A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.
Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818, Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.
Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.
vineri, 13 ianuarie 1995
joi, 12 ianuarie 1995
Oscar Humberto Mejia Victores (1930-2016)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 330.
Asemeni multora dictatori militari anticomuniști din America Centrală, cel al Guatemalei, Mejia Victores, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, fiind susținut financiar și diplomatic de SUA.
După ce s-a înrolat în armată la 18 ani, în 1955 M. a urmat cursuri speciale în zona americană a Canalului, manifestînd receptivitate față de politica externă conservatoare a administrației Eisenhower. Calitățile sale au fost remarcate de instructorii americani. În 1960 a urmat Școala Militară Superioară din Ciudad de Mexico, pe care a absolvit-o cu rezultate meritorii.
În 1980, M. obține gradul de general, dar între timp se implicase în politică. După ce a comandat Zona Militară General Justo Rafino Barrios, a fost numit inspector general al armatei și ulterior viceministru al apărării. În martie 1982, generalul Efrain Montt a condus un grup de ofițeri, între care și M., într-o lovitură de stat împotiva președintelui Anibal Guevara.
Montt l-a numit pe M. ministru al apărării. Cînd a devenit evident că Montt nu acționa rapid în direcția stabilității economice și a distrugerii gherilelor de stînga, M. a organizat lovitura de stat la 8 august 1983. Recunoscând în M. un aliat anticomunist, adminstrația Reagan a subvenționat cu milioane de dolari lovitura din Guatemala.
M. a continuat exterminarea gherilelor și a dat dovadă de inflexibilitate față de tendințele comuniste ale vecinei Nicaragua. A generat grave încălcări ale drepturilor omului, ceea ce a dus la deteriorarea relațiilor cu SUA. Nemulțumit, Congresul a diminuat cu 63 de milioane de dolari ajutorul acordat țării.
Lipsit de fonduri și nevoit să facă față unor presiuni interne și externe, M. a organizat alegeri în noiembrie 1985. După un balotaj înregistrat în decembrie, dictatorul a fost silit să părsească postul, iar Marco Arevalo a devenit președinte civil.
Referințe bibliografice complementare:
G. A. Fauriol & E. Loser, Guatemala s Politic al Puzzle, New Jersey, Transaction Publishers, 1988.
J. Painter, Guatemala, False Hope, False Freedom, London, Latin American Bureau, 1989.
Asemeni multora dictatori militari anticomuniști din America Centrală, cel al Guatemalei, Mejia Victores, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, fiind susținut financiar și diplomatic de SUA.
După ce s-a înrolat în armată la 18 ani, în 1955 M. a urmat cursuri speciale în zona americană a Canalului, manifestînd receptivitate față de politica externă conservatoare a administrației Eisenhower. Calitățile sale au fost remarcate de instructorii americani. În 1960 a urmat Școala Militară Superioară din Ciudad de Mexico, pe care a absolvit-o cu rezultate meritorii.
În 1980, M. obține gradul de general, dar între timp se implicase în politică. După ce a comandat Zona Militară General Justo Rafino Barrios, a fost numit inspector general al armatei și ulterior viceministru al apărării. În martie 1982, generalul Efrain Montt a condus un grup de ofițeri, între care și M., într-o lovitură de stat împotiva președintelui Anibal Guevara.
Montt l-a numit pe M. ministru al apărării. Cînd a devenit evident că Montt nu acționa rapid în direcția stabilității economice și a distrugerii gherilelor de stînga, M. a organizat lovitura de stat la 8 august 1983. Recunoscând în M. un aliat anticomunist, adminstrația Reagan a subvenționat cu milioane de dolari lovitura din Guatemala.
M. a continuat exterminarea gherilelor și a dat dovadă de inflexibilitate față de tendințele comuniste ale vecinei Nicaragua. A generat grave încălcări ale drepturilor omului, ceea ce a dus la deteriorarea relațiilor cu SUA. Nemulțumit, Congresul a diminuat cu 63 de milioane de dolari ajutorul acordat țării.
