Interviu cu Florin Mugur (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

F. M. - Acum aproximativ 100 de ani, în vremea Unirii, M. Kogălniceanu, spunea că România nu înseamnă în nici un caz numai „cei 2000 de boieri”. (…) Ce înseamnă sec. XX pentru România? Înseamnă trecerea de la 2000 la 22.000.000.

- (…) O ciudată epocă de basm.

- Prin 1948-54.

G. A. - Cred că erau mai degrabă niște ani furtunoși.

F. M. - (...) De-o parte erau forțele revoluției. De cealaltă, dușmanii ei. De-o parte, binele. De cealaltă, răul sortit pieirii.

G. A. - Se făcea o mai clară delimitare între bine și rău. Dar nu era ea simplificatoare?

F. M. - (…) Simplificatoare și, uneori, ucigașă.

G. A. - Care e, după părerea dvs., cel mai tulburător basm al românilor?

F. M. - „Aleodor Împărat”.

G. A. - Nu „Tinerețe fără de moarte…”?

F. M. - Acesta e basmul cel mai frumos și profund. Dar ați folosit cuvântul „tulburător”, iar pe mine mă emoționează în mod deosebit un personaj din „Aleodor Împărat”, acel Jumătate de om călare pe un iepure șchiop, (…). E singurul personaj din basmele noastre care moare din drag.

- (…) E o moarte active, pasionată, de om care nu cedează și nici nu se gîndește să cedeze vreo clipă.

- Eroul cel mai reprezentativ al basmului românesc rămâne tot Făt-Frumos.

-(…) Dintre oamenii modești și dăruiți se ridică adevărați luptători.

- Dacă ne gîndim la revoluția de la 1848 și la zilele revoluționare pe care le trăim, observăm întîi asemănarea. Lipsește violența dezlănțuită. Lipsește brutalitatea. Lipsesc crimele. Cine și l-ar putea imagina pe marele Bălcescu avînd de-a face cu călăii. (…) Dintre deosebirile esențiale, iată două. În primul rind, prezența – în cazul revoluției socialiste – a unei ideologii științifice, ferm constituite, care se perfecționează din mers, dar care a existat de la bun început: ideologia clasei muncitoare, a PCR.

G. A. - O măsură din anii noștri care v-a impresionat mult?

F. M. - Faptul că  în România s-au desființat închisorile politice.

- (…) Scriu despre posibilitatea fiecăruia de a deveni ceea ce secretarul general al PCR, tov. N. Ceaușescu, numește „comunist de omenie”.

- V-a ajutat să publicați mai multe cărți faptul că lucrați la edit. așa de prestigioasă?

- (...) Se spune că orice poet dacă ar renunța la poezie, ar muri. (...) Dar lumea în care un sing. poet s-ar simți îndemnat să renunțe la poezie ar fi o lume nesfîrșit de tristă.

- Arthur Rimbaud n-a renunțat niciodată la poezie. El și-a scris opera și a murit în plină tinerețe. După moartea lui, un alt ins, care purta întîmplător numele de Arthur Rimbaud, s-a ocupat o vreme cu negustoria: un personaj lipsit de orice interes.

 - (...) Mă bucur de asemeni de biruințele confraților mei din Cenaclul „Flacăra”, un cenaclu condus de un poet de excepție. (...), să știți că nu e deloc ușor să fii bun. E complicat.

G. A. - Nu e mai complicat să fii rău?

F.M. - Nu. Pentru a face răutăți e de ajuns să dispui de oarecare abilitate. (...) Vechea expresie „ăsta e prost , de bun ce e!” nu se mai potrivește vremurilor noastre, (...).

- Criticul Mircea Iorgulescu (un autor care își apără convingerile literare cu vehemență, ceea  ce nu-i lipsit de riscuri) spunea cîndva că versurile mele au un fond eroic.

 

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.

Interviu cu Ion Lăncrănjan (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Care este crezul dvs. artistic?

I. L - (...) Filonul tragic, Filonul popular, Romanul politic și Nevoia de adevăr (...)

- (...) Am tins și tind spre ceea ce este revelator și fundamental în viață, spre abordarea unor conflicte cruciale fără a considera, nici măcar în treacăt (precizarea aceasta vizează pe mărunțitorii de literatură, criticii literari, pe toți iorguleștii și pe toți culcerii actualității), că această simplă abordarde rezolvă totul, automat.

- (...) Aș mai spune, delimitîndu-mă astfel de anumite „opinii critice”, că nu trebuie să se facă nici un fel de confuzie între tragism și negativism, cum se mai întâmplă uneori.

