Unul dintre cele mai importante site-uri de pe Internet dispare. "Il inchidem pe 8 iulie"

Yoda 29 iunie 2013

„Critice și lirice” de A. Sarchizian Gurău („Biblion” 2013)

Constanța Călinescu, O sinteză literară, „Biblion”, Biblioteca Județeană Constanța, nr. 8-9, 2013, 7.

O mărturie concretă a preocupărilor literare și lingvistice ale profesoarei Arșaluis Sarchizian Gurău este și acest volum, care urmează Ghidului de conversație Româno-Armean (București, 2011) și numeroaselor studii și articole publicate în revistele „Tomis”, „Ararat”, „Foaia noastră” (Ungaria), „Echinocțiu comunitar”, „Mercur”, „Dobrogea culturală”, „Dobrogea culturală”. Tematica abordată constituie o proiecție a unor valoroase creații din literatura română sau a unor apariții editoriale semnate de scriitori armeni.
Volumul semnat recent, Critice și lirice, cuprinde eseuri, traducere, creație lirică, note critice, comunicări științifice, subsumate gândului fidel de identitate la civilizația armeană.
De la un capăt la altul, volumul se raportează la istoria armenilor stabiliți în străvechiul Tomis, considerat o patrie adoptivă. Scriitoarea este implicată în acest demers de cunoaștere a poporului armean. A depus o bogată activitate cultural-științifică: a organizat spectacole, programe de studiu, sesiuni de comunicări.
Nu o dată a semnat studii despre poporul armean, despre epopeile naționale ale poporului armean, despre personaje mitice, despre legende și balade. Are o conștiință etnică fără fisuri,pentru care depune o muncă neobosită cu pricepere și dragoste, așa cum declară în studiul intitulat Prezentul continuu.
Cartea de față are o dimensiune istorică și lirică și aduce într-un tezaur de bibliotecă o notă distinctivă despre o etnie pe care o cunoaștem mai puțin și care ființează în spațiul cultural tomitan, un spațiu în care spiritul meditativ este mereu prezent.
Studiile antalogate au un tonus viguros și incită la lectură aruncând o proiecție convingătoare asupra activităților desfășurate de comunitatea armeană.
Autoare a avut ca opțiune inserarea studiilor interdisciplinare: istorie, etnologie, gramatică istorică, elemente de cult, muzeografie. Acest lucru dă specificitate și profunzime volumului la care s-a gândit și care întregește o sferă importantă de informație pentru bibliografia dobrogeană.
Creațiile sale - eseuri scrise la momente aniversare, versurile comunicările științifice - și-au găsit locul în această apariție editorială.

Miliardarul american Warren Buffet (1930 - ) e întrebat la un interviu:
-Care e secretul succesului dvs.?
-Răbdarea, răbdarea şi încă o dată răbdarea!
-Dar pot să numesc o mie de activităţi în care răbdarea nu te ajută nicicum.
-Spre exemplu?
-Să transporţi apa în sită.
-Greşeşti! Pur şi simplu trebuie să aştepţi iarna!

``Kaufland`` 2013

Umor: Cum să ai rapid vilă și Ferrari în garaj

Un neamț vine să studieze în România și se împrietenește cu un român. După ce termină studiile, îl invită pe român la el acasă. Românul rămâne uimit când vede o casă frumoasă, cu Mercedes la scară și îl întreabă cum de a reușit în așa puțin timp să se îmbogățească.
-Vezi podul ăsta? Ei, din zece saci de ciment, doi îi luam eu, că așa am învățat în România.
După un an, neamțul îi întoarce vizita românului și rămâne cu gura căscată când vede o vilă de 20 de camere și Ferrari în garaj. Îl întreabă cum a făcut.
-Vezi podul ăla? zice românul.
-Care pod?

SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 2013

Istoria secuilor dintr-o perspectivă irlandeză a secolului XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tînărul Jonathan Harker, secretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, al cărui castel se situa în regiunea transilvăneană Bistrița din Carpații Orientali. Bătrânul Dracula, nobil secui, îi face lui Harker o scurtă prezentare a istoriei neamului său, pe care acesta o notează în jurnalul său.

<(...)

