„Odiseea submarinului Tang” („TOMIS” 1994)

 Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie

Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.

Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.

Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.

Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone. 

Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.

Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.

Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.

La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la  mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză.  Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de  poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.

În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.

Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.

O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.

În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.

MInisterul de Finanțe și exercițiul financiar-contabil pe 1993 („TELEGRAF” 1994)

 Dan Nedelcu, Ministerul de Finanțe a modificat precizările 9107/1994 privind măsurile ce trebuie luate pentru închiderea exercițiului financiar-contabil pe 1993, „Telegraf”, Constanța, 30 ianuarie 1994

Pentru că luni, 31 ianuarie, expiră termenul de plată al impozitului pe profit, DGFP Constanța, prin N. Tănase, șef Serviciu Bilanțuri, reamintește agenților economici precizările Ministerului de Finanțe 4174/1/30.06.1993. În conformitate cu aceste precizări, pentru determinarea impozitului lunar se procedează (...).

La precizările MF 9107/1994 se fac următoarele corecturi privind măsurile ce trebuie luate pentru închiderea exercițiului financiar-contabil pe 1993: 

*Contul 501 - cheltuieli de circulație la data de 31.12.1993 nu va prezenta. În acest sens, sumele respective vor fi repartizate asupra Contului 530 - cheltuieli anticipate. 

*Precizările se referă la Legea 40/1992 și nu la Legea 40/1993

*La punctul 7 din precizări se va elimina paranteza (703-750)

*Cota de constituire a fondului de pensii și asigurările sociale pentru agricultori este de 3,5%.

„Din istoria navigației românești (III)” (BARBĂLATĂ 199?)

Stanciu Barbălată, Din istoria navigației românești (III), „Tomis”, Constanța, 199?

Așa cum se arată în Monitorul Oficial din 9 (21) ian. 1888, legea prevedea ca la Ministerul Lucrărilor Publice să încredințeze conducerea Serviciului de Navigație Direcției Generale a Navigației Române cu reședința la Galați, care urma să fie coordonată de către un Consiliu de administrație cu sediul la București.

De la data votării legii de către parlamentul țării privitor la înființarea Serviciului de Navigație Fluvială și până la preluarea efectivă a atribuțiunilor conferite de lege, din motive organizatorice și financiare, din cauza lipsei de cadre specializate și a necuprinderii în bugetul statului a sumelor pentru plata personalului angajat cât și a celorlalte obligații de natură administrativă, au mai trecut aproape trei ani - iar rezolvarea problemelor legate de personalul de specialitate, asigurarea surselor financiare s-au putut clarifica la începutul anului 1890, an ce reprezintă un eveniment însemnat pentru că Serviciul de Navigație pe Dunăre, denumit Navigația Fluvială Română, având statut de societate de stat în transporturile fluviale cu drept la pavilion național a fost recunoscut în același timp de toate societățile de navigație ale țărilor riverane. Astfel, aspirațiile de veacuri, de „construire a unei marine proprii” se îndeplinesc, unul din domeniile în care românii nu erau recunoscuți și nu se afirmaseră cu toate că dispuneau de condițiile naturale ale Dunării, beneficiind de apele interioare ale acesteia pe o lungime de mai bine de 1075 km.

După publicațiile vremii se evidențiază faptul că înainte de începerea primului război mondial - prima companie de stat în transporturile fluviale aparținând statului român era înzestrată din punct de vedere tehnic pentru activitatea de transport a mărfurilor industriei, agriculturii, petrolului, manufacturilor etc. Având o capacitate fizică de 70.000 tone / an, ?108 șlepuri de capacitate mică 50-150 tone, ?4 nave tip cisternă pentru transportul țițeiului, nave ce erau remorcate de 14 remorchere de 100-200 cai-putere, iar flota fluvială de călători se (...) cu 13 nave cu confort modest

Așa s-a împlinit o „necesitate de mulți și de toți (...)”, după cum spunea primul director al Serviciului de Navigație Fluvială Română, fostul director al Regiei Monopolurilor Statului, Grigore Manu, care, continuându-și meditația, adăuga: „Când vom duce peste hotare produsele muncii și industriei naționale, atunci se va fi împlinit o mare operă, interesele comerțului român vor fi pe deplin asigurate și vom fi reintrat de fapt în exercițiul drepturilor străbune asupra Dunării”.

De la data atestării ca societate de navigație pe Dunăre și recunoscută de celelalte societăți ale țărilor riverane - anul 1890 - sub denumirea de „Navigația Fluvială Română”, aceasta s-a dezvoltat dotându-se cu noi șlepuri, ceamuri, remorchere, pentru a prelua toate transporturile în cabotaj (intern). Marinarii flotei, întregul personal navigant s-au alăturat aspirațiilor întregii națiuni și au luat parte cu arma în mână împotriva Austro-Ungariei. La începutul secolului XX, întreaga societate românească era pătrunsă de imperativul unui străvechi deziderat: „Unirea cea mare a tuturor românilor”.

La intrarea României în primul război mondial, Serviciul „Navigația Fluvială Română” și Serviciul Hidraulic, ca instituții ale statului, dispuneau de 35 de remorchere de putere mică și mijlocie, 130 nave de marfă (șlepuri și tancuri), pilotine, drăgi, șalande, macarale plutitoare și 18 vapoare de pasageri și marfă.

În luptele de la Turtucaia din 1916, marinarii sau ofițerii răniți de la armele de uscat erau internați și operați pe nava spital NFR „Principele Carol” și pe șlepurile sanitare NFR 10 și 630. Pentru transporturile de muniție și materiale au fost folosite pe distanța Silistra-Călărași, pe lângă navele fluviale militare, și șase șlepuri NFR și un remorcher. 