- E vorba de termeni din sfere diferite, tragismul ținînd de estetică, negativismul fiind un termen curent, din sfera mai largă a limbajului politic. Tragismul nu poate fi înțeles decît prin întruchiparea artistică pe care o capătă un anumit conflict, ținînd, așadar, de reflectare, în timp ce negativismul ține de numeroase lucruri, de declarație, de etichetă. Aș reliefa, în ce privește tragismul, fără a încerca o redefinire, caracterul său profund regenerator, limpezitor și optimist. E de-a dreptul ciudată spaima celor care cred că dacă eroii unei scrieri literare pier, piere lumea, nu mai avem nici o perspectivă în fața noastră – „ce ne facem, unde e progresul?” De-a lungul celor 8 ani, cît a trecut de la data la care am predat unei edituri Drumul cîinelui și pînă cînd a văzut lumina tiparului, mi s-a spus, în toate felurile, cu blîndețe sau mai abrupt, că această scriere nu are nici o perspectivă.

G. A. - (…) Din scrierile dvs. , după unii, transpare regretul față de trecerea țărănimii într-o altă clasă socială. Proces istoric firește implacabil, (…).

I. L: - (…) (Cordovanii este romanul cooperativizării și e de mirare că nu a fost observat acest lucru), (…). (…) Mărturisesc că atunci cînd am scris Cordovanii am scris întreaga carte ca un țăran care trebuie să intre în colectivă. Rîzînd cu un ochi și plîngînd cu altul. Îmbrățișînd o nouă formă de conviețuire socială, regetînd-o pe cealaltă, ceea ce e omenște să se întîmple.

- (…) Sper să nu fiu catalogat neosemănătorist dacă voi spune că țăranul a fost, veacuri la rînd, om al muncii, principe și filosof, în același timp.

- (…) Romanul Fiul secetei sintetizează, sper, aceste preocupare. În centrul acestui roman se află un revoluționar de azi, din România socialistă, un erou pozitiv, ceea ce nu înseamnă că acest erou va fi „total”. (…) Fiindcă noi am făcut și mai facem aceeași greșeală, considerînd eroul pozitiv ca o sumă de trăsături aprioric fixate.

- Popor român s-a păstrat în istorie printr-o dorință extraordinară, dusă dincolo de orice limită, de a fi și de a dăinui. (…) L-a păstrat în istorie și-l va păstra în veci bunătatea lui extraordinar de mare, care nu trebui confundată cu lipsa de demnitate.

-(…) Literatura nu poate și nu trebuie să fie o simplă lozincă. (…) Ea trebuie să cunoască neliniștea întrebărilor, nu trebuie să se ferească însă nici de fermitatea răspunsurilor. Trebuie să afirme, dar și să nege. Prin conflict, nu prin afirmații, (…). Iar conflictul se află în miezul luptei dintre nou și vechi – e fratele contradicției, cum se zice.

- (…) Noi, ca scriitori, nu trebuie să ne sfiim să spunem deschis și franc că sîntem scriitori comuniști.

G. A. - Poate un scriitor să nu trăiască potrivit idealurilor pe care le propagă în cărțile sale?

I. L. - (…) Cred că un scriitor nu poate realiza o operă dacă nu se realizează pe sine ca om, ca personalitate.

- (…) Sînt partizanul unui eticism superior și convingător, de extracție transilvană, fiind totodată dușmanul didacticismului și al „demagogiei artistice”.

Interviu cu Ion Brad (ARION 1982)

 George Arion, Inteviuri, Albatros, București, 1982

I. B. - Casa lui Timotei Cipariu era așezată pe un deal aflat în mijlocul satului. Către locul acela vrînd, nevrînd, priveam cu toții. Devenise un loc simbolic. (...) Învățase 15 limbi fără să meargă la studii în marile centre europene, cum fuseseră iluștrii săi înaintași iluminiști Micu, Șincai și Maior. Avea una din cele mai mari biblioteci din Transilvania, 40.000 de volume, adunate din toate marile centre culturale ale Europei și Orientului. Distrusă de cătanele imperiale în 1849, el o reface integral pînă la sfârșitul vieții. Nu e de mirare că avînd un asemenea simbol, față de alte sate, Pănade a dat mai mulți intelectuali.

- (...) Așa am ajuns la Blaj, elev la cel mai vechi liceu din Transilvania. Orașul avea 5.000 locuitori, iar alți 5.000 de elevi și studenți veneau să-i dubleze populația. (...) Pavel Dan – care murise cu 3 ani înainte de a veni la eu la Blaj -  lăsase o amintire de neșters în memoria profesorilor mai tineri. Un înzestrat cercetător al istoriei literare era Nicolae Comșa, iar mai tîrziu l-am avut profesor pe Gh. Biriș, care semna cu pseudonimul lit. Radu Brateș. Am lucrat la Biblioteca centrală, sub îndrumarea istoricului Ștefan Manciulea. O prezență vie în amintirea Blajului era Ion Agârbiceanu. Pe acolo trecuse și Aron Cotruș. Lancrămul lui Blaga era aproape. Și să nu uităm că în secolul anterior poposise aici și Eminescu, de la Blaj trimițîndu-și poeziile la Familia lui I. Vulcan.