Miezul nopții. Am avut o lungă conversație cu contele. I-am pus cîteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei și subiectul l-a animat în chip surprinzător. Cînd vorbea despre lucruri și oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de față. Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar, mîndria casei și a numelui său constituie propria mîndrie, că gloria lor este propria glorie, iar destinul lor, destinul propriu. De cîte ori vorbea de neamul lui spunea „noi”, vorbind aproape numai la plural, așa cum grăiește regele. Aș dori să pot reda întocmai ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se părea a cuprinde într-însul întreaga istorie a țării. Se aprinsese vorbind și străbătea camera în lung și în lat, trăgîndu-se de mustățile mari și albe și înșfăcînd tot ce-i cădea prin mîna puternică, de parcă ar fi vrut să-l sfarme. Pe cît de fidel am să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele cuprind un fel de istorie a seminției sale:

„Noi, secuii, avem dreptul de a fi mîndri, fiindcă în vinele noastre curge sîngele mai multor popoare viteze, care s-au luptat pentru supremație ca leii. Aici, în vîltoarea raselor* Europei, tribul Ugric** a adus din Islanda*** spiritul războinic pe care li-l insuflaseră Thor și Wodin**** (1) și pe care luptătorii lor l-au desfășurat cu atîta ardoare pe țărmurile Europei, ba chiar în Asia și în Africa, încît popoarele credeau că năvăliseră peste ele vîrcolacii. Cînd au ajuns pe aceste tărîmuri, au găsit pe huni, a căror furie agresivă măturase lumea ca un foc pustiitor, încît popoarele sfărîmate îi considerau drept urmași ai acelor vrăjitoare de demult care, izgonite din Sciția*****, se împerechiaseră cu demonii din deșert. Nătării! Ce demon sau ce vrăjitoare a fost atît de mare ca Attila******, al cărui sînge în vinele mele? și-și ridică în sus brațele. E de mirare că sîntem o rasă de cuceritori? Că atunci cînd maghiarii, lombarzii*******, avarii********, bulgarii********* sau turcii și-au revărsat valurile la hotarele noastre, i-am aruncat înapoi? E de mirare că atunci cînd Arpad********** cu legiunile sale se îndrepta spre cîmpiile Ungariei, ne-a găsit aici, cînd și-a întins stăpînirea? că eram aici la descălecat? Iar cînd ungurii triumfători au început să se reverse spre răsărit, ei au pretins că se înrudesc cu secuii, încredințîndu-le timp de secole apărarea fruntariilor cu turcii. Mai mult încă, datoria lor de a apăra frontiera nu păru a lua sfîrșit niciodată, căci, după cum spun turcii: „Apa doarme, dar dușmanul veghează!” Oare cine a primit mai bucuros decît noi, dintre cele patru națiuni, „spada însîngerată” (1), cine s-a strîns mai grabnic sub stindardul regelui? Cînd a fost spălată cea mai mare rușine a poporului meu, rușinea de la Cossovo***********, atunci cînd steagurile valahe și maghiare s-au plecat în fața Semilunii, oare nu un voievod din seminția mea a trecut Dunărea și l-a înfrînt pe turc, în țara lui? Într-adevăr, a fost un Dracula! Fie-i blestemat fratele nemernic************ care, odată învins și-a vîndut turcilor neamul, aruncîndu-l în robie rușinoasă! Și nu tot Dracula l-a inspirat pe un vlăstar din spița sa, care mai apoi a trecut iar și iar Dunărea năboind peste turci? Și care, după ce bătuse în retragere, a revenit la atac în atîtea rînduri, pînă cînd cîmpul de luptă s-a umplut de sîngele oștenilor săi, ca și cum ar fi știut că va repurta singur victoria finală? S-a spus că se gîndea numai la sine. Dar la ce e bună prostimea fără căpătenie? Unde ar duce războiul, fără o minte și o inimă care să-l îndrume? Pe urmă, după bătălia de la Mohacs*************, cînd am izbutit să scuturăm jugul maghiar, noi, cei din sîngele lui Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci cugetul nostru nu-și găsea alinare, cîtă vreme nu eram liberi. Ah, tinere domn, secuii - iar Drăculeștii au fost inima, cugetul și spada lor - se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce niște parveniți ca Habsburgii*************** și Romanovii***************** n-au izbutit nicicînd. Dar vremea războaielor a apus. Sîngele e un lucru prea prețios, în aceste zile de pace dezonorantă, iar gloria acestor mari seminții rămîne numai o poveste frumoasă.”  

(...)  

