Adevărul despre un mister vechi de peste 1.200 de ani. Ce era "crucifixul rosu" văzut pe cer

ȘTIRILE PROTV, București, 30 iunie 2012

Istoria medicinii din India („Enciclopedia medicală...” 2009)

<
Localizată în timp, între aproximativ anul 3000 î.Hr. și 1200 î. Hr., istoria gândirii medicale indiene este marcată de numeroasele curente politice și religioase care au dominat episodic regiunea Gangelui. În vastul spațiu al Indiei s-a dezvoltat încă din mileniul III î. Hr. o civilizație cu unele caractere mesopotamiene. În această epocă pe valea Indului au fost clădite câteva cetăți-orașe (Mohenjo-Daro, Harappa, Amri, Taxile) cu clădiri din cărămidă și canalizări care asigurau igiena comunității. Către anul 1500 î. Hr. India a fost invadată de arieni, o populație din zona Pamirului, înrudită cu iranienii. Vechile civilizații dispar lăsând în urmă legende, mituri, rituale religioase și o medicină elementar populară. Începând din anul 1500 î. Hr., India parcurge o etapă de mare înflorire religioasă și culturală: se scriu „Vedele” sau „Cărțile științei” și lucrările care le explicau (Upanișadele, Araniakas, Brahmanas) și se compun epopeile „Ramayana” și „Mahabharata”.
Cultura indiano-ariană este imortalizată de textele vedice, de epopeile amintite ca și de alte multe texte de natură religioasă, filzofică și de practică medicală. Prin anul 600 î. Hr. perșii conduși de Darius pun stăpînire pe India pentru o perioadă de trei sute de ani, după care nord-vestul teritoriului indian este cucerit de Alexandru Macedon.
Regele Asoka (273-323) reușește pentru scurt timp o mare unificare de teritorii și înlocuirea parțială a brahmanismului (religia Indiei antice) cu budismul. În sec. d. Hr. India este invadată de huni, apoi între 700-1875 intră sub stăpînire arabă care, sub domnia Marilor Moguli, impun islamismul. Din 1875 pînă la proclamarea independenței sale în 1950, India a fost dominion britanic. Aceasta istorie zbuciumată și-a lăsat amprenta în polimorfismul lingvistic, cultural, filosofic și chiar religios care definesc India în toate timpurile.
În evoluția medicinei indiene se distinge următoarele etape: vedică (de la începuturile confirmate până spre anul 2500 î. Hr.), epică (anul 2500 î. Hr. până la anul 1400 î. Hr.), pre-budhistă (anul 1400 î. Hr. - anul 500 î. Hr.), budhistă (anul 500 î. Hr. - sec. VII d. Hr.), arabă până spre anul 1000, musulmană, până spre anul 1500 al erei noastre.
Dacă istoriei civilizației indiene i se poate delimita, dealtfel destul de aproximativ, o asemenea cronologie, medicina indiană nu poate fi fragmentată prin perioade de timp în primul rând pentru că tradiția va traversa întotdeauna granițele vremii, iar un al doilea factor este constituit de imprecizia datărilor. Ceea ce este caracteristic pentru practica medicală indiană este construcția precisă și sistematică în care fiecare boală, chiar simptom este încadrat într-o categorie determinată, iar prescripția terapeutică este atît de detaliată, încât cărțile indiene care au traversat timpul reprezintă adevărate enciclopedii care conțin date importante pentru civilizația acestei țări.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davilla”, București, 2009, pp. 42-43.

Medicina indiană preariană („Enciclopedia...” 2009)

<
Descoperirea în anul 1928 a ruinelor orașului Mohenjo-Daro a scos la iveală și preocupările medicale ale vremii. În vasele dezgropate s-au găsit urme ale unor leacuri empirice folosite în acele timpuri, cum ar fi silagiul, un praf negru utilizat în dispepsii și hepatopii, oase de sepie utilizate în boli de ochi și urechi, precum și rădăcini de plante uscate.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, p. 43 / Medicina preariană.

Medicina vedică din India („Enciclopedia...” 2009)

<
Arta medicală apare sub forma a numeroase aluzii în textele vedice. Vedele sunt scrieri religioase concepute cu aprox. 1000 de ani înaintea erei noastre, la momentul contopirii vechilor concepții religioase indiene cu credințele arienilor. Cuvântul veda înseamnă cunoaștere și se știe astăzi de existența a patru vede: Rig-veda, destinată imnurilor religioase, liturgice, Sama-veda sau știința melodiilor, Yajur-veda în care se detalia modul de face sacrificiile și Atharva-veda care se ocupa cu formulele magice.
Informațiile medicale, mai ales de anatomie și fiziologie, sunt mai frecvente în Rig-veda și în Atharva-veda. În Atharva-veda, în special, sunt o serie de imnuri indicate ca vrăji curative. De exemplu, Kaucicasutra este un imn care indică și ritualul corespunzător, ambele conținând un mare număr de boli și de plante cu proprietăți medicinale. Bogăția vocabularului anatomic al sanscritei vedice demonstrează stadiul destul de avansat la care ajunsese observația asupra structurii corpului uman și al unor animale, în special al calului, victima uneia din principalele sacrificii vedice. În textele vedice sunt menționate și părți inaparente ale corpului, cum ar fi sângele și măduva osoasă. Despre altele aveau o imagine destul de fantezistă cum ar fi rasa, un fel de suc, o umoare care reprezenta materia de bază a diverselor lichide organice din corp sau ojas, sucul vital. Există în vede o corespondență permanență între corp, care reprezintă microcosmosul, și natură, macrocosmosul. astfel în Yajur-veda despre bilă se spune că ea reprezintă în organism, ceea ce focul este pentru apă în natură. Elementul cel mai important ca agent al motricității vitale este suflul („prana”) care împreună cu vântul alcătuiesc motorul universal. Iată deci, în medicina indiană, încă din epoca vedică, elaborat în detaliu, pneumatismul. Suflurile interioare, în număr de cinci, dintre ele cel mai important fiind cel respirator, au apărut în corp, conform concepției vedice, ca urmare acțiunii unui zeu, Tvaștvăr, care după ce a făcut corpul omului și al celorlalte viețuitoare, le-a găurit pentru a crea orificiile (nas, gură, ochi, urechi, anus) prin care au pătruns apoi suflurile divine („prănele”). Există o prana centrală cu sediul în inimă din care iradiază spre periferia corpurlui suflurile secundare, așa cum din soare, un fel de prana centrală a cosmosului, iradiază razele pentru tot universul. De această prana centrală depind toate fenomenele din corp, somatice sau spirituale, pe ea o mobilizează yoghinii, către ea încearcă să se concentreze toate energiile periferice, pentru a realiza autonomia ființei în totalitatea ei.
În privința nosologiei, medicina vedică distinge boli generale sau locale, individualizate după simptomele lor majore, respectiv durere, slăbire, febră etc, fără a le corela în sindroame sau entități morbide complexe. Asociațiile de simptome le defineau ca „frați” sau „veri”. Etiologia bolilor era foarte puțin dezvoltată, cauzele îmbolnăvirilor erau considerat de ordin magic sau mitic, un rol deosebit de important fiind atribuit demonilor, grahî. Infracțiunile, voluntare sau nu, determinau diferite boli, în special hidropizia. Terapeutica se baza în special pe plante, incantații și magie mimetică.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până la prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 43-44 / Medicina vedică.

"Decorul mortii". Ruine misterioase, mai vechi decât piramidele egiptene, descoperite în Siria

ȘTIRILE PROTV, București, 26 iunie 2012

Epava unui hidroavion scufundat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, descoperită la Constanța

ȘTIRILE PROTV, București, 26 iunie 2012

Medicina indiană clasică („Enciclopedia...” 2009)

