Marea Neagră la Constanța văzută de scriitorul Constantin Cioroiu

 (...) 

Odăile noastre dădeau totdeauna spre mare, ceea ce mărturisesc că, pe acea vreme era foarte impresionant pentru mine. La picioarele noastre, stâncile pe care era clădit hotelul, marea cenușie, învolburată își spărgea vijelios valurile, ajungând peste geamlâcul de la sala de mâncare. Ca să nu-mi fie frică și să mă obișnuiesc cu această furie dezlănțuită, între ei doi, plecam la plimbare până la Cazino. Ne opream pe promenada de pe bulevard și părinții mei priveau vapoarele care intrau și ieșeau din port în mugetul sirenelor care parcă-și răspundeau una alteia. Către ce țărmuri îndepărtate porneau ei cu ochii ațintiți spre orizont

(...) Porniră cele trei corăbii... / Spre care țărm le-o duce vântul?... / Ce porturi tainice, / Ascunse cercetătoarelor priviri, / Se vor vedea  sosind mânate de dorul tristei pribegiri?... („Romanța celor trei corăbii”)

Uneori, coboram și ne plimbam chiar pe promenada de jos a Cazinoului. De câte ori nu s-a întâmplat ca un val mai puternic să ne stropească de sus până jos! Dar mai frumoasă era plimbarea noastră la amurg.

(...) Porniră cele trei corăbii ... / Și-abia se mai zăresc - / Se-ngroapă / În golul zărilor pătate de violetul înserării; / (...) Porniră cele trei corăbii... / Și-n urma lor rămase portul, / Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfințit... („Romanța celor trei corăbii”)

Atunci ne duceam pe dig, atât cât se putea avansa. În dreapta portul, cu apele domolite, vapoarele cu diverse pavilioane catarge  ce se profilau pe un cer de plumb, lumini cari începeau să se aprindă pe punți, forfota marinarilor, umbre tăcute alergând de la proră la pupă. În stânga, vuietul asurzitor al mării, care-și spărgea cu furie valurile de primul nivel al digului. În fața noastră, farul, licurici strălucitor care la un anumit interval își proiecta lumina, călăuză a navigatorilor, departe de mare.

Plimbările acesta cu părinții aveau ceva impresionant prin măreția naturii dezlănțuite și prin totala tăcere a părinților mei, cari priveau departe, spre alte zări, spre alte mări... Dar momentul culminant era pentru mine seara, până adormeam. Era înfricoșător și totuși sublim.

Vuietul mării, zgomotul asurzitor al valurilor cari se spărgeau sub odaia mea, sirenele cari pe diferite tonuri își răspundeau și geamătul sinistru, prelung al geamandurilor în noapte...

Și azi, când simt nostalgia acelor emoții, cândva înfricoșătoare, vin la Constanța să retrăiesc, cu părinții mei în gând, acele splendide amintiri ale copilăriei mele...”.

„Mărgărit” (DEȘLIU)

 Boris Deșliu, Mărgărit, „Tomis”, Constanța

Cam prin 1950 apare la Tribunalul Popular Nicolae Bălcescu din Capitală un ins, Mărgărit, judecător, care intră de îndată și hotărât în anchetele penale: „sabotorii economiei naționale” erau de acum oamenii cărora Mărgărit le hotăra soarta.

Despre Mărgărit cei mai mulți spuneau că e bulgar, alții că e rus, câțiva că e ungur; cred că era ucrainean sau rutean, mai degrabă, nu știa românește cum se cere și avea un accent incert de rutean, cum zic, sau poate de bulgar, rus sau ungur, cum zic ceilalți, dar oricum, fizicul lui te izbea din primul moment: era scurt, îndesat ca un fișic de monezi, bătrân mai degrabă decât matur, tuns mereu nr. 1, nu purta niciodată decât o flanea lucrată rudimentar, groasă, pe gât și nu cred că avea pe dedesubt o cămașă, haina îi era de vigonie, țeapănă, dar mototolită în același timp, pe puncte, cenușie, iar pantalonii, care purtau cu sfințenie urmele vechii lui meserii, de canalagiu, cum știau oamenii, nu văzuseră niciodată un fier de călcat, fiind un model perfect de burlan, iar în picioare cizme scurte de cătană veche, încrețite de drumuri lungi și decolorate de zeama canalelor pe unde Mărgărit își făcuse veacul.

