare, indiferent dacă făcea parte sau nu din nomenclatura de partid. Dacă, după aprobarea cercetării, se ajungea la concluzia că este vinovat, procuratura făcea o nouă informare către comitetul județean, municipal sau orășenesc de partid, pentru a obține aprobarea trimiterii în judecată. Această procedură birocratică dura uneori 2-3 ani. În mediul rural, în timpul campaniilor agricole nu se țineau ședințe. În preajma zilelor de 1 Mai, 23 August sau  30 Decembrie, se considera că nu este „politic” să se țină ședințe în care să se ia măsura excluderii din partid. Când totuși se convoca ședința de partid, țăranii se solidarizau și nu erau de acord dcu excluderea colegului lor. În acest caz, se bloca trimiterea în judecată, fiindcă exista dispoziția ca nici un membru de partid să nu ajungă în fața instanței cu „carnetul în buzunar”.

Organele de partid superioare se abțineau să infirme hotărârile organizațiilor de bază, pe motiv că acestea ar fiu provocat iritarea muncitorilor. Situația se rezolva în mod frecvent prin apariția unor decrete de amnistie și grațiere, în baza cărora se dădeau soluții de netrimitere în judecată sau se aplica o amendă administrativă de 1.000 lei. Așii corupției constănțene, cu toate relațiile în nomenclatură, erau excluși din partid, arestați, trimiși în judecată și condamnați la lungi pedepse de închisoare. La fel și cei care comiteau infracțiuni împotriva vieții, integrității corporale sau violuri.

De regulă, nu se aproba trimiterea în judecată a țăranilor care sustrăgeau de pe câmp porumb, grâu, cartofi și alte produse în cantități mici. Se trecea peste avertismentele lui Ceaușescu, care nu ostenea repetând că sustragerea de cereale reprezintă un act contrarevoluționar.

Degradarisirea de evghenie sau scoaterea din boierie se făcea după ce „tribunalul criminalicesc” pronunța, independent, hotărârea de condamnare. În cazul membrilor de partid, cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată se făcea după ce se proceda la excluderea din partid. Partidul se substituia organului specializat al statului și aprecia asupra oportunității trimiterii în judecată. Se comitea o ingerință în administrarea justiției.

„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.

„Conflictele sfârșitului de mileniu” (ANDREESCU & TOMA)

gen. div. conf. univ. dr. Anghel Andreescu & col. prof. univ. dr. Gheorghe Toma, Conflictele sfârșitului de mileniu,. Stabilitate, instabilitate, manipulare, Timpolis, 2000, 141 p.

„Informația este cheia succesului operațiunilor militare; în război ori în alte operații militare decât cele de război, învingător va fi cel care câștigă războiul informațional” Gl. (r) Glen K. Otis din T. U. ale SUA

3 Argument

5 1.Delimitări și clarificări conceptuale
5 1.1.Actualitate și perspectivă geopolitică
7 1.2.Considerații privind gestionarea crizelor în etapa actuală
9 1.2.1.Riscuri și amenințări. Caracteristici și tipuri posibile
11 1.2.2.Etape evolutive ale situațiilor de criză. Tipologia crizelor
13 1.3.Principii de întrebuințare a trupelor în acțiuni militare neconvenționale
20 1.4.Modalități de angajare și dezangajare a forțelor în situații de criză
24 1.5.Conducerea acțiunilor neconvenționale

31 2.Întrebuințarea structurilor militare în acțiuni integrate în situații de criză și în caz de război
31 2.1.Definirea sintagmei de acțiune integrată
36 2.2.Integrarea celorlalte categorii de forțe și genuri de armă în acțiunile militare desfășurate de forțele terestre
53 2.3.Situațiile, condițiile și modul de întrebuințare a structurilor militare ale Ministerului de Interne, care acționează integrat cu alte structuri similar ale Sistemului Național de Apărare în situații de criză
66 2.4.Situațiile și modul de întrebuințare a structurilor militare ale Ministerului de Interne care acționează integrate în dispozitivele structurilor armatei, în caz de război
79 Prevederi legislative cu privire la angajarea armatei în acțiuni neconvenționale

91 3.Protecția psihologică a trupelor angajate în acțiuni neconvenționale
91 3.1.Asigurarea psihologică a trupelor în armatele moderne
98 3.2.Protecția psihologică. Prezent și viitor
104 3.3.Culisele operațiilor psihologice. Mijloacele utilizate