Lipsit de fonduri și nevoit să facă față unor presiuni interne și externe, M. a organizat alegeri în noiembrie 1985. După un balotaj înregistrat în decembrie, dictatorul a fost silit să părsească postul, iar Marco Arevalo a devenit președinte civil.
Referințe bibliografice complementare:
G. A. Fauriol & E. Loser, Guatemala s Politic al Puzzle, New Jersey, Transaction Publishers, 1988.
J. Painter, Guatemala, False Hope, False Freedom, London, Latin American Bureau, 1989.
miercuri, 11 ianuarie 1995
Menelik II (1844-1913)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 330-331
Împăratul etiopian Menlik II a dublat suprafața țării prin anexări și a învins o armată europeană într-una din cele mai mari bătălii din istoria Africii.
Fiu al regelui Haile Malakot din Shewa, M. s- anăscut pe 17 august 1844 la Ankober, în Shewa, o provincie semiautonomă a Imperiului Etiopian și a primit numele Sahle Miriam. Cînd tatăl său a fost ucis îm timpul invadării Shewei de către forțele imperiale în 1855, S. M. a fost luat prizonier de către împăratul etiopian Teodoros II. În 1865 a evadat și s-a întors în Shewa. La 21 de ani, l-a înlăturat de la putere pe conducătorul Shewei, Bezebeh, și s-a declarat negus (rege) al provinciei.
Sub controlul nominal a doi împărați, S. M. și-a consolidat puterea și a inițiat o politică de expansiune în numele coroanei. La moartea împăratului Yohannes IV în 1889, S. M., cel mai puternic om din țară, a revendicat coroana imperială și a adoptat numele de Menelik II.
În 1889, M. a semnat tratatul de la Uccialli cu Italia. Italienii au redactat două versiuni, una în limba italiană și una în limba amharică. Potrivit celei dintâi, Etiopia devenea protectorat italian. M. a anulat înțelegerea. În bătălia de la Adowa, dela 1 martie 1896, forțele lui au învins armata italiană într-un din cele mai mari bătălii din istoria Africii. Ca urmare, Etiopia a obțiut suveranitate deplină și poziția de conducător a lui M. nu a mai fost amenințată.
În 1906-1907, a suferit mai multr atacuri de paralizie. Puterea a fost preluată de soția sa și un regent înainte de a fi transmisă nepotului Lij Iyasu. M. a murit la 12 decembrie 1913 în capitala etiopiană întemeiată de el, Addis-Abeba.
Referințe bibliografice complementare: Harold Marcus, The Life and Times of Menelik II. Ethiopia 1844-1913, Clarendon press, Oxford, 1975.
Împăratul etiopian Menlik II a dublat suprafața țării prin anexări și a învins o armată europeană într-una din cele mai mari bătălii din istoria Africii.
Fiu al regelui Haile Malakot din Shewa, M. s- anăscut pe 17 august 1844 la Ankober, în Shewa, o provincie semiautonomă a Imperiului Etiopian și a primit numele Sahle Miriam. Cînd tatăl său a fost ucis îm timpul invadării Shewei de către forțele imperiale în 1855, S. M. a fost luat prizonier de către împăratul etiopian Teodoros II. În 1865 a evadat și s-a întors în Shewa. La 21 de ani, l-a înlăturat de la putere pe conducătorul Shewei, Bezebeh, și s-a declarat negus (rege) al provinciei.
Sub controlul nominal a doi împărați, S. M. și-a consolidat puterea și a inițiat o politică de expansiune în numele coroanei. La moartea împăratului Yohannes IV în 1889, S. M., cel mai puternic om din țară, a revendicat coroana imperială și a adoptat numele de Menelik II.