(1) Etimologie istorică fantezistă, de sorginte romantică.

(1) La vechii unguri, însemnul chemării la oaste (magh. veres kard)   

>

SURSA

Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 68-70

NOTE

*În secolul XIX prin termenul de rasă se înțelegea popor.

**Familia popoarelor fino-ugrice este compusă din finlandezi, estonieni și maghiari.

***Insula Islanda a fost descoperită și populată de vikingii din Peninsula Scandinavă în secolele IX-X.

****În mitologia vikingilor Thor, zeul fulgerului și războiului, era fiul zeului suprem Odin/Wodin.

*****În antichitatea preromană Sciția era numele regiunii din nordul Mării Negre, dat de tribul indoeuropean ale sciților

******Attila a fost fondatorul uriașului, dar efemerului, regat al barbarilor huni la granițele Imperiilor Roman de  Răsărit și Apus. (433-453)

*******Longobarzii de neam germanic au învins, în 567, împreună cu avarii turanici, pe gepizii germanici și au preluat controlul nordului Italiei. Regatul lor a fost cucerit în a doua jumătate a secolului VIII de regele franc Carol cel Mare. Ei au dat numele provinciei italiene Lombardia, cu centrul la Milano.

********Avarii turanici au înființat un hanat cu centrul (Ring) în pusta maghiară, cucerit de același Carol cel Mare la sfîrșitul secolului VIII.

*********Bulgarii turanici conduși de hanul Asparuh s-au instalat în 681 în Bulgaria de azi. Ei au trecut la confesiunea creștină ortodoxă în secolul IX și au fost asimilați ca elită conducătoare de masa slavilor care se instalaseră în Peninsula Balcanică după 602.

**********Arpad a fost conducătorul maghiarilor păgîni care au descălecat în câmpia Ungariei, de unde au început expansiunea în Europa, fiind creștinați în confesiunea catolică de regele Ștefan cel Sfânt în 1000. 

***********Kossovopolje a fost locul a două victorii otomane: prima în 1389, împotriva unei alianțe creștine balcanice, și a doua în 1448, împotriva unei alianțe creștine conduse de regatul maghiar.

************Domnitorul muntean Radu cel Frumos (1462-1473), fratele domnitorului muntean Vlad Țepeș (1456-1462), supranumit Dracula, a acceptat plata tributului față de sultanul otoman Mahomed II, care l-a instalat domn cu acceptul boierilor, în pofida insuccesului otoman din campania împotriva lui Vlad Țepeș.

*************Mohacs a fost locul victoriei decisive din 1526 a sultanului otoman Soliman Magnificul împotriva regelui maghiar Ludovic II, care a murit în luptă. Regatul maghiar a devenit teritoriu de dispută între otomani și dinastia austriacă a Habsburgilor, conducătoare a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

**************Dinastia de Habsburg a deținut titlurile de duci (1282-1483) și arhiduci (1483-1804) ai Austriei, împărați ai Sfântului Imperiu German de Națiune Germană (1438-1804), regi ai Ungariei (1526-1918) și împărați ai Austriei (1806-1918).

***************Dinastia Romanov a deținut titlul de țar al Rusiei între 1613-1917.

Un nobil secui străin în Anglia secolului XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tânărul Jonathan Harker, seccretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la nobilul secui Dracula din Transilvania, al cărui castel era situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal întîmplările dramatice ale călătoriei.

<(...) Spre încîntarea mea în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în interiorul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că nici unele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cît se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.
Pe cînd mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebîndu-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:
-Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sînt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mîngîie cîteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni  și de cîțiva ani de cînd mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc marea domniei-tale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sînt atît de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vîrtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! pînă astăzi nu vă cunosc limba decît din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.
-Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți vorbiți limba engleză temeinic!
Se înclină cu gravitate:
-Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei-tale apreciere, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.
-Vă asigur, i-am spus, că vorbiți perfect.
-Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sînt mulțumit. Aici sînt un nobil; sînt boyar;  prostimea mă cunoaște, sînt stăpîn. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-și dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit dacă aș fi ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgîiască la mine, să întrerupă conversația cînd aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atîția ani domn , încît vreau să rămîn mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpîn. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua mea proprietate din Londra. Ci vei rămîne, cred, o vreme la mine, pînă cînd datorită conversației voi putea stăpîni pronunța limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția cînd fac o greșeală cît de mică, în vorbire.
(...)>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 58-59.