De la Galați, în luna decembrie a anului 1916 a fost evacuat spre Chilia „Arsenalul Marinei”  cu un convoi de 32 de șlepuri remorcate de navele NFR „Despina Doamna”, „Severin”, „Caraiman”, „Alice”, „Dragoș” și „Domnul Tudor”.

Intențiile și preocupările continue ale personalităților vremii de a face cunoscută dezvoltarea flotei naționale sunt concretizate și pe 15 septembrie 1936, la București, în parcul Oteteleșeanu, când în centrul capitalei se organizează prima expoziție marinărească din România.

Scopul acestei manifestări, după cum rezultă dintr-o publicație a timpului, era de  a dovedi în primul rând capacitatea marinarilor români și necesitatea mării parcului de vase, insuficiente față de posibilitățile de care se dispunea pentru export și față de situația geografică prielnică pentru tranzitul de mărfuri spre Europa Centrală. Din capacitatea flotei și a posibilităților de efectuare a tranzitului, numai 14-15 la sută se transporta cu mijloacele flotei naționale, restul îmbogățind diverse companii de navigație și armatori străini. Prin această expoziție se urmărea de asemenea să se demonstreze posibilitățile autohtone în domeniul construcției de ambarcațiuni de mare tonaj pentru transportul mărfurilor, cât și a unor ambarcațiuni pescărești și sportive.

Având în vedere statisticile vremii, perioada 1890-1938 este considerată ca una din cele mai înfloritoare perioade pentru Navigația Fluvială Română, dispunând în anul 1938 de un parc de nave superior tuturor societăților de navigație pe Dunăre, fiind în măsură să transporte în condiții de siguranță un volum între 400-800 tone mărfuri / an, o capacitate care s-a menținut până în anii 1940-1941. A urmat apoi o stagnare cauzată de distrugerile provocate de conflagrația mondială. La începutul anului 1944, capacitatea utilă a flotei fluviale de transport marfă era doar de (...) mii tone fizice, cu 3,7 mii cai putere, iar porturile dunărene dispuneau doar de o capacitate de 1,4 milioane tone trafic / an.

„România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989” (KIRK & RĂCEANU 1994)

 Roger Kirk & Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului. 1985-1989, trad. Melania Rădulescu (1994),  Silex, București, 1995

7 Prefață

9 Prolog: Cum a fost influențată diplomația de perceperile greșite ale ambelor părți

13 1.Cadrul acțiunii

35 2.Personajele acțiunii și Actul întâi, 1985

65 3.Shultz îl atacă direct pe Ceaușescu, 1985

90 4.Drepturile omului acaparează centrul acțiunii, 1986 

117 5.Whitehead încearcă să pornească pe un nou drum, 1986

145 6.Divergențele se amplifică, 1987

174 7.Înapoi la capăt, 1987

190 8.Presiunile ating punctul critic, 1987

211 9.Ruptura, 1988

233 10.Dialogul surzilor, 1988

254 11.Din rău în mai rău, 1988

282 12.Ultimul act, 1989

305 13.Epilog: Câteva lecții

Addenda

325 1.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 6 decembrie 1985

327 2.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 7 ianuarie 1986

331 3.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 3 iunie 1986

333 4.Textul mesajului secretarului de stat George Schultz către ministrul afacerilor  externe Ioan Totu din 23 ianuarie 1987

335 5.Textul scrisorii secretarului de stat George Schultz către președintele Nicolae Ceaușescu din 28 martie 1987

337 6.Textul scrisorii președintelui Ronald Reagan către președintele Nicolae Ceaușescu din 26 ianuarie 1988

338 7.Textul scrisorii președintelui Nicolae Ceaușescu către președintele Ronald Reagan din 12 februarie 1988

340 8.Textul declarației Departamentului de Stat din 26 februarie 1988 „România renunță la reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate”

341 9.Textul agenției române de presă Agerpres din 27 februarie 1988 „Declarație privitoare la relațiile economice ale Republicii Socialiste România cu Statele Unite ale Americii”

343 10.Comerțul dintre Statele Unite și România, 1974-1990

344 11.Emigrația română în SUA, Israel și RF Germania în perioada clauzei națiunii celei mai favorizate, 1975-1988

345 Note

353 Bibliografie

359 Index

coperta IV 

Roger Kirk - Fost diplomat de carieră, a ocupat funcții importante: ambasador al SUA în România, la organizațiile ONU cu sediul la Viena și în Somalia. În momentul de față este profesor la Școala de Relații Internaționale a Universității Georgetown, unde predă cursuri postuniversitare.

Mircea Răceanu - Fost diplomat de carieră, a fost implicat în marea majoritate a activităților oficiale dintre România și SUA în 1959-1989. A fost director adjunct al Direcției pentru continentul american din Ministerul de Externe al României și în această calitate a răspuns de relațiile cu SUA.

Mircea Răceanu este fiul comuniștilor ilegaliști Andrei Bernath (m. 1944) și Ilona Popp și s-a născut în închisoare. A fost adoptat de noul soț al mamei sale, ilegalistul Grigore Răceanu (1906-1996), semnatar al scrisorii adresate lui N. Ceaușescu de șase foști  lideri de partid în martie 1989. În ianuarie 1989 a fost arestat pentru trădare și în 1990 a emigrat în SUA.

Carte a apărut în SUA la doar cinci ani de la evenimentele de la București, ale căror protagoniști au fost diplomații Kirk (noi. 1985-iul. 1989) și Răceanu. În plus, ambasadorul american a avut permisiunea de a consulta dosare secrete ale Departamentului de Stat.

