Theophile Gautier, Istoria romantismului, 2 vol., trad. (franceză 1872) și note M. Izverna, Minerva/Biblioteca pentru toți 1348-1349, București, 1990
II.
5 Gautier despre el însuși
16 Gavarni
28 Domnișoara Rachel
32 Progresele poeziei franceze
110 Balzac
183 Lamartine
193 Alfred de Musset
197 Doamna de Girardin
205 Heinrich Heine
215 Charles de Baudelaire
277 Moartea lui Baudelaire
Dan Popescu, „Icebergul”. Secvențe din epopeea dezvoltării, Albatros, București, 1990
5 Introducere
257 Încheiere
„Biblioteca Lumea azi”, Biografii contemporane. George Bush - Mihail Gorbaciov - Papa Ioan Paul II - Lech Walesa, București, 1990
2 Argument
60-61 Cocteil.. de Matty
Mircea Dinescu, Moartea citește ziarul, Cartea Românească, 1990, 109 p.
5 Sorin Alexandrescu - Poezia refuzului (Prefață la vol. „Moartea citește ziarului” tipărit în română la editura Rodopi din Amsterdam, în vara anului 1989)
Alex. Ștefănescu, Genul scurt, „Tomis”, Constanța, februarie 1990?
Ne asociem opiniei lui Leon Baconsky din articolul Pledoarie pentru proza scurtă („Steaua”, nr. 2, serie nouă). Într-adevăr, se constată în momentul de față o inexplicabilă neglijare a schiței, povestirii, nuvelei în favoarea romanului. Critica încurajează această disproporție prin considerarea genului scurt ca o simplă etapă în drumul spre construcții mai ample. Caragiale, Maupassant, Cehov, Gorki, Twain vin în sprijinul pledoariei lui L. Baconsky. Dar argumentarea poate fi făcută nu numai pe baza unor exemple din istoria genului. Proza scurtă prezintă, teoretic vorbind, avantaje pe care romanul nu le va oferi niciodată. În cadrul ei se pot izola detalii care a căror semnificație s-ar estompa în roman. Romanul trăiește prin cuprindere, iar genul scurt prin punerea în prim-plan. Situația este similară în plastică. Fresca nu poate fi definită printr-o sumă eterogenă de portrete, de atitudini, ci ca un complex de relații ale acestora. la rândul său, portretul nu este o porțiune de frescă, ci o categorie estetică diferită, în care semnificația aparține detaliului. Nu este vorba, deci, de a privi cu îngăduință genul scurt, ci de a recunoaște că acesta își aduce partea sa în echilibrul genurilor literare. În acest sens, putem relua considerația lui Al. Philippide cu care L. B. își încheie interesantul articol: „a judeca importanța operei literare după numărul de pagini este o absurditate ridiculă”.
Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?
Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.
- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?
+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.
- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?
+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.
- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?
+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.
- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?
+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).
Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10
(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.
Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.
(Va urma)
Mircea Eliade, Fragmentarium, Destin/Restituiri, Deva, 1990, 199 p.
196 Nota editorului
197 Cuprins
Jean Noel Kapferer, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, prefață S. Chelcea, trad. M. Vazaca, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (Paris, 1990), 320 p.
p. 2 Jean Noel Kapferer, cunoscut pentru cercetările noastre privind comunicarea, imaginile și publicitatea, a publicat până acum un mare număr de studii, articole și cărți, între care Căile persuasiunii și Copilul și publicitatea. Este profesor la Școala de Înalte Studii Comerciale de la Paris și președinte al Fundației pentru Studiul și Informația asupra Zvonurilor.
23 Introducere:
43 Partea întâi: Viața și moartea zvonurilor
67 3. Circulă zvonurile, circulă
84 4. De ce ne încredem în zvonuri?
125 7. Stingerea zvonului și semnificația tăcerii
129 După zvon
145 Partea a doua: Interpretarea zvonurilor
147 9. Mesajul: întâmplare și necesitate
181 Partea a treia: Folosirea zvonurilor
221 16. Zvonurile financiare
249 Partea a patra: Un zvon poate fi înăbușit?
284 Concluzie
303 Bibliografie
coperta IV Pentru public, cuvântul zvon evocă un fenomen misterios, aproape magic. O analiză a vocabularului curent e revelatoare în această privință: zvonurile zboară, cresc, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic, sunt niște animale neobișnuite, iuți și nesătule, ce nu se integrează în nici una dintre familiile cunoscute. Se pare că efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al hipnozei: fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează.
Temea centrală a cestei cărți constă în demonstrarea faptului că o asemenea concepție e greșită. Departe de a fi misterioase, zvonurile se supun unei logici al cărei mecanism de funcționare poate fi demontat. Suntem mai în măsură acum să răspundem marilor probleme puse de zvonuri. Cum se iscă, de unde pleacă, de ce apar într-o bună zi în cadrul unui grup sau într-un anumit loc?
Jean Noel Kapferer
Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga,
Clio, București, 1990 (Madrid, 1957), 143 p.
3 Scurtă notă introductivă
5 [Început de drum]
8 N. Iorga și Titu Maiorescu
16 N. Iorga și „Sămănătorul”
27 N. Iorga și „Poporanismul”
31 N. Iorga și 13 martie 1906
36 Criticismul junimist și tradiționalismul lui N. Iorga
42 Țărănismul conservator al lui N. Iorga
50 Răscoalele din 1907 și N. Iorga
53 N. Iorga începe să se afirme în viața politică
56 N. Iorga om politic
60 N. Iorga în anii războiului
65 N. Iorga președinte al primei Camere a României MAri
82 N. Iorga și C. Stere
85 N. Iorga om politic instabil
88 Scriitorul N. Iorga
94 N. Iorga istoric
98 Gazetarul N. Iorga
108 Pitorescul lui N. Iorga
117 Necunoscutul N. Iorga
125 Ambiția lui N. Iorga de a fi scriitor dramatic
129 Urile lui N. Iorga
134 N. Iorga prim-ministru
138 N. Iorga exemplar unic al culturii românești
