Mariana Preutu, Cabinetul de stampe, „Almanah Scânteia 1988”
(...)
Ele „au precizat noțiunea de artist, au înnobilat-o oarecum, i-au fixat locul în ierarhia ocupațiilor utile”. Aman va găsi astfel un spațiu în care să poată evolua în voie, încurajat, apreciat, înconjurat de atenția tuturor.
Theodor Aman a trăit în mijlocul unei epoci frământate, al unei epoci în care idealurile patriotice ale revoluției de la 1848 coincideau cu freamătul înnoitor al unei dezvoltări economice, al unei epoci în care, referitor la domeniul artistic, apariția picturii realiste laice marchează ruptura față de tradiția picturii murale, ducând la apariția așa numiților „zugravi de subțire”. Martor al progresului înregistrat în toate domeniile, odată cu unirea principatelor, T. A, a știut să se impună nu numai în conștiința generațiilor contemporane, ci și în aceea a urmașilor, tocmai prin ardenta participare la evenimentele epocii, prin caracterul patriotic al creației lui. Circumscrisă tendințelor generale ale academismului practicat în epocă, arta lui s-a detașat însă prin puterea talentului și a entuziasmului de vechile formule, a afirmat, cu personalitate, ideile cele mai înaintate ale vremii lui, a sensibilizat conștiința contemporanilor față de creația plastică, contribuind substanțial la pregătirea înțelegerii și receptării saltului cu adevărat înnoitor pe planul limbajului pe care-l va aduce plein-airism-ul lui Nicolae Grigorescu.
Artist care nu și-a pierdut niciodată interesul pentru oameni, îndrăgind mai presus de orice istoria românească și dorind, asemenea lui Bălcescu, să-și mobilizeze compatrioții în vederea obținerii libertății și unității naționale, T. A. se apropie foarte mult, nu numai în pictură, dar și în grafica sa de evocarea istorică, de elementele artei romantice. Și nu este lipsit de interes faptul că, asemenea popoarelor mici din centrul și răsăritul Europei care luptau pentru independență națională, A. vedea în această afirmare patetică a idealurilor de libertate cu mijloacele artei o forță capabilă, după expresia lui, „să pună istoria în acțiune”. Bazându-se pe deosebitele resurse tehnice pe care gravura i le oferea, dar și pe un remarcabil talent de desenator, el a lucrat intens în acest domeniu în anii 1872-1881, interesat de continuarea luptei cu caracter social pe această cale. Posibilitatea multiplicării rapide asigura o largă răspândire a acestor gravuri în cele mai variate medii. Este și motivul care l-a făcut să lucreze intens, astfel încât prin calitatea și bogăția producției din acest domeniu (circa 100 de gravuri), are o substanțială contribuție la dezvoltarea și răspândirea acestui gen în țara noastră. Tematic, aceste lucrări sunt predilect orientate, pe de o parte, spre figurile de seamă ale istoriei și culturii noastre, iar pe de altă parte, spre tipuri și aspecte din mediul rural. Realismul observației și precizia execuției se îmbină la multe din aceste lucrări remarcabile prin sensibila gradare a tonurilor, prin deplina stăpânire a meșteșugului pe care le dovedesc.
„Artistul, ca și literatul, scria A. în carnetele sale de însemnări, trebuie să aparțină timpului său: numai cu această condiție operele lui se vor transmite posterității. El trebuie să aparțină țării sale, numai astfel va fi umanitar. El trebuie să-i exprime opiniile, dacă ține să fie cu adevărat și admirat de gânditori. El trebuie să se arate concret în cugetările lui, numai astfel va avea un ideal”. Crezând cu pasiune în aceste afirmații, A., întemeietorul învățământului artistic românesc, a contribuit prin întreaga activitate la dezvoltarea desenului și gravurii, astfel încât acestea să ajungă ramuri importante ale artelor plastice, pe același plan cu pictura și sculptura, prezente în saloane oficiale și expoziții, în importante colecții particulare.
(...)