Populația Transilvaniei văzută de un englez în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, din provincia austro-ungară Transilvania. După ce călătorește cu trenul pînă la Bistrița, el merge cu diligența spre Pasul Bîrgăului, de unde urma să-l preia trăsura contelui și să-l ducă la castelul acestuia, situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal impresiile de drum.

<(...)
Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe cînd soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț, pe cînd tocmai ocoleam o măgură  și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe cînd apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:
-Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu (2), și se închină cu pioșenie.
Ne-am continuat drumul nesfîrșit, pe cînd soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Cînd și cînd, treceam pe lîngă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și cînd treceam pe lîngă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întîlneam țărani și țărănci îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atît de adînciți în ruga lor, încît ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur. Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fîn în arbori, pîlcurile de mesteceni plîngători, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp ne încrucișam cu cîte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hîrtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani, întorcîndu-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtîndu-și topoarele lungi ca pe lănci.
(...) Cînd și cînd, pantele deveneau atît de abrupte, încît cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas. Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe lîngă ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voi să audă.
-Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici cîinii sînt prea primejdioși. Și mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutînd zîmbetul aprobator al celorlalți: De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.
(...) De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului. Pe rînd, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atît de firească, cu vorbe atît de bune, cu asemenea binecuvîntări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încît îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinîndu-se și făcînd semne de deochi. (...) Era limpede că-i stăpînea neliniștea, că se întîmplase sau așteptau să se întîmple ceva, însă cînd i-am întrebat în parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.
(...)

(2) Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (în lb. magh.)
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 45-47.

10 piese vestimentare care au scris istoria modei

Cosmopolitan 16 iunie 2013

Turnul Big Ben din Londra, un obiectiv ce nu trebuie ratat

Cuget Liber 15 iunie 2013

Cannes, în momente memorabile

Cinemagia 15 iunie 2013

Israel Shipyards vrea să cumpere Şantierul Naval Mangalia

Cuget Liber 14 iunie 2013

Un englez de confesiune anglicană versus superstiţiile din Transilvania în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, pleacă într-o călătorie de afaceri la contele Dracula din Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar. Sosit cu trenul la Bistriţa, se pregăteşte să plece cu diligenţa la castelul contelui, situat în regiunea Bistriţa din Carpaţii Orientali.

<(...)
Chiar în clipa în care mă pregăteam să plec, bătrâna intră în camera mea şi mă întreabă scuturată de fiori:
-Trebuie să te duci? Oh, tinere Herr, trebuie să te duci_
Era într-o asemenea stare de agitaţie, încît părea că uitase şi cîtă nemţească ştiuse şi o amesteca cu vorbe din limbi pe care nu le cunoşteam. De-abia puteam să-i urmăresc întrebările. Cînd i-am spus că trebuie să plec numaidecît şi că mă angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou:
-Ştii ce zi e astăzi?
I-am răspuns că e patru mai. Clătină din cap, pe urmă zise:
-Da, desigur, ştiu asta, ştiu! Însă dumneata ştii ce zi anume e?
Cum i-am răspuns că nu înţeleg, ea reluă:
-E ajunul Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, cînd bat clopotele miezul nopţii, duhurile rele pun stăpînire pe lume? Ştii unde te duci şi ce te aşteaptă?
-Era atît de îngrozită, încît m-am străduit să-i redau curajul.
În cele din urmă căzu în genunchi, implorîndu-mă să rămîn sau să mai aştept măcar o zi-două. Era tare caraghios, însă nici eu nu mă simţeam în apele mele. Totuşi trebuia să-mi văd de treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni. Am încercat deci s-o ridic în picioare şi i-am spus, cu toată seriozitatea de care eram în stare, că îi mulţumesc, dar că obligaţia mea e imperioasă, şi că trebuie să plec. Se sculă, îşi şterse ochii şi scoţîndu-şi crucifxul de la gît, mi-l întinse. Nu ştiam ce să fac, deoarece, asemeni oricărui anglican, fusesem învăţat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare măsură drept idolatrie şi totuşi mi se părea lipsit de cuviinţă să refuz o persoană vîstnică, atît de bine intenţionată şi atît de tulburată. Pesemne că citit în ochii mei îndoiala, căci, petrecîndu-mi după gît crucifixul, îmi spuse: ,,De dragul mamei dumitale'', şi ieşi din încăpere.  
(...)
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Ciocuclescu, edit. Univers, Bucureşti, 1990, p. 42-43.

