„Diferența specifică” („TOMIS” 1982)

 ?, Cartea de debut. Diferența specifică, „Tomis”, Constanța, 1982

Autodeclarându-se „o suită de fragmente critice despre subiecte disparate”, Diferența specifică nu produce, însă, impresia de haos, de alegere întâmplătoare cronici literare oarecare, înghesuite cu grabă între coperțile unei cărți. Tânărul critic (nu îi cunosc vârsta biologică, dar fervoarea pe care o are în abordarea literaturii mă îndreptățește să-l consider astfel) este mereu preocupat de numirea mărcii individuale, proprie fiecărui scriitor și fiecărei opere care îi incită aprecierea: „Seria istorică a creațiilor și valorilor ale prezentului sunt reperele permanente ale criticii angajate să definească opera: definire care presupune găsirea genului proxim precum și a diferenței specifice. În primul sens, critica se deschide spre istorie literară, comparatism și, în genere, spre sinteză, conform unui principiu extensiv; în celălalt, spiritul critic se întregește și echilibrează prin explorarea profunzimilor, în virtutea principiului intensiv și analizei”(p. 205). Ion Simuț dă dovadă de acuitate și finețe în detectarea structurilor de adâncime. Subtilitățile de la macro-nivelul construcției sunt privite permanent în relație cu cele de la micro-nivelul stilului. Intenționalitatea este totdeauna confruntată cu produsul finit (cartea - n. n.). Convergențele și discrepanțele ies la iveală și constituie, în ultimă instanță, indici axiologici.

Re-citirea unor scriitori intrați de mult în istoria literară (G. Ureche și M. Costin, O. Goga, Aron Cotruș, G. Ibrăileanu, Gala Galaction, T. Arghezi, P. Constantinescu, G. Mihăescu sau L. Rebreanu) se face într-o viziune ce încearcă a fi novatoare prin perpetua raportare la cerințele impuse de timp și de succesiunea experimentărilor literare ale contemporaneității. Polemica, aplicată la obiect și lipsită de fanfaronadă, nu este defel ocolită. Ea dă un plus de savoare necesar. Atunci când gravitează în spațiul actualității, criticul devine, însă, mult  mai pertinent. Considerațiile asupra romanului (M. Preda, Ș. Bănulescu, D. R. Popescu, G. Bălăiță, A. Buzura), asupra poeziei (A. Rău, I. Gheorghe, A. Păunescu), asupra criticii însăși (E. Papu, Al. Piru, I. Negoițescu) (...) unui dotat artizan în decriptarea semnificațiilor. Având o (...) apetență pentru interpretarea (...), I. Simuț nu se transformă, totuși, într-un critic numai (...). Elementele extrase prin analiză slujesc procesului de afirmare sau infirmare a valorii. Cunoscător al noilor „grile” uzitate de exegeza literară, el nu le folosește în mod exagerat. nu suntem deloc sufocați de termeni greoi, cu înțeles abscons. Fraza de desfășoară cu suplețe și caută formula concis definitorie prin plasticitate: „Întrebarea este pentru el sesamul, adevărului” (despre M. Preda), „Narațiune în derivă, ea însăși deriva umanității pe care o exprimă” (despre D. R. Popescu), „Despărțindu-se de Goethe și Faust, (...) s-a întreținut cu Mefisto” (despre C. Noica), „Critica lui M. Nițescu nu se abandonează impresiei, ci se supune permanent verificărilor”. Pasiunea, apanaj al criticului convins de menirea sa, duce în anumite situații la concluzii discutabile (I. Gheorghe sau A. Buzura). Oricum, așa cum ni se dezvăluie din paginile Diferenței specifice, I. Simuț nu pare a fi refractar al dispute critice izvorâte din bune intenții.

Deși formal culegere de texte, cartea de față este pătrunsă de dorința sistemului. Sinteza, pe care aparent autorul o refuză, (...).

Interviu cu Nicolae Manolescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Să zicem că vorbind despre anistorismul criticului literar N. M. mă fac ecoul unor opinii care circulă pe seama dv. (…)

N. M. -Anistorismul meu este o prejudecată la care, din comoditate intelectuală sau prostie agresivă, mulți nu pot sau nu vor să renunțe. (…) Cărțile mele sînt pline de istorie. Maiorescu, Sadoveanu… (…) Și i-am folosit ca să vorbesc despre condițiile criticii ori a literaturii, despre mine însumi, cel de aici și acum, într-o măsură poate mai mare decît depre ei înșiși, cei de altădată.

-În CONTRADICȚIA LUI MAIORESCU îl prezentați pe marele critic obsedat de dorința de „a inaugura” în cît mai mult domenii: critică, oratorie, ortografie, polemică… În cartea dv. M, oscilează între vocația sa de „constructor” și activitatea de „demolare”  a unor valori care nu mai corespund timpului. (…)

-(…) Eu fac distincție între forma propriu-zisă (care e critica lui M., proza lui S.) și tema interioară, pe care, în cazul cărții despre M., o găsești formulate în motto, un text al lui E. Lovinescu: „În materie de cultură, evoluțiile nu sînt perpetui, nici lineare…`”. (…) Pentru a construi solid în cultură e nevoie de stabilitate. Nimic nu mi se pare mai străin de creație decît spiritul de campanie: (…). În literatură singura planificare posibilă este cea pe termen lung.

- De ce ați scris despre Sadoveanu ca despre un autor, care, pe măsură ce înaintează în vîrstă, se retrage din fața vieții și devine stăpânul unui univers imaginar de natură livrescă?

-Am polemizat cu șabloanele, hiperbolele, lozincile, prejudecățile, manualele și, la urma urmei, cu mine însumi. (…) Nu înțeleg unde au văzut unii recenzenți cărții lipsă de respect, iconoclastie etc. Mă și miră la unii critici frica aceasta față de o părere deschisă. L-am coborît pe S.? Am vrut să-l instalez pe un alt soclu pe care rutina noastră nu l-ar vrea dat jos. (…) Dar de coborît, nu critica îl coboară pe S. (sau oricare alt scriitor), ci politica mortificantă a celor care și-l amintesc doar la aniversări.

- Eu am înțeles altfel SADOVEANU, cartea cea mai plină de istorie pe care ați scris-o… dar nu foarte plină, totuși. Am înțelese-o ca pe o examinare a răspunsului pe care le-a dat marele prozator istoriei atît de frămîntate din prima jumătate a secolului nostru. (…) Mi-au plăcut fraze ca acestea: „Ce straniu și tragic lucru: marele S. visa la o utopie a cărții tocmai într-un timp cînd cărțile lui – și ale lui T. Mann și ale altora la care l-am raportat – erau arse în piața publică ori despicate simbolic cu  toporul  de către cei care, auzind cuvântul cultură, le venea să scoată pistolul.`

- (…) Nu mi-au plăcut paginile în care se teoretizează prea mult, ca de pildă, discuția despre roman din capitolul „De ce nu avem roman”. (...)

-(...) Eu sînt un teoretician care se folosește de analize. Un om care nu se poate decide niciodată între „plăcerea” literaturii și „ideile” pe care literatura i le pune la dispoziție ca să teoretizeze.

-(...) Cum au trăit istoria marii noștri prozatori?