Era, cu o față rotundă și umflată ca un dovleac, sculptată adânc și statornic de vărsat, și avea un fel de buze fosilizate pe obraz, un fel de noduri vechi și iremediabile, iar ochii erau mijiți, un fel de crăpături în obraz pentru puțină lumină; era mereu ras mare, cum se spune; mereu foarte grav, nu vorbea cu nimeni, era mereu tăcut, supărat, nu manifesta niciodată vreun sentiment, era impasibil, vorbind ca și cum ar fi tăcut totuși, vorbind încet și greoi și șoptea mai degrabă decât vorbea; nu cred că știa carte mai mult decât o clasă elementară (poate neterminată) pentru că nu am putut vedea niciodată mai mult scris de el decât iscălitura sa, care semăna cu urma unei ciori murdare pe un câmp de zăpadă. Unii afirmau că scria și citea numai cu majuscule.

Intră, așadar, Mărgărit, care făcuse cursul scurt de 6 luni de judecător (într-o meserie, cum e cea de magistrat, unde ucenicia nu poate fi mai mică de 10 ani în normalitate) într-o ședință penală unde figura un dosar cu 24 de arestați, sabotori, cum îi numea Mărgărit, ascunși, mai zicea, în cooperativă: era vorba de muncitorii unui atelier primitiv de frânghii, care, se vede, erau pe cale să ruineze statul socialist cu sabotajul lor în producție... Pe unul din aceștia îl apăram eu.

Se judeca  procesul; se ascultă cam o sută de martori, după interogatoriile inculpaților, care își recunoșteau monstruoasa lor vină: nu avuseseră cânepă îndestul uneori și trecuseră la o producție fină de plase de borangic, anihilând partea lor de plan cincinal și așa mai departe - și Mărgărit declară procesul terminat și se retrage în deliberare, de unde vine după un sfert de ceas, dovadă că soluția era dată înainte de a se judeca procesul, și Mărgărit începe, în timp ce toată lumea se ridică în picioare, citirea minutei, din care nu prind începutul: „... mica producție... este sortită pieirii... Dependentă de marele capital și înapoiată în comparație cu marea producție... se menține numai printr-o scădere dezastruoasă a cerințelor și printr-o muncă încordată... Fărâmițarea și risipa muncii umane, cele mai îngrozitoare forme de dependență a producătorului, vlăguirea forțelor... a vitelor... a pământului... adepții ei se străduiesc să demonstreze că mica producție este viabilă... să tindă spre burghezie... exploatarea muncii femeilor atinge proporțiile cel ma mari.. rămâne în urma industriei... cu cât producția este mai mică, cu atât mai proastă este componența forțelor de muncă...”.

Și Mărgărit o ține așa, vorbind ca pentru sine, în barbă, preț de două ore, două ore și ceva... Din când în când, ridică puțin vocea și se aude „Lenin a zis” și pe urmă vocea iar cade și nu se mai aude decât mormăiala lui Mărgărit despre Lenin.

Procesul începuse la 8 dimineața și acum era trecut de 8 seara; gardienii, ca și arestații, erau în picioare de la 4 dimineața și, pentru că Mărgărit obliga pe cei din boxă să stea în picioare, acum arestații erau atât de epuizați încât dormeau cu ochii deschiși și se rezemau unul de altul să nu cadă de nesomn; familiile celor arestați, din sală, abia mai puteau urmări desfășurările și din cauza marelui număr de oameni, sala de ședință mirosea acum ca un coteț; noi, avocații, cu un exercițiu îndelung al așteptării în sălile de ședință, stăm pe poziție, ieșind din când în când, totuși, din sală, pentru una sau alta din treburi... Precum se știe, pragul psihic de atenție pentru un intelectual este de două ore, iar pentru un om cu pregătire mediocră, cum erau cei din sală, este de o oră și jumătate - prag ce fusese trecut de mul,t și nimeni nu mai reușea să-l urmărească pe insolitul vorbitor. Sala era, din motive de economie, luminată de doar becuri chioare și o ceață parcă pusese stăpânire peste oameni, în timp ce un miros de sudoare veche, poate de mulțime care-și ținea nevoile, ne anestezia.