G. A. - Proveniți dintr-o familie numeroasă. Cum ați descoperit-o?

- Tîrziu, cînd am avut conștiința valorii ei. Familia te învață să-ți dai seama că singurătatea e frumoasă pentru ceasurile existenței intime, pentru concentrarea de idei, pentru elaborarea unor lucrări și proiecte deosebite. Dar te poți împlini numai într-o ambianță în care simți umerii fraților – și, dincolo de ei, umerii unei întregi națiuni. Numai așa poți să speri într-o dăinuire, numai așa se naște încăpățânarea de a birui dificultățile, fiindcă nu te mai simți singur, istoria încetează astfel să fie o abstracție și devine ceva palpabil, intim.

-(...) Fiind cel mai mare dintre frați, am fost dat la școală. Întreaga familie mă sprijinea cu speranța că voi izbuti să-i ajut pe cei rămași acasă. Era una din tradițiile țărănești ca în primul născut să se investească totul. Se mai păstra și obiceiul ca primul fiu să ia numele bunicului. Eu l-am luat pe al străbunicului, fiindcă trăia, era patriarhul familiei noastre.

-Dar descoperirea istoriei?

- (...) Dar cel mai dramatic mi s-a relevat în 1940. (...) Copiii care s-au refugiat la școala din Blaj au fost nevoiți să-și viziteze părinții, în vacanță cu pașaportul. (...) Ca ardelean istoria îți intră în sînge din aer, din pământ, din ziduri. (...) Revoluția noastră socialistă are rădăcini adînci, foarte adînci în istoria națională.

- A reparat în primul rînd o mare nedreptate, a vindecat o rană dureroasă, reașezînd în trupul țării Transilvania. (...) A existat însă și riscul ca țăranul să devină prizonierul pămîntului. Cărți extraordinare – vezi Rebreanu – s-au scris pe această temă. A nu-i smulge țărani din suflet dragostea pentru pământ e bine, cu condiția ca el să stăpînească pământ și nu pământul pe el.

-(...) Au existat excese ale unei perioade, ale unor momente din evoluția de după război, plătite destul de scump. Una dintre ele este chiar modul în care se învăța istoria, într-un fel străin de firea, de tradiția și civilizația noastră. (...) Președintele N. Ceaușescu ne-a adus pe toții la înțelegerea adevărată a istoriei naționale și universale. (...) Istoria e făcută de oameni, nu de zei – iată unul din adevărurile pe care le-am descoperit în acești ultimi 15 ani. (...) Era dureros în acei ani să știm excluși din viața literară scriitori de renume ca Agârbiceanu sau Blaga. La Cluj, fiind, în calitate de foarte tînăr secretar al filialei Uniunii Scriitorilor, am încercat împreună cu Mircea Zaciu, încă de atunci un istoric literar foarte atent la valorile autentice, să-l readucem pe Agârbiceanu în circuitul viu al literaturii. Ceea ce cu ajutorul altora, inclusiv al colegilor maghiari – printre care Nagy Istvan și Asztalos Istvan, ne-a reușit mai ușor. Împreună cu Miron R. Parashivescu, G. Dumitrescu, A. E. Baconsky, C. Regman, A. Rău, Victor Felea, Aurel Ghiurghanu, G. Ivașcu am căutat să facem același lucru și cu Blaga.

-(...) Faptul că unii propagandiști îi amenințau pe țărani care nu voiau să se înscrie în colectiv că le dau copiii afară de la școală era o aberație, nu o stare normală a revoluției la sate. În locul argumentelor sociale, economice, psihologice, se recurgea uneori la asemenea brutalități, ca să nu mai vorbim de altele. Dintr-un exces de zel sau dintr-o falsă înțelegere a transformării socialiste a agriculturii le-au fost luate țăranilor de la noi din sat dealurile cu vii, mutînd plantațiile cooperativelor de pe pământul bun de porumb sau grîu, mai slab însă pentru struguri. (...) Din păcate, unele din acest greșeli au continuat pînă azi.

- (...) Am discutat nu de mult cu unii dintre cei care au întemeiat gospodăria colectivă la noi în sat. Firește, nici ei, nici alții, dacă le-ar propune cineva, nu și-ar mai lua pământul înapoi. (...) Indiferența în care se complac uneori oamenii mai tineri, care fug de la sate, mi se pare nefirească. Mai ales că fuga de muncă nu e ceva specific țăranului român.

-(...) Neînțelegeri sau chiar nedreptăți față de unii intelectuali au existat din păcate. Cum au existat și ezitări și neînțelegeri față de complicatul fenomen social-politic din partea unor  personalități culturale. Dar un refuz al revoluției din partea intelectualilor nu a existat.