-Romanul nostru interbelic este  adesea, un roman istoric: Ultima noapte de dragoste, …, Pădurea spînzuraților, Răscoala. Fără însă o mare problematizare istorică. (…): Muntele vrăjit a lui T. Mann nu conține, decît în final, imaginea istoriei concrete (primul război mondial), fiind totuși cartea cea mai tulburătoare care s-a scris despre sfîrșitul Europei burghezo-umaniste. În disputa dintre 2 personaje, Settembrini și Naphta, se decide soarta moștenirii europene a 3 secole de umanism. Regăsim idea peste tot la T. M., în conferința despre Goethe sau în proză. Dar Pădurea lui Rebreanu? Imaginea războiului e a Ardealului sub Habsburgi, a conflictului ce se dă în sufletul unui român silit să lupte împotriva românilor, toate acestea se văd, sînt directe și puternice; dar romanul nu trece dincolo de experiența imediată a lui Bologa și nivelul problematic e departe de a fi impresionant. Cum nu e , vai, nici la Camil Petrescu, spirit mai speculativ decît R. Ceea ce lipsește romanului românesc interbelic este teoria: cu alte cuvinte nu istoria ca temă, ci istoricitatea ca idee.

-Cum vi s-a dezvăluit dv. istoria?

-Mi s-a dezvăluit ca o duplicitate. În 1953, cînd am fost primit în UTM, (…). Singura întreb. de care mă temeam era: „De ce port alt nume decît tatăl meu” (Fusesem înfiat.). (…) „Să nu încerci să mă duci că nu ține. Are tac-tu cazan de țuică?” Tata nu avusese niciodată cazan cu țuică, cu atît mai puțin putea să aibă atunci, în locul unde se afla. (...) Aveam 14 ani și trăiam pentru prima oară sentimentul istoriei.

-(…) Fiecare se situează în felul lui în istorie: eu m-am situat scriind. În acest moment a încetat duplicitatea, care era consecința unei neparticipări: scriind, am încetat să mai fiu trăit de un timp, am devenit conștient că-mi trăiesc timpul.

-(…) Să ne amintim cît a zăbovt Lenin în preajma cărților. Esențial este ca lumea cărților să nu te depărteze de lumea reală, ci să te facă s-o înțelegi mai bine. La dv. însă istoria pare mai curînd o experiență cărturărească.

-Nu e o experiență cărturărească, pentru că scrisul e modul meu de a exista. Prin el, am acces la istorie. Înainte de a scrie, mă găseam în preistoria ființei mele. Scrisul m-a socializat, m-a făcut coerent. Esența specific umană fiind una istorică, eu pretind a o fi dobîndit prin scris (alții o dobîndesc prin acțiune). Flacăra are rubrica Faptele și vorbele a lui O. Crohmălniceanu. Titlul (complementaritate, opoziție) mă face să cred că autorul nu se referă în special la scriitori, ci la oameni care uzează întîmplător de cuvinte și se află de aceea cîteodată  în conflict cu faptele lor (e definiția demagogiei).

-Ați scris un eseu frumos și sever despre Procopius din Caesareea, autorul unei istorii secrete, în care prezintă faptele altfel decît în istoria data la iveală. Deci Procopius a mințit? De ce nu-l absolviți? Împrejurările în care a scris l-au silit să adopte o mască. E de admirat  că, pînă la urmă, nu a  acceptat să scrie numai o versiune mincinoasă (acre o fi acea?) și s-a simțit dator să spună și adevărul. Dar scriitorul uzează în chip necesar de cuvinte, și nu doar uneori, ci tot timpul. La el conflictul acesta nu există, căci el e omul cuvintelor: sincer sau demagog exclusiv, criteriul e interior.

-Istoria mincinoasă a lui P. este un panegiric comandat de (și închinat lui) Iustinian, același care devine erou negativ în istoria secretă. M-a deranjat la P. că are două fețe. Un scriitor nu trebuie să aibă decît o singură față.

-Dv. aveți una singură?

-Da.

-Surprinzător răspuns. Nu mă așteptam la el. (…) (…) Ce iubiți dv. mai mult din istoria românilor?

-Revoluțiile. (…) Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria. Un personaj istoric este cu atît mai viu cu cît își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cît anticipează, cu cît revoluționează. Cîtă revoluție, atîta istorie.

-Bălcescu, un personaj fascinant.

-Intransigența morală. Refuzul tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.

-Ce personaj din istoria noastră detestați?

- Pe Constantin Cantemir, fiindcă a pus să fie omorît Miron Costin. Unul din marii cărturari ai sec. XVII ucis din porunca unui domn care abia știa să iscălească! A regretat apoi, ni se spune…

-Care e condiția ca un personaj istoric să fie viu în conștiința noastră?

-Condiția este ca să nu–l privim ca pe un obiect de aniversare. (…) Aniversările oficializează. (…) Și, dealtfel, eu nu am ceea ce se cheamă „sentimentul trecutului”. Trecutul e necontenit prezent în mintea mea.

-Ce ați învățat din istoria trăită, din istoria citită?

-Că totul se repetă și că totul e nou. Că toate greșelile sînt justificabile, dar nici una nu se uită. Că toți eroii au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că pînă la urmă eroii rămîn eroi și lașii, lași. Că nu noi ne stabilim resposabilitățile, dar că sîntem responsabili de tot ceea ce se întîmplă. Că istoria e o continuă invitație la alegere, dar că nu sîntem totdeauna liberi să alegem.

-Vă invidiez pentru răspunsul ăsta. (…) Mi-ați spus acum cîteva zeci de minute că astăzi ați scrie altfel despre Maiorescu. Înseamnă că peste alți cîțiva ani ați scrie din nou în alt chip.

-Întocmai.

-Înseamnă că toată viața n-ați scrie decît varianta unei singure cărți.

-Idealul meu este să scriu mereu o altă carte despre mereu același autor.

-Spiritul critic pretinde o educație prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist: citind într-un anume fel, învață și pe alții să citească. (…) O greșeală este, firește, și aceea inversă de a considera această operație critică drept o instrumentalizare a conștiinței publice: cu alte cuvinte, de a furniza de-a gata explicații bune pt. toți în orice moment. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e inițiativă, libertate a omului.

-Istoria poate fi vinovată față de un individ, față de un popor?

-Istoria nu poate fi niciodată vinovată. Ea e așa cum o fac popoarele și indivizii.

-Adică dacă un popor sau un individ pot fi vinovați față de istorie? Tacit povestește despre nebuniile lui Nero. Suetoniu spune că împăratul Caligula ar fi exclamat în setea lui de crime: „Oh, de ce n-are poporul roman decît un singur gît?” Sînt N. și C. vinovați? Sînt romanii vinovați că au acceptat cu lașitate tirania unor demenți? T., în amărăciunea lui patetică, S. în lapidaritatea lui par a-i învinovăți și pe unii pe alții. Dar ei sînt moraliști (mai ales T.) ai istoriei. Întrebarea este dacă noțiunea de vinovăție, așa cum o pui, are vreun sens. Eu cred că nu: în istorie contează doar ce s-a întîmplat și a stabili post festum vinovății e a introduce morala în real. Ceea ce nu înseamnă că indivizii ori popoarele nu sînt responsabili față de istorie. (...): toți sîntem responsabili de tot. Și eu cred că e mai firesc să educăm acest sentiment concret decît să stabilim abstracte vinovății ulterioare.

-Ce preferați: să fiți martor al istoriei sau participant la făurirea ei?