Axa relațiilor dintre SUA și RSR era reprezentată de statutul clauzei națiunii celei mai favorizate. Acesta fusese acordat în 1975 de președintele republican G. Ford, în baza Legii Comerțului din 1974, care permitea extinderea statutului și către țările care nu aveau o economie de piață, dar aveau o politică de emigrare liberală. Pentru N. Ceaușescu statutul reprezenta încă o recunoaștere a politicii sale „independente” față de URSS și a importanței rolului său în relațiile internaționale.

Dar venirea la putere a lui M. Gorbaciov la Moscova în martie 1985 a început să schimbe, treptat, contextul relațiilor româno-americane. Reformele liberale inițiate de acesta în URSS, cu efecte în celelalte state comuniste din Tratatul de la Varșovia și în relațiile cu SUA, au venit în contrasens cu amplificarea represiunii, a cultului personalității și crizei economice din RSR. Ca urmare, SUA au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de rolul internațional al dictatorului de la București și din ce în ce mai preocupate de problema drepturilor omului din RSR, în cadrul cărora dreptul la emigrare ocupa un loc important. De aceea, prelungirea anuală a clauzei devenea din ce mai problematică în Congres și chiar și în cadrul administrației Reagan (1981-1989). Deoarece Ceaușescu percepea această nouă direcție a politicii americane față de RSR ca o amenințare pentru regimul său personal, în februarie 1988 a renunțat din proprie inițiativă la clauză, înainte de expirarea termenului la 3 iulie. Numărul emigrărilor în SUA, RFG și Israel în perioada 1975-1988 a variat între 5730 și 21284 (1984).

Oficialitățile române de partid și de stat implicate în evenimente au fost: Elena Ceaușescu (prim-viceprim-ministru, membru al Biroului Politic al CPE al CC al PCR), Ștefan Andrei (ministru de externe în 1978-1985, secretar al CC pentru economie în 1985-1987 și vice-prim-ministru pentru comerțul exterior din octombrie 1987), Nicolae Gavrilescu (ambasador la Washington), Ilie Văduva (ministru de externe în 1985- ), Aurel Duma (secretar de stat în Ministerul de Externe), Ion Coman (secretar al CC al PCR pentru probleme militare și de securitate), Gheorghe Oprea (viceprim-ministru), Maria Groza (fiica lui Petru Groza, adjunct al ministrului de externe până în mai 1987), Olimpiu Solomonescu (adjunct al ministrului de externe din mai 1987), Ilie Șimon (diplomat în Direcția Relații V, căsătorit cu nepoata lui Ceaușescu), Ion Stoian (secretar al CC  al PCR pentru relații internaționale), Tudor Postelnicu (șef al Securității în 1978-1987 și ministru de interne în 1987-1989), Suzana Gâdea (președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste), Silviu Brucan (profesor de marxism la Universitatea București), Marin Ivașcu (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale), Gheorghe Petricu, interpretul lui Ceaușescu, Traian Pop (diplomat), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Ion Cumpănașu (președintele Departamentului Cultelor), Constantin Ene (directorul Relații Economice Internaționale din MAE), Ion Stoichici (ambasador la Washington), Ion Chioveanu (directorul Direcției America din Ministerul Comerțului Exterior), Teodor Rîpan (șeful Agenției comerciale de la New York).

Dincolo de evoluția relațiilor diplomatice bilaterale se întrevăd realitățile sumbre ale RSR la sfârșitul anilor 80, dominate de omniprezența atotputernicei Securități în toate domeniile de activitate și influența malignă a Elenei Ceaușescu, adeptă a liniei dure față de SUA, inclusiv prin implicarea în renunțarea la clauză.

O problemă de sistem care a contribuit la agravarea relațiilor bilaterale era înțelegerea relativă a modului de funcționare a politicii celeilalte părți: Ceaușescu supraaprecia puterea omologului său Reagan, inclusiv în raport cu Congresul și justiția, în timp ce diplomația americană nu percepea la adevărata sa amploare impactul paralizant al puterii lui Ceaușescu asupra funcționării instituțiilor politice din RSR, inclusiv a diplomației. Concepția sa privind „neamestecul în afacerile interne” excludea contactele oficialilor străini cu cetățenii români, situație amplificată de Decretul 408/decembrie 1985 care restricționa relațiile românilor cu străinii. Dictatorul respingea drepturile individuale politico-juridice ale omului din țările capitaliste (libertatea de expresie etc), susținând drepturile colective social-economice ale omului din regimurile comuniste (dreptul la muncă, asistență medicală gratuită, învățământ gratuit etc) 

Demnitarii de la București nu aveau inițiative, fiind interesați de a se profila ca executanți fideli ai ordinelor dictatorului pentru a fi promovați sau cel puțin pentru a nu fi retrogradați. În acest scop, în rapoartele lor scrise și verbale ei erau preocupați de a reliefa modul în care susținuseră ideile lui Ceaușescu și de a minimaliza până la omisiune atitudinea negativă a oficialilor americani, deoarece riscau să fie acuzați de incompetență. Acest mod de a raporta care distorsiona „pozitiv” realitatea relațiilor bilaterale prezentată lui Ceaușescu, era puternic influențat de faptul că demnitarii știau că microfoanele Securității, plantate în toate instituțiile de stat, le puteau înregistra orice atitudine „deviaționistă”.

