<
(...) Tînărul risipitor n-a avut încotro, a trebuit să recunoască. Din păcate, însă, nu pot spune că s-a şi căit. Dimpotrivă, apăru în faţa tatălui său cu un aer nonşalant, spunîndu-i că nu face mare lucru în universitate, aşa că ar fi mai bine să plece. Zis şi făcut: plecă într-o impetuoasă călătorie prin Franţa şi Italia, unde nu avem nici un interes să-l urmăm. Ceva otrăvise acel suflet generos. Băiatul onest şi amabil de odinioară era acum aprig şi nesocotit. Avea bani din belşug, caii şi echipajul lui propriu şi locuia pe gratis în casa tatălui său. Dar părintele şi fiul se întîlneau rareori şi numai cîteodată luau masa împreună.
- Ştiu locurile pe unde se-nvîrte, dar nu-i cunosc prietenii, Pendennis, se plîngea tatăl. Nu cred că sînt nişte vicioşi, nici măcar grosolani. Vezi, nu-l învinuiesc de viciu, ci de o trîndăvie şi de o fatală înclinaţie pentru tovărăşii nepotrivite şi o nebunească, distrugătoare îndîrjire de a-şi îndepărtare toate şansele în viaţă. Ah, cînd te gîndeşti ce ar putea fi şi ce este!
Ce era? Nu vă alarmaţi. Philip lenevea numai. Cu mai multă abilitate, cu mai multă asiduitate şi cu mai multă parşivenie s-ar fi putut profita. Ţara căreia azi i se spune Boemia* nu avea încă nume în tinereţea lui Philip, deşi mulţi dintre noi o cunoşteam foarte bine. Un ţinut primitor, neîngrădit cu stuc galben-cenuşiu ca Tyburnia* sau Belgravia, nepăzit de o numeroasă armată de lachei; un tărîm unde străzile nu răsunau de zgomotul trăsurilor nobililor; neîmbîcsit cu saloane în creton elegant şi cu mese de ceai frumos aranjate; un ţinut veşnic înceţoşat, din cauza fumului de ţigară, cu săli de recepţie, săli de biliard, săli de masă, stridii; un ţinut al muzicii, unde sifonul curge liber dimineaţa, unde tacîmurile sînt din cositor şi berea neagră spumegă în pahare; un ţinut al huzurelii (cu picanteria necesară), unde faci plimbări cu barca, citeşti în voie romane, reviste şi colinzi nenumăratele ateliere de artişti; un loc de unde oamenii îşi spun pe nume, unde mai toţi sînt săraci şi aproape toţi tineri şi unde, chiar dacă se întîmplă să pătrundă şi unii mai vîrstnici, înseamnă că aceştia şi-au păstrat tinereţea spiritului şi încîntătorul talent de a trîndăvi. M-am rătăcit prin Boemia, dar de bună seamă Praga** este cel mai pitoresc oraş din lume.
Petrecîndu-mi mult timp în această ţară, şi părăsind-o cu puţin timp înainte de a mă apuca să aştern aceste rînduri pe hîrtie, îmi venea greu să împărtăşesc indignarea doctorului Firmin faţă de comportarea necuviincioasă a fiului său şi faţă de nesăbuiţii lui tovarăşi. În tinereţe, Firmin fusese el însuşi necugetat, se bătuse, uneltise, jucase jocuri de noroc, ce-i drept, într-o companie aleasă. Phil îşi alesese prietenii dintr-o şleahtă de nelegiuiţi - bamdiţi cum le spunea el -,necunoscuţi în cartierele nobile. Voia poate să facă pe prinţul în mijlocul lor şi nu-i displăceau linguşelile pe care le stîrneşte o pungă plină, printre cei prin ale căror buzunare fluieră vîntul. Nu emigrase în Boemia şi nu se stabilise acolo. La şcoală şi în scurta sa carieră universitară se împrietenise cu oameni de lume, care-i erau încă apropiaţi.
(...)
* Piaţă londoneză, unde pe timpuri aveau loc execuţiile prin spînzurătoare.
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip ..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 63.
NOTĂ M. T.
* Boem = 1. S. m. și f. Persoană nonconformistă (de obicei artist sau scriitor) care duce o viață dezordonată. 2.Adj. Care corespunde firii sau felului de viață caracteristic boemilor2 (1). 3. S. f. Mediu în care trăiesc boemii2 (1); viață dusă de boemi2(plină de privațiuni, dezordonată). – Din fr. bohème.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/boem)** Praga = Capitala Cehiei. (https://adevarul.ro/life-style/travel/orasul--vesnicia-pare-posibila-1_50adb73b7c42d5a663996076/index.html)
vineri, 31 octombrie 2014
joi, 30 octombrie 2014
Profesor de istorie versus moarte în România interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea, voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii, trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la tehnica morţii.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea, voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii, trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la tehnica morţii.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.
miercuri, 29 octombrie 2014
Misterul vieții (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Jim dădu la o parte cămașa de pe pîntecele supt și neted al Verei și-și așeză urechea caldă pe el.
„Tot misterul vieții - gîndi el mai departe - aici este, în acest pîntece. Acolo, sub astrahanul negru al părului puberal, în viscere, este un mic potir fierbinte, numit barbar uter, tot așa după cum nucleul solar este leagănul luminilor siderale. Acolo am stat eu însumi încolăcit, cînd lumea se făcea pentru mine, și de acolo se vor desface în miriade de foi generațiile viitoare. Eu credc cu vanitate puerilă că îmi satisfac nevoile fiziologice și că-mi dovedesc puterea mea de insinuație asupra femeii. În realitate, misterul vieții mă împinge atît pe mine, cît și pe această tînără și drăgălașă nerușinată să rodim uterul avid de sămîntă. Dacă n-am fi decît noi doi pe acest pămînt, roadele lui ar fi totuși miraculoase. Din noi ar ieși zece trupuri, din cele zece, o sută, din cele o sută, o mie și așa mai departe, și peste cîteva mii de ani pămîntul ar fi din nou un furnicar de oameni, ieșiți toți din noi doi. Fiecare bărbat este, prin urmare, un Adam, și fiecare femeie o Evă, și cea mai mare durere este de a fornica în sterilitate, ceea ce se numește prostituție, și cea mai mare voluptate de a gîndi la facere în clipa împreunării”.
- Ai dreptate, Vera mea! zise Jim, sărutîndu-i ombilicul și mîngîindu-i vintrele. Vreau și eu ca în micul tău uter să se miște un copil.
- Vino! șopti Vera, întinzînd cu îndrăzneață nevinovăție mîna spre el.
Și, ca un animal de cîmp răsculat de foșnetul excitant al ierburilor, Jim cuprinse din nou pe Vera și făcu ceea ce de incalculabile milenii bărbat și femeie fac spre a se înmulți.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 262-263.
(...)
Jim dădu la o parte cămașa de pe pîntecele supt și neted al Verei și-și așeză urechea caldă pe el.
„Tot misterul vieții - gîndi el mai departe - aici este, în acest pîntece. Acolo, sub astrahanul negru al părului puberal, în viscere, este un mic potir fierbinte, numit barbar uter, tot așa după cum nucleul solar este leagănul luminilor siderale. Acolo am stat eu însumi încolăcit, cînd lumea se făcea pentru mine, și de acolo se vor desface în miriade de foi generațiile viitoare. Eu credc cu vanitate puerilă că îmi satisfac nevoile fiziologice și că-mi dovedesc puterea mea de insinuație asupra femeii. În realitate, misterul vieții mă împinge atît pe mine, cît și pe această tînără și drăgălașă nerușinată să rodim uterul avid de sămîntă. Dacă n-am fi decît noi doi pe acest pămînt, roadele lui ar fi totuși miraculoase. Din noi ar ieși zece trupuri, din cele zece, o sută, din cele o sută, o mie și așa mai departe, și peste cîteva mii de ani pămîntul ar fi din nou un furnicar de oameni, ieșiți toți din noi doi. Fiecare bărbat este, prin urmare, un Adam, și fiecare femeie o Evă, și cea mai mare durere este de a fornica în sterilitate, ceea ce se numește prostituție, și cea mai mare voluptate de a gîndi la facere în clipa împreunării”.
- Ai dreptate, Vera mea! zise Jim, sărutîndu-i ombilicul și mîngîindu-i vintrele. Vreau și eu ca în micul tău uter să se miște un copil.
- Vino! șopti Vera, întinzînd cu îndrăzneață nevinovăție mîna spre el.
Și, ca un animal de cîmp răsculat de foșnetul excitant al ierburilor, Jim cuprinse din nou pe Vera și făcu ceea ce de incalculabile milenii bărbat și femeie fac spre a se înmulți.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 262-263.
vineri, 24 octombrie 2014
Români versus americani, nemți, ruși în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
- Domnule - schimbă el deodată vorba, adresîndu-se lui Jim în om curios - ai fost în Italia, va să zică! Ia spune-mi, domnule și mie: Ce-i cu Mussolini*?
Luat repede, Jim rămase încurcat.
- Vezi - îi impută celălalt - cum sînteți dumneavoastră, ăștia tineri, generație nouă, de! Păi dumneata n-ai spirit de inițiativă? N-ai putut să tragi cu urechea, să vezi ce și cum?
- Lasă omul în pace! interveni grav Silivestru.
- Ce să las în pace? izbucni atunci dom` Popescu indignat. Ce să las în pace? Parcă pe d-voastră, care vă pretindeți intelectuali, vă doare inima de țara asta, cum mă doare pe mine? un Mussolini ne trebuie nouă, m-ați înțeles? și zicînd astfel, plesni dictatorial cealaltă ceapă.
Moara pornise. De acum toată lumea se aștepta la o lungă disertație politico-sociologică, în care orice moment istoric era determinat prin raportul a patru factori constanți: englezu, americanu, neamțu și rusu. Ceea ce se și întîmplă.
- Americanu, domnule, are inițiativă și-o să ne distrugă. De mic copil el pornește la lupta pentru existență și se călește în viață. Vinde jurnale, face, drege și ajunge ca Ford**. Da`dumneata ce faci, cucoană? se adresă dom` Popescu către tanti Ghenca, al cărei zîmbet sarcastic îl supăra mai cu seamă - cu ce-ți justifici dumneata existența pe pămînt?
- Da` dumneata ai vîndut jurnale cînd erai copil, domnule? îl provocă Ghenca.
- N-am vîndut că n-am avut părinți luminați să mă ia de mînă și să-mi zică: „te-am făcut, te-am crescut, acum du-te și agonisește-ți pîinea!” Vorba este, ce faceți d-voastră ca să aveți dreptul să vă așezați la masă și să-mi cereți socoteală mie, care muncesc? Eu înțeleg așa: muncești, mănînci, nu muncești, rabzi!
- Ești bolșevic***, domnule! îl denunță atunci tanti Fira, ca să-l ațîțe.