-Interesează ce sîntem, nu ce preferăm să fim. Îmi place să mă cred un martor implicat. (…) Dar de vom mai fi citiți mîine, s-ar putea să ni se recunoască un mic rol (nu vorbesc de mine ca individ, ci de scriitori). (…): știu eu? Fericiți cei care știu.”

Interviu cu Dumitru Radu Popescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

D. R. P.: -Cînd nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată. El descrie și o istorie a sentimentelor, a ideilor, și nu numai a unor momente reale. (...) Delirul și Incognito sînt oare exact istoria acelor ani? Sînt și nu sînt. Un autorul trebuie să aibă ambiția să scrie o istorie riguros exactă? Ar fi și greu să devină un grefier al istoriei. (...) Un romancier trebuie să aibă putere de selecție, trebuie să gîndească datele oferite de istorie din punct de vedere estetic, să fie adică un artist al istoriei, un interpret al ei și nicidecum un contabil harnic, dar lipsit de o înțelegere superioară a faptelor.

-Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

-(...) Și e știut că în copilărie se fixează cele mai puternice impresii. Apoi, poate din pricina tradiției romanului românesc care a descris în nenumărate rînduri satul.

-În tinerețe scrii uneori din inconștient. Creația are un aspect hormonal ca o secreție. (...) Dar la un moment dat am avut revelația că trebuie să fiu cinstit cu mine însumi și deci cu ceilalți, că scrisul implică o responsabilitate gravă, prin el modelezi conștiințe. Altfel, totul e de vânzare.

-Ca orice om, am fost și nedreptățit și am și nedreptățit.

-(...) Eu aș lega-o de setea de dreptate a epocii, de curajul societății noastre revoluționare de a-și semnala unele erori înfăptuite de anumite personaje la începutul lumii socialiste.

- O mare deschidere a politicii statului nostru a atras după sine cărți deschise, curajoase. (...) Curajul din cărțile unor scriitori este curajul politicii statului român de a dezbate propria sa istorie.

-Ce ați învățat din istoria ultimulului deceniu care a trecut?

- (...) A dispărut frica din oameni, de ven., de tine însuți. (...) Sigur, unii, astăzi, speriați de cîte li se cer să înfăptuiască aici, pe acest pământ românesc, cred că își pot găsi fericirea în altă parte. (...) Ei își asumă un destin individual, izolat de al țării în care s-au născut. Acestora le-aș aminti ce spunea Sadoveanu: păsările călătătoare își au cuiburile la noi.

- În ultima vreme se scrie cam mult despre anii 50, dar nu tot la fel de mult ca despre zilele în care trăim astăzi.

- Romanele adevărate ale acelei epoci nu au fost scrise la vremea lor. (...)

- Să ne amintim de nuvela mea Duios Anastasia trecea. Am pornit la scrierea acelei nuvele de la un fapt real. (...) Mi s-a părut facil, mi s- a părut un lucru din afara istoriei să dau un final fericit nuvelei. Aș fi respectat o biografie, dar aș fi trădat o idee.

-Care anume?

- Ideea personajului exemplar care nu poate să fie decît un personaj tragic. (...) Dacă Horia, Bălcescu, Iancu nu ar fi avut sfârșitul pe care l-au avut nu ar fi devenit eroi, adevărate repere pentru neamul nostru. Ei nu și-au tăgăduit pînă la moarte ideile. (...) Istoria e demagogică dacă nu e populată de eroi.

- La un moment dat, tragedia a devenit prea retorică în frazare. Grotescul corijează acest exces.

- (...) Am dorit să trecem prin momente fundamentale ale exist. – nașterea, nunta, viața de familie, moartea – așa cum ne-au învățat moșii și strămoșii noștri.

- Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

G. A. - (...) În cărțile dvs. sînt adeseori evocate cred. vechi, rituri, obiceiuri.

D. R. P.- (...) Dar iată că vine un Brâncuși care pleacă de la o lume țărănească, a noastră, și nu folclorizează, ci adoptă o viziune plastică. îndrăzneață, modernă, fiind în același tip și cosmică. Țuculescu, de asemenea, Enescu la rîndul lui a valorificat superior resursele folclorice. (...) S-a interpretat de atîtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrînețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decît mitul antic.

- Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetîndu-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui O. Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

G. A. - Cărțile pe care le-ați scris în ultimii ani?

D. R. P. - Ele înregistrează o deplasare de la mișcare a gesturilor către o mișcare a gîndurilor.

Interviu cu Eugen Simion (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

E. S. -Mi-au spus și alții: Dimineața poeților este o carte car trădează seninătatea, bucuria spiritului critic! (...): care poate fi unghiul cel mai favorabil pentru acești bătrîni, foarte bătrîni poeți? (...) Nu-i de ignorat că o carte de critică despre Văcărești, H. Rădulescu, Bolintineanu se citește cu oarecare interes.

-Parcă aud: Ienăchiță? Iarăși Ienăchiță? H. R.? Zburătorul? Anatolida? Pentru Dumnezeu, pe cine mai interesează asemenea teme?

-(...) Contemplația nu înseamnă o paralizie a spiritului, ci o maximă vibrație a lui. Marii contemplativi sînt marii revoltați care au forța să se stăpînească.

-(...) Cultura trecutului nu trebuie jignită prin propoziții mari și goale. Un om din sec. nostru, un om care a făcut ceva pt. ist., a spus o vorbă deșteaptă: nu trebuie să se ocupe de trecut decît cei care au pasiunea viitorului. (...) Iub. mea față de aceste spirite întemeietoare (Ienăchiță, Conachi, A. Pann, Alecsandri)...) nu se poate manifesta decît într-un singur fel: citind pe A. P. din dir. lui M. Sorescu, pe I. și C. cu sensib. subțiată de lirica lui N. Stănescu, pe H. R. și  B. din unghiul poeziei lui Doinaș sau Păunescu... (...): acești autori au creat o retorică (deci o poezie) pornind de la cîteva modele. Au inventat un limbaj liric trăgînd cu ochiul în dreapta și în stânga. Faptul extraordinar este că au reușit, trecînd peste etape, amestecînd stilurile...

-(...) S-a ajuns în viața literară la o situație ciudată: nici măcar nu se mai confruntă în polemici adversarii direcți, ci se apelează la intermediari, ca niște armate care hotărăsc să nu mai dea o băăliei., ci soarta victorie să fie decisă prin lupta cîtorva reprezentanți.

-De cînd ziceți că a început războiul de 100 de ani al literaturii române? (...) O întrebare care nu cuprinde jumătate din răspuns este, se știe, o întrebare răuvoitoare.

-Răuvoitor este și cel care știe, dar nu răspunde, prefăcîndu-se că nu are idee despre ce e întrebat. Dar pentru a fi concreți, m-am gîndit la modul în care au scris  despre dv. și N. Manolescu cîțiva critici literari.

-Ah, da, tinerii condeieri... (...) Unui critic i se iartă foarte greu o eroare de ordin moral. Mai ușor i se iartă una de ordin estetic. De abia acum înțeleg bine de ce Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu au pus un accent apăsat pe ideea imperativului etic în critica literară. Cei care scriu despre literatură n-ar trebui să ignore avertismentul lui Lautremont, transformat de suprarealiști într-un principiu sacru: „toate apele oceanului nu ajung să spele o  pată de sînge intelectual”. Tînărul care este dispus să înjure sau să laude la sugestia cuiva n-ar trebui să scape din vedere acest avertisment. (...)  Cît timp a trăit, M. Preda era invariabil înjuriat, minimalizat. Mulți dintre cei care l-au insultat  acceptă azi că M. P. este un mare scriitor.(..) După dispariția lui M. P., se petrece un fenomen bizar: foarte mulți vor să-i ia locul. Au început să circule vocabule rare: Tolstoi al nostru, Shakespeare al nostru...