Printre problemele a căror rezolvare  a fost solicitată de  partea română s-au numărat: creșterea numărului de emigrări; emigrarea în SUA a familiei preotului ortodox Gheorghe Calciu; emigrarea în SUA a familiei lui Napoleon Fodor, fost șef al biroului comercial de la New York până în 1982; eliberarea și  emigrarea lui Ion Ruță; importul de Biblii pentru confesiunile protestante; demolarea unor biserici ortodoxe, a bisericii Adventiste de Ziua a 7 a din București și a bisericii baptiste din Oradea; recunoașterea unor culte minore (nazarinenii); acreditarea unor ziariști americani de către Ministerul de Externe; emigrarea Danei Dămăceanu, fiica generalului de securitate I. Pacepa; eliberarea disidenților E. Borbely, L. Buzas și B. Pall; emigrarea lui Liviu Bota, diplomat la ONU; creșterea numărului burselor americane acordate universitarilor români; îmbunătățirea situației minorității maghiare; îmbunătățirea nivelului de trai al populației și permisiunea trimiterii de pachete de alimente de către donatori americane; sistematizarea satelor; reținerea la București a lui Dumitru Mazilu, diplomat la ONU; emigrarea lui Nelu Prodan, avocat protestant pentru drepturile omului.

Mircea Răceanu a fost arestat ca „spion american” la 31 ianuarie 1989, deoarece a știut de implicarea lui Grigore Răceanu în scrisoarea adresată de șase foști lideri partid  lui Ceaușescu  prin Europa Liberă la 13 martie. A fost condamnat la moarte la 21 iulie de Tribunalul Militar București, dar în septembrie  sentința a fost comutată la 20 de ani închisoare. A fost ultimul deținut politic eliberat la 23 decembrie 1989, dar 24 iunie 1993 Direcția Procuraturii Militare  a recuzat eliberarea sa, cerând să fie încarcerat până în 2009, deși se afla în SUA!

O remarcă finală sugestivă a autorilor despre regimurile dictatoriale: „Exemplul României reprezintă ilustrarea bine cunoscutei expresii a lordului Acton <puterea absolută corupe în mod absolut>, care se aplică atât domnitorului, cât și subalternilor.

„Periscop” (ROȘCA 1994)

Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1994

*

Prestigiul Universității constănțene „Ovidius” este în continuă creștere. În cursul lunii decembrie 1993, profesorul universitar doctor Silviu Sburlan a  devenit membru de onoare al prestigioasei universității Granada din Spania.

*

În organizarea Centrului Tradiției și Creației Populare Județene Constanța a avut loc a VI a ediție a Festivalului „Datini de iarnă” A fost vernisată la Galeriile „Amfora” expoziția taberei de cercetare etnografică Izvoarele, comuna Lipnița, precum și spectacolul de teatru popular „Crăciunul” în regia lui Costin Antonescu și C. Mazilu.

*

La Muzeul de Artă Constanța a avut loc lansarea volumului „Amurgul” purtând semnătura prozatoarei Cristina Tamaș. Romanul a văzut lumina tiparului la cunoscuta editură constănțeană „Muntenia”.

*

Sfârșitul anului 1993 a fost marcat printr-un moment deosebit pentru viața economică a orașului: deschiderea Bursei Maritime și de Mărfuri Constanța.

*

În sala de festivități a Consiliului Județean a avut loc un emoționant spectacol oferit de elevii școlii generale nr. 8 a copiilor handicapați din Constanța. Cu sprijinul nemijlocit al domnilor Emil Trandaș, Romeo Popescu, Viorel Borună, Dumitru Rădulescu și Nicolae Moroianu, cu aportul substanțial al firmelor Coca Cola, Apă Canal, SNC, Dobrogea, Romcereal, Goliat, Doi Dibaci, Comtexin, Columbia, Ovidius, Comtext, Traian, Malbera, Socep, Romtrans, Oil Terminal,  și al fundației Phoenix Caritas, copiilor le-au fost înmânate tradiționalele daruri de Crăciun. Un gest deosebit care merită cu prisosință semnalat.

*

Serbarea pomului de Crăciun organizat de filiala PDAR Constanța și SC Toplacer SA Topraisar în saloanele restaurantului „Continental” din Constanța s-a bucurat de prezența senatorilor Ioan Coja și Sabin Ivan, a domnului Dumitru Florea, președintele PDAR Constanța, Stela Palay, Viorel Delcă, Pafani Iancu, vicepreședinți, a domnilor Adrian Bavaru, Dumitru Manole și Constantin Trandafir. Ansamblul artistic al copiilor din Topraisar, condus de ec. Marinela Guțu, a oferit un excelent recital de colinde românești.

*

Două debuturi editoriale la început de an: „Drum de ape și cer”, sub semnătura lui Ion Drăgănescu, și „Dans”, purtând semnătura Mihaelei Mihai. Anul 1994 se anunță deosebit de bogat în astfel de evenimente, chiar dacă vom ajunge să cumpărăm cărțile în rate...

*

Editat sub auspiciile Societății de Poezie a Noii Zeelande, în îngrijirea lui Iona Woodward, volumul „Black before the Sun” include, alături de texte ale unor poeți din întreaga lume, o poezie a discretei și sensibilei noastre concitadine Stela Șlapac. Antologia este editată de renumitul critic literar William Higginson, care consideră că multe dintre textele publicate sunt de o excepțională valoare artistică.

„Revoluție și reformă” (ILIESCU 1994)

 Ion Iliescu, Revoluție și reformă, Editura Enciclopedică, București, 1994, 279 p.

