„Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!” (DUMITRU 2015)

 Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

            Trăind de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca, între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter, scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!

            Născut la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov (Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).

            Tatăl, învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.

            Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!

            În 1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani

            Un an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme ascuns.

            Între 1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).

            În 1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică.

            În 1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!

            În sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.

            Dar și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și tracaseze!

         În 1970-1989, ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.

             Am aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă și frecventatorii Cenaclului literar-artistic, întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență (23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-, Cenaclul literar-artistic „Apoziția“. Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram preocupați să invităm, în afară de români, și autorii, artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române, prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi, Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România, și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu am înțeles dilema!  Întrunirile cenaclului -eterogen din toate punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune! Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe, pastorul și scriitorul Harald Siegmund.

            O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa  asupra operei lui Platon.

            La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22 (editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din care citez:

            „Atât în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru  și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../

            „Chiar la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../

            „...Românul nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România, consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o parte a individualității mele.“/.../

            „Ceea ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../

            „Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe atunci raporturile.

            Pentru generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți la un loc — români, germani, unguri, evrei — am fost aruncați de către noul sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.

            Îngăduiți-mi să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre istorice.

            Ca europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“  (Hans Bergel).

 

            În anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); … und Weihnacht ist überall (1988);  Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.

            În ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice, literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.

            După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară:  Dans în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik (1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen. Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler (Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays), Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe. Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller (Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu (Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“, povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“; Erzählung),  bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest 2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta; povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.

            Pentru activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.

               Societatea de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.

               Desigur, despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:

             „Magnificență, domnilor decani și profesori, dragi prieteni!

            Mulțumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviință, ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacă mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială, și ca propria mea țară.

            În ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.

            Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../

            „...Aveți o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își extrage peren  impulsul cel mai vital de autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.

            Ele pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminescu și Tristan Țara la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții.  Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.

            Cât de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpretarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune, în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../

            „Într-un cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.

            Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.

            Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București, sub minunata cupolă a Ateneului.

            Românii alături de care am crescut aici și care mă îmbrățișează ori de câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor ținuturi?  Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?

            Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

             Ca atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat nealterate noblețea și generozitatea judecăților și sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin  ofrandele talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din toată inima

 

            ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ

CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!

                                                                                                                                                                                                                                                               Ion Dumitru, München

 https://vasilegogea.wordpress.com/2015/07/26/hans-bergel-90-o-laudatio-semnata-de-ion-dumitru-munchen/ 

Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.

Poetul antic Orfeu versus Isus Hristos (ELIADE 1977)

<
(...)
- Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere - și este singurul punct de vedere care mă interesează - am rămas așa cum eram cînd Orfeu* încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci**.
- Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
- Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu, cîntîndu-le și acompaniindu-le din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
- Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
- Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: magia verbului, poezia...
- Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.
- Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume.Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însusi, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
- Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinznd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
- Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e  făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un singur episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
- Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
- Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși mistreți...
- Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
- Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptam poetul, că asta e ultima noastră speranța. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil***, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, În curte la Dionis: Mircea Eliade, Proză fantastică - Pe strada Mântuleasa..., vol. III, ed. de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 195-196.

NOTE M.T.
* Tracii = Popor din grupul indo-european, așezat în centrul, sudul și estul Peninsulei Balcanice. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stramosii-traci-asceza-exces)
** Orfeu (Orpheu în greacă) = Cântăreț din mitologia greacă. Fiu al regelui trac Oegrus și al muzei Calliope. S-a îndrăgostit de nimfa Euridice, care a murit mușcată de un șarpe. Orfeu s-a dus cu lira sa în lumea subpământeană pentru a o aduce înapoi pe soția sa. (http://www.diane.ro/2013/06/mit-orfeu-euridice-legenda-dragoste.html)
*** Eschil (525 î.H. - 456 î.H.) = Părintele tragediei clasice grecești antice. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/11/eschil-parintele-tragediei-i/#more-19888)

Nietzsche, moartea lui Dumnezeu și istoria religiilor în societatea occidentală modernă (ELIADE 1969)