(...)

„Reeducare și prigoană” (SELEJAN 1993)

Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. II. Reeducare și prigoană, Thausib, Sibiu, 1993, 247 p.

Cuprins

1.Sensul unic al culturii
5 Cîteva precizări
14 Intervenția criticilor
38 Alegeri, congrese, decizii hotărîtoare
53 Note și comentarii

2.Contestarea lui Tudor Arghezi
64 Preambul
72 Probe la dosar
79 1947: noi atacuri
96 Episodul „Seringa”
100 Alte probe la dosar
105 Contestarea în congres
107 Apărarea poetului
111 1948: al treilea val: Sorin Toma et Co.
128 Note și comentarii

3.Reeducare și prigoană
132 Maeștri și învățăcei
149 Corigenți și repetenți
151 George Călinescu
177 Al. Philippide
180 Cezar Petrescu
189 Marin Preda
196 Criticare îndrumătorilor
196 Ovid S. Crohmălniceanu și Nina Cassian
208 M. H. Maxy și grupul „Flacăra”
224 N. Moraru și suspendarea revistei „Rampa”
231 Note și comentarii

246 Lista periodicelor consultate (36)
Adevărul, Bilete de papagal, Contemporanul, Dreptatea, Flacăra, Jurnalul de dimineață, Jurnalul literar, Liberalul, Lupta de clasă, Lumea, Națiunea, Orizont, rampa, Revista Fundațiilor Regale, Revista literară, România liberă, Scînteia, Scînteia tineretului, Semnalul, Studentul român, Timpul, Tineretul muncitor, Tinerețea, Torța, Tribuna poporului, Tribuna poporului, Tribuna românească, Ultima oră, Universul, Vestea nouă, Viața, Viața românească, Viața socială CFR, Victoria, Viitorul, Vremea

„Artă pentru peisaje industriale” (FILIP)

 Andreea Filip, Artă pentru peisaje industriale

Finele săptămânii trecute a reprezentat debutul expoziției de pictură „Peisaj industrial” găzduită de Muzeul de Artă din Tulcea. Evenimentul urmărește să aducă atenția publicului o serie de lucrări ce aparțin celei de a doua jumătăți a secolului XX, lucrări cu valoarea istorică, ce pot constitui un model de abordare plastică. Pe simezele instituției de cultură vor fi expuse lucrări aparținând unor artiști recunoscuți, precum Marcel Chirnoagă, Ștefan Găvenea, Constantin Piliuță, Geta Brătescu și Anton Lazăr. Muzeul, situat în apropierea falezei Dunării, adăpostește colecții de artă, gravură și sculptură contemporană și se mândrește cu o colecție de avangardă interbelică, semnate de Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Nicolae Grigorescu, Frederic Storck, Ion Jalea, Oscar Han. Tablourile lui Victor Brauner reprezintă cea mai importantă colecție de pictură din țară. Micaela Eleutheriade (1900-1982) este pictorița care a ilustrat printr-un spectacol de culoare și bun gust „Insula la Tulcea” și „Piața din Tulcea”.

Biografia pictorului F. Bartok (1937-1987)

Bartok Francisc, pictor, s-a născut la 30 aprilie 1937 la Băcia, Hunedoara. A absolvit Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București (1963). Bursă de studii „Ion Andreescu” (1963-1965). Expoziții personale: București 1964, 1973, 1974, 1980; Iași 1966; Galați 1979; Constanța 1979; Roma 1981; Modena 1982; New York 1984; Paris 1984; New Jersey 1985. Prezent în numeroase expoziții de grup din România și străinătate. Distincții: Premiul Festivalului Internațional de Pictură Budapesta 1969,  Premiul Expoziției Internaționale 1980, Premiul Academiei Române de la Roma 1981. În 1982 se stabilește în Franța. Liric contemporan, B. este unul din reprezentanții unei sinteze între expresionismul abstract și o nostalgie a figurării. În multe din lucrările sale, în câmpul compoziției abstracte de peisaj sau de portrete, chiar și atunci când imaginea este cu desăvârșire nereferențială, organizația spațială lasă să se întrevadă aluzia la obișnuința de lectură a concretului realității. Format la București, dar trăind în mare parte a vieții în mediul artistic ieșean, el este un reprezentant al colorismului plin de substanță, bogat, al școlii ieșene.