-Un mare scriitor, în veacul nostru, este indiscutabil o mare conștiință. Disociera între talent și conștiință nu mai este posibilă. (...) Dau o deplină dreptate lui Arghezi: nu poți fi înger pe hîrtie și () în viața de toate zilele. Nu te poți scuza mereu cu talent. Aud uneori: X este abject, dar are talent! (...) Mai răspîndită este situația scriitorului modest (esteticește modest) care vrea să treacă drept mare scriitor. (...) Se agită, ia mereu cuvântul în adunări, se lasă adulat de prieteni, îi încurajează pe șovăielnici, devine inclement, trage semnale de alarmă: atenție! Ideologia noastră est în pericol, sentimentul nostru sacru de iubire față de patrie este amenințat.. Dacă nu scrii bine despre cărțile lui nu ești bun patriot, te dai cu dușmanii țării... Am citit chiar în Flacăra acuzații de acest gen. Ce mizerie!

-(...) Nu cred că adevărul este, în literatură, monopolul unui singur individ. Nici adevărul, nici talentul, nici patriotismul... Au dreptate cei care scriu bine și sub veghea conștiinței morale. O mare carte are mereu dreptate pentru că impune un model intelectual și un model moral. O carte prost scrisă, cu o viziune primitivă asupra existenței socialiste, nu poate avea niciodată dreptate, pentru că în artă dreptatea și nedreptatea încep cu un anumit grad de realizare estetică.(...) Stilul (n-am citit oare într-un articol recent că marii scriitori ignoră stilul?) înseamnă un demers original, o formă de cunoaștere, un unghi asupra realului...

-Avem prea puține reviste literare. La debutul meu aveam mai multe posibilități de a publica decît avem azi. Paul Georgescu și G. Ivașcu mă solicitau în chip cordial să scriu la reviste pe care le conduceau „Ce ne mai dai?” Dar mai trebuie să spun ceva referitor la „dreptul la existență literară”.  (...) Să fie o egalitate, un numitor comun, de ce atît despre M. Preda și de ce atît de puțin despre alt scriitor contemporan? (...) Cei care le fac au rostul lor, vor să dărîme ierarhiile literare, să nu mai funcționeze criteriul valorii în judecata criticii literare. Așa că dreptul la existență este condiționat: de vocația talentului, de conștiința morală, de curajul estetic...

- (...) A fost fertilă disputa dintre sincronism și protocronism?

-(...) O discuție care împarte din nou cultura în două nu poate fi o discuție bună. Maniheismul nu duce la nimic în literatură, chiar dacă Malraux consideră că orice acțiune este maniheistă, orice act al spiritului este partizan. Este, dar cultura suportă greu acțiuni maniheiste și tendința este ca cultura să-și refacă unitatea.

-(...) Cei care contestă cu atîta ușurință pe Lovinescu  ignoră faptul că L. folosește noțiunea de imitație  numai în relație cu alt element esențial: diferențierea. Procesul are doi timpi, două fețe complementare: sincronizarea și diferențierea culturilor. Prin diferențiere el înțelege filtrul valorilor naționale, originalitatea talentului individual, datele socio-culturale și chiar datele temperamentale ale unui popor. Cum se împacă toate acestea cu lamentabila idee despre cosmopolitismul lui L.? (...)

-(...) Am citit cîteva articole interesante în care se făcea în privința picturii o diferențiere netă între stiluri: unele sînt naționale, patriotice, altele nu...  Diferențieri cam bizare, ca să nu zic infantile. Nu vreau să mă amestec într-un domeniu străin de profesia mea, dar florile lui Luchian nu sînt mai puțin românești decît compozițiile lui Grigorescu. Problema este de profunzime asupra obiectului (modelului) ca atare. (...)

-(...) Mai greu îmi este să accept demagogia unor oameni de artă  (pictori și scriitori) în leg. cu temele istoriei. Teme pe care n-ar trebui să le umilească prin lipsa lor de demnitate artistică.

-Susținătorii protocronismului au parcă mai multă vigoare în afirmațiile lor, sînt mai vitali, mai combativi.

-(...) Căci te gîndești, sper, la vitalitatea ideilor cînd pui această chestiune. Ce spirit constructiv manifestă talentatul poet Ion Gheorghe cînd spune că noi am fost creștini înaintea creștinismului?

-Crezi că are dreptate în cultură cine vociferează mai tare? Căci eu nu cred...

-(...) cît de adînc este spiritul meu critic dacă o operă bună nu mă poate elibera de ideosincraziile mele? Se spune pe drept cuvânt că ieșim dintr-o lectură altfel decît am intrat. Că întîlnirea cu o carte mare poate fi, pentru existența cuiva, un eveniment cu consecințe tot atî de mari ca întîlnirea cu o femeie...

-Înțeleg prin democrație în cultură democrația valorilor. (...) Nu cred în grupurile agitatoare (reiau formula unui sociolog), n-am nici o stimă pentru cei care vor să folosească literatura ca să pună mîna pe funcții administrative și cred că lupta pentru putere în cultură e o aberație. Am zis și altădată: scriitorul nu poate avea putere decît prin cărțile sale. (...) A avut vreodată M. Preda putere? A fost 10 ani director la Cartea Românească, dar putere lui i-a venit  nu de aici, ci de la Moromeții și celelalte cărți ale lui  care i-au dat un statut intelectual. și moral inegal.

-(...) Nu cred în modestia talentului. Modeștii, în literatură, sînt niște vanitoși prefăcuți. Orgoliul trebuie să se manifeste în spațiul scriiturii, al discursului literar. (...) Primejdia apar atunci cînd asemenea organisme nebănuite au în mîinile lor mijloace de represiune. (...) Democrația spiritului înseamnă și capacitatea de a primi adevărul preopinentului. Cînd d-ta mă faci agent al imperialismului internațional pentru că nu consider romanul d-tale egal ca valoare cu Frații Karamazov sau Război și pace, se înțelege că nu mai avem ce discuta. (...) Dacă ar fi după unii confrați de mult ar fi trebuit să ne mutăm în locuri foarte liniștite.

-Patriotismul este un sentiment fundamental, aproape metafizic. Ne naștem cu el, ne formăm spiritualicește și moralicește într-o idee de patrie. Prin patrie înțeleg o limbă, o istorie, un peisaj, o spiritualitate și un sentiment care atinge zona incontrolabilă a metafizicului. Sentimentul nu se poate controla decît prin fapte. Parafrazând o proporție despre dragoste, aș spune: nu există patriotism în general, ci numai dovezi de patriotism. Iar pt. un scriitor dovada de iubire de patrie este opera lui.