G. A. - Vă aflați de mulți ani într-un alt spațiu cultural, înlesnind un dialog fructuos între cultura română și elenă.

I. B. - (...) Contemplată de la distanță obiectivă, cultura română îmi apare nebănuit de bogată.

- (...) O contradicție dramatică. Ea nu se reduce la o chestiune de opțiune între tehnică și spirit, între mecanisme uriașe și omul fragil, ci, din păcate, această contradicție este mulată și în relațiile dintre state

Interviu cu Amza Pellea (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

A. P. - (...) Vrei să critici o mentalitate retrogradă a cuiva. Însă ți se spune: nu trebuie să fie director general. Să nu fie din capitală. Ci din provincie. Să nu fie chiar director. Ci director adjunct. Ba nici așa n-ar mai fi bine. Mai bine să fie un maistru. Deși n-ar fi educativ. Mai bine un magazioner. Îți dai seama că din toată critica n-a mai rămas nimic. E ca și cum ai trage cu un tun de calibru greu după muște.

A. P. - Mi-am adus aminte de un personaj. Care, cînd, ajungeau filmările pe la jumătate, imediat convoca o ședință. Și-i beștelea pe toți. Deși din cîte se filmase pînă atunci nu se putea înțeleg mare lucru. Apoi pleca mulțumit că și-a făcut datoria. Dacă filmul ieșea prost, spunea: „Vedeți? Ce v-am spus eu?” Dacă ieșea bine zicea: ”Ei, dacă nu făceam ședința aceea...”

Interviu cu Marin Preda (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Conduceți de 8 ani editura Cartea Românească. (...)

M. P. - (...) Am făcut descoperirea că cel puțin în proză, dacă nu și în poezie, au sporit calitatea și cantitatea produselor medii.

- În secolul trecut media noastră a fost mai scăzută decît în prima jumătate a sec. XX cu toate că în acel timp au apărut giganți ca Eminescu, Caragiale și Creangă. Nu e de mirare dacă considerăm sec. XIX drept secol al debutului nostru literar de anvergură modernă și universală. În secolul următor media noastră a crescut spectaculos și în același timp am dat giganți ai prozei, poeziei și criticii ca Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Bacovia, Blaga și I. Barbu, iar în critică pe E. Lovinescu și G. Călinescu (...). Această sporire a mediei o observăm și în deceniile 7-8 odată cu sporirea considerabilă a numărului cititorilor. (...) O carte pentru care librăria cerea acum 10 ani un tiraj, la ora actuală cere 3-4 tiraje. (...) Cele cîteva reviste literare din București ale Uniunii Scriitorilor sînt insuficiente ca să poată pune publicul în contact într-un mod mai puțin expeditiv cu producția literară a scriitorilor și a criticilor.

G. A. - Care ar fi profilul editurii C. R.?

- Prin decret-lege, profilul nostru se limitează la publicarea literaturii contemporane și – pentru rentabilizarea editurii – cîteva traduceri. Anul acesta vom tipări, totuși, conform indicațiilor Consiliului Culturii și Educației Sociliste și un Eminescu și un Sadoveanu, într-un tiraj de 400.000 exemplare.

- (...): la producție egală cu a altor edituri, C. R. trage din greu cu 6 redactori în timp ce alții au și de 3 ori mai mulți.(...) Dar apoi, treptat, numărul scriitorilor care au dorit să publice la C. R. a devenit mai mare, (...).

- (...) Cum, un scriitor nu e suv. pe cartea lui? (...) (...): Stendhal prezintă editurii manuscrisului romanului La Chartreuse de Parme. `Bună carte, dar prea lungă`. `E un defect al cărții această lungime?` `Nu, e un defect al meu, mă costă prea mult tipărirea. Trebuie s–o reduceți cu 100 de pagini` Și autorul a trebuit să facă un efort și să stoarcă din opera sa acea sută. Marele scriitor american Faulkner prezintă editurii romanul Sanctuarul. `Formidabilă carte, dar dacă o tipăresc așa cum e, pe lîngă că pierd cîteva zeci de mii de dolari, intrăm amîndoi la pușcărie.` Apoi, cartea modificată substanțial a apărut și a avut marele succes pe care îl știm.

- Cornel Popescu, redactor-șef, Georgeta Dimisianu, Magdalena Popescu, Florin Mugur, Mircea Ciobanu și Sorin Mărculescu, ei înșiși, aceștia 4, scriitori apreciați.

-(...), pasiunea care pentru un editor burghez nu e neapărat necesară, deoarece pentru asta are director literar, (...)

- Am trecut prin multe țări. Dar rareori mi-a fost dat să văd acea febrilitate din librăriile noastre  atunci cînd apare o nouă carte a unui scriitor bun.