Umor

Nastradin Hogea repara acoperișul casei când se apropie un bătrân:
-Om bun, poți să te dai jos să vorbim ceva?
Cam fără chef să întrerupă lucrul, Nastradin se dă jos.
-Ei, ce era așa de important?
-Ai putea să-mi dai și mie un bănuț?
-Urmează pe acoepriș!
Ajung ei pe acoperiș, bătrânul mai greu.
Nastradin:
-Nu, n-am nici un ban!


SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 30 martie 2013

Umor

În timpul celui de-al doilea război mondial, la comandamentul german.
Căpitanul:
-Excelență, o veste importantă - Italia a intrat în război.
Feldmareșalul:
-Trimiteți împotriva ei trei divizii.
-Îndrăznesc să vă comunic că ei au intrat de partea noastră.
-Asta deja e rău, suntem obligați să-i trimitem în ajutor 10 divizii.

SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 1 aprilie 2013

Drumurile din Carpații Orientali în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri în Transilvania. După ce ajunge cu trenul la Bistrița, pleacă cu o trăsură la castelul contelui Dracula, situat în Carpații Orientali, în apropierea graniței Imperiului Austro-Ungar cu Bucovina și Moldova.

<(...)
Urcînd sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzîndu-se printre verdeață, sau se ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungui, cu o grabă febrilă. Nu înțelegeam pentru ce ne pripim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe din drumurile ce străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sînt îngrijite. Din vechime, „hospodarii” (1) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricînd izbucni.
(...)

(1) Adică „voevozi”
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 45.

Încă o monedă din argint, pentru iubitorii de numismatică

Cuget Liber 10 iunie 2013

Impresiile unui englez despre mâncarea din Ardeal în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez a publicat celebrul său roman Dracula. Unul dintre personaje, englezul Jonathan Harker, secretar de avocat, face o călătorie de afaceri în Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar, El își notează în jurnal impresiile despre mâncarea ardelenească.

<(...)
Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg* după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s-a servit pui fript cu boia de ardei roșu, foarte bun, dar mi-a dat o sete! (Mem. să cer rețeta pentru Mina**!) L-am întrebat pe ospătar și acesta mi-a spus că felul se numește „paprika hendl”, și că e o mîncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a lungul Carpaților. De mare folos mi-a fost spoiala mea de germană; (...)
La micul dejun am avut iar paprikaș și un fel de poridge*** din mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă”, apoi vinete umplute cu tocătură, o mîncare excelentă, cu numele de „împletata” (1) (Mem. de cerut de asemenea rețeta lor.)

(...)
5 mai (...) Am de pus pe hîrtie multe ciudățenii și pentru ca nu cumva cel ce ar citi să creadă că am mîncat în Bistrița prea pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiducești”, bucăți de slănină, ceapă, bucăți de carne de vită, preparate cu boia, înfipte și înșirate într-o țeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în felul simplu în care pregătim noi la Londra mîncarea pentru pisici. Vinul a fost „Auriu de Mediaș”, care-ți produce pișcături neașteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai două pahare și nimic altceva.
(...)


(1) Împănate, probabil.
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, Univers, București, 1990, p. 38-40, 43.

NOTE M.T.
*Klausdenburg=Cluj (germană)
**Mina=logodnica lui J.H.
***porridge=Mâncare englezească din fulgi de ovăz încălziți în lapte.

Umor

Regele francez Ludovic XIV acorda favorurile cu mare zgârcenie
-Când numesc pe cineva într-o funcție, reușesc să fac 99 de nemulțumiți și un nerecunoscător.

SURSA
Anecdote cu și despre oameni celebri, ''Rebus'', Bucureşti, martie 2013

Lansare de carte la Muzeul Marinei

Cuget Liber 6 iunie 2013

Curiozităţi culinare în lume

Cuget Liber 5 iunie 2013

Populația Transilvaniei în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula, a cărui acțiune se petrece și în Transilvania. Romancierul prezintă populația acestei provincii aparțănând atunci Imperiului Austro-Ungar, prin intermediul jurnalului lui Jonathan Harker, secretar unui avocat englez aflat în călătorie de afaceri în regiune.