- Sînt bolșevic, cucoană, cînd e vorba de muncă, sînt bolșevic! Cînd stai toată ziua ca o cloșcă, cum faci dumneata, nu-ți dau voie să te așezi la sfînta masă și să pui mîna pe sfânta pîine. Și zicînd aceasta, dom` Popescu puse într-adevăr mîna pe bucata de pîine de dinainte, dar rămînînd nesatisfăcut de ea, întreabă intrigat: Dar de unde luați voi pîinea asta de e așa îndesată?
- Ești sătul și nu-ți place nici pîinea! îi tăie apa de la moară Agepsina. De la Gagel, de unde vrei s-o luăm?!
Acum intră în joc și factorul neamț
- De la Gagel? Luați pîine de la neamț, va să zică! Bravo, cucoană, dați-i înainte, dați-o de rîpă, mama ei de țară, că atîta așteaptă neamțu și americanu! Nu-mi trebuie pîine frămîntată de mîini străine, cucoanelor, m-ați înțeles?! Trebuie să învățăm o dată să trăim prin noi înșine, cum a zis Brătianu****. De mîine încolo să-mi faceți numai mămăligă.
Dom` Popescu continuă să deplîngă destinele patriei, asmuțit de cele șapte femei, dar Jim, simțindu-se obosit, se ridică de la masă și ieși. După el veniră Silivestru și Lisandrina, apoi tanti Mali, care se strecurăprin portița din fund, așa încît dom` Popescu rămase numai între cîteva femei, pe care căută să le cîștige la doctrina sa.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 51-53.
NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883 Italia - 1945 Italia) = Inițial jurnalist socialist, a abandonat partidul și a participat ca soldat în Primul Război Mondial (1914-1918). Fondator al Partidului Fascist din Italia, după PRM. A obținut funcția de prim-ministru (1922-1943) prin „Marșul asura Romei” și a instaurat un regim politic totalitar. A intrat în Al Doilea Război Mondial (1939-1945) alături de aliatul său ideologic Germania nazistă și a fost capturat și executat de partizanii comuniștii în ultimele zile ale conflagrației. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/fata-nevazuta-lui-benito-mussolini)
** Henry Ford (1863 SUA - 1947 SUA) = A fondat în 1903 Ford Motor Company și revoluționat producția industrială prin introducerea liniei de asamblare. (http://www.thehenryford.org/exhibits/hf/)
*** Bolșevic = 1. S. m. și f. Adept al bolșevismului. 2. Adj. Care aparține bolșevismului sau bolșevicilor (1), care se referă la bolșevism sau la bolșevici; propriu, caracteristic bolșevicilor sau bolșevismului. – Din rus. bol’ševik, fr. bolchevik. (http://dexonline.ro/definitie/bol%C8%99evic) (http://www.revista22.ro/despre-bolsevism-idei-pasiune-revolutionara-si-totalitarism-7877.html)
**** „Prin noi înșine!” = Articol publicat de Vintilă I. Brătianu în 1905, care a devenit doctrină economică a PNL, implementată în anii `20 de V.I.B. în calitate de ministru de finanțe. (http://scutaru.ro/pnl/prin-noi-insine/)
(...)
- Domnule - schimbă el deodată vorba, adresîndu-se lui Jim în om curios - ai fost în Italia, va să zică! Ia spune-mi, domnule și mie: Ce-i cu Mussolini*?
Luat repede, Jim rămase încurcat.
- Vezi - îi impută celălalt - cum sînteți dumneavoastră, ăștia tineri, generație nouă, de! Păi dumneata n-ai spirit de inițiativă? N-ai putut să tragi cu urechea, să vezi ce și cum?
- Lasă omul în pace! interveni grav Silivestru.
- Ce să las în pace? izbucni atunci dom` Popescu indignat. Ce să las în pace? Parcă pe d-voastră, care vă pretindeți intelectuali, vă doare inima de țara asta, cum mă doare pe mine? un Mussolini ne trebuie nouă, m-ați înțeles? și zicînd astfel, plesni dictatorial cealaltă ceapă.
Moara pornise. De acum toată lumea se aștepta la o lungă disertație politico-sociologică, în care orice moment istoric era determinat prin raportul a patru factori constanți: englezu, americanu, neamțu și rusu. Ceea ce se și întîmplă.
- Americanu, domnule, are inițiativă și-o să ne distrugă. De mic copil el pornește la lupta pentru existență și se călește în viață. Vinde jurnale, face, drege și ajunge ca Ford**. Da`dumneata ce faci, cucoană? se adresă dom` Popescu către tanti Ghenca, al cărei zîmbet sarcastic îl supăra mai cu seamă - cu ce-ți justifici dumneata existența pe pămînt?
- Da` dumneata ai vîndut jurnale cînd erai copil, domnule? îl provocă Ghenca.
- N-am vîndut că n-am avut părinți luminați să mă ia de mînă și să-mi zică: „te-am făcut, te-am crescut, acum du-te și agonisește-ți pîinea!” Vorba este, ce faceți d-voastră ca să aveți dreptul să vă așezați la masă și să-mi cereți socoteală mie, care muncesc? Eu înțeleg așa: muncești, mănînci, nu muncești, rabzi!
- Ești bolșevic***, domnule! îl denunță atunci tanti Fira, ca să-l ațîțe.
- Sînt bolșevic, cucoană, cînd e vorba de muncă, sînt bolșevic! Cînd stai toată ziua ca o cloșcă, cum faci dumneata, nu-ți dau voie să te așezi la sfînta masă și să pui mîna pe sfânta pîine. Și zicînd aceasta, dom` Popescu puse într-adevăr mîna pe bucata de pîine de dinainte, dar rămînînd nesatisfăcut de ea, întreabă intrigat: Dar de unde luați voi pîinea asta de e așa îndesată?
- Ești sătul și nu-ți place nici pîinea! îi tăie apa de la moară Agepsina. De la Gagel, de unde vrei s-o luăm?!
Acum intră în joc și factorul neamț
- De la Gagel? Luați pîine de la neamț, va să zică! Bravo, cucoană, dați-i înainte, dați-o de rîpă, mama ei de țară, că atîta așteaptă neamțu și americanu! Nu-mi trebuie pîine frămîntată de mîini străine, cucoanelor, m-ați înțeles?! Trebuie să învățăm o dată să trăim prin noi înșine, cum a zis Brătianu****. De mîine încolo să-mi faceți numai mămăligă.
Dom` Popescu continuă să deplîngă destinele patriei, asmuțit de cele șapte femei, dar Jim, simțindu-se obosit, se ridică de la masă și ieși. După el veniră Silivestru și Lisandrina, apoi tanti Mali, care se strecurăprin portița din fund, așa încît dom` Popescu rămase numai între cîteva femei, pe care căută să le cîștige la doctrina sa.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 51-53.
NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883 Italia - 1945 Italia) = Inițial jurnalist socialist, a abandonat partidul și a participat ca soldat în Primul Război Mondial (1914-1918). Fondator al Partidului Fascist din Italia, după PRM. A obținut funcția de prim-ministru (1922-1943) prin „Marșul asura Romei” și a instaurat un regim politic totalitar. A intrat în Al Doilea Război Mondial (1939-1945) alături de aliatul său ideologic Germania nazistă și a fost capturat și executat de partizanii comuniștii în ultimele zile ale conflagrației. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/fata-nevazuta-lui-benito-mussolini)
** Henry Ford (1863 SUA - 1947 SUA) = A fondat în 1903 Ford Motor Company și revoluționat producția industrială prin introducerea liniei de asamblare. (http://www.thehenryford.org/exhibits/hf/)
*** Bolșevic = 1. S. m. și f. Adept al bolșevismului. 2. Adj. Care aparține bolșevismului sau bolșevicilor (1), care se referă la bolșevism sau la bolșevici; propriu, caracteristic bolșevicilor sau bolșevismului. – Din rus. bol’ševik, fr. bolchevik. (http://dexonline.ro/definitie/bol%C8%99evic) (http://www.revista22.ro/despre-bolsevism-idei-pasiune-revolutionara-si-totalitarism-7877.html)
**** „Prin noi înșine!” = Articol publicat de Vintilă I. Brătianu în 1905, care a devenit doctrină economică a PNL, implementată în anii `20 de V.I.B. în calitate de ministru de finanțe. (http://scutaru.ro/pnl/prin-noi-insine/)
joi, 23 octombrie 2014
Români versus italieni în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933 )
<
(...)
- Ei! zise documentată tanti Ghenca, nu-i așa că-i mai bine în bîrlogul tău?! (Ca și cînd ar fi surprins pe figura lui Jim vreun semn de dezgust.) Nicăieri nu-i mai bine ca-n țara românească! Cine știe cîte-ai îndurat pe unde ai fost!
- O mai fi îndurat - interveni împăciuitor tanti Fira - dar însă a văzut ceea ce noinu ne-am învrednicit să vedem: a văzut Franța, Italia... Frumos ești Jim! adăugă ea în chip de încheiere.
- A văzut pe dracu! ripostă acru tanti Ghenca. Parcă noi nu știm ce e în Italia! Întreabă pe madam Morandini, să-ți spună: apa împuțită cu lături în loc de străzi; oamenii dorm ca vitele și mănîncă pisici și broaște. Pe unde trec italienii dispar pisicile; și nouă ne-au furat două cînd au lucrat la bina, lîngă biserică.
Spunînd asta, apriga etnografă privi ocrotitor cele două pisici negre ce se învîrteau printre scaune.
- Cum văd, ești bine informată! zise ironic Jim.
- Sînt! sări Ghenca, simțind acul; că sînt mai bătrînă și m-am șterș mai demult la nas. Pe vremea noastră lumea era mai așezată și ședea acasă și era bine... (Cu intenție.) Nu-i mirosea nimănui urît în casa mă-sii și tinerii respectau pe bătrîni!
- Tanti Ghenca, strigă Jim rumegînd o răzbunare grozavă; știi ce-am mâncat eu în Italia?
- Ce? întrebă bătrîna sarcastic.
- Cozi tocate de șoarece, fierte în zeamă de broască (Ghenca, aplecăcioasă din fire, îngălbeni), gîndaci în sos tomat, șobolan copt cu macaroane, tocană de păianjeni îndulcită cu rîme.
- Îh! făcu Ghenca albă ca varul, îmi vine rău! și scuipînd în batistă, se năpusti pe ușă afară.
- Deștept ești, Jim! îngînă Fira admirativ; lasă-mă să te privesc.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 34-35.
(...)
- Ei! zise documentată tanti Ghenca, nu-i așa că-i mai bine în bîrlogul tău?! (Ca și cînd ar fi surprins pe figura lui Jim vreun semn de dezgust.) Nicăieri nu-i mai bine ca-n țara românească! Cine știe cîte-ai îndurat pe unde ai fost!
- O mai fi îndurat - interveni împăciuitor tanti Fira - dar însă a văzut ceea ce noinu ne-am învrednicit să vedem: a văzut Franța, Italia... Frumos ești Jim! adăugă ea în chip de încheiere.