<
În primele secole ale erei creștine au apărut și germenii unei medicine clasice, sub forma a două școli, de la care s-au păstrat tratate denumite „Colecții” (Samhitâ). Prima, școala lui Âtryea, este reprezentată de cărțile („Carakasamhitâ”) scrise de Caraka, Bhelasamhitâ, Hârîta și Dhanvatari, cea de-a doua, școala lui Sucruta, autorul celei de a doua colecții intitulată „Sucrutasamhitâ”. Âtryea a fost considerat un adevărat maestru al medicinei antice indiene nu numai de liteartura medicală, ci este astfel numit în textel ebudiste care pun despre el că a fost magistrul medicului Jîvaka, contemporan cu Buddha. Dar, acest etexte îl plasează pe Âtryea în sec. VI î. Hr., neconcordanța  cu perioada reală în care a trăit fiind explicată de istoriogafia modernă prin aceea că ideile acestuia nu sunt decât o continuare a concepțiilor de fiziologie din textele vedice. Despre Caraka se știe că a fost medicul personal al regelui indo-scit Kanishka, la sfârșitul sec. I  d. Hr.
Întrucât în concepția Ayurvedică alungarea suferinței era o operă sacră, medicul nu reprezenta decât ultima verigă, cea executorie, a unui lanț care pornea de la zeul suprem Brahma care transmitea informația vindecătoare unu zeu intermediar, de obicei un personaj mitologic, acesta cobora pe pământ, îmbrăca chip omenesc și comunica  medicului modalitatea de tratare.
Tratatele medicale ale celor două școli au avut o mare autoritate în primele secole al erei creștine în India, au constituit sursele pentru „Ayurveda” („Aflarea longevității”) care printr-o instrucție clasică neîntreruptă și-au păstrat această poziție până în zilele noastre. În diferitele componente ale acestei scrieri, permanent revizuită și completată, se formulează o teorie care încearcă să explice rațional funcțiile din organism și perturbările acestora în contextul strânsei legături dintre macrocosmos și microcosmos.
Anatomia Ayurvedică („sarirasthana”) se prezintă ca o știință complexă care descrie corpul fizic al omului și animalului ca fiind alcătuite din cinci elemente numite generic Dhatu (țesuturile solide, sucul organic, bila, suflul și organele cavitare); ea se ocupa în egală măsură și de corpul subtil al acestora, reprezentat de conștiință (Purușa) din care la om derivă intelectul (Dudhi), iar din acesta eul (Ahancara).
Celor 5 materii elementare care constituie macrocosmosul, pământul, apa, focul, vântul și spațiul, ei considerau că în corp le corespund țesăturile solide, umorile, bila, suflul și cavitățile organelor, enumerate în aceeași ordine de corespondență. Cele două elemente extreme, pământul și spațiul, sunt inerte, celelalte sunt prezente și active în corp sub forma suflului, bilei și mucusului. În categoria suflurilor, erau incluse: prăna (suflul central), suflul suprem, cu sediul în inimă, reprezenta agentul respirației și deglutiției; udâna (suflu care se duce în sus), cu sediul în regiunea cervicală era responsabil cu fonația, regurgitarea și vomismentele; sumâna (suflul concentrat) era poziționat în ombilic și aprindea focul intern fiind responsabil cu coacerea alimentelor, deci cu digestia: apâna (suflul care se duce în jos), localizat în bazin asigura excreția și vyâna (suflul care se duc pretutindeni), care parcurgea tot corpul, comanda circulația sângelui și asigura mișcarea. Bila, pitta, era un element foarte complicat și fantezist, inițial era ars sub formă de pâcaka, digerat sub formă de ranjaka și apoi colorat; din el se forma sângele, un lichid (rasa), care deci provenea din digestie. Tot bila, sub formă de sâdhaka, cu sediul în inimă reprezenta centrul vieții psihice, de âlocaka da strălucirea ochilor și asigura funcția vizuală, iar ca bhrâjaka, luciul pielii. Mucusul, kapha sau cleshman, era descris ca un element apos, care asigura diverse legături în organism, cum ar fi coaptarea articulațiilor, sau contacte fiziologic necesare, ca de exemplu, al limbii cu alimentele.
Activitatea celor trei elemente organice putea fi excitată sau inhibată de condiții exterioare cum ar fi sezonul, clima, starea de igienă. Influențate negativ, ele deveneau patogene, primeau numele de tulburări, dosha, iar grupare lor, o triadă de tulburări, tridosha. În accepțiunea lor, bolile erau rar pure sau tipice, majoritatea prezentau forme clinice numeroase, iar nosologia, foarte bogată, le clasifica după localizare (bolile pielii, capului, ochilor etc), după simptomul dominant (febră, tumoare). Pentru Caraka, din punct de vedere al etiologiei, (nidâna), existau febrele (jvara), bolile hemoragipare (raktapitta), bolile de piele, tulburările psihice și epilepsia. Șucruta adaugă hemoroizii, fistulele anale, erizipelul, ulcerul, unele afecțiuni bucale.
În unele din caracteristicile medicinii clasice indiene, istoriografia modernă sesizează paralelisme semnificative cu medicina greacă, făcîndu-se în acest sens referiri la Colecția hippocratică, la corelațiile dintre univers și boală, la explicarea științifică a epilepsiei, tetanosului, convulsiilor, opusă interpretărilor populare prin posedări de către demoni. Mai mutl decât atât, teoria generală alui Platon asupra bolilor, corespunde în întregime celei indiene despre tridosha, el fiind adeptul intervenției bilei care se varsă în sânge și produce maladiile hemoragipare. Textele clasice ale școlii indiene sunt de dată mai recentă, concordanțele dintre ele explicându-se prin comunicațiile, mai ales comerciale, care s-au realizat între acest zone atât de îndepărtate geografic.
În Universitățile vechi ale Indiei de la Naktanda și Takșasila, după 7 ani de studiu, în limba sanscrită, tânărul medic era declarat „începător”, urmând să practice deopotrivă medicină internă și chirurgie, nefiind admisă despărțirea celor două specialități, din considerente strict religioase, obstetrice era practicată numai de femei. Între 200 î. H. și 200 d. Hr., sînt elaborate și completate legile lui Manu, un cod legislativ care regla practica medicală și stabilea pedepse pentru iatropatiile dovedite.
(...)
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 44-46 / Medicina indiană clasică.

O bombă din al doilea Război Mondial a stricat o nuntă. 700 de invitați au fost trimiți acasă

ȘTIRILE PROTV, București, 24 iunie 2012

L. Sciascia (Italia)- „Fiecăruia ce i se cuvine” / 1966 (BOXHALL 2006)

<
Fiecăruia ce i se cuvine
Leonardo Sciascia

n. 1921 (Sicilia), m. 1989
Prima ediție 1966, de Adelphi Edizione (Milano)
Titlu alternativ Binecuvântarea unui om
Titlu original A ciascuno il suo

Leonardo Sciascia a crescut în Sicilia influențată de fascism. Și-a început cariera ca profesor de școală, iar, mai târziu, a devenit unul din cei mai controversați politicieni italieni, fiind deputat din partea Partidului Radical în parlamentele italian și european. Dragostea pentru patrie și aversiunea față de crima organizată și corupția din politică vor deveni sursele principale de inspirație pentru operele sale.
(...)
Un roman polițist care încearcă să înțeleagă motivația psihologică și amploarea influenței niciodată menționatei, dar permanent implicit sugeratei Cosa Nostra sau Mafia, Fiecăruia ce i se cuvine e, totodată, o critică incisivă la adresă unei societăți înrădăcinate într-o tradiție a tăcerii, alimentată cu minciuni, complicitate și vărsare de sânge. SMu

„Implicarea în politică era o pierdere de timp; dacă nu știai asta, era fie pentru că descoperiseși că politica e profitabilă, fie pentru că te născuseși orb.”
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, p. 595.

Mărginimea Sibiului istorică (A. J. T. SIBIU 2007)

<
Mărginimea este o zonă foarte pitorească aflată la sud-vest de Sibiu, la poalele munților Cibinului. Zona este delimitată în sud de valea râului Sadu și în nord de valea Săliștei și cuprinde vechi localități cu o populație majoritar românească, ce formau vechea Țară a Amlașului, atestate din secolele XIV - XV.
Peisajul zonei este dominat de coaste muntoase, iar în satele cu străzi încă se mai pot întâlni casele din piatră sau din bârne de brad cu acoperișuri înalte din șindrilă. Ocupațiile tradiționale au fost meșteșugurile, prelucrarea lemnului, a lânii și a pieilor, stupăritul și creșterea animalelor, în special a oilor. Unele dintre localități au practicat vreme de secole oieritul transhumant, ducând turmele de oi la Dunăre, în Dobrogea sau chiar în Peninsula Balcanică. Localnicii pot fi văzuți duminica în elegantele costume tradiționale cu cămăși albe brodate cu negru, percepute ca straie prețioase destinate zilelor de sărbătoare.
După ieșirea din Sibiu pe E81 înspre Râmnicu-Vâlcea, se află localitățile Tălmaciu, cu o bisericuță din 1780, și Boița. Aici se pot vedea ruinele a două turnuri rămase din fortificațiile folosite la apărarea și vămuirea defileului Turnul Roșu. La Tălmaciu puteți ieși la dreapta din drumul european către Sadu și Râu Sadului. În Sadu se poate vedea o frumoasă bisericuță ortodoxă din secolul XVIII, cu ornamente de cărămidă roșie în tencuială, și Muzeul Uzinei Electrice, care documentează cu exponate extrem de interesante istoria construirii în anul 1896 a hidrocentralei. Se pot vzita turbinele electrice din 1902 și 1903, monumente industriale încă funcționale.
Ieșind din Sibiu pe E68 spre Sebeș-Alba și trecând prin Cristian se ajunge la Orlat, unde se poate vizita o frumoasă biserică monument istoric din piatră și cărămidă, ridicată în 1796, și la Gura Râului (localitate vestită pentru port, dar și pentru numeroasele joagăre și pive cărora li se datorează zicala că "gurenilor le vin banii pe apă").
În zonă se află și Sibielul, cu bisericuța din 1765 și vestitul Muzeu al Icoanelor pe Sticlă. Mai departe pe E68 puteți găsi Săliștea, cu biserici ortodoxe dn 1724 și 1786, apoi Tilișca, unde se pot vedea ruinele unei cetăți dacice dn secolul I. Spre mnte se află , cu biserica monument istoric ridicată în 1766 din lemn, și , c cunoscută pentru festivalul folcloric "Sus pe muntele din Jina".
>