<
(...)
- Pentru că asta corespunde adevărului istoric! strigă Melania, nemaiizbutind să-și ascundă exasperarea. Vi s-a spus de atîtea ori că Adio! este o piesă istorică, adică rezumă întreaga istorie a religiilor.
- Gîndiți-vă la Nietzsche*! strigă directorul din mijlocul sălii. Cînd a proclamat el pentru prima oară moartea lui Dumnezeu? Pe la 1880-1882. Faceți socoteala...
- Asta înseamnă? întrebă o doamnă, încă tînără, distinsă, ridicîndu-se în picioare.
- Asta înseamnă, continuă directorul, că pentru dumneavoastră, care faceți parte din elita societății occidentale moderne, Dumnezeu a murit de mai bine de optzeci de ani. În concepția autorului, cortina se lasă o singură dată, ați înțeles cînd. Nu cînd moare un om, căci nu oamenii constituie obiectul istoriei religiilor. Ci cînd moare Dumnezeu, sau un dumnezeu, cum vreți s-o luați, În orice caz, în ce privește dumnezeul dumneavoastră, moartea lui a fost deja proclamată, de aceea cortina a fost lăsată înainte ca dumneavoastră să fi pătruns în sală...
(...)
- Trebuie să recunosc că aceasta este singurul amănunt care nu corespunde adevărului istoric, interveni directorul. Pentru că nu avem absolut nici o dovadă că, înainte de a muri, Dumnezeu și-a luat rămas bun de la oameni. Nici unul dintre toți cei care au proclamat și demonstrat moartea lui Dumnezeu n-a pretins că l-a auzit spunîndu-i Adio! În fond, asta face parte din destinul civilizației occidentale, că Dumnezeu, fie că a murit de moarte bună, fie că l-am omorît noi, nu ne-a spus nimic cînd a murit, nici măcat un singur cuvînt. Ca și cum noi, oamenii, făpturile lui, nici nu am fi existat! Și poate asta explică amărăciunea și resentimentele omului occidental modern. Căci, orice s-ar spune, e trist ca cineva în care ai crezut, la care te-ai rugat, pe care contai, să moară fără să-ți adreseze măcar un cuvînt. Chiar dacă explicația lui Nietzsche e justă, chiar dacă noi, oamenii, am ucis, pe Dumnezeu, e totuși trist că nu ne-a spus nimic înainte de a se despărți de noi...
- Asta e foarte adevărat, se auzi din mai mult părți.
- Dar autorul e de altă părere, reluă directorul. El crede că anumiți oameni, îndeosebi copii, dar și cîteva femei, l-au auzit cînd le-a șoptit: Adio! Și cum cu acest cuvînt se încheie istoria religiilor, cel puțin pentru noi, aici, în Occident, Adio! a  devenit și titlu piesei. Piesă în care, vă repet, e rezumată întreaga istorie a religiilor...
>

SURSA
Mircea Eliade, Adio!...: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. de S. Eugen, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 71-72.

NOTĂ M.T.
* Friederich Nietzsche (1844 Germania -1900 Germania) = Important filozof al secolului XIX. Pionierul curentului existențialist. Volumul „Știința veselă”, publicat în 1881, conține celebra exclamație „Dumnezeu a murit!” (https://socioumane.wordpress.com/2013/09/01/nietzsche-critic-al-crestinismului-semnificatia-sintagmei-dumnezeu-a-murit-supraomul-der-ubermensch-liliana-cantemir/)

Simbolism și mister (ELIADE 1963)

<
(...)
- Știu ce vrei să spui, mă întrerupse Onofrei. Vrei să spui că nu e un pod simbolic. Dar eu nu m-am referit la un pod simbolic, nici la simbolismul podului. Nu prea mă prăpădesc după simboluri. Or  fi avînd și simbolurile rostul lor în economia spiritului, dar simbolismul, ca și limbajul, te menține într-un univers abstract. Or, toată problema este: cum să evadăm din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul în el însuși e important, ci obiectul concret în care se manifestă. Aci stă tot misterul. Nu simbolismul viței-de-vie interesează, ci o viță-de-vie una singură, care ar putea fi și altceva, care ar putea semnifica, bunăoară, prezența zeiței. Observați că spun: prezența zeiței, prezența ei reală, concretă, nu ideea, nici imaginea ei. Asta e, de fapt, problema locotenentului: cum să identifice marea zeiță într cele cinci sau zece femei tinere și frumoase care-l înconjoară în fiecare seară? Dar dacă țineți seamă că între vița-de-vie, ciorchinele roșu și marea zeiță există o misterioasă solidaritate, că în anumite cazuri vița-de-vie crește chiar din trupul gol al zeiței, iar, în alte cazuri, ciorchinele roșu este chiar gura zeiței, gură care dă viață, bogăție, fertilitate, noroc, beatitudine, facă țineți seama de toate acestea, ați ghicit cum identifică locotenentul, în fiecare seară, pe marea zeiță camuflată între atîtea alte, doamne, văduve și domnișoare. Este vorba de un ritual, nu de un simbol. Simbolismul nu are nimic de-a face cu drama pe care o trăiește zilnic locotenentul, și anume: cum să reintegreze lumea aceasta, după ce a devenit spirit pur, atman-brahman și, deci, implicat, după ce a cunoscut accidentul tragic al lui Adonis?
- Înțeleg foarte bine, am încercat să-l întrerup.
- Nu cred că înțelegi, a continuat Onofrei. Pentru că altminteri nu ai fi făcut aluzie la soliditatea podului de la Cernavodă. Dacă n-aș recunoaște soliditatea podului peste Dunăre, n-aș trăi în lumea aceasta. Dar pe mine mă interesează în primul rînd lumea aceasta, pentru că numai aici sînt camuflate misterele și, ca atare, numai aici, într-o existență încarnată, avem oarecare șanse să ni le relevăm. Dar, dacă acceptăm principiul că misterele sînt camuflate în ființe și obiecte, trebuie să acceptăm și acest caz particular: că podul de la Cernavodă ar putea camufla un mister. Zic: ar putea și adaug cel puțin pentru unii din noi. Evident, nu putem ști asta mai dinainte. Acum, despre ce fel de mister ar putea fi vorba? Simbolismul te ajută oarecum, dar te ajută numai în parte. simbolismul îți spune că podul semnifică o trecere spre, către o altă lume, către un alt mod de a fi. Dar simbolismul nu-ți poate garanta dinainte ce fel de altă lume vei integra sau ce alt mod de a fi vei dobîndi... Ați înțeles, deci, de ce mă găsesc într-o situație comparabilă cu a locotenentului, într-o situație aparent fără ieșire. Pentru că iată, ne apropiem de Pod, în cîteva minute vom avea sub noi Dunărea. Iar în cîteva ceasuri ne vom apropia de vie, la Gorgani, dar cum? în ce mod? Vreau să spun: în ce mod de a fi? Pentru că, în ceea ce mă privește, pe locurile acestea eu am mai fost, dar îmi amintesc vag de ele, mai exact îmi amintesc doar faptul că-mi amintesc. Să fi visat oare? Dacă aș izbuti să-mi amintesc, aș înțelege dacă am visat sau n-am visat.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol.III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrijită de Eugen Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 53- 55.