- A văzut pe dracu! ripostă acru tanti Ghenca. Parcă noi nu știm ce e în Italia! Întreabă pe madam Morandini, să-ți spună: apa împuțită cu lături în loc de străzi; oamenii dorm ca vitele și mănîncă pisici și broaște. Pe unde trec italienii dispar pisicile; și nouă ne-au furat două cînd au lucrat la bina, lîngă biserică.
Spunînd asta, apriga etnografă privi ocrotitor cele două pisici negre ce se învîrteau printre scaune.
- Cum văd, ești bine informată! zise ironic Jim.
- Sînt! sări Ghenca, simțind acul; că sînt mai bătrînă și m-am șterș mai demult la nas. Pe vremea noastră lumea era mai așezată și ședea acasă și era bine... (Cu intenție.) Nu-i mirosea nimănui urît în casa mă-sii și tinerii respectau pe bătrîni!
- Tanti Ghenca, strigă Jim rumegînd o răzbunare grozavă; știi ce-am mâncat eu în Italia?
- Ce? întrebă bătrîna sarcastic.
- Cozi tocate de șoarece, fierte în zeamă de broască (Ghenca, aplecăcioasă din fire, îngălbeni), gîndaci în sos tomat, șobolan copt cu macaroane, tocană de păianjeni îndulcită cu rîme.
- Îh! făcu Ghenca albă ca varul, îmi vine rău! și scuipînd în batistă, se năpusti pe ușă afară.
- Deștept ești, Jim! îngînă Fira admirativ; lasă-mă să te privesc.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 34-35.
miercuri, 22 octombrie 2014
Galațiul interbelic văzut de un profesor universitar ieșean îndrăgostit (TEODOREANU 1935)
<
(...)
- Vă mulțumesc tuturora. Ați cinstit prin mine orașul de unde viu. Dați-mi voie să iubesc prin dumneavoastră orașul în care mă aflu. Nu-l știam pînă acum. L-am descoperit într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Julietei, cînd se înalță înspre el tinerețea lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraș, nu-i știu instituțiile, nic monumentele, și abea-i întîlnesc oamenii. N-am nici morninte în acest oraș, nu-mi știam nici prieteni, nici dușmani în casele lui: nimic nu mă lega de el. Pînă a nu-l întîlni, orașul dumneavoastră nu era pentru mine decît „ceva” de pe marginea Dunării. dar mi l-au arătat teii înfloriți dintr-un capăt pînă-n celălalt, și iată-l acum în mine alături de colinele Florențe*, de zările Eyub-ului**și de lagunele Veneției***. Tei înfloriți sînt mulți în țara lui Eminescu, poate tot atîția cîte fete blonde sînt pe malul Rhinului****. Și Iașul își are aleea lui de tei***** care și-au scuturat floarea sfîntă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei țări întregi, lăsînd parfum fără de moarte peste trecătorii vieții. Dar nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decît în locurile acestea. Nu e numai afară, subt cerul liber, pînă la fereastră; te însoțește pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe mîni, îl ai pe față, și prin somn te acoperă încă, dîndu-ți beția nopților de vară. Îl am și acum în fața mea și în mine, și-l avem toți cei de aici în noi, și-n jurul nostru, cum e pe fața orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur.
Într-un astfel de oraș nimeni nu poate fi bătrîn,cum nimeni nu poate fi urît cînd se roagă la Dumnezeu, chemîndu-l, și nimeni rău cînd vede în viață darul, nu povara.
„Et in Arcadia ego.”******
Așa voi spune la întoarcere: și eu am fost în Arcadia. Cunosc și eu ținutul de pe marginea unei ape vaste, unde, subt stele oglindite-n ape și subt crengi de tei, nopțile au ochii tinereții fără moarte, de subt genele Julietei.
Spui despre orașele frumoase: acolo aș vrea să trăiesc, acolo să mor.
Poeții spun: pe-acele le voi cînta, dăruindu-vi-le prin liră.
Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraș al teilor înfloriți și al nopților de vară, iată inima mea.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p.63-64.
NOTE M.T.
* Florența = Oraș medieval și modern italian, capitala regiunii istorice nord-vestice Toscana.
** Eyub = Moscheea Eyup din Istanbul a fost construită de sultanul Mehmet II, după ce a cucerit Constantinopolul / Istanbul în 1453. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/10575/7/)
**** Veneția = Oraș-stat medieval și moden în nord-estul Italiei, situat pe țărmul unei lagune (Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ. – Din it. laguna. ).
***** Rhin = Fluviu de 1233 km, care izvorăște din Elveția, apoi formează granița franco-germană, curge prin Germania și Olanda și se varsă în Marea Nordului.
***** Teiul din Parcul Copou din Iași, unde Eminescu își găsea inspirația, este vechi de circa 250 de ani. (http://www.historia.ro/content/teiul-lui-eminescu)
(...)
- Vă mulțumesc tuturora. Ați cinstit prin mine orașul de unde viu. Dați-mi voie să iubesc prin dumneavoastră orașul în care mă aflu. Nu-l știam pînă acum. L-am descoperit într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Julietei, cînd se înalță înspre el tinerețea lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraș, nu-i știu instituțiile, nic monumentele, și abea-i întîlnesc oamenii. N-am nici morninte în acest oraș, nu-mi știam nici prieteni, nici dușmani în casele lui: nimic nu mă lega de el. Pînă a nu-l întîlni, orașul dumneavoastră nu era pentru mine decît „ceva” de pe marginea Dunării. dar mi l-au arătat teii înfloriți dintr-un capăt pînă-n celălalt, și iată-l acum în mine alături de colinele Florențe*, de zările Eyub-ului**și de lagunele Veneției***. Tei înfloriți sînt mulți în țara lui Eminescu, poate tot atîția cîte fete blonde sînt pe malul Rhinului****. Și Iașul își are aleea lui de tei***** care și-au scuturat floarea sfîntă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei țări întregi, lăsînd parfum fără de moarte peste trecătorii vieții. Dar nicăieri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, mai cald, mai viu, mai învăluitor, decît în locurile acestea. Nu e numai afară, subt cerul liber, pînă la fereastră; te însoțește pretutindeni. Îl ai în păr, îl ai pe mîni, îl ai pe față, și prin somn te acoperă încă, dîndu-ți beția nopților de vară. Îl am și acum în fața mea și în mine, și-l avem toți cei de aici în noi, și-n jurul nostru, cum e pe fața orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur.
Într-un astfel de oraș nimeni nu poate fi bătrîn,cum nimeni nu poate fi urît cînd se roagă la Dumnezeu, chemîndu-l, și nimeni rău cînd vede în viață darul, nu povara.
„Et in Arcadia ego.”******
Așa voi spune la întoarcere: și eu am fost în Arcadia. Cunosc și eu ținutul de pe marginea unei ape vaste, unde, subt stele oglindite-n ape și subt crengi de tei, nopțile au ochii tinereții fără moarte, de subt genele Julietei.
Spui despre orașele frumoase: acolo aș vrea să trăiesc, acolo să mor.
Poeții spun: pe-acele le voi cînta, dăruindu-vi-le prin liră.
Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraș al teilor înfloriți și al nopților de vară, iată inima mea.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p.63-64.
NOTE M.T.
* Florența = Oraș medieval și modern italian, capitala regiunii istorice nord-vestice Toscana.
** Eyub = Moscheea Eyup din Istanbul a fost construită de sultanul Mehmet II, după ce a cucerit Constantinopolul / Istanbul în 1453. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/10575/7/)
**** Veneția = Oraș-stat medieval și moden în nord-estul Italiei, situat pe țărmul unei lagune (Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ. – Din it. laguna. ).
***** Rhin = Fluviu de 1233 km, care izvorăște din Elveția, apoi formează granița franco-germană, curge prin Germania și Olanda și se varsă în Marea Nordului.
***** Teiul din Parcul Copou din Iași, unde Eminescu își găsea inspirația, este vechi de circa 250 de ani. (http://www.historia.ro/content/teiul-lui-eminescu)
****** Et in Arcadia ego (latină) = Exprimă regretul fericirii pierdute. (http://articole.famouswhy.ro/ce_inseamna_et_in_arcadia_ego_/)
marți, 21 octombrie 2014
Transformarea femeii după Primul Război Mondial (1914-1918) (TEODOREANU 1935)
<
(...)
De altfel, femeile de la război încoace deveniseră prea evidente, din generaţie în generaţie. Descoperindu-le pulpele, rochia le scurta misterul, după cum şi părul car ele descoperea şi masculiniza ceafa. Nudismul desfiinţa acest mister împuţinat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau un foşnet pentru suflet, acum deveniseră un marş. Trăiau şi ele încorporate în vremea mulţimilor, cot la cot cu viaţa de toate zilele, acceptînd soarele pe faţă şi pe trup, aşa cum tinereţea străbunelor lor nu acceptase decît luna - pe vremea poeţilor ei -, convinse că sufletul trebuie să fie o sonoritate agresivă - dinamică: spuneau -, nu o tăcere abea străvezie; vorbind prea mult, cu vocabularul bărbaţilor, determinînd cinismul masculin, nu suportîndu-l, nu adaptîndu-se lui. Şi nu înţelegeau că prestigiul de Hamlet feminin pe care îl avea Greta Garbo* pentru mulţimile bărbăteşti nu exprima preefrinţa pentru maladiv şi excepţional, ci mărturisea indirect nostalgia după vechea feminitate reamintită pe ecran de o femeie care readucea - dar numai pe ecran - moda demodatului ''ieri'' de care în viaţă se lepădau.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 51.
NOTĂ M.T.
* Greta Garbo (1905 Stockholm-1990 New York) = Actriţă suedeză, sex-simbol şi star de cinema încă din vremea filmului mult. (http://www.eva.ro/divertisment/features/greta-garbo-divina-ecranului-articol-6648.html)
(...)
De altfel, femeile de la război încoace deveniseră prea evidente, din generaţie în generaţie. Descoperindu-le pulpele, rochia le scurta misterul, după cum şi părul car ele descoperea şi masculiniza ceafa. Nudismul desfiinţa acest mister împuţinat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau un foşnet pentru suflet, acum deveniseră un marş. Trăiau şi ele încorporate în vremea mulţimilor, cot la cot cu viaţa de toate zilele, acceptînd soarele pe faţă şi pe trup, aşa cum tinereţea străbunelor lor nu acceptase decît luna - pe vremea poeţilor ei -, convinse că sufletul trebuie să fie o sonoritate agresivă - dinamică: spuneau -, nu o tăcere abea străvezie; vorbind prea mult, cu vocabularul bărbaţilor, determinînd cinismul masculin, nu suportîndu-l, nu adaptîndu-se lui. Şi nu înţelegeau că prestigiul de Hamlet feminin pe care îl avea Greta Garbo* pentru mulţimile bărbăteşti nu exprima preefrinţa pentru maladiv şi excepţional, ci mărturisea indirect nostalgia după vechea feminitate reamintită pe ecran de o femeie care readucea - dar numai pe ecran - moda demodatului ''ieri'' de care în viaţă se lepădau.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 51.
NOTĂ M.T.