- (...) C. R. este o editură a Uniunii Scriitorilor și nici un scriitor nu va putea spune că a fost respins de director sau de redactor din pricina apartenenței la o grupare literară.

- Cu Delirul vol. II mi s-a întîmplat să am o surpriză. În timp ce îmi terminam vol. I eram foarte sigur că după evenimentul apariției, adică după o lună, două, voi începe să lucrez al doilea volum, gîndit împreună cu primul. Dar un coleg de-al dumitale, Ion Pătrașcu, mi-a povestit o întîmplare care a avut asupra mea o forță de șoc încît după cîteva luni am început să scriu un alt roman și care mi-a răscolit alte zone foarte ascunse ale experienței mele de viață; cred că anul acesta va fi terminat. E un roman de mari dimensiuni. Abia după aceea voi începe Delirul vol. II.

Interviu cu Mircea Sântimbreanu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - În 1969, prin reorganizarea Editurii Tineretului a luat ființă Editura Albatros. De atunci și pînă acum – cu o întrerupere de 4 ani – v-ați aflat la conducerea ei. (...)

M. S. - Avem un profil enciclopedic: beletristrici, bibliografi și informaționali. Dispunem de 3 redacții: proză–poezie, informație și colecție școlară. (...) În domeniul beletristic – o parte din resurse e preluată de colecția de tineret: umor, aventură, romane de capă și spadă, SF. (...) La 17-20 de ani ești implicat de realitate și însetat de tot. La această vîrstă se poate citi foarte bine Dostoievski, poate nici nu mai este timp după aceea.

- Destul de greu. Astăzi sînt mai mulți scriitori decît  în 1969. Numai în Uniunea Scriitorilor sînt peste 1.400. Intră la socoteală longevitatea scriitorilor care a crescut, dar și precocitatea lor. (...) S-a mărit și numărul cititorilor. Tirajul mediu cerut pentru o carte de literatură contemporană atinge 30.000 exemplare, de 4-5 ori mai mult decît acum 10 ani...

-(...) Publicabilitatea a devenit un concept-capcană în măsura în care dislocuiește valorile autentice. `Epigonul gravid își naște fără durere maestrul`, spunea A. E. Baconsky. (...) Lectorul trebuie să citească, dar nu numai manuscrisul lui, ci și cărțile importante ale epocii. Aici e provincialismul, felcerismul unor lectori, care seduși de bruma de vrajă a unor manuscrise, nu pot face referințe capitale, coboară căutarea în zona publicabilului, adică a lese-valorii.

- Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Lucian Hanu, Constadina Paligora, Ion Acsan... De fapt, e o echipă  deoarece într-un lectorat nu se mai poate munci pe bucăți, fără o comunitate de atelier.

- Da, există, în lipsa unei Legi a Culturii, prea multe reglementări, peste 1.000, cred, desigur obligatorii, unele caduce, datînd din 1952! Autoconducerea încă nu este clar definită, deși desființarea cenzurii a fost o benefică premisă în acest sens. (...) Un fel de birocrație anarhică, blocată între propriile reglementări și impractibilitatea lor.

- Planul rămîne `deschis`, dar includerea unei lucrări valoroase e un calvar, metodologia aprobării tirajului, alinierea automată și deci nefirească a nașterii unei cărți la industrie și indicatorul producției industriale.

- Cînd ești gratificat pentru că nu publici și pierzi gratificația pentru că ai depășit planul.

G. A. - Cam cîte cărți tipăriți pe an?

M. S. - Media este 140. Dorința noastră s-ar ridica la 150.

G. A. - Cum arată un editor ideal?

M. S.- Editorul ideal ar fi cel care amînă cel mai mult (pînă la dispariție) apariția unei cărți slabe, cel care ar putea fi surd la țipetele acesteia. (...) S-ar putea face un decalog al bunului editor. Aș începe cu prima lege a profilaxiei: principiis obsta, opune-te de la început, nu te alia cu cadavre. (...) Nu–ți rezolva prin tipărire liniștea ci neliniștea. (...) Un manuscris este și nu este o petiție. Înțelege bine că a tipări o petiție este aberant.

- Eu țin la ele. Prin concursul de debut se creează un spațiu intangibil rezervat pentru 3 poeți și 3 prozatori debutanți. Ținînd cont de faptul că 8 edituri au acest concurs, înseamnă că anual apar 50 de autori necunoscuți.

- (...) Avem un juriu prestigios. Pilele reciproce se anulează, astfel încît desfășurarea evenimentului are loc în condiții obiective.

- (...) Există însă o lume scriitoricească, autori care au avut o anumită valoare și au pierdut-o. Sau alții care vor să publice din motive extraliterare: au o carte și le trebuie cea de a doua pentru ca să devină membri ai Uniunii Scriitorilor. Sau le trebuie ca să li se mărească pensia.(...) Însă unii reclamă, presează, fac gălăgie, ne răpesc timp și energie. Fenomenul este agravat de precedentul minor. Care ar mai fi publicat și alte cărți la fel sau chiar și mai rele.