7 Cuvânt către cititor

11 I.Revoluția din decembrie 1989 și nașterea noii puteri
11 Revoluția ca explozie
14 Mașinațiuni, scenarii, complot?
19 Descompunerea puterii
27 O biografie aproape obișnuită
45 Revolta din Timișoara
53 Vremea acțiunii
58 Primele focuri de armă
64 O nouă putere se înfiripă
70 O situație confuză și periculoasă
79 Procesul lui Ceaușescu
82 Fantasma securității

87 II.Instaurarea democrației
87 Recuperarea istoriei
92 Convulsiile începutului
97 O putere lipsită de mijloace de apărare
100 28 ianuarie
104 Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
110 Evenimentele de la Târgu Mureș
122 Piața Universității
129 Alegeri libere și contestare violentă
134 Intervenția minerilor

141 III.În căutarea echilibrului și stabilității. Structurarea statului de drept
141 Depășirea provizoratului politic
147 Guvernarea și noi tensiuni sociale
160 Noua Constituție a țării
166 Alegeri locale, scindarea FSN și un divorț nu tocmai „de catifea”
170 Alegerile parlamentare și prezidențiale
185 Dialoguri și negocieri politice

191 IV.Reforma economică
191 O moștenire grea
197 Și, totuși, ce putem reconsidera
206 Dilemele tranziției
210 Nevoia unei viziuni strategice asupra tranziției
215 Cum am pornit și care erau motivațiile
223 De fapt, s-a urnit sau nu reforma?
233 Mersul reformei și unele presiuni
243 Cum stăm și ce avem de făcut

259 V.România - factor european de stabilitate

273 VI.Omul politic și sfidările lumii de azi

„Constanta unui jurnal” (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Constanta unui jurnal (II), „Tomis”, Constanța, ian. 1994, p. 15

Numele lui Virgil Gheorghiu e cel mai cunoscut, dacă nu singurul, nume de scriitor român în mediile culturale din Rouen. Mi-au vorbit de el atât soții Legendre, cât și profesoara de literatură franceză de la Alianță, domnișoara Antoinette Bouveau. Venea frecvent aici, la seratele literar-muzicale organizate de o doamnă roueneză. Când fac însă investigații să-i iau adresa, aflu că și ea, ca și scriitorul și muzicologul român, s-a mutat în lumea umbrelor. Însă faptul că spiritul unui scriitor român mai bântuie la 16 ani de la moartea acestuia prin cetatea tutelată de Pierre Corneille, Flaubert sau Maupassant, mi se pare mai mult decât o certitudine că duhul creator supraviețuiește materiei. Sentimentul acesta îl voi mai încerca peste o săptămână la mormântul lui George Enescu din cimitirul Pere Lachaise. Am sosit aici însoțit de un algerian - doi reprezentanți ai lumii a treia, cum îi place să glumească lui Dzin Din, unicul ginere al doamnei Boeton din Avranches - la câteva minute după plecarea cuiva care a aprins o lumânare și a depus un buchet proaspăt de flori. Lumânarea mai ardea încă, simbol al creației veșnice a celui care a devenit un cetățean al lumii, inscripția funerară lapidară nemaitrădându-i prin nimic originea națională: „GEORGE ENESCO, compositeur, membre de l Institut, commandeur de la legion d honeur (1881-1955). Alături se odihnește Marie Georges Enesco, nee Rosetti-Teșcanu (1875-1968), soția marelui compozitor. Și-n această vastă bibliotecă mondială care este cimitirul Pere Lachaise citesc, prin geamul unei capele înnegrite, un vers aparținând Annei de Noailles, așezat sub poza frumoasei poete: „Helas! je n etais pas faite pour etre morte”. Și-n timp ce mă reculeg la mormântul prințului Valahiei, Georges D. Bibesco, și al prințesei Bibesco, lângă mine se opresc două franțuzoaice în vârstă. „O contesă poloneză!”, exclamă una din ele. „Româncă!”, o corectez eu de parcă aș fi în clasă și un elev ar fi făcut o confuzie de neiertat. „Ah! Roumaine, donc!”, rostește ea ca-n fața unei revelații și-mi zâmbește îndatoritor șa cum numai franțuzoaicele știu s-o facă.

Altădată, sub cupola unei amiezi roueneze, în piața bisericii Jeanne d Arc, mi-a fost dat să mă pătrund de profunzimea unui vers românesc pe care până atunci îl considerasem doar frumos și anume: „Limba română este patria mea”. Un grup de oameni, bărbați și femei, stăteau în cerc și sporovăiau balcanic în limba română. Inițial am crezut că visez și pașii mi s-au oprit cu de la ei inițiativă, arborii acestei oaze în deșert nefiind alții decât membrii formației de muzică populară condusă de Radu Simion, care, ca nume, mi-era destul de cunoscut din țară. Am intrat în vorbă odată șocul depășit și am aflat că erau angajați să cânte la un local din celebra piață. A doua zi, un hong-konghez care urma cursuri la Alianță mi-a spus, spre a-mi face o surpriză, că deja îi ascultase în ajun pe cântăreții români și a adăugat: „Poate că nu le-aș fi dat nici o atenție, dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine înainte! Cred că merită să vizitez România”!