Grupul Google se angajează în conservarea limbilor pe cale de dispariţie

AGERPRES, București, 21 iunie 2012 

Regiunea Sibiului istorică (A. J. T. SIBIU 2007)

<
(...)
Cisnădie este un bun exemplu de localitate tipic săsească, cu străzile închise de șirul de case așezate perpendicular pe drum, cu fațadele ornamentate și obloane verzi la ferestre. În centrul orașului se află biserica fortificată Sfânta Walpurga, ridicată la începutul sec. XIII, prevăzută cu un turn masiv. După atacurile turcești, odată cu transformarea în stil gotic, biserica a fist fortificată prin înălțarea turnului și dotarea lui cu guri de tragere șivprin ridicarea a trei ziduri de apărare cu turnuri (Turnul Paznicului, Turnul Slăninei, Turnul Școlii, Turnul Faurilor). Turnul, care a avut în vârful lui un glob aurit, a fost trăznit de mai multe ori, așa că în 1795 a fost dotat cu primul paratrăznet din Transilvania. Integrată în complexul bisericii este clădirea care adăpostește Muzeul Istoriei Industriei Textile, care prezintă cu documente, imagini și mașini evoluția prelucrării lânii de la 1700 la 1900.

De la Cisnădie se poate ajunge în Cisnădioara pentru vizitarea splendidei biserici Sfântul Mihail (1223), care și-a păstrat forma de bazilică romanică, un frumos portal flancat de coloane și arcade oarbe și zidul de fortificație.

Din Cisnădioara se poate intra apoi în drumul județean care duce spre Rășinari și Păltiniș. În Rășinari, locul de naștere al scriitorului Emil Cioran, se ajunge din Sibiu și cu tramvaiul, a cărui linie trece prin văi pitorești. În centrul satului, care face parte din Mărginimea Sibiului, o biserică ortodoxă din 1758 întâmpină vizitatorii cu frumoasele ei fresce exterioare.

Cristianul este situat pe E81/68 în direcția Sebeș - Alba. În centrul localității se află o biserică-cetate puternic fortificată, cu dublă incintă de ziduri și cinci turnuri de apărare, din care unul octogonal (Turnul Slăninii) ridicat între cele două fortficații pe ruinele uneia mai vechi. Localitatea, în care se mai găsește și un muzeu al landlerilor și o biserică ortodoxă din  1790, a fost numită în documentele din sec. XIII "Insula Christiani" - Insula Creștinătății, după ce rezistase invaziei mongole.

În Șelimbăr se ajunge pornind din Sibiu pe E81/68 spre Brașov. Merită vizitate biserica Sf. Nicolae din Mohu (1782-1785), cu pictura realuzată în 1804 de frații Nicolae și Alexandru Grecu din Săsăuș, și biserica ortodoxă din Bungard, ridicată în 1690 și reconstruită în 1824. Se mai poate vedea o troiță ridicată în 1925 în amintirea victoriei câștigate aici de Mihai Viteazul împotriva principelui Bathory.
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților), Sibiu, 2007, pp. 20-21. (În împrejurimile Sibiului)

Județul Sibiu istoric (A. J. T. SiIBIU 2007)

<
Sudul Transilvaniei, cu văile râurilor și podișurile joase, a fost o zonă favorabulă pentru apariția și dezvoltarea așezărilor umane începând din Paleolitic și Neolitic. Pe bazele acestora a răsărit apoi civilizația geto-dacă ce s-a dezvoltat în epocile bronzului și fierului. După secolul II zona a intrat sub admnistrație romană, care însă s-a retras în 271 în fața valurilor migratoare de goți, gepizi, avari și huni. Chiar și după retragerea romanilor, în zonă au rămas populații creștine și latinizate, așa cum o arată descoperirea arheologică făcută la Biertan, unde a fost dezgropat Donariul reprezentat de un fragment dintr-o ofrandă votivă datând din secolul IV.

Mai multe valuri de populații migratoare au continuat să treacă în secolele următoare peste aceste teritorii - slavii, pecenegii, cumanii, tătarii și maghiarii. Cei din urmă au preluat în secolele IX - X controlul asupra Câmpiei Panonice și apoi și asupra Transilvaniei. Începând din secolul XII, regii unguri din dinastia arpadiană au adus în zonă coloniști sași pentru a păzi granițele acestui teritoriu, cea mai intensă colonizare fiind în părțile Sibiului. Zona a devenit un important punct de contact între celei populații de pe aceste meleaguri - românii, sașii și maghiarii.

În secolul XIII a fost recunoscut voievodatul Transilvaniei, iar în 1224 se atesta comitatul de Sibiu, condus de un comite condus de rege, cu reședința la Sibiu (atestat documentar din 1191). Zona dominată de sași a fost organizată apoi în scaune și districte. Provincia Sibiului a cuprins, din 1335, șapte scaune (Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighișoara și Rupea), cărora li se adăuga și Sibiul, ca scaun principal, iar mai târziu încă două (Mediaș și Șeica Mare).

Grație privilegiilor acordate de regii unguri, coloniștii sași aveau dreptul de a întemeia orașe și sate, de a cultiva pământul fără obligații feudale, de a-și alege magistrații și preoții, de a face comerț și de a bate monedă, de a se organiza în bresle. Orașele din zonă au avut parte de o înflorire economică în ciuda invaziilor turce care au urmat și în urma cărora Transilvania a căpătat în1571* statutul de principat autonom sub suzeranitate otomană.

Provincia Sibiului, cu cele zece scaune împreună cu districtele Brașov și Bistrița au format din 1486 până în 1876*, obștea sașilor (Universitas Saxorum) ca unitate politică, administrativă și judecătorească a tuturor comunităților săsești de pe pământul crăiesc, având în frunte pe comitele sașilor, care era și jude regal al Sibiului. Atacurile turcești din anii 1437, 1438 și 1442 s-au lovit de rezistența locuitorilor zonei și au determinat construirea unor fortificații prin care orașele și satele să-și apere populația și avuțiile. De la începutul secolului XV au fost ridicate cetăți puternice, iar cele vechi au fost întărite (Sibiu, Mediaș, Slimnic și în majoritatea satelor de pe văile Târnavei Mari și Hârtibaciului).

În octombrie 1599, în împrejurimile Sibiului, la Șelimbăr, a avut loc bătălia în urma căreia a înfrânt oștirea lui Andrei Bathory, unind apoi pentru o scurtă perioadă sub stăpânirea sa Transilvania, Muntenia și Moldova. Transilvania, prinsă la mijloc în conflictul dintre habsburgi și turci, s-a aflat sub suzeranitate otomană până în 1688, când a fost înglobată în Imperiul Habsburgic.

O figură importantă pentru Sibiul secolului XVIII a fost Samuel von Bruckenthal (1721 - 1803), guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, care a construit la Sibiu palatul care-i poartă numele și a strâns o bogată colecție de artă. Conform dorinței sale, colecția de picturi a fost deschisă publicului încă din 1790, iar începând din 1817 a devenit muzeu public.

Între timp, din 1867, Transilvania a fost din nou parte a Regatului Ungariei în cadrul Imperiului Austro-Ungar, iar Sibiul a devenit centrul luptei de emancipare și unitate a românilor. La Sibiu se afla sediul Mitropoliei ortodoxe a românilor din  fostul Imperiu Habsburgic, aici a luat ființă, în 1861, ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român) și aici a fost sediul ei central, aici s-a constituit și își avea organul central de conducere Partidul Național Român (1881).

În perioada interbelică, o parte a teritoriului actual al județului Sibiu intra în componența fostelor județe Târnava Mare și Făgăraș. După venirea la putere a regimului comunist, teritoriul județului Sibiu a fost înglobat în Regiunea Brașov, până la reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, când s-a constituit județul Sibiu în forma sa actuală. Deși cele două războaie mondiale nu au provocat distrugeri însemnate aici, în perioada comunistă zona a adus o lipsă acută de investiții.

De la sfârșitul anilor 70, au început să emigreze masiv în Germania, fenomen care a dus, până la jumătatea anilor 90, la descreșterea masivă a ponderii sașilor din întreaga populație a județului (de la 19,1% în 1977 la 3,56% în 1992).