* Greta Garbo (1905 Stockholm-1990 New York) = Actriţă suedeză, sex-simbol şi star de cinema încă din vremea filmului mult. (http://www.eva.ro/divertisment/features/greta-garbo-divina-ecranului-articol-6648.html)
luni, 20 octombrie 2014
Galaţiul interbelic (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Catul Bogdan cunoştea Galaţiul de pe hartă: oraşul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întîlnise şi la Porţile de Fier. Ştia fulgerul ei vast de coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici unui scriitor gălăţean, apărînd în literatură, aşa cum trecuseră teii Iaşiului prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munţii Neamţului prin sufletul lui Hogaş, şi toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele vioarei lui.
Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor; altminteri rămîn pe pămînt ca şi pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul geografic.
Aşa că nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic.
Trăise anticipativ la Iaşi, chiar peronul gării, în tovărăşia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galaţi. De la gară la ''Palace-hotel'', de-acolo la restaurantul ''Sure'', de-acolo iar la hotel. Ştia că va întîlni mulţi greci măslinii, vorbind cu ''ţe'', amintind urechii zîmbetul de veche Moldovă, al lui Vasile Alecsandri cînd îl bufonizează pe kir Zuliardi*. Apoi efortul de a se adapta la patul procustian al vieţii de hotel, opereta zilnică a bacalaureatului în care trebuia să joace rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic secundar pe care-l prezida - şi, în sfîrşit, cu o senzaţie liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iaşi ca într-o Veneţie.
(...)
Şi iată că intra în Galaţi ca într-un loc al tinereţii regăsită deodată într-un oraş necunoscut care era un tremur blond de tei, de stele şi lumini. Sora lui, moartă, tinereţea aici era.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, Bucureşti, p. 46-47.
NOTĂ M.T.
* ''Kir Zuliardi'' = Piesă scrisă de Vasile Alecsandri în 1852. (http://www.romlit.ro/spal-varz)
(...)
Catul Bogdan cunoştea Galaţiul de pe hartă: oraşul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întîlnise şi la Porţile de Fier. Ştia fulgerul ei vast de coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici unui scriitor gălăţean, apărînd în literatură, aşa cum trecuseră teii Iaşiului prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munţii Neamţului prin sufletul lui Hogaş, şi toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele vioarei lui.
Oraşele apar sufletului numai prin scriitorii lor; altminteri rămîn pe pămînt ca şi pe hartă, dincolo de suflet, în sicriul geografic.
Aşa că nu-l interesa oraşul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic.
Trăise anticipativ la Iaşi, chiar peronul gării, în tovărăşia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galaţi. De la gară la ''Palace-hotel'', de-acolo la restaurantul ''Sure'', de-acolo iar la hotel. Ştia că va întîlni mulţi greci măslinii, vorbind cu ''ţe'', amintind urechii zîmbetul de veche Moldovă, al lui Vasile Alecsandri cînd îl bufonizează pe kir Zuliardi*. Apoi efortul de a se adapta la patul procustian al vieţii de hotel, opereta zilnică a bacalaureatului în care trebuia să joace rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic secundar pe care-l prezida - şi, în sfîrşit, cu o senzaţie liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iaşi ca într-o Veneţie.
(...)
Şi iată că intra în Galaţi ca într-un loc al tinereţii regăsită deodată într-un oraş necunoscut care era un tremur blond de tei, de stele şi lumini. Sora lui, moartă, tinereţea aici era.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, Bucureşti, p. 46-47.
NOTĂ M.T.
* ''Kir Zuliardi'' = Piesă scrisă de Vasile Alecsandri în 1852. (http://www.romlit.ro/spal-varz)
vineri, 17 octombrie 2014
„Spune-mi cum dormi ca să-ți spun cine ești” (CĂLINESCU 1933)
<
(...) Somnul acesta îngeresc plăcu lui Jim. Dacă Eros* sau un înger feminin dintre aceia care cîntă din viole în frescele lui Melozzo da Forli** s-ar fi strecurat peste noapte, sub plapumă, alături de Jim, n-ar fi adormit mai ușor și mai fără chinuri ca Vera. Trandafirul din poveste aruncat în așternutul ei ar fo rămas proaspăt pînă în zori. Jim, mare născocitor de „teorii”, avea și aci teoria lui, și anume „Spune-mi cum dormi ca să-ți spun cine ești”. Observase somnul la inși de temperamente și vîrste deosebite. Oamenii egoiști, comuni dorm pe abdomen, cu pumnii strînși sau înfipți posesiv în pernă. Zguduiți, dezveliți sau strînși într-un spațiu îngust, ei mîrîie în vis, trag perna sub ei, se răsucesc ca o clătită în plapumă, dezvelind pe vecinul eventual și se lățesc grohăitor în căldura așternutului. Ființele vulgare capătă înfățișări bestiale. Capul le cade moale pe spate, o sudoare subțire le învinețește fața, și gur ale rămîne căscată, cu inegalități de maxilare, ca șobolanii morți. Obezii, bătrînii au un somn vecin cu agonia. Membranele nasului fierb necontenit și gazele care tumefiază obrajii răzbat din cînd în cînd prin colțul gurii, într-o plesnitură scurtă de bășică deasupra unui catran în clocote. Femeile sînt mai hidoase. Părul jilav de sudoare li se lipește de frunte, fața, devenită cadaverică, își revelă ca sub lupă șanțurile epidermei, și un picior gol alunecat afară din pat își răsfiră degetele pătrate, bătătorite.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 250.
NOTE M.T.
* Eros = Zeul iubirii în mitologia greacă antică, cunoscut ca Amor la romani. (http://www.samaelwings.com/grecorom/e.html)
** Melozzo da Forli (1438 Forli [Italia]-1494 Forli) = Pictor și arhitect al Renașterii italiene, reprezentant al școlii de pictură din Forli. (http://books.google.ro/books?id=NfcDAAAAYAAJ&pg=PA465&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false)
(...) Somnul acesta îngeresc plăcu lui Jim. Dacă Eros* sau un înger feminin dintre aceia care cîntă din viole în frescele lui Melozzo da Forli** s-ar fi strecurat peste noapte, sub plapumă, alături de Jim, n-ar fi adormit mai ușor și mai fără chinuri ca Vera. Trandafirul din poveste aruncat în așternutul ei ar fo rămas proaspăt pînă în zori. Jim, mare născocitor de „teorii”, avea și aci teoria lui, și anume „Spune-mi cum dormi ca să-ți spun cine ești”. Observase somnul la inși de temperamente și vîrste deosebite. Oamenii egoiști, comuni dorm pe abdomen, cu pumnii strînși sau înfipți posesiv în pernă. Zguduiți, dezveliți sau strînși într-un spațiu îngust, ei mîrîie în vis, trag perna sub ei, se răsucesc ca o clătită în plapumă, dezvelind pe vecinul eventual și se lățesc grohăitor în căldura așternutului. Ființele vulgare capătă înfățișări bestiale. Capul le cade moale pe spate, o sudoare subțire le învinețește fața, și gur ale rămîne căscată, cu inegalități de maxilare, ca șobolanii morți. Obezii, bătrînii au un somn vecin cu agonia. Membranele nasului fierb necontenit și gazele care tumefiază obrajii răzbat din cînd în cînd prin colțul gurii, într-o plesnitură scurtă de bășică deasupra unui catran în clocote. Femeile sînt mai hidoase. Părul jilav de sudoare li se lipește de frunte, fața, devenită cadaverică, își revelă ca sub lupă șanțurile epidermei, și un picior gol alunecat afară din pat își răsfiră degetele pătrate, bătătorite.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 250.
NOTE M.T.
* Eros = Zeul iubirii în mitologia greacă antică, cunoscut ca Amor la romani. (http://www.samaelwings.com/grecorom/e.html)
** Melozzo da Forli (1438 Forli [Italia]-1494 Forli) = Pictor și arhitect al Renașterii italiene, reprezentant al școlii de pictură din Forli. (http://books.google.ro/books?id=NfcDAAAAYAAJ&pg=PA465&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false)
joi, 16 octombrie 2014
Dietă științifică pentru un intelectual din perioada interbelică (CĂLINESCU 1935)
<
(...)
Cînd servitoarea aduse la masă, Jim observă că d-lui Emilian i se serveau alte alimente. Pe o farfurioară cu patru compartimente se aflau ceapă crudă tăiată mărunt, morcovi felii, varză roșie tocată și salată verde. Camelia turnă deasupra untdelemn dintr-un bidon mic și transportă apoi în farfuria lui Emilian tocătura în porțiuni mici, supraveghindu-l continuu. Acesta mesteca bine buruienile, freca fălcile una deasupra alteia și urmărea cu limba printre dinți cel mai mic firișor, înghițind rar și științific.
- Mămică - zise apo către Camelia - pune-mi puțin vin!
Aceasta îi turnă într-un pahar un degete de vin alb, din care gustă să vadă de nu era prea acru și apoi i-l dădu cu recomandație:
- Bea puțin, puiule, să nu-ți facă rău!
Cînd celorlalți li se aduse friptura, d-lui Emilian i se puse înainte un pilaf de orez fiert în apă cu puțin zahăr și prune.
- Mămică - se îngrijoră el - să nu fi pus lapte înăuntru!
- Nu, îngerașule, îl asigură soția-guvernantă.
Camelia începu sî-i dea apoi cu lingurița din pilaf, ca unui copil, deși dl. Emilian părea în deplinătatea forțelor sale fizice și morale.
- Cine muncește mult cu creierul ca mine trebuie să nu se obosească inutil. Eu trăiesc și mă nutresc în mod rațional, științific. Nu mănînc carne, lapte, grăsime și în genere nimic fiert, ca să-mi obosesc stomacul. Mă nutresc cu vegetale crude, care cuprind vitamine, și pentru a înlocui caloriile pe care le pierd din celelalte alimente, beau puțin vin. Astfel, organismul meu face un minimum de travaliu cu maximum de efect nutritiv, păstrîndu-se intact pentru munca intelectuală. Am ajuns la regimul ăsta după lungi studii și corespondențe cu savanții străini, dar astăzi sînt perfect sănătos. Mămică, mai pune-mi puțin vin!
Jim și Vera se priviră lung unul pe altul, și ochii lor rîdeau, căci spuneau: „Mulți nebuni sînt pe lumea asta! Noi n-o să mîncăm vitamine!”
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 45, București, 1972, p. 168-170.
(...)
Cînd servitoarea aduse la masă, Jim observă că d-lui Emilian i se serveau alte alimente. Pe o farfurioară cu patru compartimente se aflau ceapă crudă tăiată mărunt, morcovi felii, varză roșie tocată și salată verde. Camelia turnă deasupra untdelemn dintr-un bidon mic și transportă apoi în farfuria lui Emilian tocătura în porțiuni mici, supraveghindu-l continuu. Acesta mesteca bine buruienile, freca fălcile una deasupra alteia și urmărea cu limba printre dinți cel mai mic firișor, înghițind rar și științific.
- Mămică - zise apo către Camelia - pune-mi puțin vin!