În 1889, M. a semnat tratatul de la Uccialli cu Italia. Italienii au redactat două versiuni, una în limba italiană și una în limba amharică. Potrivit celei dintâi, Etiopia devenea protectorat italian. M. a anulat înțelegerea. În bătălia de la Adowa, dela 1 martie 1896, forțele lui au învins armata italiană într-un din cele mai mari bătălii din istoria Africii. Ca urmare, Etiopia a obțiut suveranitate deplină și poziția de conducător a lui M. nu a mai fost amenințată.
În 1906-1907, a suferit mai multr atacuri de paralizie. Puterea a fost preluată de soția sa și un regent înainte de a fi transmisă nepotului Lij Iyasu. M. a murit la 12 decembrie 1913 în capitala etiopiană întemeiată de el, Addis-Abeba.
Referințe bibliografice complementare: Harold Marcus, The Life and Times of Menelik II. Ethiopia 1844-1913, Clarendon press, Oxford, 1975.
marți, 10 ianuarie 1995
Muhammad ibn Falah (c. 1400-1461)
A. Axelrod & C.Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 342.
Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.
Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.
luni, 9 ianuarie 1995
Muhammad ibn Tughluq (c. 1290-1351)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000, p. 342-343 (eng. 1995)
Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.
Ajungând la cîrma sultanatului Delhi, M. l-a guvernat cu severitate și nepricepere care au dus la decăderea acestuia.
În copilărie, M. s-a remarcat prin agerime, devenid un cunoscător perfect al Coranului, în jurisprudență musulmană, astronomie, logică, filosofie, medicină și retorică. Înainte de a urca pe tron, fusese comandant militar, trimis de tatăl său în orașul Deccan ca să-o reprime pe prinții hinduși, un exercițiu care avea să-l pregătească pentru viitor. După ce i-a succedat la tron tatălui în 1325, M. a trebuit să facă față unui număr de 32 de rebeliuni.
Sperînd să-și legitimeaze autoritatea și să-și întărească puterea, M. a încercat să-i atragă de partea sa pe teologii și misticii musulmani. Însă aceștia au refuzat cooperarea și M. i-a risipit prin India de nord, acțiune care i-a atras faima de necredincios. În 1327 a mutat capitala la Deccan, la 900 km de Delhi, forțînd migrarea une mari părți de populație. După ce și-a dat seama de eșec, a poruncit să se mute capitala la Delhi.
În 1328, sperînd să îndrepte situația provocată de nebunia financiară a mutării, M. instituit impozite mai mari în zona deltei dintre fluviile Gange și Jamuna. Brutalitatea cu care s-au colectat banii a provocat o răscoală care s-a soldat cu distrugerea unei mari părți din bogat zonă agrară, ce a avut un efect catastrofal asupra economiei. În efortul de a stabiliza moneda șubredă, a introdus bani de aramă, fără să ia măsuri pentru ocrotirea rezervelor de cupru. Rezultatul a fost o inflație înspăimîntătoare și o mare rată a falsificărilor.
În dorința de a-și extinde frontierele spre vest, M. a plănuit o expediție în Horasan, pe care nu a reușit să o materializeze. Apoi a încercat să stabilizeze granița de nord în 1329, dar a suferit o gravă înfrîngere din partea forțelor chineze. M. a fost ucis în 1351 înr-o luptă împotriva rebelilor din Sind. Moartea sa a marcat începutul sfîrșitului pentru Imperiul Delhi.
duminică, 8 ianuarie 1995
al Muizz (c. 930-975)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 343
Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.
Fondatorul orașului Cairo, unul din cei mai puternic califi fatimizi, a cucerit în cel din urmă Egiptul.
Succesor al tatălui său, al-Mansur, în 953, la 22 de ani, M. a devenit calif fatimid, domnind peste Maroc, Algeria și Tunisia. Curînd avea să anexeze și Sicilia. Iritat de așa-zisa insolență a locuitorilor din ținuturile de apus sale regatului, M. l-a trimis pe cel mai capabil general, Jawhar,să restabilească autoritatea califului, mai ales în orașul Fez. În 955, Jawhar s-a îndreptat spre Atlantic și a invadat Spania musulmană, jefuind regiunea de coastă și incendiind un mare număr de corăbii.