Sibiul a fost unul din orașele care s-a revoltat împotriva regimului comunist chiar în zorii revoluției din decembrie 1989. (...)
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, pp. 8-9.

Din istoricul cailor sălbatici din preeria nord-americană (IRVING 1835)

Scriitorul american Washington Irving (1783-1859) a însoțit în 1832 o comisie guvernamentală într-o călătorie în Vestul Sălbatic pentru tratative cu amerindienii. Rezultatul literar al acestei călătorii a fost volumul Drumuri prin prerii, publicat în 1835. Din schița Tabăra calului sălbatic am extras un fragment referitor la originile cailor sălbatici din preria nord-americană:

”Capturarea calului sălbatic este una din isprăvile preferate ale triburilor din prerie; și, într-adevăr, aceasta-i sursa din care se înșiși vânătorii indieni se aprovizionează.

Caii sălbatici, care cutreieră acele vaste cîmpuri  acoperite cu iarbă, se întind din Arkansas pînă-n ținuturile spaniole, sînt de forme și culori diferite, dezvăluind variații la descendenți. Unii se aseamănă cu strămoșii comuni, englezi și probabil, sînt descendenți din caii care au fugit din așezările noastre de la graniță. Alții sînt de talie joasă, dar puternici, și se presupune a fi de rasă andaluzină, adusă de descoperitorii spanioli. Unii speculanți entuziaști vedeau în ei descendenții raselor arabe, aduse în Spania din Africa și apoi transformați în această țară; și ei  înșiși sînt mulțumiți cu ideea că strămoșii lor se poate să fi fost  de curse adevărate, prin deșert, care, cîndva, i-au purtat pe Mahomed și pe discipolii săi războinici prin cîmpiile nisipoase din Arabia.

Obiceiurile arabilor par să aibă legătură cu armăsarul. Introducerea calului în preriile nemărginite ale Fae West-ului a schimbat întregul mod de viață al locuitorilor lor. Le-a oferit acea lejeritate de mișcare rapidă și posibilitatea de a schimba dintr-o dată și la mari distanțe locurile, fiind pe placul bărbatului înclinat spre hoinăreală. În loc să pîndească în adîncurile pădurilor întunecoase și să străbată pe jos, cu răbdare, labirinturile deșertului încurcat, asemeni fraților săi din nord, indianul din Far West este un corsar de cîmpie; el duce o viață mai luminoasă și mai fericită; aproape întotdeauna pe spinarea celuilalt, prin vastele prerii, pline de flori și sub cerul înnourat. ”

SURSA

Washington Irving, O diligență medievală, editura Minerva, București, 1990, p. 196.

NOTE

1)prerie = regiune de stepă în America de Nord (V. Breban, Dicționar al limbii române contemporane, 1980)

2)Arkansans= stat în sudul SUA delimitat la est de fluviul Mississippi

3)Andaluzia=regiune în sudul Spaniei vecină cu Africa de Nord (Maroc), de unde arabii au invadat Peninsula Iberică în 711, fiind și ultima eliberată de regii Fernando și Isabela în 1492.

4)Mahomed=Profetul arab întemeietor al religiei islamice, care a trăit în anii 570-632.

5)Far West=Vestul Îndepărtat al SUA, cu ieșirea la Oceanul Pacific

Sibiul istoric (A. J. T. SIBIU 2007)

<
Sibiul, reședința județului, este unul dintre cele mai frumoase orașe medievale transilvane. Fortificațiile medievale, bisericile gotice, clădirile renascentiste și elegantele palate baroce dau un șarm deosebit Sibiului, transformându-l în același timp într-un obiectiv de patrimoniu cultural de înalt rang. Vizitatorii pot vedea mărturiile a peste opt secole de istorie urbană în centrul istoric a cărui inimă pulsează în cele trei piețe principale, care și-au recăpătat splendoarea de altădată.

Centrul istoric este ușor de explorat - e de ajuns să vă lăsați în voia pașilor în Orașul de Sus, pe strada Nicolae Bălcescu, denumită de localnici Corso, să vă plimbați printre șirurile de case de secol XIX, bogat ornamentate cu stucaturi, cedând poate ispitei unei pauze într-una din numeroasele cafenele, berării sau pizzerii cu terase la stradă. Pe strada Cetății, ce merge paralel cu Corso, se mai pot vedea puternicile ziduri de fortificație ale Sibiului, străjuit de trei dintre cele peste 30 de turnuri de apărare de odinioară - Turnul Pânzarilor sau Archebuzierilor (sec. XVI), al Olarilor (sec. XVI) și al Dulgherilor (sec. XV) - și de bastionul numit Turnul Gros, transformat în 1788 în teatru și rebotezat Sala Thalia.

Plimbarea pe Corso vă conduce în imensa Piață Mare dominată de Primăria aflată într-o splendidă clădire Jugendstil (1906, restaurată în 2006) și de impunătoarele edificii baroce ale Palatului Bruckenthal (1785), Bisericii Romano-Catolice (1733) și fostului Colegiu Iezuit (1739). (...) Piața, aninată de două fântâni și înconjurată de clădiri din perioada Renașterii, cu portaluri și acoperișuri înalte, în care se deschid mici lucarne tipice în formă de ochi, este locația multor manifestări culturale, dar și un loc de întâlnire și promenadă.

De aici puteți traversa piața pentru a vă îndrepta către Biserica Ursulinelor (sec. XVI, refăcută în 1733) sau Biserica Franciscană (sec. XV, refăcută în 1776) ori puteți trece prin arcadele de sub Turnul Sfatului către Piața Mică, mărginită de clădiri mici cu arcade și loggii, invadată de terase, de baruri și restaurante.

Imediat atenția vă va fi atrasă de Casa Roșie, denumită în ultimii ani Casa Luxemburg, și de (fostul sediu al Breslei Măcelarilor, datând din 1370). Puteți trece pe podul de fontă turnată, splendid ornanentat, numit Podul Minciunilor (1589), pe o străduță ce duce spre Orașul de Jos sau puteți urca în Turnul Sfatului. Edificiul, ridicat în 1370 și reconstruit de mai multe ori după incendii și prăbușiri, este locul din care puteți admira panorama orașului vechi și puteți înțelege structura urbanistică a acestuia. Orașul de sus, construit pe un deal și înconjurat de resturile incintelor de fortificații, este legat de Orașul de Jos prin pasaje pitorești cu scări de piatră - Pasajul Scărilor, Scările Turnului, Scările Ocnei și Scările Aurarilor.

Aceeași splendidă panoramă se poate admira și din turnul înalt de 73,34 metri al Bisericii Evanghelice (1370 - 1520), cel mai important și impozant edificiu gotic din oraș, care domină Piața Huet. Biserica se află față în față cu Colegiul Bruckenthal, construit în stil baroc în 1786 pe locul unei vechi școli din secolul XIV.

Din Piața Huet vă puteți continua drumul pe strada Mitropoliei, unde veți vedea Biserica Reformată (1786) și Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1906) construită în stil neo-bizantin.

(...)

Aflat chiar în piața centrală a Sibiului, Muzeul Național Bruckenthal (...), care a fost creat pe baza colecției alcătuite de guvernatorul Șamuel von Bruckenthal, se mândrește cu peste 1200 de picturi de autori italieni, flamanzi, austrieci și germani, dintre care atrag atenția operele lui Boticelli, Tizian, Magnasco, Rubens, Cranach și van Dyck. Muzeul mai are 1000 de stampe de Durer, Tiepolo, Piranesi și o bibliotecă cu280.000 volume, dintre care 30.000 cărți rare și 382 incunabule. În Gaeria de Artă Românească pot fi văzute pânze de Grigorescu, Pallady, Baba și Ciucurencu.

Tot de Muzeul Bruckenthal țin și Muzeul de Istorie (...), Muzeul de Științe Naturale (...), Muzeul Istoriei Farmaciei (...) cu o frumoasă colecție de instrumente medicale și farmaceutice din secolele XVII - XIX, Galeria de Artă Contemporană (...) și Muzeul Armelor și Trofeelor de Vânătoare "August von Spiess" (...).

Un punct de atracție deosebit este Complexul Muzeal ASTRA (...), care invită la o plimbare în Dumbrava Sibiului prin cel mai mare muzeu etnografic în aer liber din Europa Centrală. Muzeul Civilizației Populare Tradiționale (...), cu cele 96 de hectare de poieni, pajiști și lacuri, oferă vizitatorului o uimitoare ilustrare a vieții satului românesc cu gospodării țărănești, biserici, mori de apă și de vânt, stâne, prăvălii, ateliere meșteșugărești, cârciumi și hanuri aduse din toate provinciile României.