Aceasta îi turnă într-un pahar un degete de vin alb, din care gustă să vadă de nu era prea acru și apoi i-l dădu cu recomandație:
- Bea puțin, puiule, să nu-ți facă rău!
Cînd celorlalți li se aduse friptura, d-lui Emilian i se puse înainte un pilaf de orez fiert în apă cu puțin zahăr și prune.
- Mămică - se îngrijoră el - să nu fi pus lapte înăuntru!
- Nu, îngerașule, îl asigură soția-guvernantă.
Camelia începu sî-i dea apoi cu lingurița din pilaf, ca unui copil, deși dl. Emilian părea în deplinătatea forțelor sale fizice și morale.
- Cine muncește mult cu creierul ca mine trebuie să nu se obosească inutil. Eu trăiesc și mă nutresc în mod rațional, științific. Nu mănînc carne, lapte, grăsime și în genere nimic fiert, ca să-mi obosesc stomacul. Mă nutresc cu vegetale crude, care cuprind vitamine, și pentru a înlocui caloriile pe care le pierd din celelalte alimente, beau puțin vin. Astfel, organismul meu face un minimum de travaliu cu maximum de efect nutritiv, păstrîndu-se intact pentru munca intelectuală. Am ajuns la regimul ăsta după lungi studii și corespondențe cu savanții străini, dar astăzi sînt perfect sănătos. Mămică, mai pune-mi puțin vin!
Jim și Vera se priviră lung unul pe altul, și ochii lor rîdeau, căci spuneau: „Mulți nebuni sînt pe lumea asta! Noi n-o să mîncăm vitamine!”
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 45, București, 1972, p. 168-170.
marți, 14 octombrie 2014
Sport și film versus istorie în viața unui adolescent bucureștean din perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Bobby ieși de la „Lido”* cu părul încă ud de apa bazinului. De prea mare grabă, își trăsese hainele ultra-moderniste cu umeri înalți de-a dreptul peste costumul de baie, a cărui răceală jilavă o simțea pe piept și pe pîntece. „Chiulise” trei ore de al școală și se grăbea să prindă recreația mare, ca să intre neobservat la ora de muzică, în care să poată răsfoi puțin cartea de istorie, deoarece se aștepta ca Silivestru Capitanovici să le dea extemporal. Mergînd în jos pe bulevard, cu pași gimnastici, arunca ochii vicleni spre vitrinele cu furnituri de sport sau de biciclete și-i întorcea cu dezgust de la cele de cărți. Se opri însă în dreptul unui afiș lung, care anunța pentru duminica următoare, la Arene**, un meci între Spakow*** și Pavelescu****. Ajungînd la „Cartea românească”*****, examină de aproape vitrina sportivă și îndeosebi două mănuși mari de box, ca niște picioare de elefant. Și blestemă în gînd manualul de Istoria românilor pentru uzul școlilor secundare, de prof. S. Capitanovici, ce se afla în vitrina cu material didactic. Pentru Bobby, evenimentele istorice pluteau într-o ceață deasă ca aceea care cade cîteodată iarna, umplînd cu bumbac vînăt toate străzile. Confunda războiul de la 77****** cu campania din Bulgaria******* și credea în doi Mihai, Mihai Bravul și Mihai Viteazul. Era convins că Grigore Alecsandrescu******** a scris Înșir-te mărgărite********* și că Eminescu a murit de curînd**********. De altfel, tot ce data dinainte de anul 1914, anul nașterii sale, pierdea orice precizie cronologică. Iuliu Cezar*********** devenea contemporan cu Mircea cel Mare************, și Napoleon I************* cu Vlad Țepeș**************. Bobby nu era deloc sensibilla rușinea surprinderii în ignoranță, și cînd un coleg îl făcea atent asupra erorii, el răspundea incredul și indiferent, cu una din expresiile sale favorite: „Aiurea” sau „Zexe”.
În schimb, erudiția lui Bobby în materie sportivă era considerabilă, și, cititor asiduu al Gazetei sporturilor*************** și al Vremii-sport, știa pe degete toate asociațiile, toate meciurile, pe toți campionii, outsider-ii și challenger-ii. Numele lui Spakow, Axioti***************, Lucian Popescu****************, Mielu Doculescu*****************, Fulea******************, Ciocan îi erau mai familiare ca ale domnilor naționali, și gloria ringului i se părea incomparabilă. Cînd a venit Gardebois******************* a fost, se înțelege, la gară. L-a condus de asemeni pe Lucian Popescu atunci cînd a plecat la Paris să se întîlnească cu Huat********************. Putea da oricînd informații asupra vieții lui Genne Tunney********************* și Georges Carpentier********************** . Acum însă idolatriza pe Max Schmelling***********************, ale cărui fotografii le păstra cu sfințenie. Deoarece Max era logodnicul Annyei Ondra************************, interesul pentru ring se combina la Bobby cu adorația față de vedetele ecranului, cărora le colecționa fotografiile. Visul să era să sosească la Berlin a la Harry Piel*************************, pe motocicletă, atunci cînd prezența sa ar fi părut mai puțin probabilă, să facă knock-out pe Schmelling, și apoi, îmbrățișat cu admirație de Lilian Harvey**************************, Marlene Dietrich*************************** și Anny Ondra, idolele sale, să stea să se gîndească pe care s-o aleagă. În speranța unei asemenea eventualități, Bobby contempla gloria altora, Se posta în zorii zilei în piața cimitirului „Bellu”, la startul vreunei curse cicliste București-Giurgiu-București, și nu lipsea de la nici un meci de fotbal pe arenele „Ciocanul” sau „Obor”. Întrucît privește stelele de cinematograf, neputîndu-le poseda în original, le cultiva sub forma cărților ilustrate.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, Bucrești, p. 73-75.
NOTE M.T.
* Lido = Hotelul Lido a fost proiectat de arhitectul E. Doneaud și a fost inaugurat în 1930, dispunînd în premieră în România de bazin cu valuri artificiale. (http://adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-bazinul-valuri-lido-ultima-fita-anii-30-galerie-foto-1_50bde9267c42d5a663cfca5b/index.html#)
** Arenele Romane = Teatru de vară în stil roman, construit în 1906 pentru manifestările consacrate împlinirii a 40 de ani domnie ai regelui Carol I. (http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/5189731-arenele-romane-povestea-din-parcul-carol)
*** Motzi Spakow (1906 București - 1980 Austria) = Campion de box al României la categoria uşoară între 1923-1940. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=66093&cat=boxer)
**** Dumitru Pavelescu = Boxer român care a activat în perioada 1928-1938. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=58453&cat=boxer)
***** Cartea românească = Editură apărută în 1919, după Primul Război Mondial, prin fuziunea a patru edituri fondate în secolul XIX. Desființată noul regim comunist în 1948, a fost reînființată în 1970. (http://www.cartearomaneasca.ro/despre-noi/)
****** Războiul din 1877-1878 s-a desfășurat în provincia otomană Bulgaria între Rusia țaristă și Principatul României pe de o parte și Imperiul Otoman pe de alta, soldîndu-se cu obținerea independenței și a Dobrogei de către România. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/razboiul-independenta-cum-au-luptat-romanii-erau-sa-nu-primeasca-nimic)
******* Campania armatei române din Bulgaria din 1913 a avut loc în contextul celui de-Al Doilea Război Balcanic, desfășurat între Bulgaria pe de o parte și Grecia, Serbia, România și Imperiul Otoman pe de alta. România învingătoare a obținut de la Bulgaria Cadrilaterul, respectiv județele Durostor și Caliacra. (http://www.historia.ro/node/3393)
******** Grigore Alexandrescu (1810 Târgoviște / Țara Românească - 1885 București / România) = Poet și fabulist. (http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/grigore-alexandrescu-un-poet-al-virtutilor)
********* Înșir-te mărgărite = Poezie publicată în 1852-1853 de Vasile Alecsandri (1821-1890) (http://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En%C8%99ir%C4%83-te,_m%C4%83rg%C4%83rite). Piesă de teatru de Victor Eftimiu (1889-1972) publicată în 1911 și pusă în scenă în 1912. Film lansat în 1911 de regizorii G. Brezeanu și A. Demetriade, având la bază piesa lui V. E.(http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8En%C8%99ir'te_m%C4%83rg%C4%83rite_(film))
********** Mihai Eminescu (1850-1889).
*********** Gaius Iulius Cezar (100 î.H.-44 î.H.) = Comandant și om politic roman, cu un rol important în transformarea republicii romane într-un imperiu. (http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/22/moartea-lui-cezar/)
************ Mircea cel Mare / cel Bătrân = Domn al Țării Românești (1386-1418).
************* Napoleon I Bonaparte (1769-1821) = Împărat al Franței (1804-1814/1815)
************** Vlad Țepeș (1431-1476) = Domn al Țării Românești (1448; 1456-1462; 1476) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ajuns-vlad-tepes-cel-mai-sangeros-domnitor)
*************** Gazeta sporturilor = Cel mai vechi şi longeviv ziar de sport din România, înfiinţat în 1924. După Revoluţia din 1989, şi-a reluat numele schimbat de regimul comunist. (http://www.intactmediagroup.ro/diviziile-noastre/presa-scrisa/gazeta-sporturilor/)
**************** Gheorghi Axioti (1909-) = Campion de box al României la categoria uşoară (63,5 kg) în 1927 ? 1930. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=41216&cat=boxer) (http://luptatorii.ro/campioni-nationali/)
**************** Lucian Popescu (1912-1982) = Campion de box naţional şi european la categoriile muscă, cocoş şi pană. (http://luptatorii.ro/figuri-de-legenda-lucian-popescu-1912-1982/)
***************** Mielu Doculescu (1912-1971) = Campion de box al României la categoria supermijlocie în 1942. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=62840&cat=boxer)
****************** Mihai Fulea (1910-1982) = Boxer român care a activat în perioada 1927-1936. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=263033&cat=boxer)
******************* Georges Gardebois = Boxer francez care a activat în perioada 1928-1932, participând la Jocurile Olimpice din 1928. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=59405&cat=boxer)
******************** Eugene Huat (1907-) = Boxer francez care a activat în perioada 1926-1942, obţinând titluri naţionale, europene şi mondiale. (http://boxrec.com/list_bouts.php?cat=boxer&human_id=9894&pageID=1)
********************* James ''Genne'' Tunney (1897-1978) = Boxer american campion mondial la categoria grea în perioada 1926-1928. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=009046&cat=boxer)
********************** Georges Carpentier (1894-1975) = Boxer francez care a activat în perioada 1926-1908, câştigând titlul european. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=10604&cat=boxer&pageID=1)
*********************** Max Schmelling (1905-2005) = Boxer german campion mondial la categoria grea în perioada 1930-1932. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/527745/Max-Schmeling)
************************ Annya Ondra / Ondrakova (1902 Tarnow / Austro-Ungaria [Polonia]- 1987 R.F. Germania) = Actriţă cehă care a jucat în filme din perioada 1920-1957. (http://www.imdb.com/name/nm0648565/)
************************* Harry (Heinrich) Piel (1892 - 1963) = Actor, scenarist, regizor și producător de film german. (http://www.imdb.com/name/nm0682176/bio?ref_=nm_ov_bio_sm)
************************** Lilian Harvey (1906 Anglia -1968 Franța) = Actriță anglo-germană. (http://www.imdb.com/name/nm0367613/bio?ref_=nm_ov_bio_sm)
*************************** Marlene Dietrich (1901 Germania - 1992 Franța) = Celebră actriță și cântăreață germană. (http://www.imdb.com/name/nm0000017/)
(...)