M. avea de gând să cucerească Egiptul, ceea ce nici un calif fatimid nu reușise. El a plănuit invazia din 966, dar a amînat-o din cauza mamei sale care voia să facă un pelerinaj la Mecca și trebuia să treacă prin Egipt. La întoarcerea de la Mecca, ea l-a rugat să mai zăbovească, deoarece se bucurase de o primire bună din partea conducătorului egiptean, Kafur. Resemnat, M. a așteptat pînă după moartea lui Kafur, în 968. Cînd a pornit invazia, Jawhar i-a învins pe gipteni în decurs de un an.
Pentru a menține controlul fatimid al Egiptului, M. și-a mutat capitala în Egiptîn, dezvoltînd orașul Cairo în 972, la nord de vechiul oraș al-Fustat. Avînd controlul Egiptului, a pornit armatele fatimide spre Siria în octombrie 975. El a fost urmat la tron de fiul său, care a întărit stăpînirea ftimzilor asupra Siriei, stăpînire care va dura pînă în secolul XI.
sâmbătă, 7 ianuarie 1995
Meiji (Mutsushito) (1852-1912)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 329
Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961
Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961
vineri, 6 ianuarie 1995
Cesare Borgia (1475 Roma - 1507 Spania)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000
C. B., prototipul lui Machiavelli pentru studiul despre putere Principele, era membrul unei vechi familii spaniole care s-a mutat în Italia și a dat doi papi și alți conducători ai Bisericii și ai corpului politic în frământatul secol XV.
Născut la Roma în septembrie 1475, C. B. era fiul lui Rodrigo Borgia, cardinal și apoi papă (Alexandru VI). Sora lui, Lucrezia, avea să se dovedească o nemiloasă mînuitoare a puterii în propriul interes. Tînărul Cesare a studiat la universitățile din Perugia și Pisa, obținînd licența în dreptul canonic și civil la vîrsta de 15 ani. În 1491, la 16 ani, C. a primit învestitura de episcop de Pamplona, iar în anul următor, când tatăl său a devenit papă, a avansat la funcția de arhiepiscop de Valencia. A devenit cardinal în 1493 și a fost unul dintre cei mai apropiați consilieri ai tatălui său.
În ciuda promovării sale rapide în ierarhia bisericească, tînărului Borgia îi displăcea viața religoasă, preferințele sale îndreptîndu-se spre cariera militară. În 1497, fratele său Juan, care fusese ridicat la rangul de comandant al armatei papale, fiindu-i preferat lui Cesare, a fost ucis în împrejurări misterioase. Uni istorici cred că, din gelozie, C. a pus la cale crima, dar nu există o dovadă în acest sens. C. a renunțat la funcția de cardinal în 1498 și a plecat în Franța pentru a închieia o căsătorie politică cu Charlotte d Albret, sora regelui Navarrei. Aceasta le-a dezvăluit francezilor grandiosul proiect al lui C. B. de a crea un stat pentru el în Italia. După doi sau trei ani, C., acum căpitan-general al armatei papale, i-a atras pe aliații francezi într-o campanie menită să înfrîngă rezistența multor orașe italiene față de influența papală.
Alexandru VI a murit în august 1503, înainte ca fiul său să cîștige toate orașele pe care le dorea. Din cauza ostilității noului papă, Iulius II, B. nu a putut să-și pună în practică programul. Din porunca noului papă, el a fost arestat, apoi eliberat, după care a fugit la Neapole, unde avea să fie din nou arestat. Dus în Spania pentru a fi întemnițat, el a evadat și s-a angajat în serviciul cumnatului său, regele Navarrei. B.a fost ucis în luptă la Viana la 12 martie 1507.