Din componența Complexului Muzeal ASTRA mai fac parte Studioul ASTRA Film (...), specializat în film documentar etnogeafic și antropologic și trei instituții muzeale distincte aflate în aceeași clădire (...): Muzeul Civilizației Transilvane Astra cu o colecție de broderii, port popular și obiecte de cult, Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder", în care sunt expuse obiecte, arme tradiționale, măști și statuete africane, jucării tradiționale japoneze, costume populare din China, artizanat japonez, ecuadorian și indonezian, și Muzeul de Artă Populară Săsească "Emil Sigerus", care prezintă piese ceramice, mobilier pictat, costume populare, textile de interior și broderii. (...)
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, pp. 14, 16, 12.

Descoperire unică în Marea Britanie, mai veche decât piramidele din Egipt!

JURNALUL NAȚIONAL, București, 16 iunie 2012

Imagini rare. Trupul unui soldat unui soldat căzut acum 200 de ani la Waterloo, dezgropat

ȘTIRILE PROTV, București, 16 iunie 2012

Aceste 5 descoperiri incredibile au schimbat istoria. Știai despre ele? 

FII CURIOS! 15 iunie 2012

Descoperire fabuloasă lângă România. "Credem că am găsit osemintele Sfântului Ioan Botezătorul"

ȘTIRILE PROTV, București, 15 iunie 2012

Debutul scriitorului M. Sadoveanu (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Nu mult după această perioadă, fiind în clasa a III a primară, încercările literare ale fratelui meu au ajuns și în mîinile mele. Și cum citisem pînă atunci broșuri cu haiduci, nuvele de N. D. Popescu și Rădulescu-Niger, fratele meu îmi apărea acum într-o lumină nouă, ca o ființă superioară, întrucît, cu toate modestele mele cunoștințe literare, instinctiv mi-am dat seama că cele scrise de dînsul în manuscrisele ce le aveam sînt superioare istorisirilor din broșurile amintite. La această părere mai contribuia și faptul că de cîte ori venea în vacanță și ieșea pe stradă, era întîmpinat și salutat de notabilitățile tîrgului: subprefect, primar, magistrați, avocați, cu multă curtoazie, probabil avînd informații că este un element fruntaș la carte în liceu și promite să devină cineva în țara aceasta.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai. Amintiri și evocări, Ed. pentru literatură, București, 1968, p.12

Florin Bădescu, Descoperirea secolului anunțată de Vatican: Texte scrise de teologul creștin Origene, găsite în Biblioteca din Munchen

MEDIAFAX, București, 13 iunie 2012

China: celebra armată de teracotă şi-a îngroşat rândurile cu alţi 110 soldaţi

MEDIAFAX, București, 12 iunie 2102

Un mister de 400 de ani, la un pas de rezolvare. Jungla din Honduras își dezvăluie secretele

ȘTIRILE PROTV, București, 11 iunie 2012

Administrația orașului Fălticeni în 1906 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Așa a putut afla că edilii ce trecuseră pe la conducerea tîrgului - oameni cu greutate politică - în timpul activității lor nu reușiseră să facă nici canalizare, nici conductă pentru adusul apei. Trotuare si felinare mai dese nu existau decît în cîteva străzi scurte din centru, care legau autoritățile și unele instituții ca: Prefectura, Tribunalul, Administrația Financiară, Poliția, Gimnaziul și cele două biserici cu domiciliile foștilor și actualilor edili. În ce privește pavajul, nici o stradă sau uliță nu s bucura de acest privilegiu. Prundișul, din albia Moldovei, bătătorit și înnoit din cînd în cînd, ferea de noroi în timp de ploaie ulițele în pantă; în ulițele de jos însă, noroiul era un element nelipsit toamna și iarna, amărînd viața populației din aceste cartiere, iar vara vîntul răscolea un praf des, care făcea concurență Saharei.
S-a ajuns la acest grad de progres edilitar printr-un sistem foarte ingenios, cum arată fratele meu în nuvela Lacrimile unui cetățean*: "... trotuarele în tîrgul nostru au fost făcute prin bunăvoința și rîvna primarilor și ajutoarelor din trecut; fiecare și-a legat domiciliul cu primăria, fiecare deci a contribuit cu ceva la binele obștesc; primarii și ajutoarele s-au dus, trotuarele au rămas; a trecut apa și-au rămas pietrele. Nici unul dintre mahalagiii lungii noastre ulițe n-a avut norocul să fie ales între edilii orașului; nici eu, care stau tocmai la deal, în capul uliței, nu m-am bucurat de această cinste; de aceea pînă la noi trotuarele încă n-au ajuns, de aceea nopțile sîntem luminați numai de lucirea blîndelor stele, de aceea pe strada lăsată în părăsire din străvechi vremuri, șuvoaiele au săpat viroage adînci."
Dat nici administrația județeană nu era mai brează, județul ca și orașul fiind sub influența și bunul plac al unui politician liberal sectar, mare moșier, cu multă influență la centru pentru calitatea lui de bun elector. Aici nu mai era vorba de trotuare sau canalizare. Bugetul județului, întocmit în fiecare an, cuprindea diverse capitole, în care se prevedeau sume importante în legătură cu nevoile obștești ale țărănimii: construcții de poduri sau repararea celor stricate; construc5ii sau amenajări de școli sătești; înființarea de dispensare cu personal medical ajutător: agenți medicali și moașe comunale, menajări de drumuri noi și reparații de șosele; întemeieri de pepiniere comunale etc.  Lucrări care nu se îndeplineau decît în măsură redusă, parte din fonduri luînd altă destinație bine definită: întreținerea de sinecuriști, a căror funcții adevărate erau acelea de agenți electorali ai prefectului.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 42-44.

Viața culturală din orașul Fălticeni în 1906 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
În ce privește mișcarea cultural-artistică, care se afirmase mulțumitor în 1901-1903, se prezenta acum la un nivel scăzut, deoarece în timpul celor trei ani în care fratele meu* a stat la București șezătorile se răriseră și nu mai aveau atracția de altădată. Doar restrînsul cerc muzical, cu un trecut mai vechi, își continua audițiile săptămînale, pe rînd, la locuințele lor. Acest cerc era format din cinci-șase familii de intelectuali cu vederi mai largi în problema culturalizării maselor, din sînul cărora se alesese: doi pianiști (doamna Gorovei și doctorul Rossignon), doi violonceliști (avocatul Ștefan Albu și fiul mai mare al doctorului R.) și doi vioriști (fiul mai mic al doctorului R. și șeful muzicii militare, căpitanul Pursch). Încolo, lumea căuta să se distreze în timpul liber fie la jocul de cărți, fie la cele două bodegi mai răsărite.
Dar ca să nu fim nedrepți în aprecieri, trebuie să arătăm că totuși în tîrg se amenajase între timp un cinematograf în Strada Mare, din inițiativa unui rentier, într-o sală insalubră a unei clădiri vechi, unde încăpeau cel mult o sută de persoane, în care se vizionau de patru ori pe săptămînă filme vechi, aduse din București. Între amatorii de cinema ra unul nelipsit de la toate vizionările: cofetarul Baciu. (...)
În tîrg se vorbise cîndva și despre un teatru. Cu câțiva ani în urmă, un negustor bogat, purtat prin străinătate, pentru plăcerea lui, scontînd și unele folosea materiale, construise o sală pentru teatru pe o stradă ce duce la gară, în care se rătăceau din cînd în cînd trupe ambulante de actori. Între timp, un incendiu distrusese clădirea, rămînînd numai cei patru pereți afumați, mărturie a unui început de progres cultural.
Legată de aceste timide începuturi culturale trebuie socotită și modesta tipografie a bătrînului M. Zaidman. Datorită celor doi fii ai săi: unul inginer mecanic și altul bacalaureat, care se hotărîseră să îmbrățișeze meseria bătrînului lor, tipografia începuse să se modernizeze, așa încît Artur Gorovei** putea să-și tipărească aici, în condiții bune, cunoscuta revistă de folclor Șezătoarea. Librăria tipografiei se limita la articole de papetărie pentru birouri, rechizite și cărți școlare; cărți literare foarte puține, mai multe broșuri, tipărite de unii autori necunoscuți, pe seama lor, și date spre desfacere fără nici un risc pentru librărie. Puținii amatori de literatură bună, autohtonă sau străină, își procurau singuri cărțile preferate de la Iași sau București.
Sesizînd elementele negative ce contribuiseră între timp la slăbirea mișcării culturale din oraș, fratele meu își făcu un plan de redresare. Pentru aceasta, reluă legătura cu prietenii ce-i avea în localitate, printre care Artur Gorovei era cel mai apropiat. Nu i-a trebuit mult ca să lege firul întrerupt în 1903. Grupul de prieteni, consolidat și mărit, porni la acțiune, și cetățenii dornici de o schimbare în viața lor monotonă avură iar surpriza plăcută a unor șezători bine organizate, ținute în saloanele primăriei. Reluînd legătura sși cu un prieten care activa în mediul rural, profesorul Dizu Zaharescu, om dotat cu mult talent artistic și organizatoric, l-a ajutat să-și desăvîrșească acțiunea de culturalizare începută la țară, în comuna Baia, locul lui de baștină. Și aici, în scurt timp, s-a vădit cît de dornici erau sătenii să ia parte la aceste manifestări culturale, ce le strecurau în suflete mîngîiere și speranță în vremuri mai bune. Teatrul sătesc și corul înființate la Baia au avut un răsunet mare prin reprezentațiile date nu numai în acea localitate, dar și în alte sate ale județului, determinînd o emulație spirituală cu urmări neașteptate, acolo unde învățătorii erau elemente bine pregătite și legate sufletește de popor. Apoi, după doi ani, a luat ființă în oraș un cor mixt, condus de teologul Leon Băncilă, profesor de muzică la gimnaziu, care a sporit posibilitățile de afirmare a acestor manifestări culturale.
Începînd din 1906 și anii următori, pînă la izbucnirea primului război mondial***, aceste șezători culturale inițiate de fratele meu - la care s-au afiliat unii tovarăși ai săi de breaslă - și-au extins activitatea și în alte centre din țară și de peste graniță, ca: Suceava, Rădăuți, Cîmpulung, Vatra Dornei, făcînd să pătrundă în marea masă a poporului conștiința valorii lui și dorința aprigă de a se elibera din cătușele ignoranței, nedreptății și asupririi.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 46-48.