-(..) Lucrurile ar fi simple dacă n-ar interveni discuțiile acelea răstite, amenințări ale confraților noștri care cred că ei dețin adevărul asupra istoriei, ei și numai ei respectă valorile neamului! Am alergie la demagogi, nu pot să-i sufăr, îmi devin, automat, dușmani personali. Eu scriu 2.000 de pagini despre scriitorii români de azi, făcînd o dovadă că a apărut în anii socialialismului o literatură strălucită, iar d-ta îmi numeri  de cîte ori folosesc cuvântul patriotism în text. Sau mă suspectezi că am scăderi ideologice pentru că într-un articol nu scriu de 10 ori cuvântul ideologie...

-(...) Dar își iubesc cu adevărat tradiția cei care vor să o înnoiască. Sînt cu adevărat patrioți nu cei care vorbesc pînă la asurzire de patrie, ci aceia care fac ceva pentru progresul ei spiritual și material. Dă-mi voie să reproduc o definiție pe care am întîlnit-o recent la un eseist occidental: tradiția este progresul care tocmai s-a înfăptuit.

-(...) Sînt critic literar, deci nu îmi lipsește simțul epic. Vreau să fiu un prozator de idei, un portretist care lucrează cu modele ilustre.

-(...) Viitorul critic a crescut în nesfârșitele povești ale tatălui despre război și despre avenenturile lui ca prizonier de război. Nu vei descoperi în copilăria mea un sentiment de frustrare. Nu mă întinde pe canapeaua Psihanalizei.

-(...) De mici avem noi, prahovenii, - vorba lui Caragiale- sentimente de cuceritori.

-Nu-mi plac spiritele care nu se pot controla, detest spectacolele vanitoasse nesăbuite, nu pot să iubesc și nici să stimez manifestările așa zisului geniu balcanic. Îl suspectz de impostură.

-Dacă prin spirit balcanic înțelegi Platon, atunci nu pot fi împotriva lui. Dacă însă prin balcanism înțelegi înjurătura și clevetirea, lenea spiritului și vorba multă, trăncăneala nesfîrșită... atunci  nu conta pe mine.

-(...) Cine nu simte din cînd în cînd nevoia să pună mîna pe bici și să alunge fariseii din templu? În literatură trebuie însă să convingi, nu să lovești... M-am cercetat îndelung: nu cunosc sentimentul dominației. Nu-mi place să manipulez conștiințe slabe. Nu-mi place să fiu înconjurat de spirite adulatoare. Cînd am simpatie pentru un  om mai tânăr, îmi place să-mi devină interlocutor. Cultiv în el libertatea de gîndirea, nu obediența, servitutea. Nu-mi plac spiritele fanatizate, cu atît mai puțin îi iubesc pe fanaticii corupți. Aceștia sînt indivizii ce mai abjecți și cei mai periculoși. Veacul nostru ne-a dat unele exemple în această direcție Roland Barthes spunea, într-una din ultimele lui cărți, că a reușit mai mult în prieteniile lui decît în opera lui.

-(...) Am tot felul de surprize. Aflu că N. Stănescu mă contestă în suplimentul literar al unui ziar de provincie. Era, nu-i așa, cel mai îndreptățit s-o facă. I-am consacrat în Scriitori români de azi (I) 60 de pagini, am scris despre toate cărțile lui, susținîndu-i talentul atunci cînd talentul lui avea nevoie de susținere. Și atunci nu este el îndreptățit să spună o necuviință despre criticul care s-a arătat atît de consecvent?

-(...) Ne aflăm în Bucureștiul literar, unde sentimentul stimei și al prieteniei intelectuale nu trebuie să dureze mai mult de un sezon.

Interviu cu Zoe Dumitrescu Bușulenga (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

Z. D. B-(...) Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha este unul din acele romane mari pe care oricînd îl poți reciti cu interes, fiind o operă fundamentală consacrată condiției umane. (...) Aventurile lui Don Q. sînt marile și micile aventuri ale omului, grotești sau sublime. (...) Don Q., ca și Hamlet, au din plin zguduitoarea valoare a universalității.

G. A.-Ce părere aveți despre cartea lui MacLuhan, GALAXIA GUTENBERG? Aderați la ideile ei?

Z. D. B.-Nu. Sînt un om cu formație de Renaștere.(...) Fără îndoială că această civilizație a vizualului va influența teribil tipul de receptivitate umană în viitor.

-(...) Pentru mine umanismul are acea veche determinantă, aceea grecească, începutul culturii europene însemnînd armonizarea omului cu universul, armonizarea omului cu lumea, cu legile omului și cosmosului, prin nemuritoarea instituție paideia, ce de finește un tip de educație, (...), un tip de structură a ființei omenești care durează cît existența. (...) Pentru mine Paideia, ca tip de formare intelectuală și morală, este un superb zbor, dar bine controlat, spre țeluri posibile.

-Pericolul este fascinația tehnicii. (...) Relațiile umane „se taie” în fața tehnicii. Devine mai prețioasă relația omului cu mașina. decît aceea cu ceilalți semeni ai lui.

-(...) Cultura contemporană s-ar putea defini cu o sintagmă, organizarea estetică a spațiului. (...) Cultura se construiește în milenii. (...) Chiar și „comanda socială” nu e comandă de moment, ci vine mai de departe și mai din adîncime. (...) Ceea ce ne interesează sînt direcțiile spirituale unei nații. Experiențele în cultură sînt recomandabile atîta vreme cît nu ating substanța sacră a acelei necesități istorice și spirituale.

-(...) Măsura pentru noi, românii, a însemnat supunerea firilor noastre, a însemnat domolirea pasiunilor și egoismelor noastre, într-un proces foarte lung, care a început fără îndoială în protoistoria noastră, în vremea daco-geților. Ne amintim cum popoarele de atunci pomeneau cu uimire despre locuitorii din nordul Dunării, despre puterea înțelepților lor. Și ar fi poate suficient să ne amintim rîndurile lui Herodot. Am mai vorbit, cu mulți ani în urmă, cînd termenul de omenie să devină atît de recurent, despre interesanta și semnificativa potrivire dintre umanitas latină și omenia românească. Am găsit în acest termen, care e de fapt un concept moral și spiritual, o consonanță a unor trăsături sufletești definind un popor întreg, am găsit prezența indubitabilă a unui umanism românesc la nivel popular și mi se pare că o istorie pașnică, de neagresiune, de nonviolență la adresa vecinlor noștri, atestă cu prisosință existența unui astfel de umanism cu răsfrîngeri politice. S-a mai vorbit despre deosebirile funcționale dintre caracterul profund etic al Învățăturilor lui Neagoe și caracterul indiferent sub raport moral al Principelui lui Machiavelli. Nu mi se pare excesiv să văd în politica noastră de azi o continuare impresionantă de conținut și formă a unor principii de coexistență mai vechi decît însăși ființa statului nostru național. (...) Dealtfel, nu întîmplător s-a produs în dăinuirea culturii românești sinteză rodnică a Răsăritului cu Apusul, a Nordului cu Sudul. Așezați la răscrucea drumurilor istorice, românii au pus întotdeauna miză viața lor pentru salvarea valorilor Europei.

G. A. -Vorbeam mai înainte de primordialitatea tehnicizării excesive a vieții noastre. Într-o carte, această situație se definea foarte plastic cu un raport între „sub-oameni” și „super-mașini”. Această tehnicizare duce la o dereglare a dialogului dintre umaniști și „stăpînii mașinilor”. De obicei sînt învinuiți de această rupere a dialogului cei din urmă.