Un prim-ministru la inaugurarea șantierului unei primării de sector din Bucureștiul interbelic (ELIADE 1963)

<
(...) Bunăoară, în ziua cînd s-a pus piatra de temelie la Primăria de Verde*. Vă amintiți cît au vorbit ziarele, căci venise și primul-ministru. Eu reprezentam Societatea. îmi aduc aminte, Tocmai își terminase primarul discursul și primul-ministru apucase cărămida, cînd au apărut. (...) Și în timp ce primul ministru cîntărea cărămida în mîna dreaptă, bătrîna s-a așezat pe scaun, chiar acolo, în fața lui, la un pas de șanțul temeliei, ca și cînd nu l-ar fi văzut. Și fata a început imediat să-i citească din carte. S-au descoperit toți, respectuoși; se vedea bine că erau toți impresionați. Nu înțelegeau despre ce era vorba, dar își închipuiau că e ceva în legătură cu datinile strămoșești. Și, într-adevăr, fata citea admirabil. Și ce text înălțător, era tocmai vorba despre apa Vavilonului*, despre luntrile care așteaptă acolo, la apa Vavilonului. Arhiereii plîngeau ascultînd-o citind și oamenii politici căzuseră pe gînduri, cu ochii la fată. Parcă se făcuse acum și mai frumoasă. Și cînd a închis cartea și a tras ușor bătrîna după ea, primul-ministru s-a repezit și i-a sărutat mîna. Am știut că face asta din interes, pentru propagandă, dar nu e mai puțin adevărat că am fost cu toți impresionați. Ne-a plăcut gestul, vrea să spun. Însă cîte încurcături n-au mai fost și atunci! Întîi, că n-au mai găsit cărămida, piatra de temelie pe care se imprimase inscripția; un text scurt, dar în legătură cu Primăria de Verde. Erau cărămizi destule acolo, la îndemîna primului-ministru, dar se pierduse tocmai cărămida cu inscripția. Și oamenii, dîndu-se respectuoși la o parte, ca să fac loc bătrînei, se produsese confuzie. O parte din arhierei, în odăjdii, plecaseră după bătrînă. Ar fi plecat și fanfara dacă cineva nu și-ar fi adus aminte că fanfara nu poate pleca înaintea primului-ministru și dacă nu i-ar fi oprit. Eu reprezentam Societatea, trebuia să rămîn pe loc, lîngă temelie, și-mi părea rău. (...) Dar nu puteam pleca pînă nu se găsea cărămida.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. III: Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrjită de E. Simion, Editura Fundației Culturale Aromâne, București, 1991, pp. 46-47.

NOTĂ M.T.
* În perioada interbelică Bucureștiul era împărțit din punct de evedere administrativ în patru culori: Albastru, Verde, Galben și Negru. (http://www.agerpres.ro/referendum-documentare/2011/06/10/impartirea-administrativa-a-bucurestiului-scurt-istoric-10-41-18)
** Babilon (Vavilon) n. 1. capitala Caldeii, pe Eufrat, întemeiată de Nimrod (2640 a. Cr.), împodobită de Semiramida și dărâmată de Ciru în 538 a. Cr.; oraș celebru în antichitate pentru bogăția și luxul său, azi cu totul în ruine, de unde săpăturile au scos la lumină descoperiri prețioase; 2.fig. centru mare de corupțiune și crime: Parizul e un Babilon modern. Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) (http://dexonline.ro/definitie/vavilon)

Un student al arheologului român V. Pârvan despre mentorul său (ELIADE 1936)

<
(...) D-na Moscu îi mulțumi, absentă.
- E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătîndu-și subit un glas mult mai sigur și  mult mai puternic. Sînteți o mare mîndrei a științei românești..
(...)
- Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învățătorului meu, marele Vasile Pârvan*. El a fost într-adevăr o culme, o mîndrie a noastră, un geniu românesc...
(...) Vorbi cu însuflețire și evlavie despre Pârvan. De la el a învățat meșteșugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mîndrie a pămîntului românesc e preistoria și protoistoria. Și farmecul săpăturilor, viața de cort, tresărirea în fața fiecărui obiect găsit.
- ... Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase și neutre, pe care un drumeț nici nu le-ar ridica din țărînă, au pentru noi mai mult farmec decît cea mai frumoasă carte și, poate, chiar, cea mai frumoasă femeie...
(...)
- Un pieptene de fier îți descopere cîteodată o civilizație, adăugă d-l Nazarie, adresînsdu-se d-nei Moscu.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Domnișoara Christina: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. I: Domnișoara Christina, ed. îngrijită de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, p. 16-17.