Note M. T.
* Mihail Sadoveanu.
** Artur Gorovei (
*** 1914.

Un mormânt vechi de 1.000 de ani ce ascunde secretele unei civilizații. Ce ipoteze au specialiștii

ȘTIRILE PROTV, București, 8 iunie 2012

"Drumul mortilor" din Siberia, dezgropat dupa 60 de ani de o femeie care a supravietuit Gulagului

ȘTIRILE PROTV, București, 8 iunie 2012

Expoziție națională în 1906 versus răscoală în 1907 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Coborînd grăbiți strada prăvălatică, am ajuns îndată la Artur Gorovei*, pe care l-am găsit acasă, abia sosit cu sania din sat de la Bunești, aproape de Fălticeni, unde avea o mică răzășie. Cele dintîi cuvinte rostite de fratele meu** au căzut grele și impresionante.
- Cucoane Artur (așa i se adrwsa fratele meu, Gorovei fiind mult mai în vîrstă), mata ai știință că s-au răsculat țăranii din ținutul Botoșanilor, au fost alungați proprietarii și arendașii de pe moșii?
A făcut o scurtă pauză și apoi a reluat cu glad scăzut:
- Iată dar că acel gînd vechi ce trăiește în mine și-mi roade inima ca un vierme neadormit, gînd pe care l-am mărturisit și fostului ministru, Spiru Haret***, devine crudă realitate. Am văzut sărăcia și condițiile grele de viață în care se zbate țărănimea; am fost mișcat de marea lor răbdare așteptînd zadarnic înfăptuirea unei împroprietăriri, făgăduită de toate guvernele ce se perindau la putere, spre a scăpa de lucrul în dijmă**** la moșieri și arendași, de care sînt înșelați și la măsurătoare și la împărțirea recoltei. Am fost cuprins de revoltă ori de cîte ori auzeam că nicăieri nu au ascultare cînd cer să li se facă dreptate. După mamă, am rude la țară, și prin ele știu ce mocnește în inimile înveninate ale tuturor țăranilor fără pămînt. (...)
Atunci, fratelele se adresă lui Gorovei:
- Ai vorbit chiar cu prefectul Bonachi?
- Da, cu el, și mi-a declarat că încă nu are știri oficiale.
- Cucuoane Artur, cred că acest om n-a fost sincer cu dumneata. E un tip retrograd și crud. Moșia lui e prin preajma comunei Liteni*****, de unde-i moș Ion Andrușca, bunicul soției mele. Știu cît de barbar se poartă cu sătenii. Dacă mai sînt mulți prefecți ca acesta în țară, ne putem aștepta numai la rău.
(...) Dar fratele meu, ca împins de ceva, continuă:
- (...) După cum știi, anul trecut, 1906, am revenit la Fălticeni ca să scap de coșmarul de la București și a avea liniște să pot lucra. (...) Dar în acel an un eveniment m-a pus și mai mult pe gînduri: organizarea expoziției naționale****** de către guvernul conservator.
Expoziția aceasta a fost vizitată și de mulți țărani din toate colțurile țării, aduși din ordin, în vagoane de marfă. Umblînd și eu printre standurile cucexponate, mi s-a părut că au miros de sudoare a celor ce trudesc, chinuiți și exploatați. Iar cînd am văzut grupele de țărani, mînate din urmă de primari și notari, cu ce priviri de ură se uitau la tot ce era expus, am avut impresia cjă această expoziție e ca un gaz ce-l torni peste un foc ce arde mocnit și-l ațîți ca să izbucnească în vîlvătăi de flăcări.
Au trecut numai cîteva luni de cînd expoziția s-a închis și iată rezultatul: cu minciuna, nedreptatea și asuprirea nu se poate guverna un popor! Și cînd ajunge cuțitul la os, poporul cată a-și face singur dreptate! (...)
A doua zi un curier de la Iași a adus o corespondență cu niște imprinate de la revista "Viața românească". Prin el s-a aflat că s-au mai semnalat răscoale în județele Dorohoi*******, Iași, Vaslui și Fălciu********. Dar după cîteva zile s-a știut că răscoala nu mai poate fi oprită, întinzîndu-se vertiginos spre sud-vest, așa că pînă la 15 martie a cuprins toată țara, în Muntenia și Oltenia însă cu o intensitate și mai mare, cu devastări și incendieri de conace.
Față de puterea crescîndă a revoltei, guvernul conservator, aflat la putere, condus de marele latifundiar Gh. Gr. Cantacuzino, poreclit Nababul*********, neputînd face față situației, a cedat puterea liberalilor**********. Aceștia au constiuit un guvern, așa zis de mînă forte, hotărît să înăbușe răscoala cît mai repede, cu orice mijloace.
Și-n adevăr, noul guvern a folosit din plin toate mijloacele armate, trecînd la o represiune sîngeroasă. Unități de infanterie, cavalerie și artilerie, unele călăuzite de moșieri sau arendași, au făcut să vorbească tunurile, amestecînd una cu pămîntul sate întregi din Muntenia și Oltenia, îngropînd sub dărîmături copii, femei și bătrîni. Iar cu gloanțe și ascuțișul săbiilor au masacrat, fără nici o judecată, mii de țărani care cereau pămînt ca să poată agonisi hrana pentru familiile lor, care cereau să fie tratați ca oameni, nu să fie socotiți mai rău ca vitele.
Între timp a apărut și la Fălticeni armata, blocînd barierele***********. Nu erau lăsate să treacă decît femeile din satele învecinate care aduceau în mod obișnuit alimente la piață. Dintre săteni nu puteau pătrunde decît cei care justificau bine interesele care-i aduceau la oraș. (...)
Noul guvern liberal, preluînd puterea, făcuse de fapt cîrdășie cu conservatorii, căci reprimarea răscoalei îi salvase și pe dînșii, tot atît de vinovați de starea grea a țărănimii.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 55-59.