Z. D. B. -(...) Un savant american, Ihab Hassan, ne sugera o cale a lui, de astfel de apropiată între tehnocrați și umaniști: reluarea unor mituri comune, într-un fel de refăcută gîndire mitică. Firește, o gîndire modernă, ca a noastră, care refuză mitul, nu se poate plia la o astfel de solicitare extremă, dar unele eforturi în sensul depășirii acestei formulări metafizice ar trebui poate întreprinse într-un spirit de sinteză.

G. A .-Cum ați concentra în cîteva fraze sfaturile pa care le dați de la catedră tinerilor cărturari pe care îi formați?

-Le înfățișez rețeaua mea umanistică în care încerc o sinteză între filozofia umanismului din Grecia antică, între filozofia umanismului a Renașterii și acea filozofie care a dat lumii un Eminescu sau un Brâncuși. Adică le sugerez o tehnică de cosmicitate, de armonizare a lor cu lumea, pe temeiurile blajinei înțelepciuni a păstorilor și țăranilor români de pe ritmatele plaiuri care duc din Podișul Transilvaniei pînă la Dunăre și M. Neagră. Mă străduiesc să le infuzez o conștiință netă românească.

Interviu cu Alexandru Piru (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Cînd l-ați cunoscut pe Călinescu?

A. P. -Din primul an de facultate. Era profesor la Iași. Pe vremea aceea mentorii mei erau alții – Ibrăileanu, Lovinescu. Dar, curînd, Călinescu a devenit pentru mine un model, model incomparabil.

-(...) Manifestările sale bubuitoare cred că erau mai mult pentru a-i impresiona pe ceilalți.(...) Îi plăcea să joace teatru.(...) Am fost la un moment dat secretarul lui literar. (...)

-În această calitate de secretar ați copiat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE...

-Și încă nu o singură dată. C. nu avea încred. în mașina de scris. Își dactilografia numai scrisorile.

-În cîteva luni. Lucram de dimineața pînă seara. Sînt în total 3.500 de pagini dactilografiate. Scrisul meu seamănă cu al lui C. Din pricina aceasta s-au făcut unele confuzii în Biobliografia întocmită de Ion Bălu a apărut un manuscris în facsimil ca aparținînd lui C. (Iubita lui Bălcescu). E scris de mîna mea. Mai gravă a fost includ. unui studiu al meu în volumul lui C. Scriitori străini. Mi l-am restituit în volumul meu Reflexe și interferențe.

G. A. -(...) De ce aproape de fiecare dată interveniți atunci cînd cineva încearcă să descifreze opera și personalitatea lui C.?

A. P: - Intervin pentru că în ultimul timp s-au ivit detractori ai lui C.

G. A. -Ați fost pus în mai multe rînduri „pe două coloane”, arătîndu-se asemănări dintre textul dvs. și cel al altor istorici literari. (...)

A. P. - Nu numai eu am fost acuzat de plagiat, ci și Maiorescu, L., C. Viața lui Mihai Eminescu a fost socotită de unii un asemenea plagiat. Toți cei care m-au acuzat că am transcris rînduri din alte lucrări se referă la date și informații. Niciodată o interpretare a mea nu a fost aliniată cu altă interpretări. Literatura română veche, cartea mea, este o lucrare de 600 pagini. Exagerez dacă spun că 60 de rînduri pot fi apropiate de alte lucrări.

-Nu cred că e mai original în știință N. Cartojan decît N. Iorga sau D. Popovici față de același Iorga.

G. A. -Nu pot să uit modul în care ne țineați în facultate prelegeri. Întotdeauna căutați partea amuzantă a lucrării, cea capabilă să fie ironizată.

A. P. -Ironia este instrumentul meu critic principal. (...) O distanță necesară față de obiect.

-Apropierea prea mare, mai ales în critică, este contraindicată. Bine se vede numai de departe.

G. A. -Dar nu prea clar, totuși.

A. P. -(...) În Poezia românească contemporană m-am ocupat de 190 de autori. Puteam să-i aleg pe cei mai  importanți și să scriu numai de bine. Așa procedează E. Simion, pe care îl prețuiesc foarte mult. Eu mi-am asumat riscurile de a scrie și despre ceilalți. Puteam să fac acest lucru fără ironie?

-(...) Aș aminti tratamentul sever aplicat generației din care fac parte N. Stănescu, M. Sorescu, I. Gheorghe.

-(...) Să luăm cazul lui M. S. El a beneficiat de o prezentarea elogioasă a lui C., făcută la rugămintea unei personalități. Era un articol de complezență, în care se apreciază  o poezie ca Trebuiau să poarte un nume, pe care personalitățile o socotesc fără valoare artistică. Majoritatea criticilor au fost influențați de articol.

-(...) Vreau să-ți spun că S. e un poet bun care însă de la volumul Tușiți a început să excedeze. Îți închipui că un mare poet și-ar fi intitulat volumul Tușiți? Ar fi făcut asta Philippide?

-S. a devenit la un moment dat autor de poezie frivolă, pe placul unui anumit public. (...) Excesul de spiritualitate în poezie duce la parodie.

-Cred că în literatura română există 2 epoci mari: Junimea și perioada dintre cele două războaie.

G. A. -Dar cea de azi?

A. P. -E o continuare a celei dintre războaiele mondiale.

G. A. -Nu a apărut nimic nou?

A. P. -Mulți scriitori: M. Preda, E. Barbu, F. Neagu, M. Beniuc, Geo Dumitescu etc. (..) Căci nu toți scriitorii se străduiesc să se ridice de la general la particular. Eminescu nu a făcut niciun poem despre Războiul de Indepenedență. A ilustrat în schimb genial ideea de independență în Scrisoarea  a III a. Literatura înseamnă transgresiunea istoriei. Adevărata literatură nu este istorică, ci transistorică.

-Aceasta înseamnă a trăi prezentul din perspectiva viitorului. A. Păunescu este un astfel de exemplu. Succesul poezie sale stă în contemplarea gravă a problemei prezentei și în viziunea unei lumi noi din care suferința și nedreptatea au fost înlăturate. P. e un apărător al demnității umane, al capacității omului de a schimba lumea, de a o face mai bună. De aceea poeziile sale au ecou la mase. (...)

- Mărturia mea este a unuia care, la chemarea partidului și a secretarului general, tov. N. Ceaușescu, am pus, după puterile mele, umărul la edificarea societății socialiste în drumul spre comunism. (...) Istoria trebuie asumată, subordonată creației.

G. A. - Sînteți învinovățit, mai mult sau mai puțin deschis, că din pricina dvs. nu apărut cea de a 2 a ediție a Istoriei literaturi române a lui C.

A. P. -După 2 ani de la moartea lui am pus la punct ediția a 2 a, operă finită, în mare parte (95%) publicată de autor. Am depus manuscrisul pe masa editurii Minerva acum 10 ani. (...) Sînt oameni care nu cunosc ediția a 2 a și care propun să se fotografieze textul din 1941 și să se dea la sfârșit adaosurile lui C. Cred că ar fi cea mai gravă eroare.

G. A. -Unii susțin că povestiți poeziile.

-Cred că e o glumă pusă în circulație de marele eseist Ion Lotreanu. După cum tot glumă (a temutului critic. Al. Dobrescu) e afirmația că scriu mai bine despre poeții „de al doilea raft” decît despre cei importanți.