Bobby ieși de la „Lido”* cu părul încă ud de apa bazinului. De prea mare grabă, își trăsese hainele ultra-moderniste cu umeri înalți de-a dreptul peste costumul de baie, a cărui răceală jilavă o simțea pe piept și pe pîntece. „Chiulise” trei ore de al școală și se grăbea să prindă recreația mare, ca să intre neobservat la ora de muzică, în care să poată răsfoi puțin cartea de istorie, deoarece se aștepta ca Silivestru Capitanovici să le dea extemporal. Mergînd în jos pe bulevard, cu pași gimnastici, arunca ochii vicleni spre vitrinele cu furnituri de sport sau de biciclete și-i întorcea cu dezgust de la cele de cărți. Se opri însă în dreptul unui afiș lung, care anunța pentru duminica următoare, la Arene**, un meci între Spakow*** și Pavelescu****. Ajungînd la „Cartea românească”*****, examină de aproape vitrina sportivă și îndeosebi două mănuși mari de box, ca niște picioare de elefant. Și blestemă în gînd manualul de Istoria românilor pentru uzul școlilor secundare, de prof. S. Capitanovici, ce se afla în vitrina cu material didactic. Pentru Bobby, evenimentele istorice pluteau într-o ceață deasă ca aceea care cade cîteodată iarna, umplînd cu bumbac vînăt toate străzile. Confunda războiul de la 77****** cu campania din Bulgaria******* și credea în doi Mihai, Mihai Bravul și Mihai Viteazul. Era convins că Grigore Alecsandrescu******** a scris Înșir-te mărgărite********* și că Eminescu a murit de curînd**********. De altfel, tot ce data dinainte de anul 1914, anul nașterii sale, pierdea orice precizie cronologică. Iuliu Cezar*********** devenea contemporan cu Mircea cel Mare************, și Napoleon I************* cu Vlad Țepeș**************. Bobby nu era deloc sensibilla rușinea surprinderii în ignoranță, și cînd un coleg îl făcea atent asupra erorii, el răspundea incredul și indiferent, cu una din expresiile sale favorite: „Aiurea” sau „Zexe”.
În schimb, erudiția lui Bobby în materie sportivă era considerabilă, și, cititor asiduu al Gazetei sporturilor*************** și al Vremii-sport, știa pe degete toate asociațiile, toate meciurile, pe toți campionii, outsider-ii și challenger-ii. Numele lui Spakow, Axioti***************, Lucian Popescu****************, Mielu Doculescu*****************, Fulea******************, Ciocan îi erau mai familiare ca ale domnilor naționali, și gloria ringului i se părea incomparabilă. Cînd a venit Gardebois******************* a fost, se înțelege, la gară. L-a condus de asemeni pe Lucian Popescu atunci cînd a plecat la Paris să se întîlnească cu Huat********************. Putea da oricînd informații asupra vieții lui Genne Tunney********************* și Georges Carpentier********************** . Acum însă idolatriza pe Max Schmelling***********************, ale cărui fotografii le păstra cu sfințenie. Deoarece Max era logodnicul Annyei Ondra************************, interesul pentru ring se combina la Bobby cu adorația față de vedetele ecranului, cărora le colecționa fotografiile. Visul să era să sosească la Berlin a la Harry Piel*************************, pe motocicletă, atunci cînd prezența sa ar fi părut mai puțin probabilă, să facă knock-out pe Schmelling, și apoi, îmbrățișat cu admirație de Lilian Harvey**************************, Marlene Dietrich*************************** și Anny Ondra, idolele sale, să stea să se gîndească pe care s-o aleagă. În speranța unei asemenea eventualități, Bobby contempla gloria altora, Se posta în zorii zilei în piața cimitirului „Bellu”, la startul vreunei curse cicliste București-Giurgiu-București, și nu lipsea de la nici un meci de fotbal pe arenele „Ciocanul” sau „Obor”. Întrucît privește stelele de cinematograf, neputîndu-le poseda în original, le cultiva sub forma cărților ilustrate.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, Bucrești, p. 73-75.
NOTE M.T.
* Lido = Hotelul Lido a fost proiectat de arhitectul E. Doneaud și a fost inaugurat în 1930, dispunînd în premieră în România de bazin cu valuri artificiale. (http://adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-bazinul-valuri-lido-ultima-fita-anii-30-galerie-foto-1_50bde9267c42d5a663cfca5b/index.html#)
** Arenele Romane = Teatru de vară în stil roman, construit în 1906 pentru manifestările consacrate împlinirii a 40 de ani domnie ai regelui Carol I. (http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/5189731-arenele-romane-povestea-din-parcul-carol)
*** Motzi Spakow (1906 București - 1980 Austria) = Campion de box al României la categoria uşoară între 1923-1940. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=66093&cat=boxer)
**** Dumitru Pavelescu = Boxer român care a activat în perioada 1928-1938. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=58453&cat=boxer)
***** Cartea românească = Editură apărută în 1919, după Primul Război Mondial, prin fuziunea a patru edituri fondate în secolul XIX. Desființată noul regim comunist în 1948, a fost reînființată în 1970. (http://www.cartearomaneasca.ro/despre-noi/)
****** Războiul din 1877-1878 s-a desfășurat în provincia otomană Bulgaria între Rusia țaristă și Principatul României pe de o parte și Imperiul Otoman pe de alta, soldîndu-se cu obținerea independenței și a Dobrogei de către România. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/razboiul-independenta-cum-au-luptat-romanii-erau-sa-nu-primeasca-nimic)
******* Campania armatei române din Bulgaria din 1913 a avut loc în contextul celui de-Al Doilea Război Balcanic, desfășurat între Bulgaria pe de o parte și Grecia, Serbia, România și Imperiul Otoman pe de alta. România învingătoare a obținut de la Bulgaria Cadrilaterul, respectiv județele Durostor și Caliacra. (http://www.historia.ro/node/3393)
******** Grigore Alexandrescu (1810 Târgoviște / Țara Românească - 1885 București / România) = Poet și fabulist. (http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/grigore-alexandrescu-un-poet-al-virtutilor)
********* Înșir-te mărgărite = Poezie publicată în 1852-1853 de Vasile Alecsandri (1821-1890) (http://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En%C8%99ir%C4%83-te,_m%C4%83rg%C4%83rite). Piesă de teatru de Victor Eftimiu (1889-1972) publicată în 1911 și pusă în scenă în 1912. Film lansat în 1911 de regizorii G. Brezeanu și A. Demetriade, având la bază piesa lui V. E.(http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8En%C8%99ir'te_m%C4%83rg%C4%83rite_(film))
********** Mihai Eminescu (1850-1889).
*********** Gaius Iulius Cezar (100 î.H.-44 î.H.) = Comandant și om politic roman, cu un rol important în transformarea republicii romane într-un imperiu. (http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/22/moartea-lui-cezar/)
************ Mircea cel Mare / cel Bătrân = Domn al Țării Românești (1386-1418).
************* Napoleon I Bonaparte (1769-1821) = Împărat al Franței (1804-1814/1815)
************** Vlad Țepeș (1431-1476) = Domn al Țării Românești (1448; 1456-1462; 1476) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ajuns-vlad-tepes-cel-mai-sangeros-domnitor)
*************** Gazeta sporturilor = Cel mai vechi şi longeviv ziar de sport din România, înfiinţat în 1924. După Revoluţia din 1989, şi-a reluat numele schimbat de regimul comunist. (http://www.intactmediagroup.ro/diviziile-noastre/presa-scrisa/gazeta-sporturilor/)
**************** Gheorghi Axioti (1909-) = Campion de box al României la categoria uşoară (63,5 kg) în 1927 ? 1930. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=41216&cat=boxer) (http://luptatorii.ro/campioni-nationali/)
**************** Lucian Popescu (1912-1982) = Campion de box naţional şi european la categoriile muscă, cocoş şi pană. (http://luptatorii.ro/figuri-de-legenda-lucian-popescu-1912-1982/)
***************** Mielu Doculescu (1912-1971) = Campion de box al României la categoria supermijlocie în 1942. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=62840&cat=boxer)
****************** Mihai Fulea (1910-1982) = Boxer român care a activat în perioada 1927-1936. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=263033&cat=boxer)
******************* Georges Gardebois = Boxer francez care a activat în perioada 1928-1932, participând la Jocurile Olimpice din 1928. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=59405&cat=boxer)
******************** Eugene Huat (1907-) = Boxer francez care a activat în perioada 1926-1942, obţinând titluri naţionale, europene şi mondiale. (http://boxrec.com/list_bouts.php?cat=boxer&human_id=9894&pageID=1)
********************* James ''Genne'' Tunney (1897-1978) = Boxer american campion mondial la categoria grea în perioada 1926-1928. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=009046&cat=boxer)
********************** Georges Carpentier (1894-1975) = Boxer francez care a activat în perioada 1926-1908, câştigând titlul european. (http://boxrec.com/list_bouts.php?human_id=10604&cat=boxer&pageID=1)
*********************** Max Schmelling (1905-2005) = Boxer german campion mondial la categoria grea în perioada 1930-1932. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/527745/Max-Schmeling)
************************ Annya Ondra / Ondrakova (1902 Tarnow / Austro-Ungaria [Polonia]- 1987 R.F. Germania) = Actriţă cehă care a jucat în filme din perioada 1920-1957. (http://www.imdb.com/name/nm0648565/)
************************* Harry (Heinrich) Piel (1892 - 1963) = Actor, scenarist, regizor și producător de film german. (http://www.imdb.com/name/nm0682176/bio?ref_=nm_ov_bio_sm)
************************** Lilian Harvey (1906 Anglia -1968 Franța) = Actriță anglo-germană. (http://www.imdb.com/name/nm0367613/bio?ref_=nm_ov_bio_sm)
*************************** Marlene Dietrich (1901 Germania - 1992 Franța) = Celebră actriță și cântăreață germană. (http://www.imdb.com/name/nm0000017/)
luni, 13 octombrie 2014
Bucureștiul interbelic (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
După trei ani de lipsă din țară, Bucureștii i se părură uimitori de modernizați. Numeroase construcții moderniste presărau orașul cu punți de vapor și cuburi albe. Palatul Asigurării Generale* se ridica în chipul unui masiv chip de sare babilonică spre cer, transformînd bulevardul, împreună cu palatele Ciclop** și Lido***, în arteră de mare metropolă. În josul peretelui drept și amețitor al enormului turn, scundele clădiri vecine păreau barăci de scînduri. Micul zgîrie-nori în fier și blocuri de piatră al Palatului Societății de telefoane**** aruncase pe porțiunea strîmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway******. Ferestrele scunde și late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiș plat, barele de fier alb, suprafețele colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme încomjurate cu plăci de sticlă colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi iubind spațiul alb, igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted, neornamentat, lumina prelingîndu-se pe pereți. În acest decor de monumente geometrice, mijlocul de locomoție cerut de ochi era Lincolnul******* spațios, corespunzînd în severitate lui mecanică vechiului landou.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București,1972, p. 61.