NOTĂ M:T.
* Vasile Pârvan (1882-1927) = Pionierul arheologiei românești. Membru al Academiei Române din 1923. (http://jurnalul.ro/it/stiinta/vasile-parvan-mentorul-arheologiei-moderne-romanesti-319418.html)

Ortodoxie versus catolicism și protestantism în problema misionarismului (ELIADE 1940)

<
(...) Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut, și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.
- Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.
Și se întorcea spre mine știind că am să-i dau dreptate. Dar Van Manen nu se lăsa intimidat.
- În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, și catolicii au misiuni, și încă misiuni milenare. Ce spui tinere? întrebă adresîndu-mi-se.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 26-27.

Tantra în India colonială a anilor '920 (ELIADE 1940)

<
(...)
În cele din urmă, eu mi-am amintit că auzisem odată la Universitate, vorbindu-se despre Suren Bose în legătură cu practicile tantrice*. Se părea că Bose făcea parte din școala aceasta ocultă, asupra căreia circulă - mai ales în India - fel de fel de legende. Mărturisesc că studiasem cu destulă rîvnă „tantra”.așa cum o găseam expusă în textele ei clasice, dar că nu avusesem, pînă atunci nici un fel de legătură cu oamenii care îi puneau în aplicare prescripțiile. mai ales că inițirea tantrică presupunea o serie de rituale secrete, pe care nimeni nu îndrăznea - sau nu putea - să ți le dezvăluie.
- S-ar putea să fi venit pînă aici în căutarea unui loc favorabil practicilor tantrice, am spus eu.
Și pentru că nimeni nu luă în serios vorbele mele, stăruii. Știam, din cele citite, că unele meditații și rituale tantrice au nevoie de un peisaj cutremurător: cimitirul sau locurile unde se ard morții. Știam. că, uneori, cel care e inițiat în ritualele secrete trebuie să-și dovedească stăpînirea de sine rămînînd o noapte întreagă așezat pe un cadavru, într-un „shmasanam”, în cea mai desăvîrșită concentrare mentală. Amănuntele acestea, și altele multe, tot atît de înfiorătoare, le-am amintit tovarășilor mei - nu atît pentru a justifica prezența lui Suren Bose la marginea pădurii, ci pentru că mă lăsasem antrenat de farmecul lor lugubru, de înspăimîntătoarea lor magie. În fond, eu aproape că-l uitasem pe Bose, și povesteam cu patetism lucrurile acestea pentru că erau lucruri despre care nu știam ce să cred, și de veracitatea cărora nu mă puteam totuși îndoi. Nădăjduiam, de altfel, că Van Mannen, care se pricepea destul de mult în ocultismul asiatic, va interveni în discuție, ca de obicei, cu nesfîrșita lui erudiție. Dar, de data asta, se mulțumi să dea din cap, absent.
- Nimeni nu știe exact în ce constă ritualul tantric secret, spuse el oarecum plictisit că-l provocasem.
- Nu poate să fie decît o orgie demonică, interveni Bogdanof, care vedea pretutindeni în hinduism lucrarea Diavolului. Niște bieți demenți, care-și caută mîntuirea sufletului meditînd pe cadavre! Ar trebui să ne facem toți semnul crucii!
(...) Dar, ca să fiu sincer, îmi părea rău că scurta, deși înfierbîntata mea expunere a practicilor tantrice fusese primită cu o asemena rezervă. Eram foarte tînăr pe atunci, și destul de mîndru de puținele lucruri pe acele le știam asupra sufletului indian. Voiam, cu orice preț, să dovedesc acestor bărbați care-și cheltuiseră viața în India că știam și eu cîte ceva din tainele nepătrunse ale religiilor și magiei indiene.
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 17-20.

NOTĂ M.T.
* http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/terapii-complementare/tantra-un-vehicul-rapid-al-transformarii-personale-635407.html

Fosta colonie franceză Chandernagore din India (ELIADE 1940)

<
(...)
Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică* și atît de aproape de junglă. Bungalovul - cum îl numea modest Budge - mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară, dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore**, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei***. vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore, îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere, și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore, pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei. Istoria, atît de pitorească și de dramatică, a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lor de legendă, și toate acestea mi se par mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și licurici.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp.9-10.