Interviu cu Florin Mugur (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

F. M. - Acum aproximativ 100 de ani, în vremea Unirii, M. Kogălniceanu, spunea că România nu înseamnă în nici un caz numai „cei 2000 de boieri”. (…) Ce înseamnă sec. XX pentru România? Înseamnă trecerea de la 2000 la 22.000.000.

- (…) O ciudată epocă de basm.

- Prin 1948-54.

G. A. - Cred că erau mai degrabă niște ani furtunoși.

F. M. - (...) De-o parte erau forțele revoluției. De cealaltă, dușmanii ei. De-o parte, binele. De cealaltă, răul sortit pieirii.

G. A. - Se făcea o mai clară delimitare între bine și rău. Dar nu era ea simplificatoare?

F. M. - (…) Simplificatoare și, uneori, ucigașă.

G. A. - Care e, după părerea dvs., cel mai tulburător basm al românilor?

F. M. - „Aleodor Împărat”.

G. A. - Nu „Tinerețe fără de moarte…”?

F. M. - Acesta e basmul cel mai frumos și profund. Dar ați folosit cuvântul „tulburător”, iar pe mine mă emoționează în mod deosebit un personaj din „Aleodor Împărat”, acel Jumătate de om călare pe un iepure șchiop, (…). E singurul personaj din basmele noastre care moare din drag.

- (…) E o moarte active, pasionată, de om care nu cedează și nici nu se gîndește să cedeze vreo clipă.

- Eroul cel mai reprezentativ al basmului românesc rămâne tot Făt-Frumos.

-(…) Dintre oamenii modești și dăruiți se ridică adevărați luptători.

- Dacă ne gîndim la revoluția de la 1848 și la zilele revoluționare pe care le trăim, observăm întîi asemănarea. Lipsește violența dezlănțuită. Lipsește brutalitatea. Lipsesc crimele. Cine și l-ar putea imagina pe marele Bălcescu avînd de-a face cu călăii. (…) Dintre deosebirile esențiale, iată două. În primul rind, prezența – în cazul revoluției socialiste – a unei ideologii științifice, ferm constituite, care se perfecționează din mers, dar care a existat de la bun început: ideologia clasei muncitoare, a PCR.

G. A. - O măsură din anii noștri care v-a impresionat mult?

F. M. - Faptul că  în România s-au desființat închisorile politice.

- (…) Scriu despre posibilitatea fiecăruia de a deveni ceea ce secretarul general al PCR, tov. N. Ceaușescu, numește „comunist de omenie”.

- V-a ajutat să publicați mai multe cărți faptul că lucrați la edit. așa de prestigioasă?

- (...) Se spune că orice poet dacă ar renunța la poezie, ar muri. (...) Dar lumea în care un sing. poet s-ar simți îndemnat să renunțe la poezie ar fi o lume nesfîrșit de tristă.

- Arthur Rimbaud n-a renunțat niciodată la poezie. El și-a scris opera și a murit în plină tinerețe. După moartea lui, un alt ins, care purta întîmplător numele de Arthur Rimbaud, s-a ocupat o vreme cu negustoria: un personaj lipsit de orice interes.

 - (...) Mă bucur de asemeni de biruințele confraților mei din Cenaclul „Flacăra”, un cenaclu condus de un poet de excepție. (...), să știți că nu e deloc ușor să fii bun. E complicat.

G. A. - Nu e mai complicat să fii rău?

F.M. - Nu. Pentru a face răutăți e de ajuns să dispui de oarecare abilitate. (...) Vechea expresie „ăsta e prost , de bun ce e!” nu se mai potrivește vremurilor noastre, (...).

- Criticul Mircea Iorgulescu (un autor care își apără convingerile literare cu vehemență, ceea  ce nu-i lipsit de riscuri) spunea cîndva că versurile mele au un fond eroic.

 

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.

Interviu cu Ion Lăncrănjan (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Care este crezul dvs. artistic?

I. L - (...) Filonul tragic, Filonul popular, Romanul politic și Nevoia de adevăr (...)

- (...) Am tins și tind spre ceea ce este revelator și fundamental în viață, spre abordarea unor conflicte cruciale fără a considera, nici măcar în treacăt (precizarea aceasta vizează pe mărunțitorii de literatură, criticii literari, pe toți iorguleștii și pe toți culcerii actualității), că această simplă abordarde rezolvă totul, automat.

- (...) Aș mai spune, delimitîndu-mă astfel de anumite „opinii critice”, că nu trebuie să se facă nici un fel de confuzie între tragism și negativism, cum se mai întâmplă uneori.

- E vorba de termeni din sfere diferite, tragismul ținînd de estetică, negativismul fiind un termen curent, din sfera mai largă a limbajului politic. Tragismul nu poate fi înțeles decît prin întruchiparea artistică pe care o capătă un anumit conflict, ținînd, așadar, de reflectare, în timp ce negativismul ține de numeroase lucruri, de declarație, de etichetă. Aș reliefa, în ce privește tragismul, fără a încerca o redefinire, caracterul său profund regenerator, limpezitor și optimist. E de-a dreptul ciudată spaima celor care cred că dacă eroii unei scrieri literare pier, piere lumea, nu mai avem nici o perspectivă în fața noastră – „ce ne facem, unde e progresul?” De-a lungul celor 8 ani, cît a trecut de la data la care am predat unei edituri Drumul cîinelui și pînă cînd a văzut lumina tiparului, mi s-a spus, în toate felurile, cu blîndețe sau mai abrupt, că această scriere nu are nici o perspectivă.

G. A. - (…) Din scrierile dvs. , după unii, transpare regretul față de trecerea țărănimii într-o altă clasă socială. Proces istoric firește implacabil, (…).

I. L: - (…) (Cordovanii este romanul cooperativizării și e de mirare că nu a fost observat acest lucru), (…). (…) Mărturisesc că atunci cînd am scris Cordovanii am scris întreaga carte ca un țăran care trebuie să intre în colectivă. Rîzînd cu un ochi și plîngînd cu altul. Îmbrățișînd o nouă formă de conviețuire socială, regetînd-o pe cealaltă, ceea ce e omenște să se întîmple.

- (…) Sper să nu fiu catalogat neosemănătorist dacă voi spune că țăranul a fost, veacuri la rînd, om al muncii, principe și filosof, în același timp.

- (…) Romanul Fiul secetei sintetizează, sper, aceste preocupare. În centrul acestui roman se află un revoluționar de azi, din România socialistă, un erou pozitiv, ceea ce nu înseamnă că acest erou va fi „total”. (…) Fiindcă noi am făcut și mai facem aceeași greșeală, considerînd eroul pozitiv ca o sumă de trăsături aprioric fixate.

- Popor român s-a păstrat în istorie printr-o dorință extraordinară, dusă dincolo de orice limită, de a fi și de a dăinui. (…) L-a păstrat în istorie și-l va păstra în veci bunătatea lui extraordinar de mare, care nu trebui confundată cu lipsa de demnitate.

-(…) Literatura nu poate și nu trebuie să fie o simplă lozincă. (…) Ea trebuie să cunoască neliniștea întrebărilor, nu trebuie să se ferească însă nici de fermitatea răspunsurilor. Trebuie să afirme, dar și să nege. Prin conflict, nu prin afirmații, (…). Iar conflictul se află în miezul luptei dintre nou și vechi – e fratele contradicției, cum se zice.

- (…) Noi, ca scriitori, nu trebuie să ne sfiim să spunem deschis și franc că sîntem scriitori comuniști.