NOTE M.T.
(...)
După trei ani de lipsă din țară, Bucureștii i se părură uimitori de modernizați. Numeroase construcții moderniste presărau orașul cu punți de vapor și cuburi albe. Palatul Asigurării Generale* se ridica în chipul unui masiv chip de sare babilonică spre cer, transformînd bulevardul, împreună cu palatele Ciclop** și Lido***, în arteră de mare metropolă. În josul peretelui drept și amețitor al enormului turn, scundele clădiri vecine păreau barăci de scînduri. Micul zgîrie-nori în fier și blocuri de piatră al Palatului Societății de telefoane**** aruncase pe porțiunea strîmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway******. Ferestrele scunde și late de cabină de vapor, planurile suprapuse, cu acoperiș plat, barele de fier alb, suprafețele colorate în terrasit cafeniu sau albastru, vitrinele enorme încomjurate cu plăci de sticlă colorată, barurile automate, toate acestea erau elementele unei lumi noi iubind spațiul alb, igienic, interiorul marmorean al unor terme simplificate, sticla, nichelul, lemnul neted, neornamentat, lumina prelingîndu-se pe pereți. În acest decor de monumente geometrice, mijlocul de locomoție cerut de ochi era Lincolnul******* spațios, corespunzînd în severitate lui mecanică vechiului landou.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București,1972, p. 61.
NOTE M.T.
* Palatul Asigurării Generale = Palatul Societăţii de Asigurări "Generala" = Finalizat în 1906 de arhitectul O. Maugsch. (http://atuncisiacum.blogspot.ro/2009/03/bucuresti-palatul-societatii-de.html)
** Ciclop = Parcare supratejată construită în 1923. (http://www.cotidianul.ro/celebra-parcare-ciclop-din-bucuresti-invadata-de-artisti-galerie-foto-215521/)
*** Lido = Hotel proiectat de arhitectul E. Doneaud și inaugurat în 1930. (http://adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-bazinul-valuri-lido-ultima-fita-anii-30-galerie-foto-1_50bde9267c42d5a663cfca5b/index.html)
**** Palatul Societății telefoanelor = Cu o înălțime de 52 m, a fost inaugurat în 1934, fiind construit în stil Art Deco de arhitecții L. Weeks, A. van Saanen şi W. Froy. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-palatul-telefoanelor)
***** Calea Victoriei = Stradă de 2,7 km din centrul Bucureștiului. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/strazile-bucurestilor-mica-istorie-sentimentala-in-imagini-xxxii-calea-victoriei-galerie-foto-9914612/)
****** Broadway = Stradă de 24 km din orașul american New York, care trece prin cartierele Manhattan și Bronx și este renumită prin teatrele care își au sediul aocolo.
******* Lincoln = Companie de construcții de automobile de lux, înființată de americanul H. Leland și care a devenit în 1922 parte a concernului marican Ford. (http://www.lincoln.com/)
duminică, 12 octombrie 2014
UMOR Românul nu ştie unde e gara
Seara, în Cluj, Janoş şi Pişti ies de la cârciumă; se apropie un domn în fugă:
- Vă rog, spuneţi-mi unde e gara.
Janos:
- Noi nu ştie.
Domnul o ia la fugă pe stradă, dezorientat.
Pişti:
- Măi Janoş, de ce nu spus la el unde gara? Pierde omu’ trenul.
Janos:
- Ete na, spune că aici este de 2.000 de ani şi nu ştie unde-i gara!?
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 9 octombrie 2013
- Vă rog, spuneţi-mi unde e gara.
Janos:
- Noi nu ştie.
Domnul o ia la fugă pe stradă, dezorientat.
Pişti:
- Măi Janoş, de ce nu spus la el unde gara? Pierde omu’ trenul.
Janos:
- Ete na, spune că aici este de 2.000 de ani şi nu ştie unde-i gara!?
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 9 octombrie 2013
joi, 9 octombrie 2014
Onoarea familiei versus datoria României către SUA în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Dom` Popescu își strică din nou barba și se adresă Lisandrinei:
- De! aici au și dumnealor puțină dreptate... dumneata ești mai tînără și trebuie să le asculți, că au mai multă experiență... el îți vor binele, ca surori... O fată trebuie să apere onoarea familiei... temelia țării... pe urmă ne distruge neamțu și americanu!
Dom` Popescu, ca să iasă onorabil din afacere, se adresă brusc lui Jim:
- Ia ascultă, domnule, ce zici, o să ne ierte americanu datoriile?
Jim însă nu simțea nici o atracție pentru problema datoriilor Europei față de America* și se gîndea numai că „individul” Lisandrinei trebuia să fi fost acela cu care în duminica ploioasă ea vorbise în șoaptă pe geam, din odaia tantei Mali.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 183.
NOTĂ M.T.
* În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), SUA au acordat mari împrumuturi puterilor Antantei, de partea cărora au și intrat în conflict la 6 aprilie 1917, fără ca teritoriul lor să fie afectat. (http://new.piatza.net/fara-secrete/obama-a-semnat-o-lege-de-protejare-a-corporatiei-criminale-monsanto-si-uite-asa-ei-vor-sa-acorde-imunitate-in-fata-legii-acestei-corporatii-de-exterminare-a-oamenilor-monsanto-face-parte-din-codex-a/puterea-american%C4%83-construit%C4%83-pe-ruinele-europei-dup%C4%83-primul-r%C4%83zboi-mondial-3487)
(...)
Dom` Popescu își strică din nou barba și se adresă Lisandrinei:
- De! aici au și dumnealor puțină dreptate... dumneata ești mai tînără și trebuie să le asculți, că au mai multă experiență... el îți vor binele, ca surori... O fată trebuie să apere onoarea familiei... temelia țării... pe urmă ne distruge neamțu și americanu!
Dom` Popescu, ca să iasă onorabil din afacere, se adresă brusc lui Jim:
- Ia ascultă, domnule, ce zici, o să ne ierte americanu datoriile?
Jim însă nu simțea nici o atracție pentru problema datoriilor Europei față de America* și se gîndea numai că „individul” Lisandrinei trebuia să fi fost acela cu care în duminica ploioasă ea vorbise în șoaptă pe geam, din odaia tantei Mali.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 183.
NOTĂ M.T.
* În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), SUA au acordat mari împrumuturi puterilor Antantei, de partea cărora au și intrat în conflict la 6 aprilie 1917, fără ca teritoriul lor să fie afectat. (http://new.piatza.net/fara-secrete/obama-a-semnat-o-lege-de-protejare-a-corporatiei-criminale-monsanto-si-uite-asa-ei-vor-sa-acorde-imunitate-in-fata-legii-acestei-corporatii-de-exterminare-a-oamenilor-monsanto-face-parte-din-codex-a/puterea-american%C4%83-construit%C4%83-pe-ruinele-europei-dup%C4%83-primul-r%C4%83zboi-mondial-3487)
miercuri, 8 octombrie 2014
Experiența americană a unui inginer român din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise în Iaşi un bărbat care, deşi mai în vîrstă decît soţul ei, era un om viu, nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ţinută la Iaşi de partidul naţional-ţărănist. Îl ascultase vorbind la Circul ''Sidoli'' unei mulţimi nedisciplinate. O dominase aspru brutal, cu o vorbă încruntată ca şi sprîncenele lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.
Ascultîndu-l, Gabriela devenise o fracţiune din mulţimea dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gîndul cîştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, să stîrpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stîrpite, - adică o serie de locuri comune, cînd le vezi scrise în ziare, sau cînd le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. ''Locurile comune'' deveneau realităţi care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecţia imposibilului devine posibil, în contrast cu România, unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau întotdeauna şi o structură utilitară. În munţi şi păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţea patriotismului.
(...) Îi istorisise întîmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportînd tot ce văzuse la ţara lui. Nu venise de acolo cu nostalgii, aducea experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decît atît atunci cînd erau statistice. Cu toate că citise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară ţesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de a valorifica şi faptul brut.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.
(...)
Gabriela oftă. Căci o dată cu primăvara se ivise în Iaşi un bărbat care, deşi mai în vîrstă decît soţul ei, era un om viu, nu un scriitor. Îl cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ţinută la Iaşi de partidul naţional-ţărănist. Îl ascultase vorbind la Circul ''Sidoli'' unei mulţimi nedisciplinate. O dominase aspru brutal, cu o vorbă încruntată ca şi sprîncenele lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colţuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.
Ascultîndu-l, Gabriela devenise o fracţiune din mulţimea dominată. I-l prezentase Agatha, la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri şi în America. Se înapoiase în ţară bogat, adus nu de gîndul cîştigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, acelaşi cu al lui Avram Iancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanţele ţării, să stîrpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stîrpite, - adică o serie de locuri comune, cînd le vezi scrise în ziare, sau cînd le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest şi crunt. ''Locurile comune'' deveneau realităţi care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecţia imposibilului devine posibil, în contrast cu România, unde şi posibilul apare ca imposibil. Admiraţiile lui aveau întotdeauna şi o structură utilitară. În munţi şi păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoştinţe şi experienţă tehnică, era arhaic prin frusteţea patriotismului.
(...) Îi istorisise întîmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportînd tot ce văzuse la ţara lui. Nu venise de acolo cu nostalgii, aducea experienţe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decît atît atunci cînd erau statistice. Cu toate că citise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară ţesutul şi împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente, care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt, o interesa naratorul, nu naraţiunea, căci aceleaşi lucruri, spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste şi prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de a valorifica şi faptul brut.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.
luni, 6 octombrie 2014
Regimurile totalitare văzute de un profesor universitar din România interbelică (TEDOREANU 1935)
<
(...) Lecturile acestei epoci evoluară spre exterior, devenind numai informative. Adunase mai toată literatura publicată asupra revoluției comuniste* urmărind cu interes duelul Troțki**-Stalin***. Apoi trecu la dictaturi, urmărind fenomenul Mussolini**** care aducea virilitatea unui popor feminizat și delirul Hitler, profund germanic. Se distrase chiar, cercînd să facă din Hitler o încarnare socială dintr-un individ a isteriei muzicei lui Wagner*****. Succesul lui Hitler epiloga tîrziu și pe alt plan, aplauzele devenite mai mult tradiție și pietate, de la Bayreuth******, stăpînind o Germanie care se îndrăgostise odinioară femeiește și de muzica lui Wagner.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 240.
NOTE M.T.
* Revoluția comunistă = Lovitura de stat de la Petrograd din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 a partidului bolșevic condus de V.I. Lenin („Marea Revoluție Socialistă din Octombrie).