Iar dacă limba română e patria mea, aici ca și aiurea, orice nume românesc întâlnit dincolo de fruntariile țării, e un adăpost. Sentimentul ăsta l-am încercat la ultimul etaj al turnului Eiffel, citind, de exemplu, că Bucureștiul se află, en vol d oiseau, la distanța de 1879 km de locul în care mă aflam. Am mai adăugat 100 de km, tot în zbor de pasăre firește, și m-am simțit acasă, mângâiat o clipă de aripa orgoliului că, fie și pentru un timp relativ scurt, s-ar putea ca într-o carte de recorduri a Hârșovei, eu să fiu primul hârșovean care să dețină recordul de a se fi aburcat spre piscul acestei năstrușnicii metalice care străjuiește nedezmințit orașul lumii. Același sentiment al stării de România sosite aici înaintea mea l-am încercat în muzeul militar care e Domul Invalizilor, în fața uniformelor purtate de infanteriștii români în vremea primului război mondial, a câtorva arme și a medaliilor primite. Mia-m notat în carnet numele acestor insigne și, urcând pe firul istoriei, am rămas un pic dezamăgit despre participarea României la cel de-al doilea război nu se mai pomenește nimic, în afară de faptul că numărul victimelor pe care țara noastră le-a avut se cifrează la 880.000. Dzin Din care-mi intuiește gândul pune degetul sub cifrele care arată tributul de vieți omenești dat de patria lui adoptivă, Franța: 630.000! Există în Paris o stradă care poartă numele capitalei noastre; în altă parte un restaurant cu specific românesc se numește Doina. Cred că, dacă ar trebui să înnoptez sub cerul liber, aș căuta asemenea locuri. Ana Blandiana observa în rubrica ei Atlas din România Liberă că toponimele țin de cald, sete și foame, iar dacă m-ar fi încuiat seara cineva în Muzeul de artă modernă Georges Pompidou ori în cimitirul Pere Lachaise - așa ceva i s-a întâmplat lui Chateaubriand în timpul exilului londonez și a trebuit să-și petreacă noaptea într-un cavou - cred că aș încerca să ațipesc lângă sculpturile lui Brâncuși sau, în al doilea caz, lângă vreunul din mormintele românilor de care  am amintit mai sus. Zeitățile culturale românești m-ar ocroti, cu siguranță, iar dacă înnoptarea forțată s-ar produce în vastul labirint al cărții care e librăria FNAC, așa căuta fără să stau pe gânduri raftul în care se odihnesc cărțile autorilor din est, unde, peste zi, voi fi atins și voi fi răsfoit tomurile unor N. Manea (Ceaiul lui Proust), M. Cărtărescu (Visul), G. Ibrăileanu (Adela), M. Eminescu (Sărmanul Dionis și Cezara), M. Eliade (cu foarte multe opere beletristice traduse din română), precum și Valeriu Rusu cu o antologie despre satul românesc văzut de scriitori ca Agârbiceanu, Rebreanu, Galaction, Goga, Blaga, Cotruș, Coșbuc, F. Neagu, Slavici, Arghezi, Sadoveanu, Pilat, Alecsandri, Caragiale, D. Zamfirescu, M. Preda și alții.

Antologia mi-era cunoscută încă de la Avranches. Doamna Boeton o cumpărase din Elveția cu ocazia participării la botezul celor două nepoțele gemene născute acolo. A extras-o tainic dintr-un raft - un semn și ăsta, alături de casetele pe care înregistrează emisiuni, de la televiziune sau radio, referitoare la România, ori decupează și îndosariază articole despre ținutul dintre Tisa și Nistru, că vor să înțeleagă esența fenomenelor culturale și politice românești dincolo de toate interpretările mai mult sau mai puțin tendențios deformate - și m-a rugat să-i vorbesc despre autorii antologați. M-am executat cu plăcere, pe tărâm literar limba franceză părându-mi-se la fel de odihnitoare ca și limba mea natală. Valeriu Rusu este conducătorul unui seminar de limba și literatura română la Universitatea din Aix-en-Provence. Numele i-l întâlnesc deci și la secția de limbi străine a FNAC-ului. Semnează o gramatică a limbii române ca limbă străină pentru francezi. Pe alte manuale și dicționare de acest tip găsesc numele mai tuturor profesorilor de la Facultatea de limbă și literatură franceză din București.

Când părăsește Franța românul e parcă și mai român decât era la venire. Mi-am dat seama de asta în aeroportul din Roissy „Charles de Gaulle”, când o tânără s-a apropiat de mine  și mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu puteți fi decât român: spuneți-mi și mie de unde ați luat etichetele pentru bagaje?” Îi arăt punctul de autoservire și mă întreb cum de n-o fi observat, cu spiritul ei de mare psiholoagă, cogeamite maldărul de hârtii din care se „înfruptau” toți turiștii înainte de a se prezenta la vamă. Și-mi vine să strig ca Vlahuță: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine”. Și-n curând mă uit, în cerul Europei spre a mă prăvăli, bulgăre de dor, către țară. O țară în care mă așteaptă Zenovia, Mădălin și Elena; părinții de sub poalele pădurilor Vrancei, care sunt cicălitori și bătrîni; elevii înfruptându-se copios din îngăduința mea; proiectele literare de toate calibre; certurile pentru împărțirea catedrei, în fiecare toamnă; liniștea căminului (vorba lui Slavici) din serile de iarnă pe care televizorul alb-negru se chinuie din răsputeri s le înveselească și, deloc în ultimul rând, redactorul de la Tomis cu eternul lui sfat-somație: „Scrie scurt! Scrie scurt, cât mai scurt posibil”.

„Televiziunea în viața cotidiană” (SILVERSTONE 1994)

Roger Silverstone, Televiziunea în viața cotidiană, trad. C. Morar (eng. 1994), Polirom/Media (M. Coman), Iași, 1999, 239 p.

(2) R. S. predă Studiul Mass-Media la Departamentul de Studii Culturale și Sociale al Universității din Sussex. De același autor: The Message of Television: Myth and Narrative in Contemporary Culture; Framing Science; The making of a BBC Documentary; editor al lucrării Consuming Technologies: Media and Information in Domestic Spaces.