Rezistența anticomunistă din Bucovina (1949-1958)

 (310) (...) Putna, care este condamnat de autoritățile române instalate de sovietici la 107 ani închisoare în contumacie. I se alătură Vasile Motrescu din Vicov, Ioan Gherman din Moldova-Sulița și Cosma Pătrunceanu din Straja. Acest grup este neutralizat în 1952. Vladimir Macoveiciuc cade rănit și se împușcă. Ceilalți rămân în casa din Vicov, luptă toată ziua, dar spre seară casei se dă foc. Așa dispare grupul Macoveiciuc.

În jurul orașului Gura Humorului acționa grupul condus de Ghimici. Din grup făceau parte și Săvuleț Hrehronciuc din Sucevița. Cu toții au fost secerați cu  un pistol mitralieră de plutonierul Olaru.  Acesta era în civil și s-a dat drept partizan. Astfel infiltrat în mijlocul partizanilor, după un timp a folosit un moment favorabil și i-a ucis pe toți.

În al treilea val vin și eu. În 1949, după ce am fost scos din cadrele armatei, am plecat în munți. În 1950, mi s-au alăturat doi frați, Ion și Gheorghe Ghiraș. Au căzut în luptă în 1955. Apoi mi s-au alăturat Vasile Marciuc și Vasile Motrescu. În urma unei trădări, după 6 ani de rezistență, am căzut în mâinile Securității, în noaptea de 17 octombrie 1955. După 9 luni de anchetă am fost condamnat  la 40 de ani de închisoare 9 (sentința 96/19.07.1956).

Tot în acest timp, pe versantul de N al Obcinei Mari, în jurul orașului Câmpulung, acționa un grup condus de locotenentul Jenică Arnăutu, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. În urma unei trădări sunt arestați, el și, între alții, Sandu Grigore din Vatra Dornei. Acesta făcea parte din organizației doctorului Vasilache, care avea ramificații în 5 județe. Arnăutu moare eroic în greva foamei, în închisoare din Râmnicu Sărat, în ziua de 2 noiembrie 1959. În 1958, în ianuarie, este prins ultimul partizan din Bucovina, Vasile Motrescu. Este condamnat la moarte și împușcat în iulie la Botoșani. Pe lângă procuror, la execuție au asistat și șeful anchetei din Suceva, maiorul Felix Moritz, care din câte știu trăiește în Suceava, după cum în Onești trăiește vestitul călău, căpitanul Cârnu.

În legătură cu rezistența din Bucovina, numai în intervalul 1950-1956 au fost 17 procese cu un total de 1.332 de ani de detenție. Mulți din condamnați au murit în închisori. Trei au fost asasinați după eliberare. Numai împotriva mea au avut 3 tentative. Iată o metodă originală de a scăpa până și de memoria acelor acte de demnitate.

(...)

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.

„Codul onoarei (II)” (RUSU)

 Titus Rusu, Codul onoarei (II), „Tomis”, Constanța

În conflictele de onoare erau implicați intelectuali care se fereau de publicitate. Se dorea ca rezolvarea acestor conflicte să se facă cu discreție, departe de ochii lumii, dar mai ales de presă. Cei care participau la rezolvarea conflictelor de onoare pe cale armelor - sabie, spadă sau pistol era obligatoriu să fie considerați onești și să nu aibă conștiința pătată. În escaladarea conflictului mi se pare interesantă așa numita aplicare de palme morale, când una dintre părți se adresa celeilalte: „să vă considerați pălmuit”.

Codul Onoarei privind rezolvarea conflictelor pe calea armelor, întocmit de maiorul Iosif Drăghici din Regimentul 6 Vânători, a fost avizat de Ministerul Apărării Naționale cu nr. 117/1928. Conducerea armatei a recomandat acest cod pentru „tranșarea conflictelor de onoare” dintre ofițeri. Acest cod, dar mai ales cel întocmit de avocatul Ion Nedelescu, despre care am scris anterior, au fost aplicate în conflictele de onoare dintre intelectuali.