NOTĂ M.T.
* Bengal = Regiune în nord-estul Indiei coloniale britanice. În 1947, când colonia a devenit independentă, partea de vest a Bengalului, cu populație hindusă, a revenit Indiei, iar cea de est, cu populație musulmană, a revenit Pakistanului. În 1971, Pakistanul de Est s-a separat de Pakistanul de Vest, sub numele de Bangladesh. (http://www.britannica.com/place/West-Bengal)
** Chandannagar (Chandernagor în franceză; Chandernagore în engleză) = Oraș pe coasta est a Indiei. Colonie franceză din 1673. Cucerită de britanici în 1757 și 1794.  A revenit Franței în 1763 și 1816. A fost integrat Indiei federale independente în perioada 1950-1952, în statul Bengalul de Vest. (http://achatterji.tripod.com/Newpage/East_Meets_West.htm/)
*** Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din estul Indiei, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)

Orașul Calcutta din India colonială a anilor '920 (ELIADE 1940)

<
(...)
Locuiam pe atunci în Rippon Street - care se desprinde din artera principală Wellesly Street - în partea de miazăzi a orașului, foarte aproape de cartierul pur indian. Îmi plăcea să plec de acasă îndată după cină, și rătăceam pe acele elite înguste, printre ziduri copleșite sub arbuști înfloriți, pînă ce lăsam în urmă ultimele vile anglo-indiene și pătrundeam în labirintul căsuțelor indigene, unde viața nu se întrerupe niciodată. Pentru un neprevenit, indienii din această parte a Calcuttei* n-au somn. la orice oră te-ai întoarce spre casă, îi găsești pe prispe sau pe marginile trotuarului, sau în odăițele lor cu curțile deschise spre stradă - cîntînd, muncind, stînd de vorbă sau jucînd cărți. E cartierul oamenilor nevoiași, și larma nopților, aici, e atît de împletită cu muzică și tam-tam. încît ai crede că întotdeauna e sărbătoare. Lămpile cu acetilenă răspîndesc o lumină stridentă, mirosul de „huka” - și fumul dulceag al opiumului  se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene - flori de scorțișoară, grajd umed, lapte, orez fiert stătut, dulciuri făcute cu miere și oprite în unt și alte sute de nuanțe cu neputință de identificat, în care ți se pare uneori că recunoști mirosul frunzelor de eucalipt, uleiuri grase parfumate cu „attar” sau mireasma atît de apropiată de tămîia crudă florilor „doamna-nopții”. Toate se regăsesc îndată ce te îndepărtezi de centrul european sau de marile parcuri, unde predomină pînă la amețeală, sucurile fumegînde ale junglei. Toate se regăsesc - deși în fiecare stradă întîlnești întotdeauna o nuanță nouă. contrastînd uneori izbitor cu sinteza precedentă, din care se desprinde, pentru cîteva clipe, cu o surprinzătoare fermitate.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpres, post 1989, pp. 6-7.

NOTĂ M.T.
* Calcutta (Kolkata în indiană) = Cel mai mare oraș și port din partea estică a Indiei federale, capitala statului Bengalul de Vest. (https://www.kmcgov.in/KMCPortal/jsp/MunicipalHistoryHome.jsp)

Biografia baronului francez Adrets (1512?1513 - 1587)

<
Comandant militar francez devenit hughenot, Francois Adrets* a rămas în memoria posterității pentru măcelărirea fără milă a catolicilor în timpul războaielor religioase din Franța secolului XVI.
Născut în Chateau de la Frette, Isere, Franța, Francois Adrets a servit în armata regală a regelui francez HENRIC AL II-LEA (1519-1559).  Adrets a ajuns ulterior la gradul de colonel al „legiunilor” de sud-est din Dauphine, Languedoc și Provence. Influențat de Reformă, Adrets a devenit hughenot în 1562.
Personalitatea sa reprezenta o îmbinare de aroganță și brutalitate. Adrets a comandat cîteva campanii sîngeroase împotriva catolicilor. Într-una din împrejurări, în urma bătăliei de la Montbrison, Adrets a silit 18 prizonieri de război să se sinucidă. Această comportare l-a îndepărtat de hughenoți și în cele din urmă a avut drept consecință arestarea lui în 1563. Grațiat în același an în virtutea Edictului de la Amboise, Adrets și-a petrecut restul de 23 de ani, acum catolic, retras la casa sa din La Frette, unde a murit la 2 februarie 1587.
>

SURSA
ADRETS, FRANCOIS DE BEAUMONT, baron des (1512/1513-1587), ?

NOTĂ M.T.
* Baronul des Adtrets (1513-1587) = (http://www.museemilitairelyon.com/spip.php?article32)