7 Prefață

10 Notă asupra ediției

11 1.Televizorul, ontologia și lucrul tranzitoriu
15 Televizorul și siguranța ontologică
19 Televiziunea, spațiul potențial și obiectele tranzitorii
25 Spațiul cultural, în general, și televiziunea, în particular
29 Obișnuințe, ritualuri, tradiții, mituri

35 2.Televizorul și un  loc numit acasă
37 Căminul
44 Familia
50 Televizorul și familia
53 Emisiunile specifice familiei
57 Gospodăria
64 Sfera domestică

66 3.Suburbanizarea sferei publice
72 Trecutul și prezentul suburbiei
77 Suburbia și comunicarea
80 Suburbanizarea sferei publice
87 Emisiunile specifice suburbiei

91 Politica suburbiei

95 4.Sistemul tele-tehnologic
97 Aspecte privind tehnologia
101 Televizorul ca sistem socio-tehnic
106 Convergențe, reproduceri și controale
111 Criterii tehnologice
117 Familiarizarea canalului de comunicare străin

125 5.Televizorul și consumul
126 Teme și situații contradictorii
131 Industria
134 „Tehnologiile”
137 Gusturile
140 Identitățile
141 Recontextualizări
143 Puterea
146 Dinamica consumului
148 Crearea mărfii
149 Imaginarea
150 Însușirea
152 Reificarea
153 Încorporarea
154 Conversia

157 6. Despre audiență
159 Medierea
159 Tehnologia
161 Ideologia
166 Mesajul
170 Receptarea 
171 Individualul și socialul
180 Versiuni ale stării active

187 7.Televiziunea, tehnologia și viața cotidiană
194 Acțiunea
199 Modernitatea etc
204 Spațiul domestic

202 Referințe

229 Index

coperta 4: Televiziunea este o dimensiune centrală a vieții noastre cotidiene. Cu toate acestea, forța și semnificația ei variază în funcție de situațiile specifice ele fiecăruia dintre noi. În Televiziunea în viața cotidiană, R. S. cercetează enigma televiziunii, explicându-i laturile emoțională și cognitivă, spațială, temporală și politică.
Plecând de la o vastă literatură de specialitate, de la psihanaliză la sociologie și de la geografie la studiile culturale, autorul construiește o teorie a canalului de comunicare situat în centrul multiplelor realități și abordări ale vieții de fiecare zi.

„Rîsete în Parlament” (CAZIMIR 1994)

 Ștefan Cazimir, Rîsete în Parlament, Carro, București, 1994, 144 p.

3 Cuvîntul editorului: Carol Roman

4 Discursul de la balcon - Consiliul Provizoriu de Uniune Națională 13 mar. 1990
5 Otravă în vin - CPUN 11 mai 1990

6 Smaranda  e cea mai frumoasă - Adunarea Deputaților 18 iun. 1990
9 Un muzeu al prostului-gust - AD 20 iun. 1990
13 O oră de iubire - AD 10 iul. 1990
15 Călcarea Constituției - 11 iul. 1990 Senatul + AD
17 Cîte stele sînt pe cer - 10 sep. 1990
19 Un zîmbet și o floare - AD 1 oct. 1990
20 O clipă de sinceritate - AD 2 oct. 1990
22 Rîsete în Parlament - AD 9 oct. 1990
24 Fibra morală - S+AD 11 oct. 1990
26 Treaba statului, domnule! - S+AD 1 noi. 1990
29 Găurile de la curea - AD 12 noi. 1990
30 Lipsa de virilitate - S+AD 22 noi. 1990
32 La țărmul mării - AD 3 dec. 1990
34 Apelul la zîmbet - AD 10 dec. 1990
37 După ureche - AD 12 dec. 1990
39 Cine luptă cu Parlamentul - S+AD 13 dec. 1990
40 Scoală-te... - S+AD 17 dec. 1990
41 Ne dați ori nu ne dați? - AD 27 dec. 1990
43 Ceasul lui Andei Pleșu - 7 feb. 1991
44 33! - AD 15 feb. 1991
45 Locul viran - AD 19 feb. 1991
46 La plebicist! - Adunarea Constituantă 27 feb. 1991
50 „Î din ”A”? Ba - AD 4 mar. 1991
53 Politețe colegială - AD 5 mar. 1991
54 Cu fruntea sus - AC 12 mar. 1991
57 Lăsați ziaristele... - AC 13 mar. 1991
58 Arta de a compune - AD 21 mar. 1991
59 O, ziduri întristate! - AD 25 mar. 1991
60 Grevă în Parlament - AC 26 mar. 1991
62 Ceresc părinte! - AD 29 mar. 1991
64 Stilul Biedermeier - AC 16 apr. 1991
65 Grevă în Parlament (II) -  AC 24 apr. 1991
66 Muma și fata - AD 29 apr. 1991
68 Priorități parlamentare - AD mai 1991
69 Cin s-a fript cu ciorba... - AD 23 mai 1991 
71 D-ale lui Freud - AD 17 iun. 1991
72 Politică și delicatețe - AC 19 iun. 1991
74 De-o fi una, de-o fi Malta - S+AD 24 iun. 1991
75 Atmosferă încărcată - AD 2 iulie 1991
78 În marșarier - AD 15 iul. 1991
79 Panarama - AD 22 iul. 1991
80 Cine se teme de apă - AC 29 iul. 1991
81 Dacă vrem, putem! - AD 31 iul. 1991
82 Bunica mea - AC 19 sep. 1991
83 Deputatul e și el om - AD 23 sep. 1991
84 Lupul își schimbă părul - AC 24 sep. 1991
85 Speriați colegi! - AD 25 sep. 1991
86 O, ești frumos... - AD 27 sep.
88 Bulă în decembrie - S+AD 29 oct. 1991
90 O bucată de pîine - AC 19 noi. 1991