Cea mai gravă ofensă era considerată „pângărirea familiei”. Mai există în codul Drăghici o prevedere care se referă la „individul care a încălcat în picioare sanctuarul unei familii”.

Ofensatorul era obligat să dea satisfacția cuvenită, dacă dorea să fie considerat om de onoare. Fiecare om de onoare era obligat să repare din proprie inițiativă dauna pricinuită ofensatului. Dacă vina era reciprocă, deși nu egală, atunci ambii adversari trebuiau să arate simț cavaleresc și, prin cedare reciprocă, „să facă posibilă dezlegarea pașnică și onorabilă”. „Damele se consideră improprii duelului”, iar „ofensarea unei dame nu atinge persoana ei, ci protectorul ei natural și acest are dreptul să ceară socoteală ofensatorului”. Nu se cuvine ca „gentilomul să riște un duel pentru o concubină sau o damă cu renume dubios”.

Interesantă prevederea din Codul Onoarei din armata Marii Britanii, potrivit căreia un ofițer care promite unei femei că o ia de soție și, în baza acestei promisiuni, întreține cu ea raporturi intime, dacă nu se ține de cuvânt și se face o reclamație împotriva lui, este îndepărtat din funcție. Se consideră că și-a pierdut onoarea prin încălcarea promisiunii de căsătorie. Domnișoara sau doamna este crezută pe cuvânt. Ofițerii recunosc cele reclamate și acceptă să plece din armată.

Înaintea duelului, Codul Onoarei recomand ca beligeranții să facă o baie. Aceasta mi-a amintit că în Evul Mediu, în Franța, judecătorii plecau de acasă dimineața, pe întuneric, călări, precedați de un bărbat care  ținea în mână o torță pentru a lumina calea, iar înainte de începerea proceselor asistau la oficierea unui serviciu divin. Cred că în ambele cazuri ne aflăm în fața unui act de purificare, de katharsis. Participanții la duel erau obligați să se dezbrace până la cămașă. Înainte de începerea duelului, beligeranții erau obligați să se salute. În caz de ofensă foarte gravă, nu se salută.

O prevedere specială a Codului Onoarei o reprezintă interzicerea duelului rusesc, „la distanța unei batiste, cu un pistol încărcat și cu celălalt gol, trăgând la sorți cine să aleagă mai întâi arma”. Ca într-un film de Nikita Mihalkov...

Nu au dreptul la satisfacție cavalerească, printre alții, „cine-și însușește titluri sau demnități pe care nu le posedă, escrocul și trișorul”.

În Codul Drăghici se apreciază că ofensele de presă sunt cel mai grave, ele fiind premeditate și temeinic chibzuite. Presa este cel mai detestabil mijloc pentru a defăima o persoană, a-i diminua stima și autoritatea în public” (...) prin atacuri lașe și scelerate. Cel care a ofensat este obligat să dea satisfacția cavalerească cuvenită, dacă dorește să fie considerat un om de onoare. Scuzele cerute după lupta din teren onorează în cel mai înalt grad.

O prevedere specială se referă la deputați și procurori, care nu pot fi trași la răspundere pentru frazele violente întrebuințate în exercițiul funcțiunii, dacă ofensa nu a fost intenționată și personală. Opiniem că o asemenea prevedere ar fi trebuit să se aplice și avocaților.

Procedura de alegere a armelor are procedee complicate, ce trebuiau respectate riguros. În duelul cu sabia sau spada, lamele trebuiau să fie ascuțite, fără rugină sau știrbituri. Sunt preferate săbii care nu au mai fost întrebuințate la duel, afară de cazul când au fost nichelate din nou. Duelul fiind o chestiune privată, nu este permis accesul curioșilor. Este interzis a se lovi adversarul căzut, dezarmat sau alunecat. Cine comitea o astfel de faptă era scos din rândul oamenilor de onoare, iar „pentru fapta sa mișelească” era deferit justiției ca un simplu ucigaș.

Ca urmare a unei ofense în presă, Grigore Gafencu, viitor ministru de externe, l-a promovat la duel pe Emanuel Ciomac, viitor muzicolog important autor al unor monografii despre Wagner și Enescu și a câtorva volume de critică muzicală și beletristică. Duelul nu am ai avut loc ca urmare a medierii unor prieteni.