Referințe bibliografice complementare: Sarah Bradford, Cesare Borgia. His Life and Times, Macmillan, New York, 1976.
C. B., prototipul lui Machiavelli pentru studiul despre putere Principele, era membrul unei vechi familii spaniole care s-a mutat în Italia și a dat doi papi și alți conducători ai Bisericii și ai corpului politic în frământatul secol XV.
Născut la Roma în septembrie 1475, C. B. era fiul lui Rodrigo Borgia, cardinal și apoi papă (Alexandru VI). Sora lui, Lucrezia, avea să se dovedească o nemiloasă mînuitoare a puterii în propriul interes. Tînărul Cesare a studiat la universitățile din Perugia și Pisa, obținînd licența în dreptul canonic și civil la vîrsta de 15 ani. În 1491, la 16 ani, C. a primit învestitura de episcop de Pamplona, iar în anul următor, când tatăl său a devenit papă, a avansat la funcția de arhiepiscop de Valencia. A devenit cardinal în 1493 și a fost unul dintre cei mai apropiați consilieri ai tatălui său.
În ciuda promovării sale rapide în ierarhia bisericească, tînărului Borgia îi displăcea viața religoasă, preferințele sale îndreptîndu-se spre cariera militară. În 1497, fratele său Juan, care fusese ridicat la rangul de comandant al armatei papale, fiindu-i preferat lui Cesare, a fost ucis în împrejurări misterioase. Uni istorici cred că, din gelozie, C. a pus la cale crima, dar nu există o dovadă în acest sens. C. a renunțat la funcția de cardinal în 1498 și a plecat în Franța pentru a închieia o căsătorie politică cu Charlotte d Albret, sora regelui Navarrei. Aceasta le-a dezvăluit francezilor grandiosul proiect al lui C. B. de a crea un stat pentru el în Italia. După doi sau trei ani, C., acum căpitan-general al armatei papale, i-a atras pe aliații francezi într-o campanie menită să înfrîngă rezistența multor orașe italiene față de influența papală.
Alexandru VI a murit în august 1503, înainte ca fiul său să cîștige toate orașele pe care le dorea. Din cauza ostilității noului papă, Iulius II, B. nu a putut să-și pună în practică programul. Din porunca noului papă, el a fost arestat, apoi eliberat, după care a fugit la Neapole, unde avea să fie din nou arestat. Dus în Spania pentru a fi întemnițat, el a evadat și s-a angajat în serviciul cumnatului său, regele Navarrei. B.a fost ucis în luptă la Viana la 12 martie 1507.
Referințe bibliografice complementare: Sarah Bradford, Cesare Borgia. His Life and Times, Macmillan, New York, 1976.
joi, 5 ianuarie 1995
Istvan Tisza (1861 Budapesta -1918 Budapesta)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 480-481
În calitate de prim-ministru al Ungariei înainte de primul război mondial, T. a sprijinit monarhia austro-ungară și promovat alianța cu Germania.
Fiu al al unui președinte la consiliului de miniștri, T. I. s-a născut la Budapesta la 22 aprilie 1861 și a îmbrățișat cariera politică. A intrat în parlamentul ungar în 1886 ca membru al Partidului Liberal, devenind în scurt timp șef al partidului care sprijinea monarhia duală. Cînd, în 1903, liberalii au cîștigat majoritatea, T. a fost numit prim-ministru, funcție pe care a pierdut-o la alegerile din 1905.
Ca urmare a înfrîngerii liberalilor, T. a dizolvat partidul și a format în 1910 Partidul Muncii. În ciuda numelui, platforma lui T. era bzată pe șovinismul maghiar și sprijinirea proprietarilor de pământ. El a fost ales președinte al Camerei inferioare în 1912 și a redevenit prim-mnistru în iunie 1913.