92 Prichiciul vetrei - Camera Deputaților 9 ian. 1992
93 A rîde = CD 14 ian. 1992
94 Sportul în Parlament - CD 20 ian. 1992
96 Coasta de drac - CD 28 ian. 1992
98 Președintele „Camerelor” - CD 28 ian. 1992
99 Cinste și gramatică - S+CD 30 ian. 1992
100 Grupul Liber-Schimbist - CD 13 feb. 1992
101 Cronică mondenă - CD 17 feb. 1992
104 Organul și membrul - CD 17 feb. 1992
105 Cinste și acuratețe - CD 18 feb. 1992 
107 Sfetnicul regelui - CD 19 feb. 1992
111 Trădare fie! - CD 6 apr. 1992
113 Doi încăpățînați - CD 14 apr. 1992
115 Atomizarea Parlamentului - CD 22 apr. 1992
119 Alungați cangurii! - CD 5 mai 1992
120 Partea și întregul - CD 12 mai 1992
121 Confuzie auditivă - 14 mai 1992
123 Adio del passato! - CD 27 mai 1992
124 Atelajul eterogen - CD 28 mai 1992
125 Gura lumii - CD 8 iun. 1992
127 Scobitoarea electorală - S+CD 8 iun. 1992
128 Danez și mai danez - CD 16 iun. 1992
130 Două salvări - CD 1 iul. 1992
131 Riga Crypto - S+CD 9 iul. 1992
132 Căsătoria „in vitro” - CD 24 noi. 1992
133 Doi senatori - CD 7 dec. 1992
134 Leul și tigrul - S+AD 10 feb. 1993
136 Cînd cade Guvernul? - S+AD 9 mar. 1993
139 Unde sînt liderii? - CD 6 mai 1993 
140 Domnul Radu Câmpeanu! - CD 29 iun. 1993
142 Ziua bună - S+CD 7 sep. 1993
143 Trăiască regele! - CD 25 noi. 1993
144 Caragiale e cu noi! - CD 10 dec. 1993

Cuvîntul editorului

Profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea neașteptată  de a adera, în februarie 1990 la Partidul Liber-Schimbist. Intelectual fin, cu premoniții ascuțite, el a întrevăzut în „embrionul” CPUN, iar apoi în Parlament, umbra tot mai copleșitoare a marelui Caragiale. A înțeles, printre primii, că am intrat într-o nouă epocă, în care scena parlamentară îi va face pe alegătorii telespectatori să retrăiască momentele culminate ale nemuritoarelor comedii caragialești. (...)
Într-o bună zi, m-am aflat în preajma domnului deputat, la un cocktail oferit de o ambasadă. (..) L-am ascultat: vorbea ca la tribuna Camerei - picant, sclipitor și... caustic.  Atunci i-am propus, pe loc, să-și „revizuiască” discursurile, iar „o anumită parte” a lor să le înmănunchiem pentru eternitate într-o carte.
Ceea ce a și făcut...

„Istoria Canadei” (LINTEAU 1994)

Paul Andre Linteau, Istoria Canadei, trad. I. Cojocariu (orig. fr. 1994), pref și note R. G.Păun, Corint/Istorie universală. Microsinteze 14 (coord. Șerban Papacostea), București, 2000, 156 p.

Cuprins

5 Prefață

7 I.Primii locuitori ai Canadei
8 I.Populațiile băștinase
15 II.Sosirea europenilor
18 III.Contactul

21 II.Noua Franță 1608-1760

21 I.Nașterea unei colonii

30 II.Canada în secolul XVIII

38 III.Imperii în conflict

45 III.Coloniile britanice 1760-1840

45 I.În căutarea unui cadru politic

50 II.Colonii de exploatare și de populare

56 III.Rezistența canadienilor francezi

63 IV.Reorganizarea Americii de Nord britanice 1840-1867

63 I.Slăbirea relațiilor cu Imperiul și apropierea de Statele Unite

66 II.Canada Unită

73 III.Celelalte colonii britanice

76 IV.Pași către realizarea Confederației

80 V.Primii pași ai Confederației 1867-1896

80 I.Construirea unei noi țări

86 II.Tensiunile politice

91 III.O societate conservatoare

96 VI.Marea expansiune 1896-1929

96 I.Pe calea dezvoltării

99 II.O societate nouă

106 III.O țară divizată

112 VII.De la criză la prosperitate

112 I.Recesiunea economică

119 II.Al Doilea Război Mondial

124 III.Perioada de după război

129 VIII.Canada după 1960

129 I.Un nou context economic

134 II.O societate transformată

139 III.O epocă de revendicări

144 IV.Quebec-ul și federalismul canadian

153 Bibliografie

coperta 4

Eclipsată de puternicul său vecin din nord, oarecum marginală în contextul unei „europenizări” prea adesea neglijente la deschiderea universală pe care trebuie să o aibă orice cultură, Canada este încă un subiect inedit pentru publicul românesc.

Cu această timidă premisă, editorul, traducătorul și prefațatorul lucrării au dorit să răspundă unei provocări lansate de autor pentru înțelegerea diversității istoriei și a culturilor.

Hermeneutica (CONSTANDACHE 1994)

Gheorghe G. Constandache, Raționalitate. Limbaj. Decizie. Antologie tematică, selecție, trad. și note  G. G. C., Ed. Tehnică / seria Interferențe, București, 1994

(....)

Ireductibilitatea științelor umane la modelele generale ale științelor naturale este din nou configurată prin acest caracater semnificativ și teleologic, interesat și ideologic al fenomenelor sociale. De aici decurg noi raporturi de opoziție, dar și de complementaritate între științele naturii și cele ale omului. Cea mai mare parte a lucrărilor școlii din Frankfurt (Adorno, Habermas, Appel) se situează la frontiera dintre hermeneutică și critica ideologiilor. Într-adevăr, critica ideologiilor este o modalitate a hermeneuticii, întrucât explicarea fenomenelor sociale presupune interepretarea semnificațiilor culturale ce exprimă interesele generatoare ale activității cognitive.

Astfel, hermeneutica „metodică” poate intra în dezbarere cu știința lingvisticii, cu analiza conceptuală, cu structuralismul și cu marxismul, continuând totodată dialogul său cu hermeneutica „ontologică”.

Europa unită în 199? (DELUREANU)

<
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie  acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>

SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.

NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)