113 4.Activitatea de informare publică pe timpul pregătirii și ducerii acțiunilor neconvenționale
113 4.1.Informarea ca armă
115 4.2.Informarea publică pe timpul participării armatei la rezolvarea situațiilor de criză
119 4.3.Războiul informațional, mit și realitate

133 Încheiere

141 Bibliografie selectivă

"Society" as a Scientific Object (WAGNER 2000)

 

Peter Wagner, "An Entirely New Object of Consciousness, of Volition, of Thought"

The Coming Into Beingg and (almost) Passing Away of "Society" as a Scientific Object, 2000, 132-157

THE COMING INTO BEING OF "SOCIETY"

Rupture and Continuity

The Case for Society's Existence

CHARACTERISTICS OF "SOCIETY"

Society and the State

Society and the Individual

Society and Causality

PERSISTENCE OF "SOCIETY" AS AN OBJECT

Interim Doubts

"Society" as the Key Object of Sociological Study

The Passing Away of "Society"?

The Disappearance of "Society" as an Object

Some Inescapability of "Society" as a Concept

Personalități istorice din Maramureș (OȘAN 2000)

 Grigore Oșan, ?, „Pro Unione”, Baia Mare, 200?

(...) 

Ca urmare, cardinalul Vancea se va retrage la Roma, unde trece în eternitate în 1266. De abia în 1741, în dorința de a redacta Scriptores Rerum Hungarorum, istoricul Johann Schwandtner descoperă la cod lat. nr. 514 în arhiva Bibliotecii Imperiale din Viena o lucrare în limba latină care trata problema venirii ungurilor în Europa și luptele cu voievozii români din sec. XI. Propunându-și să tipărească lucrarea nou descoperită, acea dorință va mai aștepta încă un deceniu și jumătate.

Reluând această temă într-un articol din ziarul „Universul” din iulie 1944, profesorul Gh. Popa Lisseanu se întreabă: de ce s-a întârziat 15 ani publicarea Cronicii lui Anonymus, unde a dispărut originalul acestei opere de extremă importanță istorică și mai ales cine a avut interesul să dispară numele autorului? „Cum descoperitorul ei Schwandtner, care cunoștea numele autorului, l-a putut face uitat, când însuși textul cronicii începe cu (rae) dictus magister, adică mai sus numitul magistru?” (8)

Acest magistru nu putea fi decât „notarul regelui Bela IV” susțin Roesler (1871), Marczali (1882), Prag (1801) și N. Iorga.

Cugetând cu credință multă vreme la acest subiect am avut revelația observării unei stranii coincidențe: descoperirea Cronicii anonime are același loc și timp cu una din petițiile Episcopului Unit Inocențiu Micu Klein  (9), Viena 1741, primul român care a luptat de unul singur pentru afirmarea națiunii române stârnind prin revendicările cerute apriga îndârjire a nobilimii maghiare.

Prima consecință: pentru evitarea popularizării luptelor românilor pentru neatârnare, a afirmării pe bază de documente a drepturilor lor istorice și a meritelor lor, dispare numele autorului și se întârzie publicarea.

A doua consecință: Ioan Micu Klein va fi îndepărtat din țară, se va exila la Roma. La o distanță de cinci secole, cardinalul Ștefan Vancea la 1266 și Episcopul Unit Micu Klein la 1768 vor avea aceeași soartă: moartea în izolare, departe de Patrie și credincioșii lor.

Chiar dacă în mai multe rânduri i s-a aplicat dictonul „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma”, vrednicii fii al Maramureșului, având o adânc înrădăcinată tradiție creștină și încredere în neamul lor, au putut răzbate vremurile, păstrându-și identitatea neatinsă.

Dacă mai adăugăm faptul că în satul Oncești se găsesc urmele unei cetăți - insuficient cercetate - care a aparținut voievodului Dragoș, descălecătorul Moldovei, ajungem la concluzia că la vremea respectivă oamenii acestor locuri au adus o mare contribuție la strălucirea voievodală a Maramureșului. 

În pragul mileniului trei, considerăm că sunt necesare aprofundate cercetări care să facă cunoscută contribuția familiei Oancea (Vancea) din Oncești, atât prin fapte, cât și prin scrieri, la istoria europeană a mileniului doi. 

8 = G. P. L., Izvoarele istoriei României, 1934, p. 221

9 = Printre cererile lui, care se înmulțesc mereu, se remarcă memoriul, cu multe anexe, intitulat „Supplex  Libellus”. Vezi acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică, București, 1967, p. 150.