Cînd radicalii sîrbi l-au asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în iulie 1914, T. s-a opus declanșării războiului cu Serbia, deoarece credea că, anexînd acestă țară, afluxul de slavi ce ar fi rezultat ar fi pus în primejdie sistemul dualist. El a sprijinit intrarea Austro-Ungariei în război numai după ce i s-au dat asigurări că Serbia nu va fi anexată.
T. a condus cu duritate Ungaria în timpul primului război mondial, opunîndu-se cu înverșunare oricărei încercări de federalizare a Austro-Ungariei, ceea ce, credea el, ar fi diminuat importanța Ungariei. Cînd, în 1916, împărtul Franz Jozef a murit, T. s-a opus încercării noului împărat, Carol I, de a extinde drepturile electorale și a demisionat în semn de protest în iunie 1917. A continuat să activeze în armată, unde a primit o funcție de comandă pe frontul italian. La sfîrșitul războiului a încercat să stabilească o uniune cu Austria în locul dualismului care nu mai avea nici o șansă.
Pacea de la Paris - numită „pacea de la sfîrșitul păcii” - care a pus capăt războiului, a fost nefastă Ungariei. Opinia publică l-a blamat pe T. pentru suferința Ungariei în timpul și după sfîrșitul războiului. La 31 octombrie 1918, în timpul tulburărilor care au însoțit declarația de independență a Ungariei, T. a fost omorît de mulțime.
În calitate de prim-ministru al Ungariei înainte de primul război mondial, T. a sprijinit monarhia austro-ungară și promovat alianța cu Germania.
Fiu al al unui președinte la consiliului de miniștri, T. I. s-a născut la Budapesta la 22 aprilie 1861 și a îmbrățișat cariera politică. A intrat în parlamentul ungar în 1886 ca membru al Partidului Liberal, devenind în scurt timp șef al partidului care sprijinea monarhia duală. Cînd, în 1903, liberalii au cîștigat majoritatea, T. a fost numit prim-ministru, funcție pe care a pierdut-o la alegerile din 1905.
Ca urmare a înfrîngerii liberalilor, T. a dizolvat partidul și a format în 1910 Partidul Muncii. În ciuda numelui, platforma lui T. era bzată pe șovinismul maghiar și sprijinirea proprietarilor de pământ. El a fost ales președinte al Camerei inferioare în 1912 și a redevenit prim-mnistru în iunie 1913.
Cînd radicalii sîrbi l-au asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în iulie 1914, T. s-a opus declanșării războiului cu Serbia, deoarece credea că, anexînd acestă țară, afluxul de slavi ce ar fi rezultat ar fi pus în primejdie sistemul dualist. El a sprijinit intrarea Austro-Ungariei în război numai după ce i s-au dat asigurări că Serbia nu va fi anexată.
T. a condus cu duritate Ungaria în timpul primului război mondial, opunîndu-se cu înverșunare oricărei încercări de federalizare a Austro-Ungariei, ceea ce, credea el, ar fi diminuat importanța Ungariei. Cînd, în 1916, împărtul Franz Jozef a murit, T. s-a opus încercării noului împărat, Carol I, de a extinde drepturile electorale și a demisionat în semn de protest în iunie 1917. A continuat să activeze în armată, unde a primit o funcție de comandă pe frontul italian. La sfîrșitul războiului a încercat să stabilească o uniune cu Austria în locul dualismului care nu mai avea nici o șansă.
Pacea de la Paris - numită „pacea de la sfîrșitul păcii” - care a pus capăt războiului, a fost nefastă Ungariei. Opinia publică l-a blamat pe T. pentru suferința Ungariei în timpul și după sfîrșitul războiului. La 31 octombrie 1918, în timpul tulburărilor care au însoțit declarația de independență a Ungariei, T. a fost omorît de mulțime.
miercuri, 4 ianuarie 1995
Hosni Mubarak (1928-2020)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 1995
Succesorul lui Anwar Sadat după asasinarea acestuia în 1981, M. a condus Egiptul în aceeași direcție ca S., relevând calități de specialist în politica externă.