Note M. T.
* Artur Gorovei (
** Mihail Sadoveanu (
*** Spiru Haret (

Ultimul haiduc din Moldova în 1898 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Acest Ion Florea era un tînăr și dîrz țăran, urmaș de răzeși din satul Drăgănești* de pe valea Moldovei. Din cauza unui act de violență comis - ca urmare a unor nedreptăți și jigniri ce le-a suferit din partea unui administrator de moșie - a fost nevoit să ia calea codrului și să se facă vameș de drumul mare. Ca un adevărat strateg, își alesese ca teatru de operații șoseaua Pașcani - Tg. Neamț, ce trece prin pădurea de la Moțea. Șosea mult frecventată în acea vreme de negustorii și cărăușii de tot felul, pe lîngă aceștia adăugîndu-se vara numeroși vilegiaturiști, unii în căutarea sănătății la băile Oglinzi și Băltășești, iar alții de locuri plăcute penteu recreații în vechile ctirorii mănăstirești de la poalele munților, acoperiți de păduri bătrîne. Își făcea slujba periculoasă de vameș cu multă îndrăzneală, dar și cu mult tact, ferindu-se să verse sînge omenesc. Dijmuia pe cei cu punga plină și ajuta pe cei nevoiași. Mai bine de doi ani, cît a hălăduit în afara legilor, cunoscînd locurile și avînd bunăvoința tacită a sătenilor, a reușit să scape de urmărirea asiduă a jandarmilor.
Față de asemenea comportare, se născură diverse legende pe seama sa, care făcură să-i crească mult popularitatea și să se bucure de numeroase simpatii în sînul populației satelor și tîrgurilor din acea regiune. Ajunsese să fie considerat un adevărat haiduc, ridicat pentru a lupta împotriva nedreptății și a celor bogați. (...)
Și acum, după atîția ani, în fața acestor două scrisori, mi-au revenit în minte scenele din ziua cînd s-a aflat în tîrgul Pașcani vestea împușcării lui Florea de către jandarmi în pădurea de pe muntele Moișa, trei kilometri distanță de Mînăstirea Neamț. (...)
Era în ziua de 4 iulie 1898, pe la orele șase, cînd ne-am pomenit cu un coleg, Spiridonescu Gheorghe - fiu de factor poștal - care, foarte agitat, ne aduse vestea că Ion Florea a fost împușcat de jandarmi cu o zi înainte. Vestea, după cum îi spusese tatăl său, fusese comunicată de prefectura Fălticeni subprefecturii din Pașcani. (...) Nu ne venea să credem că acest "haiduc", pe care-l simpatizam nu numai noi, băieții de școală, ci și multă lume din sate și tîrguri, putea să fie omorît, (...) În fața multor case de meseriași și lucrători erau adunați bărbați, femei și copii de toate vîrstele, care comentau știrea. Se auzeau voci bărbătești care-și exprimau păreri de ràu, în timp ce femeile, după obiceiul lor, cu mîna la gură și clătinînd din cap, suspinau, arătîndu-și compătimirea pentru cel ucis.
(...)
După cum se poate vedea din cuprinsul pasajelor ce le redăm, fratele meu, foarte impresionat de acest tragic sfîrșit al lui Florea, a simțit nevoia să-și mărturisească gîndurile și sentimentele ce-l copleșeau și altui bun prieten ce locuia în Iași. (...)
"1898, iulie 8. Pașcani
... De banditul Florea ai auzit? A fost împușcat. Mi-a părut grozav de rău, și nu știu de ce. Așa o simpatie pentru omul acesta necăjit și pribeag, gonit de o întreagă societate mult mai cufundată în răutăți și crime decît el. (...) Cînd se vorbea de moartea lui, am văzut pe o femeie plîngînd: 'Săracul! Nu-i tot om? Cum să-l împuște așa, ca pe un cîine?' Eu am să-i consacrez o povestire vînătorească: La poale de codru."

>
 Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1958, pp. 20-24.

Mediașul istoric (A. J. T. SIBIU 2007)

<
De la Sibiu vizitatorul poate porni către Mediaș (o oră de mers cu mașina pe DN14), al doilea oraș ca mărime al județului, vechi centru comercial și meșteșugăresc.
Primul lucru care atrage atenția este Turnul Trompeților, respectiv turla bisericii gotice Sf. Margareta, în care se găsește un foarte frumos altar din  1480-1488. Biserica aflată în Piața Castelului este fortificată cu două rânduri de zid și turnuri de zid (Turnul Clopotelor, Turnul Școlii, Turnul Frânghierilor, Turnul Croitorilor). La 50 m de biserică se află Liceul Stefan Ludwig Roth într-o clădire de început de sec. XX, cu parter gotic refăcut și etaj din perioada Renașterii, cu ancadramente din piatră la ferestre și o curte interioară cu arcade și galerie boltită.
La câteva minute de mers se află complexul franciscan ridicat în sec. XV și refăcut în sec. XVIII, a cărui biserică barocă are frumoase decorații în stucatură; mănăstirea adăpostește astăzi municipal. Tot în apropiere se mai află turnuri rămase din a doua incintă de fortificații - Turnul Aurarilor, Bastionul Pielarilor, Turnul Fierarilor, Turnul Rotarilor, Bastionul Cuțitarilor, Turnul Pietrarilor.
Nu la fel de faimoase ca cel din Pisa, însă la fel de înclinate sunt turnul bisericii din Ruși, care s-a aplecat imediat după construire, și Turnul Trompeților din Mediaș, care s-a abătut de la verticală cu 2,28 m după supraînălțarea din sec. XVI.

(...)
La rândul său, Muzeul Municipal Mediaș (...) adăpostește colecții formate din 15.000 de piese grupate în secțiuni de istorie, etnografice, de artă și de științe naturale. Tot în Mediaș se află Casa Memorială "Hermann Oberth" (...), cu expoziții despre Conrad Haas și Hermann Oberth, doi pionieri ai tehnicii rachetelor și teoriei zborului spațial.
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 30, 12-13.

Revista rurală "Răvașul poporului" din Fălticeni în 1907-1909 (V. SADOVEANU 1968)