Bătălia dintre Napoleon și ruși de la Lutzen din 1813 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Iată rușii tabără peste noi. Începe campania din 1813. Sîntem copleșiți. Într-o bună dimineața, prin ordin să ne deplasăm pe cîmpia de lîngă Lutzen*, la o anumită oră. Împăratul știa bine ce face ordonîndu-ne să pornim îndată. Rușii ne învăluiseră. Colonelul nostru zăbovește luîndu-și rămas bun de la o poloneză care locuia la optime de leghe de oraș și avangarda cazacilor pune mîna pe el și pe detașamentul lui. Noi am avut vreme să ne aruncăm pe cai și să ne desfășurăm în formație în afara orășelului, că am și avut de dat o luptă călare, în care i-am respins pe ruși, încît, după lăsarea nopții, am putu s-o ștergem. Șarjaserăm timp de trei ceasuri și făcuserăm adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele și materialul plecaseră. Aveam un parc de artilerie și mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe care trebuia să le salvăm cu orice preț. Apărarea noastră i-a uimit pe ruși, care au crezut că sîntem susținuți de un corp de armată. Cu toate astea, curînd, datorită iscoadelor lor, și-au dat seama că se înșelaseră și că nu avea în față decît un regiment de cavaleriști depozitele noastre de infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănțuit un atac pe viață și pe moarte - și atît de fierbinte încît câțiva dintre noi au rămas pe cîmpul de luptă. Am fost încercuiți. Eram cu Renard în prima linie și-l vedeam luptînd și atacînd ca un diavol, căci gîndu-i era la nevastă-sa. Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou orașul, pe care bolnavii noștri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o stare de plîns!
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 242-243.

NOTĂ M.T.
* Bătălia de la Lutzen (Germania), din 2 mai 1813, a fost câștigată cu greu de împăratul Napoleon I împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_lutzen.htm)

Tarifele hotelurilor stabilite de Primăria Constanța în 1925 („Observator” 2015)

Marieta Ștefan, Prețul cazării la hotel, stabilit de Primărie!, „Observator”, Constanța, iulie 2015
(...)
Chiar și acum aproape 100 de ani, prețurile de cazare la hotel nu erau accesibile oricui. (...) „Primăria a dat o ordonanță prin care fixa prețurile la cazare, pentru a evita specula. Hotelierii erau obligați să afișeze prețurile la recepția hotelului”, ne-a declarat V. Coman, șeful Serviciului Județean al Arhivelor Naționale.
Hotelurile se împărțeau în 4 clase. „Palace”, Regnier” și Grand” erau considerate de lux, „Reginav” și „Bulevard” de cl. I, „Elita”, „High-Life”, „Bristol”, „Regal”, „Central”, „Comercial”, „Princiar”, „Minerva”, „Continental”, „Paris”, „Grivița”, „Carol” de cl. II, iar „Metropol”, „Transilvania”, „Aurel”, „Italia”, „Traian”„ Monastir”, „București”, „Grivița” (str. Ștefan cel Mare), „Babuș” și „Balcani” erau de cl. III. (...) „Prețurile pe camere sunt următoarele: hotelurile de cl . I pt. o cameră cu un pat dela 120-160 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 170-240 lei, hotelurile de cl. II pentru o cameră cu un pat dela 60-110 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 130-200 lei, hotelurile de cl. III pentru o cameră cu un pat dela 50-60 lei, pentru o cameră cu două paturi dela 100-110 lei”,stătea scris în ordonanță.
Hotelurile de lux aveau dreptul să ia un procent de 15% peste prețurile practicate de hotelurile de clasa I, (...).
(...) Pentru orice pat suplimentar se plătea extra, în funcție de clasificarea hotelului, la fel și pentru o persoană în plus. Baia era plătită separat și electricitatea la fel, iar „pasagerii” plăteau și Taxa Comunală de 10 lei.
Hotelurile cu pensiune aveau tarife oficiale, vizate de Administrația Comunală, iar hanurile aveau „toate una și aceeași clasă”. (...) „Prețul la cameră este de 10 lei pentru o persoană, 10 lei pentru o căruță cu un cal și 20 de lei pentru o căruță cu doi cai”, mai scria în ordonanță.
Sursa: SJAN, fond Primăria Constanța, dosar 21/1925, fila 40.