G. A. - Poate un scriitor să nu trăiască potrivit idealurilor pe care le propagă în cărțile sale?

I. L. - (…) Cred că un scriitor nu poate realiza o operă dacă nu se realizează pe sine ca om, ca personalitate.

- (…) Sînt partizanul unui eticism superior și convingător, de extracție transilvană, fiind totodată dușmanul didacticismului și al „demagogiei artistice”.

Interviu cu Ion Brad (ARION 1982)

 George Arion, Inteviuri, Albatros, București, 1982

I. B. - Casa lui Timotei Cipariu era așezată pe un deal aflat în mijlocul satului. Către locul acela vrînd, nevrînd, priveam cu toții. Devenise un loc simbolic. (...) Învățase 15 limbi fără să meargă la studii în marile centre europene, cum fuseseră iluștrii săi înaintași iluminiști Micu, Șincai și Maior. Avea una din cele mai mari biblioteci din Transilvania, 40.000 de volume, adunate din toate marile centre culturale ale Europei și Orientului. Distrusă de cătanele imperiale în 1849, el o reface integral pînă la sfârșitul vieții. Nu e de mirare că avînd un asemenea simbol, față de alte sate, Pănade a dat mai mulți intelectuali.

- (...) Așa am ajuns la Blaj, elev la cel mai vechi liceu din Transilvania. Orașul avea 5.000 locuitori, iar alți 5.000 de elevi și studenți veneau să-i dubleze populația. (...) Pavel Dan – care murise cu 3 ani înainte de a veni la eu la Blaj -  lăsase o amintire de neșters în memoria profesorilor mai tineri. Un înzestrat cercetător al istoriei literare era Nicolae Comșa, iar mai tîrziu l-am avut profesor pe Gh. Biriș, care semna cu pseudonimul lit. Radu Brateș. Am lucrat la Biblioteca centrală, sub îndrumarea istoricului Ștefan Manciulea. O prezență vie în amintirea Blajului era Ion Agârbiceanu. Pe acolo trecuse și Aron Cotruș. Lancrămul lui Blaga era aproape. Și să nu uităm că în secolul anterior poposise aici și Eminescu, de la Blaj trimițîndu-și poeziile la Familia lui I. Vulcan.

G. A. - Proveniți dintr-o familie numeroasă. Cum ați descoperit-o?

- Tîrziu, cînd am avut conștiința valorii ei. Familia te învață să-ți dai seama că singurătatea e frumoasă pentru ceasurile existenței intime, pentru concentrarea de idei, pentru elaborarea unor lucrări și proiecte deosebite. Dar te poți împlini numai într-o ambianță în care simți umerii fraților – și, dincolo de ei, umerii unei întregi națiuni. Numai așa poți să speri într-o dăinuire, numai așa se naște încăpățânarea de a birui dificultățile, fiindcă nu te mai simți singur, istoria încetează astfel să fie o abstracție și devine ceva palpabil, intim.

-(...) Fiind cel mai mare dintre frați, am fost dat la școală. Întreaga familie mă sprijinea cu speranța că voi izbuti să-i ajut pe cei rămași acasă. Era una din tradițiile țărănești ca în primul născut să se investească totul. Se mai păstra și obiceiul ca primul fiu să ia numele bunicului. Eu l-am luat pe al străbunicului, fiindcă trăia, era patriarhul familiei noastre.

-Dar descoperirea istoriei?

- (...) Dar cel mai dramatic mi s-a relevat în 1940. (...) Copiii care s-au refugiat la școala din Blaj au fost nevoiți să-și viziteze părinții, în vacanță cu pașaportul. (...) Ca ardelean istoria îți intră în sînge din aer, din pământ, din ziduri. (...) Revoluția noastră socialistă are rădăcini adînci, foarte adînci în istoria națională.

- A reparat în primul rînd o mare nedreptate, a vindecat o rană dureroasă, reașezînd în trupul țării Transilvania. (...) A existat însă și riscul ca țăranul să devină prizonierul pămîntului. Cărți extraordinare – vezi Rebreanu – s-au scris pe această temă. A nu-i smulge țărani din suflet dragostea pentru pământ e bine, cu condiția ca el să stăpînească pământ și nu pământul pe el.

-(...) Au existat excese ale unei perioade, ale unor momente din evoluția de după război, plătite destul de scump. Una dintre ele este chiar modul în care se învăța istoria, într-un fel străin de firea, de tradiția și civilizația noastră. (...) Președintele N. Ceaușescu ne-a adus pe toții la înțelegerea adevărată a istoriei naționale și universale. (...) Istoria e făcută de oameni, nu de zei – iată unul din adevărurile pe care le-am descoperit în acești ultimi 15 ani. (...) Era dureros în acei ani să știm excluși din viața literară scriitori de renume ca Agârbiceanu sau Blaga. La Cluj, fiind, în calitate de foarte tînăr secretar al filialei Uniunii Scriitorilor, am încercat împreună cu Mircea Zaciu, încă de atunci un istoric literar foarte atent la valorile autentice, să-l readucem pe Agârbiceanu în circuitul viu al literaturii. Ceea ce cu ajutorul altora, inclusiv al colegilor maghiari – printre care Nagy Istvan și Asztalos Istvan, ne-a reușit mai ușor. Împreună cu Miron R. Parashivescu, G. Dumitrescu, A. E. Baconsky, C. Regman, A. Rău, Victor Felea, Aurel Ghiurghanu, G. Ivașcu am căutat să facem același lucru și cu Blaga.

-(...) Faptul că unii propagandiști îi amenințau pe țărani care nu voiau să se înscrie în colectiv că le dau copiii afară de la școală era o aberație, nu o stare normală a revoluției la sate. În locul argumentelor sociale, economice, psihologice, se recurgea uneori la asemenea brutalități, ca să nu mai vorbim de altele. Dintr-un exces de zel sau dintr-o falsă înțelegere a transformării socialiste a agriculturii le-au fost luate țăranilor de la noi din sat dealurile cu vii, mutînd plantațiile cooperativelor de pe pământul bun de porumb sau grîu, mai slab însă pentru struguri. (...) Din păcate, unele din acest greșeli au continuat pînă azi.

- (...) Am discutat nu de mult cu unii dintre cei care au întemeiat gospodăria colectivă la noi în sat. Firește, nici ei, nici alții, dacă le-ar propune cineva, nu și-ar mai lua pământul înapoi. (...) Indiferența în care se complac uneori oamenii mai tineri, care fug de la sate, mi se pare nefirească. Mai ales că fuga de muncă nu e ceva specific țăranului român.

-(...) Neînțelegeri sau chiar nedreptăți față de unii intelectuali au existat din păcate. Cum au existat și ezitări și neînțelegeri față de complicatul fenomen social-politic din partea unor  personalități culturale. Dar un refuz al revoluției din partea intelectualilor nu a existat.

G. A. - Vă aflați de mulți ani într-un alt spațiu cultural, înlesnind un dialog fructuos între cultura română și elenă.

I. B. - (...) Contemplată de la distanță obiectivă, cultura română îmi apare nebănuit de bogată.

- (...) O contradicție dramatică. Ea nu se reduce la o chestiune de opțiune între tehnică și spirit, între mecanisme uriașe și omul fragil, ci, din păcate, această contradicție este mulată și în relațiile dintre state