<
Gazeta "Răvașul poporului", acea publicație unică în felul ei pentru culturalizarea maselor țărănești, apărută din inițiativa fratelui meu* îndată după represiunea sîngeroasă a răscoalei din primăvara anului 1907**, a însemnat o acțiune temerară în atmosfera încărcată de atunci. (...)
În acest timp, fratele meu umbla neobosit prin diverse regiuni ale țării și mai des în județele din nordul Moldovei, de unde pornise mișcarea țărănească, cercetînd și documentîndu-se asupra stării sociale de lucruri. Cîntărind și judecînd apoi informațiile strînse de la săteni și unii învățători de bună-credință, și-a dat seama că legiuirile anunțate nu erau în stare să schimbe mulțumitor o situație așa grea în care se zbătea țărănimea. Din tot ce se constatase, rezulta că pe lîngă pămînt, țăranii, în totalitatea lor, aveau nevoie neapărat și de o educație cetățenească, de îndrumare economică și politică, care să le deschidă mintea, să poată judeca cît mai drept problemele economice și sociale la ordinea zilei. Pentru aceasta, credea pe atunci fratele meu, era nevoie de o publicație pentru popor, astfel redactată încît să corespundă cît mai mult acestui scop. Munca de documentare a dura cîteva luni, pînă în miezul toamnei lui 1907. Adeseori, fratele meu avea consfătuiri cu prietenul său Artur Gorovei***, căruia îi comunica rezultatele anchetelor făcute la fața locului. Veneau la aceste consfătuiri și unii învățători cunoscuți pentru sufletul lor ales pus în munca de ridicare culturală a țărănimii. Dintre ei mai des îl vizitau: Neculai Stoleru din com. Baia, Petru Gheorgheasa de la Mălini, Vasile Tomega de la Boroaia, V. Cernescu din Fălticeni; apoi profesorii secundari din localitate, M. Stamatin de științele naturale și Dizu Zaharescu de germană, acesta din urmă un om cu mult talent organizatoric, care a reușit să întemeieze un cămin cultural și să formeze o trupă de amatori pentru teatrul sătesc, la Baia, vestită în tot județul. (...) Cu Artur Gorovei a dezbătut problema găsirii unui medic, care să se devoteze acestei acțiuni, publicînd sfaturi medicale. L-au găsit și pe acesta în persoana doctorului Andrei Iliescu-Lespezi, un distins și priceput practician și totodată un bun mînuitor al condeiului. (...)
După sfaturile ce primeam, ajutat fiind și de un prieten, Ioan Rossignon, student la Școala superioară de agronomie de la Herăstrău, am început a aduna diferite cărți de specialitate: agricultură, gospodărie rurală, legumicultură, pomicultură etc ca material de consultare în viitoarea redacție a gazetei.
(...)
În sfîrșit, ultima consfătuire înaintea apariției gazetei a avut loc spre sfîrșitul lui octombrie, la fratele meu acasă, în strada Rădășeni. De data aceasta era prezent întregul comitet al membrilor fondatori, în număr de șaptesprezece. Afară de fratele meu, Artur Gorovei, profesorii secundari Mihai Stamatin și Dizu Zaharescu, ceilalți erau învățători bine pregătiți, care se devotaseră școlii și erau alături de țărănime cu tot sufletul. Nu mă pot opri să nu amintesc de unul din ei, Alexandru Vasiliu-Tătăruși, în costumul lui obișnuit țărănesc, cu toiag frumos crestat în mînă și cu o traistă de lînă învîrstată cu pătrățele la șold, în care-și ținea fluierul - un tip original și mucalit, bun cînăreț din acest instrument muzical primitiv, din care-i plăcea "să zică cu foc” la unele petreceri cu soții.
(...) Apoi cu toții, într-o mare însuflețire, au primit sarcinile ce le reveneau ca membri fondatori, colaboratori și propagandiști în vederea răspîndirii gazetei pe bază de abonamente.
De asemenea, într-o înțelegere unanimă, s-a hotărît ca "Răvașul poporului" să apară cu începere de la 15 noiembrie, fiecare luîndu-și obligația să contribuie bănește la cheltuielile necesare pentru tipărirea primelor două numere - pînă încep încasările din abonamente. (...)
La data hotărîtă, 15 noiembrie 1907, "Răvașul poporului" a apărut așa cum se stabilise în planul de acțiune, tipărindu-se la modesta instalație grafică a tipografului M. Zaidman din localitate. Gazeta avea formatul unei jumătăți de coală 61/86, îndoită, cuprinzînd patru pagini. Materialul publicistic, foarte variat, era tipărit pe coloane în ordinea următoare:
- Calendarul pe 15 zile.
- Date istorice îsemnate din istoria poporului.
- Despre drepturile și datoriile cetățenilor.
- Răvașele unui doctor (sfaturi de higienă și pentru boli la oameni și animale).
- Sfaturi pentru gospodărie (gospodăria din jurul casei).
- Foileton: nuvele cu caracter moral sau istoric și întîmplări cu tîlc.
- Știri din țară și străinătate.
- Glume.
- Prețurile din tîrguri (județele Dorohoi****, Botoșani, Suceava, Neamț, Iași și Roman*****) la cereale, legume, fructe, produse lactate, vite și păsări, precum și la mărfurile din prăvălii.
- Mersul trenurilor, cu arătarea gărilor și haltelor din cele șase județe - cu prețul de cost al biletelor.
- Poșta redacției.
(...)
Apelul-program se încheia astfel: "(...) Certuri între oameni, politică și altele sînt străine de noi. Răvașul este scris numai pentru popor și nu va avea în vedere decît nevoile poporului".
(...)
Așa, la datele istorice, fratele meu a scris, în stilul lui neîntrecut, despre viața și faptele de vitejie ale lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, despre revoluția din 1821 și cea din 1848, despre Cuza-Vodă etc, din care cetitorii puteau trage învățăminte în măsură să le ridice moralul, întărindu-i în credința unei schimbări în mai bine a soartei lor.
La știrile din țară, în fiecare număr se arătau localitățile unde se înființau bănci populare, obști sătești de arendare sau cumpărare de moșii, cooperative de consum, întovărășiri de producție și se semnala orice mișcare culturală apărută la sate. Cînd erau ședințe ale parlamentului, se dădeau știri asupra legilor cu privire la problema țărănească, arătîndu-se numele deputaților care luau parte la discuții și făceau propuneri în folosul țărănimii sau împotriva ei.
La știrile din străinătate, se dădeau informații în legătură cu evenimentele de natură războinică sau cu mișcările greviste ale muncitorimii din țările industriale. (...)
Munca redacțională era grea, cerînd o mare atenție la stilizarea numeroaselor manuscrise și știri, fie că acestea din urmă erau primite de la corespondenții din sate sau erau culese din gazetele de București. (...)
La început, tirajul gazetei a fost de 3.500 de exemplare. Ca acestea să ajungă în mîna țăranilor abonați, a fost nevoie de o pregătire anterioară pentru alegerea propagandiștilor în dferite comune din cele șase județe în care se hotărîse difuzarea pentru început. Acești propagandști - învățători și țărani știutori de carte - primeau prin poștă pachetele cu numărul de gazete pentru abonați: din satele apropiate, foile se ridicau direct de la redacție. Tot acești propagandiști, pe lîngă munca de răspîndire și trimitere de informații, făceau și operația de încasare a abonamentelor, pe care le trimiteau foarte regulat la redacția și administrația gazetei, Artur Gorovei avînd, mai cu seamă, sarcina de a ține socoteala abonamentelor.
(...) Iar ca o curiozitate, ce minuna pe propagandiști, au fost cazuri de abonați țărani neștiutori de carte, care țineau să aibă gazeta, punînd copiii de școală să le-o citească. Prin legăturile dintre învățători, gazeta a ajuns să fie cunoscută și cerută apoi în sudul Moldovei, în multe sate din Muntenia, ajungînd și în Oltenia, pînă în ținurul Mehedinți. Așa că după un an tirajul a ajuns la peste 7.000 de exemplare.
Era însă și o altă muncă voluntară, care devenea din ce în ce mai grea: expediția. Pentru expediție se făcea din 15 în 15 zile o clacă, la care luau parte 4-5 colegi de-ai mei de la gimnaziu. (...) Echipa își împărțea munca: unii aranjau gazetele pe comune și numărul de abonați; alții scriau adresele, împachetau și puneau timbre. (...)
Această muncă grea, de apostolat, a durat doi ani, în care timp n-au lipsit greutăți și piedici dn partea unora din autoritățile administrative, puse la cale de cei interesați: rătăciri de gazete, predarea lor tîrzie, mandate de bani întoarse la origine sau rătăcite. În tot timpul acesta însă s-a primit o corespondență numeroasă de la săteni, cu mărturisiri de mulțumire și bucuria ce le-o prilejuiește o astfel de gazetă, "în care putem citi și noi ce se petrece în lume, deschizîndu-ni-se mintea prin aflarea multor lucruri pe care mai înainte nu le bănuiam".
(...) Cu un an înainte, spre sfîrșitul lui 1908, fratele meu, inițiatorul și sufletul acțiunii, fiind nunit la conducerea Teatrului Național din Iași pentru a-l scoate din decăderea în care ajunsese, activitatea sa voluntară la gazetă era normal să se reducă, într-o bună măsură. Și cum colaboratorii care rămăseseră să ducă mai departe munca grea redacțională nu puteau face față mulțumitor acestei sarcini, s-a hotărît încetarea apariției, pe data de 1 octombrie 1909.
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, pp. 65, 67-69, 72-76, 78-80.

Rația țăranului de pe moșiile din Moldova înainte de răscoala din 1907 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...) Ca într-un film mi se desfășurau în minte, una după alta, scene felurite înregistrate atunci de pe întinsele domenii dn jurul Pașcanilor*, unde trei moșieri stăpâneau peste 100.000 fălci** de pămînt. Îmi apărea aievea mulțimea de săteni aduși de nevoie la muncile
boierești: arat, semănat, prășit sau secerat pe nesfîrșitele lanuri. Acolo, pe marginea drumurilor pline de colb, dintre lanuri, li se lăsa hrana, care consta, invariabil, în zilele de post, din mămăligă rece și un castravete murat, cît mai bătrîn, sau scrumbii sărate vechi, cele mai ieftine cu putință; în restul zilelor, aceeași mămăligă rece, cu brînză iute și roșie de veche ce era.
Apoi, în anul de secetă 1897, la coșarele*** moșiei proprietate a colonelului Alcaz, renumit prin zgîrcenia lui, mămăliga ce se da muncitorilor era făcută din ciocălăi de porumb măcinați, amestwcați într-o proporție destul de economicoasă și cu mălai.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, București, 1968, pp. 70-71.

Arendaș versus țărani la Pașcani în 1897 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
De asemenea, îmi venea în minte cazul unui intermediar al fabricii de zahăr din Roman, care, începînd din 1897 și mulți ani după aceea, angaja țărani pentru cultura sfeclei de zahăr. Veneau destui oameni din cele 12 sate din jurul Pașcanilor*, angajîndu-se, după puterea lor de muncă, cu suprafețe mai mari sau mai mici: un sfert de pogon**, o jumătate de pogon și, mai rar, un pogon. Li se dădeau aconturi începînd din iarnă, și oamenii, bucuroși că pot căpăta ceva pentru nevoile lor, iscăleau, prin punere de deget, contracte oneroase, nebănuind ascunzișurile clauzelor. Rezultatele erau întotdeauna în defavoarea sătenilor. Recepțiile recoltelor de sfeclă se făceau în gări, de delegați ai fabricii, oameni fără scrupule, înțeleși cu procuristul local. Urmau după aceasta sute de procese pentru datorii ale sătenilor care n-au respectat clauzele din contracte. Aceste mici datorii, de 20, 25, 30, 40, 50 sau 60 de lei, nu erau decît mici combinații ale intermediarului-procurist. La procese se dădea cîștig de cauză fabricii, în mod automat, adăugîndu-se la sumele datorate, procentele legale de la data reclamației pînă la achitare. Își poate închipui oricine ce sursă de venit avea acest intermediar de la sutele de țărani, din care mulți nici nu se mai prezentau la procese.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 71.

Negustori versus țărani la Pașcani înainte de răscoala din 1907 (V. SADOVEANU 1968)

<
(...)
Apoi scene de felul acesta: în tîrgul Pașcani, unii negustori făceau export de cereale, și în acest scop se asociaseră și aveau hambare în diferite părți ale tîrgului, pentru depozitarea produselor agricole aduse de țărani. Venea, de pildă, un sătean cu 5-6 saci de ovăz, îi punea cîntar, și buletinul dat de negustor era, să zicem, 280 kg. Țăranul, neștiind carte, însă avînd și el măsura lui în sat, obiecta că trebuie să aibă cam 350 kg. Atunci, negustorului îi era ușor să-i demonstreze că se înșală, arătîndu-i cîntarul și greutățile verificate, dar nu-i arăta și șurubăria cu cotul sau piedica puse sub cîntar. Dacă omul, nemulțumit, s-ar fi dus la alt hambar, dădea peste același lucru. Așa că era nevoit să-și dea produsul, muncit cu atîta trudă, după cum hotărau negustorii, trebuindu-i neapărat bani pentru perceptor.
(...)
>

Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 72.