Un soldat veteran francez despre a doua abdicare, exilul și moartea împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Gîndea că va muri și, pentru ca nimeni să-l vadă pe Napoleon învins, ia otravă cît ar putea ucide un regiment întreg întreg, unde se credea el, ca Isus Cristos înainte de patimile lui, părăsit de Dumnezeu și talismanul lui; da otrava nu-i face nici un rău. Alta, acuma își dă seama că e nemuritor. Sigur de ce-i al lui, sigur că va fi întotdeauna un împărat, se duce pentru o bucată de vreme într-o insulă* ca să studieze firea ălora car făceau la prostii fără număr. În vreme ce stătea la pîndă acolo, chinezii și animalele de pe coasta Africii, barbarezii și alții, cu care nu te poți înțelege de fel, credeau cu tărie că nu e om, așa că-i respectau drapelu și ziceau că a-l atinge însemna să-l atingi pe Dumnezeu. Domnea peste lumea întreagă, în vreme ce ăia îl dăduseră afară din Franța sa. Văzînd asta, el se îmbarcă iar pe coaja lui de nucă din Egipt**, trece pe sub nasul vaselor englezești, pune picioru în Franța. Franța îl recunoaște, afurisitu de cuc zboară dintr-o parohie în alta, toată Franța strigă „Trăiască împăratu”. Prin părțile noastre a fost mare entuziasm pentru această minune a veacurilor, în Dauphine*** populația a fost la înălțime și ea și eu, unu, m-am bucurat tare cînd am aflat că lumea plîngea de bucurie cînd îl vedea în redingota lui cenușie. La 1 martie****, Napoleon debarcă cu două sute oameni ca să cucerească regatu Franței și al Navarei***** care, de la 20 martie alcătuiseră din  nou imperiu francez. Omu nostru se afla în ziua aceea la Paris, dereticase peste tot,se făcuse din nou stăpîn peste scumpa lui Franța și-și adunase ostașii spunîndu-le doar o vorbă: „Iată-mă-s!”. A fost cea mai mare minune a lui Dumnezeu! Pînă la el, se mai întîmplase vreodată ca un om să pună mîna pe un imperiu așa, dintr-o dată? Credeau unii că Franța e la pămînt! Da de unde! La vederea vulturului******, armata națională se reface și pornim toți în marș către Waterloo. Și uite-așa, garda******* moare dintr-o lovitură. Napoleon, deznădăjduit, în fruntea celor care-i mai rămăseseră, se aruncă de trei ori în gura tunurilor inamice, dar moarte îl ocolește! Noi am văzut ce vă spun, noi ăștia! Așa am pierdut lupta. Seara, împăratu își cheamă la el veteranii și, pecîmpul plin desîngele nostru, dă foc drapelelor și vulturilor săi; bieții vulturi, întotdeauna victorioși, care în timpul luptelor strigau „Înainte!” și care zburaseră deasupra întregii Europe, au fost salvați de rușinea de a cădea în mîinile inamicului. Toate comorile Angliei nu făceau pentru el cît coada unui vultur. Adio, vulturi! Ce-a urmat, se cunoaște îndeajuns. Omu roșu trece de partea Bourbonilor, ca un ticălos ce era. Franța e zdroibită, soldatu nu mai are nici un cuvînt de spus, i se răpesc drepturile, este lăsat la vatră, iar în locu lui apar nobilii - care nu puteau nici să umble, de ți-era mai mare mila. Prin trădare, Napoleon cade în mîinile lor, englejii îl sughiunesc într-o insulă pustie din marea cea mare********, pe-o stîncă înaltă de zece mii de picioare********* deasupra lumii
Pînă la urmă e nevoit să rămînă acolo pînă ce Omu roșu îi redă puterea, spre fericirea Franței. Ăia ziceau că a murit*********! A, așa? Mort? se vede că nu-l cunoșteau. Repetă nerozia asta ca să atragă poporu și să-l țină cu ochii pe labe în cotețu lor de guvern. Ascultați: adevăru adevărat e că prietenii l-au părăsit în pustie ca să se împlinească o profeție  care s-a făcut, că uitasem să vă spun că Napoleon înseamnă Leul pustiei.
Ce vă spun eu e adevărat ca Evanghelia. Toate cîte altele veți auzi să știți că sînt nerozii și neomenii. Să nu credeți voi că Dumnezeu ar fi îngăduit copilului unei femei să-și scrie numele cu roșu cum a făcut Napoleon pe pămîntu care în veci de veci își va duce aminte!... Trăiască Napoleon, părintele poporului și al soldatului.
(...)
- Trăiască împăratu! strigă într-un glas întreaga clacă.
- Sssst! copii, spuse ofițerul, străduindu-se să-și ascundă marea-i durere. Sssst! El a murit spunînd: „Glorie, Franța și bătălie!” Copii, a trebuit să moară, el, dar amintirea lui ... niciodată.
Goguelat făcu un gest de neîncredere, apoi șopti către vecinii săi:
- Ofițeru e încă în serviciu și așa eu ei ordin, să spună poporului că împăratu a murit. Nu i-o luați în  nume de rău, că așa-i la armată: ordinu-i ordin.
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 185-18 .

NOTĂ M.T.
* În realitate, după prima abdicare, conform tratatului de la Fontainebleau din 11 aprilie 1814, Napoleon a fost exilat de coaliția europeană învingătoare ca suveran al insuliței Elba din zona vestică a Mării Mediterane. (http://www.historytoday.com/blog/2014/04/napoleon-elba-1814)
** În 1798, generalul republican N. Bonaparte a inițiat o expediție în Egiptul otoman. Atât la dus, cât și la întors în august 1799, Bonaparte a reușit să se strecoare prin întreaga Mediterană controlată de flota britanică, cea mai puternică din Europa.
*** Provincie din zona central-sudică a Franței pe care Napoleon a străbătut-o în drumul său de întoarcere la Paris.
**** 1815.
***** Provincie franceză la granița cu Spania, al cărei nume făcea parte din denumirea oficială a regatului Franței condus de dinastia de Bourbon (1589-1792; 1814/1815-1830).
****** Drapelul imperial.
******* Garda imperială, unitatea de elită a armatei lui Napoleon. Se spune, că la înfrângerea decisivă de la Waterloo, generalul Cambronne ar fi răspuns astfel cererii de capitulare a britanicilor învingători: „Garda moare, dar nu se predă!”
******** Insula Sfânta Elena din sudul Atlanticului. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-invata-engleza-timpul-exilului-insula-sf-elena)
********* 1 picior (măsură de lungime englezească) = 0,33 metri.
********** Napoleon a murit la Sfânta Elena în 1821.