<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave;  (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)

(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41

Un englez la granița dintre Occident și Orient în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Unul dintre personaje, englezul Jonathan Harker, secretar de avocat, pleacă într-o călătorie de afaceri în Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar. În jurnal, el își exprimă impresiile de călătorie la trecerea trenului din Europa occidentală în cea orientală.

<3 mai. Bistrița. Părăsit Munchenul la 8,35 seara, 1 mai. Sosit devreme la Viena, a doua zi dimineața. Ar fi trebuit să sosim la 6,46, dar trenul a avut o oră întîrziere. Budapesta pare un oraș minunat, după cît mi-am putut arunca ochii din vagon și după cele cîteva străzi pe care m-am plimbat, odată coborît din tren, însă mi-a fost teamă să mă depărtez prea mult de gară: în ciuda întîrzierii, trebuia să plecăm mai departe, după cum se prevăzuse. M-a încercat senzația că părăseam Occidentul spre a intra în Orient; Occidentul cel mai autentic, cu splendidele poduri peste Dunăre, care aici are cea mai nobilă lărgime și adîncime, ne purta către tradițiile turcești.
Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg după căderea serii. (...)
Am mîncat în grabă, pentru că trenul pleca cu puține minute înainte de opt., sau mai precis ar fi trebuit să plece, căci după ce am tras o goană și am ajuns în grabă la 7,30, am așteptat în vagon mai bine de o oră, fără să pornească. Mi se pare că cu cît mergi mai spre răsărit, cu atît mai nepunctuale sînt trenurile. Cum or fi fiind oare în China?
(...) >

SURSA
Bram Stoker, Dracula, Univers, București, 1990, p. 38

Cernavodă, oraş turistic? Cu ce vrea Primăria să atragă turiştii

Cuget Liber 4 iunie 2013

Relația dintre un domn francez și o domnișoară rusoaică în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.

<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley,  reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
 >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.

Rușii în străinătate în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.

<(...)
Uneori, rușii cînd se află în străinătate, sînt din cale-afară de fricoși și se tem grozav de cele ce ar putea să spună despre ei și de felul cum ar fi priviți, dacă e cuviincios sau nu cutare sau cutare lucru. Pe scurt, se poartă ca și cum ar avea un corset, mai cu seamă cei care pretind că ar avea o situație importantă. Cel mai plăcut lucru pentru ei este să adopte un tipar conformist, dinainte stabilit, pe care-l respectă orbește - în hoteluri, la plimbare, în societate, în călătorie...
(...)>

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 39.

Demnitate rusească versus demnitate franțuzească (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania. El are o discuție despre demnitate cu Polina Alexandrovna, căreia îi prezintă diferența abordării acestei trăsături umane de către ruși și europeni.

<(...)
-Vorbești ca din carte! Dumneata presupui numai că nu știu să mă port cu demnitate. Adică, poate că sunt un om demn, da nu știu să mă impun prin demnitate. Păi, îți dai seama că se poate întâmpla și una ca asta? Toți rușii sînt astfel și știi de ce: sînt prea bogați și multilateral înzestrați ca să  poată găsi la repezeală o formulă decentă. Chestiunea stă în formă. De cele mai multe ori noi, rușii, sîntem atît de bogați înzestrați, încît pentru a descoperi o formă decentă avem nevoie de genialitate. Or, genialitatea de cele mai multe ori nu există fiindcă în general există rar. Numai la francezi și poate la cîțiva alți europeni s-a definitivat atît de bine o formă, încît să arăți teribil de demn, iar tu însuți să fii omul cel mai nedemn. De aceea forma are atîta însemnătate la ei. Un francez suportă fără să clipească o jignire sufletească reală, dar un bobîrnac în nas nu suportă pentru nimic în lume, fiindcă asta înseamnă încălcarea unei forme de bună-cuviință acceptată și eternizată. De aceea și sînt atît de ahtiate domnișoarele noastre după francezi, datorită formei frumoase. De altfel sînt sigur că nu există nici o formă, ci doar cocoșul, le coq gaulois*.

*Cocoșul galic (Fr.) >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 29

Citate despre femei

Numai fetele cuminţi îşi ţin un jurnal. Fetele rele n-au timp. 

Tallulah Benkhead (1902-1968), actriţă americană 


SURSA
Adevăruri despre femei şi dragoste, ''Cuget Liber'', Constanţa, 15 noiembrie 2013