G. A. - Există un curaj al editorului?

M. S. - Pornesc de la maxima latină: Non quia difficillia sunt non audemus sed difficillia sunt quia non audemus. Dificil este ceea ce abordezi cu lașitate. (...) În definiția literaturii nu este decît incomoditate, prin aceasta incită, nu prin capacitatea atît de răspîndită a bel-canto-ului literar.

G. A. - V-am descoperit numele indicat ca lector al cărții lui Ion Lăncrăjan, FIUL SECETEI.

M. S. - Eu am găsit în conștiința mea treze, vii, toate tezele acestei cărți. (...) Nu trebuie luată cu amănuntul, dealtfel dintr-o carte nu rămîne decît sunetul ei fundamental.

- Vom publica un roman al lui C. Turturică, Filozof de închiriat. Autorul a făcut Facultatea de filosofie, a intrat într-o slujbă. La un moment a rupt cu mediul și s-a încadrat macaragiu pe un șantier. Și a scris o carte eroică. O obiecție care se poate aduce cărții este că una din principalele pîrghii de acționare a oamenilor este amorul propriu și nu conștiința. Cînd le este pusă la îndoială priceperea sînt în stare de performanțe nemaipomenite. Orgoliul devine puterea de a mișca oamenii.(...)

- Cînd te gîndești că din cărțile ultimului deceniu – cîteva mii de titluri – n-au rămas în raza atenției publicului decît cîteva zeci, te apucă amețeala. A crescut capacitatea de a mima actul creației. Nu este un epigonism inocent, ci unul artizanal. (...) Cred că un test eficace ar fi acesta dacă ei s-ar putea întreba: aș mai reedita această lucrare peste 3 ani?

G. A. - De foarte mulți ani numele dvs. este întîlnit pe cărți adresate copiilor, adolescenților....

M. S. - Sînt un leneș condamnat la hărnicie. (...) Eu cred că am descoperit vocea fratelui mai mare, înțelept și zburdalnic, iertător, dar și sever la nevoie.

- Dorm foarte puțin, 4-5 ore.  Citesc zilnic 200-300 pagini. Nu mă duc la spectacole, nu deschid televizorul. Îmi trece prin sondare, pe sub ochi, aproape întreaga producție editorială din țară. Parcurg toate publicațiile importante de la noi. Scriu de la 3 la 7 dimineața. Țin și un jurnal din care am circa 100 de carnete.

Interviu cu Andrei Șerban (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Ce ați păstrat din anii primei tinereți?

A. Ș. - Curiozitatea.

G. A. - (...) Vă mai place să fiți considerat un copil teribil?

A. Ș. - Orice început trebuie să fie sub semnul dorinței de a face altfel decît au făcut ceilalți. Dar de fapt mi-am dat seama cu timpul că în momentul cînd mă simt cel mai mult în contact cu ceea ce e mai valoros în ceea ce fac nu e atunci cînd cred că am descoperit ceva. Pentru că nu poți să descoperi nimic. Totul a fost descoperit. De aceea mă simt bine în clipele cînd înțeleg că sînt în legătură cu ceva foarte vechi, cu ceva tradițional, dar cu o tradiție nu de acum 10 sau 20 de ani, ci de acum 1000 de ani. Există în mine atunci un sentimemt că ating ceva ce a existat odată f. de mult.

- (...) Paradoxal, lucrînd cu Brook, n-am învățat nimic altceva decît să-mi pun întrebări. Ce e teatrul? Ce sînt actorii? (...)

- Mă gîndesc de exemplu la un scriitor, la un pictor, la un sculptor. Iată o imagine foarte subiectivă a artistului; scriitorul în camera lui scrie singur, își imaginează acolo totul, pe cînd în teatru este imposibil să fii singur, e imposibil să lucrezi fără altcineva, deci dintr-o dată trebuie să fii deschis spre ceilalți.

G. A. - Cunoașteți foarte bine fenomenul teatral contemporan. Nu vă neliniștește faptul că el se află într-o continuă schimbare?

- (...) Se schimbă tot timpul, dar această schimbare, metamorfoză continuă, este în folosul teatrului, după cum, alteori, nu este vorba decît de o derută a teatrului.

- (...) Ca și în viață, e imposibil să urci pe un vârf de munte fără să te cobori ca să te urci iar.

- (...) Este extraordinar de greu să fii pur, e extraordinar de greu să fii tu însuți pentru că trăim într-o lume în care influențele culturale sînt atît de puternice și felul în care ne influențăm unul pe altul e atît de mare, încît tot ceea ce se numește modă sau influență de idei, îmi pun în ceață momentul în care mă simt cu totul eu însumi. Vreau să fiu sincer tot timpul, dar nu pot să fiu sincer tot timpul.