Șerban Cioculescu a scris despre conflictul dinte I. L. Caragiale și Ion Ghica, directorul teatrelor naționale. Ghica,din pudoare, fără acordul autorului, a tăiat ultimele replici din partea finală a spectacolului „O noapte furtunoasă”, referitoare la „legătura” lui Chiriac găsită pe patul Vetei de către Dumitrache. După discuții violente în biroul directorial al Teatrului Național din București, Caragiale a trimis o scrisoare lui Ghica în care arăta: „Vârsta dvs. mă împiedică de a da din partea mea acestui incident urmarea obișnuită în societate. Mă mărginesc prin a menține prin scrisoarea de față ofensa ce v-am adus-o oral”.

Astăzi oamenii nu se mai duelează. În locul codurilor de onoare există coduri deontologice pentru anumite profesii. Ne vom ocupa, în cunoștință de cauză, de cele care privesc judecătorii, procurorii și avocații.

Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela (I, II, III, IV?)

(37) În înțelegerea și interpretarea știrilor furnizate de notarul anonim trebuie să ține seama de două elemente: a) Cronica lui Anonymus se bazează pe o cronică internă maghiară de curte, Gesta Ungarorum, scrisă probabil în timpul lui Ladislau cel Sfânt (59); b) în redactarea cronicii sale, Anonymus are permanent în vedere o situație actuală și compară relațiile contemporane cu cele ale trecutului.

Să analizăm primul element. La cronica din care s-a inspirat pare să facă aluzie notarul anonim în prologul său. Știri sigure despre ea ne furnizează cronicari apuseni. Primul este Odo de Deogilo (Deuil) care, însoțindu-și regele în cruciada II (1147), a aflat de această cronică din care se inspiră la descrierea Ungariei. Cronicarul francez afirmă: „Terra hec în tantum pabulosa este, ut dicuntur in ea pabula Iulii Caesaris extitere” (60). Un veac mai târiu, în 1237, dominicanul Ricardus scria despre călătoria confratelui Iulian la tătari în raportul Ungaria Magna: „Qui (sc. septem duces cum populis susi) cum multa regna pertranissent et destruxissent , tandemvenerunt in terram, que Ungaria dicitur, tunc vero dicebatur pascua Romanorum” (61). Spre deosebire de Odo, Ricardus nu vorbește de „pășunile lui Caesar”, ci despre „pascua Romanorum”. Credem că Ricardus este mai aproape de originalul cronicii maghiare și că Odo, în amintirea cuceririi Galiei de către Caesar, a înlocuit termenul cu unul care, în ochii francezilor, (...).

59. Homan Balint, [Gesta Ungarorum din epoca lui Ladislau cel Sfânt], Budapesta, 1925
Idem, La premiere periode de l historiographie hongroise, „Revue des etudes hongroises”, III, 1925, p. 1-40.

60. Odo de Deogilo, De Ludovici VII profectione in Oriente, „Monumenta Germaniae Historica Scripores”, XXVI, p. 60, 62.
61. (..) Ricardus își începe relația astfel (I,1): „Inventum fuit in Gestis Ungarorum Christianorum, quod...”, ceea ce a fost adus în legătură cu cronica lui Anonymus pentru a se dovedi că el nu poate fi notarul lui Bela II. Dar Ricardus se referă mai degrabă la cronica de curte a ungurilor, căci după ultimele cercetări ale lui Karsai Geza, Anonymus pare să fie totuși „Pavsa dictus magister”, notar al lui Bela IV și Ricardus nu putea deci să-i cunoacă cronica, Anonymus fiind contemporanului Ricardus. Referirea lui Ricardus dovedește o foarte largă răspândire a acestei cronici maghiare de curte, cunoscute anterior de lui Odo și după el lui Thomas de Spalato.

„Performanțe intelectuale” (TEODORU 1993)

 Vitalie Teodoru, Performanțe intelectuale. Ghid de informare documentară, Editis, București, 1993

Cuprins

I.1. Tehnica notițelor
I.2. Ergonomia învățării
I.3. Metode de învățare
I.4. Memorare eficientă
I.5. Pregătirea examenelor
I.6. Citirea rapidă
II.1.Tehnici euristice
(...)