Record parlamentar american în 1922 („Litoral”)

<
Senatorul american M. Mckool, din Texas, a stabilit un nou record al Statelor Unite în ce privește durata cuvîntării în parlament. El a vorbit neîntrerupt, în cadrul unei acțiuni de „filibuster”* (pentru a împiedica votarea unei legi ce nu-i convenea) 42 de ore și 35 de minute. Vechiul record - 36 de ore și 20 de minute - îi aparținea deputatului Ralph Gasquet din Carolina de Sud.
>

SURSA
***, Record, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972, p. 4.

NOTĂ M.T.
* Filibuster = http://www.senate.gov/artandhistory/history/common/briefing/Filibuster_Cloture.htm

Un soldat veteran francez despre înfrângerea și prima abdicare a împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Aș, da de unde! generalii lui o iau razna; fără el, toate merg anapoda. Mareșalii spun prostii, fac greșeli, boacăne, și altminteri nici că se putea; Napoleon, care era un om bun, îi umpluse de aur, ei se îngrășaseră ca porcii, și nu mai voiau să lupte. De-aici ni s-au tras toate nenorocirile, fiindcă mai mulți au rămas în garnizoană fără să-l scarmene pe inamicu pe urmele căruia ne aflam, în vreme ce eram împinși spre Franța. Da împăratu se întoarce cu recruți, băieți toți unu și  unu, perfect instruiți ca niște dulăi gata să muște pe oricine, cu burghezi în gărzile de onoare, o trupă frumoasă, da care s-a topit ca untu în tigaie. Deși aveam o ținută severă, toate se porniseră împotriva noastră; da armata continuă să facă minuni de vitejie. Și uite-așa, luptăm în munți, popor contra popor, la Dresda, Lutzen, Bautzen... Să vă aduceți aminte de bătăliile astea unde francezu a fost mai viteaz ca oriunde, încît un bun grenadier nu dura mai mult de șase luni. Continuam a triumfa, da în spatele nostru, ce să vezi?  englezu asmute popoarele la răscoală spunîndu-le tot felu de prostii! În fine, o scoatem noi la capăt cu haitele astea de nații! Peste tot locu pe unde apare împăratu ne croim drum, pentru că, pe uscat, ca și pe mări, cînd spunea el: „Vreau să trec!” apoi treceam. Pînă la urmă de tot, iată-ne în Franța - și pentru mulți bieți pedestrași toate încercările cumplite prin care trecuseră uitate au fost, că aeru Franței parcă le dăduse puteri în suflet. Eu, unu, pot zice că mi-a împrospătat viața... Da la ceasu acela era vorba să apărăm Franța, patria noastră, în fine, Franța cea frumoasă împotriva Europei întregi, care nu ne ierta că încercasem să facem ordine la ruși, înghesuindu-i în hotarele lor ca să nu ne mănînce de vii după apucăturile celor din Nord cărora le lasă gura apă după țările Sudului, lucru pe care l-am auzit de la mai mulți generali. Atunci împăratu vede că socru-său, prietenii lui pe care-i făcuse regi și lichelele cărora le redase tronu, toți sînt împotriva lui. Ba pînă și unii francezi și aliați care, din ordin superior, se întorceau împotriva noastră, în liniile noastre, cum s-a întîmplat în bătălia de la Lipsca. Nu-i aşa că nişte soldaţi de rînd n-ar fi în stare de asemenea porcării? Cîte unu îşi călca de trei ori pe zi cuvîntu de onoare şi zicea că e prinţ! Şi-uite aşa, începe invazia. Peste tot locu unde împăratu apare cu faţa lui ca de leu inamicu dă îndărăt, şi în timpu acela el a făcut mai multe minuni ca să apere Franţa, decît făcuse ca să cuprindă Italia, Orientu, Spania, Europa şi Rusia. Şi uite-aşa, voia să-i îngroape pe toţi străinii, ca să-i înveţe minte să respecte Franţa şi-i lasă să se apropie de Paris ca să-i înghită dintr-o dată şi el să se înalţe pînă la treapta cea mai de sus a geniului printr-o bătălie mai mare decît celelalte, o bătălie cum nu se mai văzuse! Da parizienii tremură pentru pielea lor de două parale şi pentru dughenile lor de doi pitaci şi deschid porţile oraşului; acum încep trădările şi se sfîrşesc bucuriile împărătesei; iar la ferestre apare steagul alb. În fine, generalii, pe care-i făcuse din prietenii lui cei mai buni, îl părăsesc şi trec de partea Bourbonilor, de care nimeni nu auzise vorbindu-se. Atunci, Napoleon şi-a luat rămas bun de la noi la Fontainebleau:
- Soldaţi!
Parcă-l aud şi acuma, plîngeam toţi ca nişte copii; vulturii, drapele erau înclinate ca pentru o înmormîntare, căci, vouă pot să vă spun, era îngropăciunea Imperiului şi armatele lui fercheşe nu mai erau decît nişte umbre. Atunci ne-a vorbit de pe terasa castelului său:
- Băieţi, trădarea ne-a învins, dar ne vom revedea în ceruri, patria vitejilor. Purtaţi de grijă micuţului meu, pe care vi-l încredinţez: trăiască Napoleon al II lea!
(....)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 183-18 .