- (...) Multe în jur sînt nesincere.  Luați de rutină, luați de viața exterioară, luați de mașina vieții, de fabrica vieții în care ne credem sinceri pînă la capăt, dar de fapt nu sîntem. (...)

G. A. - (...) Dar spuneți-mi cîteva piese pe care le-ați montat și de care sînteți cît de cît mulțumit?

A. Ș. - Electra, Medeea, Troienele pe care le-am pus în scenă în limba greacă veche ca un exercițiu de sunet, ca un exercițiu de voce al actorului, pentru a stabili o relație a vocii cu spațiul și cu vibrați pe care o provoacă sunetul. Acest lucru mi-a luat 3 ani. Dar aceasta este latura mea cea mai experimentală. (...)

- (...) Toți spun că-i fac dreptate lui Cehov.

- Pentru că toți sîntem nepoții lui C., cu toții îl iubim. (...)

- (...) Există în viață un moment periculos în care talentul și energia ce ni s-au dat, ca un cadou al sorții, și care pînă la un moment dat ne ajută de la sine, se irosesc. Ori te căsătorești și faci copii și familia devine un lucru foarte impotant., ori ai succes și te bazezi  pe aceste succes și repeți aceleași succes. Deci condițiile se schimbă dintr-o dată și simți că impulsul tînăr nu mai esta același și nici nu mai știi cînd timpul a trecut și te-ai secătuit. De aceea zic că un artist trebuie să trăiască în condiții de reexaminare continuă.

G. A. - Ce v-ați gîndit să montați în România?

A. Ș. - Desigur, mi s-au făcut propuneri concrete. (...) Ceea ce am cerut eu mi s-a părut ceva normal: un contract scris. La care nu am ajuns încă. (...)

- Fiindcă oamenilor le lipsește din ce în ce mai mult conștiința.

G. A. - Datorită cărui fapt?

A. Ț. - Unii au pierdut, alții au uitat care este rostul adînc al vieții.

G. A. - Dvs. aveți ceea ce se cheamă un crez artistic?

- Da. Fac teatru pentru a înțelege de ce trăiesc.

- (...) Îmi plac mai mult comediile lui Shakespeare decît tragediile lui. El privește condiția umană zîmbind, nu cu ironie, ci cu o înțelegere adîncă. Sîntem așa cum sîntem, dar în zîmbet e speranța. Dar de ce să mai discutăm cînd și așa acest interviu nu o să apară sau dacă o să vadă lumina tiparului o să fie amputat de cenzură?

G. A. - Tot lipsind din țară e firesc să nu știți că la noi nu mai există cenzură. Așa că vă garantez apariția acestui interviu în acea formă pe care o stabilim de comun acord.

A. Ș. - S-o văd și pe asta.

G. A. - Iat-o

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. (...) („într-un interviu, de cele mai multe ori, întrebatul răspunde cu vorbele celui care ia interviul, or asta mi se pare o limitare.”). (...) Nu-i place să scrie confesiuni. („hotărât, nu am vocație de memorialist”), (...).
(...), Totuși, într-o zi de martie m-a primit în cabinetul de lucru de la Academie, împreună cu criticii Adriana Mitescu și George Muntean. (...)
Alexandru A. Philippide s-a născut în casa unui mare cărturar, lingvist și filolog Alexandru Philippide.
A. P. - (...): Pentru iubitorul de literatură cea dintîi carte citită în copilărie se așază în rafturile amintirilor alături de întîia dragoste. (...) ea înfățișează cea dintîi mare bucurie a închipuirii, prima noastră aventură intelectuală, cea dintîi călătorie dincolo de realitate și, fără îndoială, cel dintîi prilej de a ne adînci în noi înșine.
G. A. - (...), astfel încît omagiul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române este îndreptățit: „Cultura literară a lui P. este remarcabilă și se poate spune că în timpul clasic poetul știe tot”.
(...) și totuși, oricît de nou în exprimare a fost, a refuzat să se apropie de curentele moderne ale epocii, nu a aderat la mișcarea avangardei chiar dacă a cunoscut bine cîțiva suprarealiști: 

A. P  - Suprarealiștii au fost ca niște fanatici religioși. Chiar dacă suprarealismul românesc a fost mult mai tolerant decît cel francez. Mi-a displăcut dintotdeauna sectarismul, dorința de a impune cu orice preț celorlalți arta poetică proprie. 

G. A. - Nu a fost membru nici unui cenaclu, nici măcar al cenaclului Sburătorul, condus de E. Lovinescu, care polariza multe talente ale vremii. (...) 

A. P. : „(...) Unii citesc din plăcere, să-și treacă vremea. Dar este și un altfel de  lectură, care înseamnă a pătrunde în adîncurile cunoașterii.” 