III.1. Domeniul de preocupări al informării documentare

III.1.1. Istoricul transmiterii informațiilor

III.1.1.1. Prima revoluție informațională

III.1.1.2. A doua revoluție informațională

III.1.1.3. A treia revoluție informațională

III.1.1.4. A patra revoluție informțională

III.1.2. Explozia informațională și criza informării. Cauze, implicații, soluții.

III.1.3. Informarea documentară ca disciplină independentă

III.2. Informatica documentară

III.3. Surse de informare prin canale directe

III.4. Surse de informare formale

III.5. Publicații și servicii de specialitate din România

III.6. Limbaje documentare

III.7. Etapele de lucru ale sistemului de informare

III.8. Beneficiarii informării documentare

III.9. Eficiența activității de informare

(...)

Introducere
(...)
Se vorbește tot mai des de <explozie informațională>, de <abundență informațională>, sugerându-se de fapt prin aceste expresii, existența unui volum informațional imens și în același timp, dificultățile în accesarea, selectarea și evaluarea resurselor informaționale cu adevărat relevante. Richard Wurman apreciază că sentimentul de a fi copleșit de informații se datorează incapacității de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaționale elementele cu adevărat relevante.
(...)

Bibliografie

(...)

Manolescu M. & Lăzărescu G., Metode și sisteme moderne în informarea tehnico-științifică, Editura tehnică, București, 1972.

Mâță C. (ed.), Biblioteca și perenitatea culturii românești, BCU, Iași, 1980.

Mihailov A. & Ciornyi S. & Ghiliarevski R., Informatica documentară, Editura tehnică, București, 1970.

Mureșan P., Învățarea eficientă și rapidă, Ceres, București, 1990.

Neacșu I., Metode și tehnici de învățare eficientă, Ed. Militară București, 1990.

Pinaud J. & Guebel S., Guide pratique de la documentation, Hachette, Paris, 1988.

Poenaru R., Să citim mai repede și mai eficient, Ed. Științifică, București, 1990.

Regneală M., Microformatele de informare tehnico-științifică, Ed. Științifică și Enciclopeidocă, București, 1988.

Revel J. F., La conaissance inutile, Grasset, Paris, 1988.

Recomandarea 1201/1993 a APCE

Recomandarea 1201 (1993*) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind un Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind Drepturile Minorităților Naționale

1. Adunarea reamintește recomandările ei 1134 (1990) și 1177 (1992) și Ordinele ei nr. 456 (1990) și nr. 474 (1992) privind drepturile minorităților. În textele adoptate la 5 februarie 1992 ea a cerut Comitetului de Miniștri:

I. să încheie cît mai curînd posibil lucrările în curs de desfășurare pentru elaborarea unei carte pentru limbile regionale sau minoritare și să facă tot posibilul pentru a asigura aplicarea rapidă a acestei carte; 

II. să elaboreze un protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind drepturile minorităților naționale;

III. să înzestreze Consiliul Europei cu un instrument de mediere corespunzător.

2. Prin adoptarea Cartei Europene pentru Limbile Regionale sau Minoritare - o Convenție a Consiliului Europei - la 22 iunie 1992, Comitetul de Miniștri a dat satisfacție Adunării asupra primului punct. Carta, pe care va trebui să se bazeze legislația din statele noastre membre, va fi, de asemenea, în stare să ofere călăuzire multor altor state într-o problemă atît de dificilă și de sensibilă.

3. Rămîne ca această cartă să fie aplicată rapid. Este încurajator faptul că atunci cînd a fost deschisă pentru semnare, la 5 noiembrie 1992, unsprezece state membre ale Consiliul Europei au semnat-o imediat. dar trebuie mers mai departe.

4. Adunarea apelează, prin urmare, la statele membre care nu au semnat carta încă, să facă acest lucru și le îndemnă pe toate să o ratifice rapid acceptînd pe cît posibil cît mai multe din clauzele ei.

5. Adunarea își rezervă dreptul de a reveni, la o dată ulterioară la (...).

* Text adoptat de către Adunare la 1 februarie 1993 (ședința a 22 a)

Ion Vulpe, Românii de dinainte de Christos. Un popor, mai multe patrii, Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimîndarea Părintească”, 1996, p. 305