** Lev Davidovici Troțki / Leib Bronstein (1879 Rusia țaristă - 1940 Mexic) = Membru al partidului bolșevic ilegalist din Rusia, participant la lovitura de stat din 25 octombrie 1917, fondator al Armatei Roșii bolșevice și conducător al acesteia în Războiul Civil din Rusia (1917-1922), rival al lui I.V.Stalin la conducerea partidului bolșevic după moartea lui V.I. Lenin (1924), exilat de Stalin și apoi ucis la ordinul acestuia în Mexic. (http://spartacus-educational.com/RUStrotsky.htm)
*** Iosif Vissarionovici Stalin / Djugașvili (1879 Georgia / Rusia țaristă - 1953 URSS) = (http://spartacus-educational.com/RUSstalin.htm) = Membru al partidului bolșevic ilegalist, secretar general al acestuia din 1922, învingător în lupta pentru putere cu Troțki și alți membri ilegaliști ai partidului, pe care o păstrează pînă la moarte.
**** Benito Mussolini (1883-1945) = Inițial socialist, participant (1915-197) la Primul Război Mondial, apoi fondator al partidului fascist italian, prim-ministru cu puteri totale în 1922-1943, angajeză țara în cel de-Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei naziste (1940), capturat și executat de partizani comuniști în 1945, la sfârșitul războiului. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
***** Richard Wagner (1813 Leipzig - 1883 Veneția / Italia) = Compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical. (http://www.trell.org/wagner/chrono.html)
****** Bayreuth = Oraș din landul german Bavaria. Aici s-a mutat în 1872 R. Wagner, care a inițiat în 1876 festivalul anual de muzică clasică ce-i poartă numele și care continuă și în zilele noastre. (http://www.dw.de/%C3%AEn-preajma-celei-de-a-o-suta-edi%C5%A3ii-a-festivalului-de-la-bayreuth/a-15261653-1)
(...) Lecturile acestei epoci evoluară spre exterior, devenind numai informative. Adunase mai toată literatura publicată asupra revoluției comuniste* urmărind cu interes duelul Troțki**-Stalin***. Apoi trecu la dictaturi, urmărind fenomenul Mussolini**** care aducea virilitatea unui popor feminizat și delirul Hitler, profund germanic. Se distrase chiar, cercînd să facă din Hitler o încarnare socială dintr-un individ a isteriei muzicei lui Wagner*****. Succesul lui Hitler epiloga tîrziu și pe alt plan, aplauzele devenite mai mult tradiție și pietate, de la Bayreuth******, stăpînind o Germanie care se îndrăgostise odinioară femeiește și de muzica lui Wagner.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 240.
NOTE M.T.
* Revoluția comunistă = Lovitura de stat de la Petrograd din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 a partidului bolșevic condus de V.I. Lenin („Marea Revoluție Socialistă din Octombrie).
** Lev Davidovici Troțki / Leib Bronstein (1879 Rusia țaristă - 1940 Mexic) = Membru al partidului bolșevic ilegalist din Rusia, participant la lovitura de stat din 25 octombrie 1917, fondator al Armatei Roșii bolșevice și conducător al acesteia în Războiul Civil din Rusia (1917-1922), rival al lui I.V.Stalin la conducerea partidului bolșevic după moartea lui V.I. Lenin (1924), exilat de Stalin și apoi ucis la ordinul acestuia în Mexic. (http://spartacus-educational.com/RUStrotsky.htm)
*** Iosif Vissarionovici Stalin / Djugașvili (1879 Georgia / Rusia țaristă - 1953 URSS) = (http://spartacus-educational.com/RUSstalin.htm) = Membru al partidului bolșevic ilegalist, secretar general al acestuia din 1922, învingător în lupta pentru putere cu Troțki și alți membri ilegaliști ai partidului, pe care o păstrează pînă la moarte.
**** Benito Mussolini (1883-1945) = Inițial socialist, participant (1915-197) la Primul Război Mondial, apoi fondator al partidului fascist italian, prim-ministru cu puteri totale în 1922-1943, angajeză țara în cel de-Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei naziste (1940), capturat și executat de partizani comuniști în 1945, la sfârșitul războiului. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
***** Richard Wagner (1813 Leipzig - 1883 Veneția / Italia) = Compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical. (http://www.trell.org/wagner/chrono.html)
****** Bayreuth = Oraș din landul german Bavaria. Aici s-a mutat în 1872 R. Wagner, care a inițiat în 1876 festivalul anual de muzică clasică ce-i poartă numele și care continuă și în zilele noastre. (http://www.dw.de/%C3%AEn-preajma-celei-de-a-o-suta-edi%C5%A3ii-a-festivalului-de-la-bayreuth/a-15261653-1)
sâmbătă, 4 octombrie 2014
UMOR Elevi de nota 4 sau nota 10?
Tuturor elevilor care au răspuns ca mai jos, li s-a dat nota 4, deşi ar fi meritat 10. Răspundeţi şi dumneavoastră la următoarele întrebări:
1. În ce bătălie a murit Alexandru Macedon?
- În ultima sa bătălie.
2. Unde a fost semnată Declaraţia de Independenţă?
- În josul paginii.
3. Care este cauza principală a divorţului?
- Căsătoria.
4. Ce nu se poate mânca la micul dejun?
- Prânzul şi cina.
5. Cu ce se aseamănă o jumătate de măr?
- Cu cealaltă jumătate.
6. Cum poate un om să reziste opt zile, fără să doarmă?
- Foarte simplu - doarme nopţile.
7. Cum se poate ridica un elefant cu o singură mână?
- Nu veţi găsi nicăieri un elefant cu o singură mână.
8. Dacă ai avea trei portocale şi patru mere într-o mână şi patru portocale şi trei mere în cealaltă mână, ce ar însemna că ai?
- Nişte mâini foarte mari.
9. Dacă la opt oameni le-au fost necesare opt ore ca să clădească un zid, cât timp le-ar trebui la patru oameni să facă acelaşi lucru?
- Niciun pic de timp - zidul a fost deja făcut.
10. Cum poţi arunca un ou pe o pardoseală de beton, fără să crape?
- Pardoseala de beton e greu de crăpat.
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 11 iulie 2013
1. În ce bătălie a murit Alexandru Macedon?
- În ultima sa bătălie.
2. Unde a fost semnată Declaraţia de Independenţă?
- În josul paginii.
3. Care este cauza principală a divorţului?
- Căsătoria.
4. Ce nu se poate mânca la micul dejun?
- Prânzul şi cina.
5. Cu ce se aseamănă o jumătate de măr?
- Cu cealaltă jumătate.
6. Cum poate un om să reziste opt zile, fără să doarmă?
- Foarte simplu - doarme nopţile.
7. Cum se poate ridica un elefant cu o singură mână?
- Nu veţi găsi nicăieri un elefant cu o singură mână.
8. Dacă ai avea trei portocale şi patru mere într-o mână şi patru portocale şi trei mere în cealaltă mână, ce ar însemna că ai?
- Nişte mâini foarte mari.
9. Dacă la opt oameni le-au fost necesare opt ore ca să clădească un zid, cât timp le-ar trebui la patru oameni să facă acelaşi lucru?
- Niciun pic de timp - zidul a fost deja făcut.
10. Cum poţi arunca un ou pe o pardoseală de beton, fără să crape?
- Pardoseala de beton e greu de crăpat.
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 11 iulie 2013
vineri, 3 octombrie 2014
Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.
NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.
NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)
joi, 2 octombrie 2014
UMOR Ce înseamnă să fii sărac în Elveţia
Un om de afaceri din Europa de Est intră într-o bancă elveţiană:
- Vreau să depun nişte bani în cont.
- Ce sumă?
Omul în şoaptă:
- Trei milioane de euro.
- Puteţi vorbi cu voce tare. La noi sărăcia nu se consideră un defect.
''Cuget Liber'', Constanţa, 18 septembrie 2013
- Vreau să depun nişte bani în cont.
- Ce sumă?
Omul în şoaptă:
- Trei milioane de euro.
- Puteţi vorbi cu voce tare. La noi sărăcia nu se consideră un defect.
''Cuget Liber'', Constanţa, 18 septembrie 2013
miercuri, 1 octombrie 2014
Tiran grec antici versus sclavi de pe galeră (TEODOREANU 1935)
<
(...) Pluteau pe Mediterană. Îi spusese:
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 171-172.
NOTE M.T.
* Tiran = Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din Antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. – Din ngr. tirannos, fr. tyran. (http://dexonline.ro/definitie/tiran) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
** Lacizi = Familie greac[ din Antichitate.
*** Galeră = Veche navă comercială sau militară, prevăzută cu vâsle și pânze și care era mânuită de obicei de sclavi sau de condamnați la munca silnică. – Din fr. galère. ()
**** Antichitate = Epocă a civilizației vechi în special a celei greco-romane. – Din fr. antiquité, lat. antiquitas, -atis. (http://dexonline.ro/definitie/antichitate) }nainte de cucerirea roman[ (168 ].H.), grecii ]ntemeiaser[ colonii ]n ]ntreg bazinul M[rii Mediterane.
***** Pror[ = Partea din față a unei nave; p. restr. extremitatea din față a acestei părți, unde se află postul de comandă – Din it. prora.
(...) Pluteau pe Mediterană. Îi spusese:
- Luli, un tiran* din familia Lacizilor** își
construise o galeră*** cu patru mii de vîslași, una dintre cele mai vaste
galere ale antichității****. Închipuie-ți opt mii de brațe - o pădure - cu mușchii
contractați, frămîntînd cu patru mii de vîsle apa mării, pentru ca, pas cu pas,
galera să înainteze. Splendind: nu? Și teribil. Căci nenorociții, arși de căldură,
uzi de sudoare în temnița de lemn încins, nu vedeau alături decît un ochi de apă
îngustă și sărată, prin gaura vîslei, iar în spatele lor veghea omul cu biciul.
Iar deasupra, la proră*****, tiranul privea marea, răcorind-și fața în briza
ei... Pînă cînd te-am cunoscut, viața mea a fost efortul celor patru mii de vîslași
din fundul galerei.
(...)>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 171-172.
NOTE M.T.
* Tiran = Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din Antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. – Din ngr. tirannos, fr. tyran. (http://dexonline.ro/definitie/tiran) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
** Lacizi = Familie greac[ din Antichitate.
*** Galeră = Veche navă comercială sau militară, prevăzută cu vâsle și pânze și care era mânuită de obicei de sclavi sau de condamnați la munca silnică. – Din fr. galère. ()
**** Antichitate = Epocă a civilizației vechi în special a celei greco-romane. – Din fr. antiquité, lat. antiquitas, -atis. (http://dexonline.ro/definitie/antichitate) }nainte de cucerirea roman[ (168 ].H.), grecii ]ntemeiaser[ colonii ]n ]ntreg bazinul M[rii Mediterane.
***** Pror[ = Partea din față a unei nave; p. restr. extremitatea din față a acestei părți, unde se află postul de comandă – Din it. prora.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)