G. A. - De aceea exclamă atunci cînd vine vorba despre G. C.:

A. P. - „Iată un om care știa să citească. Avea o putere de lectură colosală”.
A.P. - (...) Criticii au spus că scriu o proză fantastică. (...) Mai potrivit ar fi fost term. de literatură enigmatică. (...)
- (...) Pentru mine traducerea reprezintă încă o modalitate de cunoaștere. (...) În anii 50 ajunsesem să fiu socotit traducătorul nr. 1. (...) În anii aceia am ținut la Școala de literatură și o conferință  intitulată „Arta traducerii. (...)”
G. A. - Unul din evenimentele literare ale anilor de după 23 August 1944 îl constituie apariția volumului „Monolog în Babilon”. 

A. P - (...) Cartea este o meditație asupra istoriei, cu grandoarea și fărădelegile ei, de o netăgăduită modernitate. (...) 

G. A. - Dealtfel, încă din 1929, A. P. denunța primejdia iscată de influența scrisului:

A. P. : „O caracteristică a vremurilor noastre este, fără îndoială, și epidemia scrisului. (...) Se scrie fără osteneală, fără zăbavă, fără reculegere. (...) Omul contemporan este apucat de furia scrisului și a publicisticii.” 

G. A. - Cele 4 volume de poezie pe care le-a scris în 75 de ani de exist. îi dau dreptul să afirme răspicat: 

A. P.: „scrisul mult este o primejdie”. (...) „Dacă Arghezi ar fi creat o școală, opera lui ar fi suferit de popularizarea imitațiilor, bune sau proaste; pentru că o astfel de popularizare prin imitație este întotdeauna o banalizare.”
(...): „Ion Barbu a fost un om foarte cinstit față de sine însuși și față de cititori. În clipa în care și-a dat seama că a secat, nu a mai scris și a revenit în lumea matematicii”

Interviu cu Eugen Seceleanu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

E. S. - (...) Știi doar că am fost șef de promoție la facultatea de filosofie. Am fost solicitat să rămîn asistent – reține, asistent, nu preparator.

- (...) Deci să rămîn asistent la catedra de materialism istoric, după aceea, în termen de 10 minute, am fost solicitat să rămîn la Institutul de filosofie. Pentru că nu-mi plăcea să merg prin biblioteci, am acceptat o altă propunere. Aceea de a fi profesor la Școala MAI nr. 1. Acolo am funcționat un an și aș mai funcționat dacă nu-mi dădeam demisia.

- Voiam să respect regulamentul, dar nu puteam.

- (...) am citit în ziarul Informația un anunț că studioul Sahia angajează prin concurs un redactor principal. (...).

- (...) După proba asta mai rămăsesem 4 inși, printre care Bogdan Antonescu, redactor azi la tv. La proba orală, comisia formată din Ion Vissu, directorul Moldovan și alții mi-au spus că am o inteligență ieșită din comun și m-a întrebat dacă accept să mă angajez.

- Văzusem în tramvaie afișe care anunțau revista Flacăra într-o nouă form. (...) Eu l-am propus în 1972 pe Adrian Păunescu să scrie comentarii la jurnalul de actualități, (...). Într-adevăr, A. P. a scris excelent comentariile.

- (...), m-am hotărît să discut cu Traian Stoica, fostul redactor șef adjunct al revistei. M-am prefăcut că vreau să mă ocup de organizarea cenaclului. (...) T. S., un om foarte subtil, m-a înțeles și mi-a promis că mă va propune pe mine pentru acest lucru. La cîteva zile, redactorul șef al revistei m-a întrebat dacă pot să mă ocup de acest cenaclu.

G. A. - Ce crezi că reprezintă pentru tineretul României socialiste acest cenaclu?

E. S. - Cred că reprezintă învingerea complexului față de propria noastră cultură. Nu mi-a plăcut niciodată că i-am uitat pe Goga, Blaga, Șerban Cioculescu – (...).

- (...) Omenirea știe că datorită revoluției organizate și conduse de PCR, România își scrie și într-un fel rescrie istoria. (...)

- (...) Familia noastră are pe puțin 500 de ani vechime în Făgăraș.

- A. P. are cultul talentului, (...). Cît despre poet, acesta a debutat spectaculos, înfrîngînd multe adversități, dar, în ultimul timp, spre satisfacția unora, scrie poezii mult prea directe fără o transfigurare artistică. Și așa, este un poet al națiunii, dar asta nu trebuie să-l mulțumească.

- Întotdeauna am crezut că acelora mai puțin băgați în seamă li se cuvine totul. (...), m-a uluit faptul că avînd o geantă diplomat neagră și o soră la tv, poți să fii atît de plin de caracter, lucru care de altfel a speriat pe mulți. (...)