Născut în Delta Nilului la 4 mai 1928, în familia unui funcționar în Ministerul de Justiție, H. M. a urmat școli locale înainte de a se înscrie la Academia Militară Egipteană, pe care a absolvit-o în 1949. A urmat timp de doi ani Academia Forțelor Aeriene, unde a rămas ca instructor de zbor pînă în 1959. A făcut două stagii în URSS, antrenîndu-se pe bombardiere perfecționate, și a urmat Academia Militară Frunze. În anii 1960, M. a comandat unitatea egipteană de bombardiere în timpul războiului civil din Yemen.
În 1967, președintele Gamal Nasser l-a numit director al AAF și l-a însărcinat cu refacerea forțelor aeriene distruse la sol de israelieni în Războiul de Șase zile din iunie 1967. A fost promovat la statul-major al forțelor aeriene, iar în 1972, președintele A. S. i-a încredințat funcția de comandant șef al forțelor aeriene. După reconstrucția aviației, S. a declanșat Războiul de Yom Kipur la 6 octombrie 1973, începînd cu o lovitură aeriană la inițiativa lui M. Deși inferioare numeric și dotate cu avioane neperformante, forțele lui M. au distrus peste 90% din instalațiile israeliene pe care le vizaseră, una dintre cele mai mari victorii din istoria militară a Egiptului.
După asasinarea lui S. de către fundamentaliștii islamici în timp ce asista la o paradă, în octombrie 1981, M. i-a succedat la președinție. Imediat după instalarea în funcție, a arestat 2.500 de musulmani radicali, zdrobind o revoltă islamică. A ordonat executarea celor implicați în asasinat și i-a pedepsit pe complici cu închisoarea. El a făgăduit să continue programele lui S., mai ales în direcția încheierii păcii între Egipt și Israel. (....)
Succesorul lui Anwar Sadat după asasinarea acestuia în 1981, M. a condus Egiptul în aceeași direcție ca S., relevând calități de specialist în politica externă.
Născut în Delta Nilului la 4 mai 1928, în familia unui funcționar în Ministerul de Justiție, H. M. a urmat școli locale înainte de a se înscrie la Academia Militară Egipteană, pe care a absolvit-o în 1949. A urmat timp de doi ani Academia Forțelor Aeriene, unde a rămas ca instructor de zbor pînă în 1959. A făcut două stagii în URSS, antrenîndu-se pe bombardiere perfecționate, și a urmat Academia Militară Frunze. În anii 1960, M. a comandat unitatea egipteană de bombardiere în timpul războiului civil din Yemen.
În 1967, președintele Gamal Nasser l-a numit director al AAF și l-a însărcinat cu refacerea forțelor aeriene distruse la sol de israelieni în Războiul de Șase zile din iunie 1967. A fost promovat la statul-major al forțelor aeriene, iar în 1972, președintele A. S. i-a încredințat funcția de comandant șef al forțelor aeriene. După reconstrucția aviației, S. a declanșat Războiul de Yom Kipur la 6 octombrie 1973, începînd cu o lovitură aeriană la inițiativa lui M. Deși inferioare numeric și dotate cu avioane neperformante, forțele lui M. au distrus peste 90% din instalațiile israeliene pe care le vizaseră, una dintre cele mai mari victorii din istoria militară a Egiptului.
După asasinarea lui S. de către fundamentaliștii islamici în timp ce asista la o paradă, în octombrie 1981, M. i-a succedat la președinție. Imediat după instalarea în funcție, a arestat 2.500 de musulmani radicali, zdrobind o revoltă islamică. A ordonat executarea celor implicați în asasinat și i-a pedepsit pe complici cu închisoarea. El a făgăduit să continue programele lui S., mai ales în direcția încheierii păcii între Egipt și Israel. (....)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)