Exploratorul scoțian J. Bruce în Africa în secolul XVIII (VERNE 1863)

„-Da, dar sunt sălbatici și-s obișnuiți să mănânce carne crudă; iată un obicei de care mi-e silă.

-E într-adevăr dezgustător, vorbi doctorul, și nimeni n-a crezut povestirile primilor călători în Africa. Aceștia spuneau că numeroase triburi se hrăneau cu carne crudă, dar nimeni nu credea. Referitor la asta, James Bruce a trecut printr-o întâmplare ciudată.

(..)

- James Bruce e un scoțian din comitatul Stirling, care, între anii 1768-l772, a străbătut toată Abisinia până la lacul Tyana căutând izvoarele Nilului. Apoi s-a întors în Anglia, unde a publicat o carte despre călătoriile sale, dar abia în 1790. Volumul a fost primit cu multă neîncredere. Obiceiurile abisinienilor erau așa de diferite de obiceiurile engleze, că nimeni nu voia să creadă. Printre altele, James Bruce spunea că popoarele Africii orientale mâncau carne crudă. Acest amănunt a ridicat întreaga lume împotriva sa. Putea să spună orice, nimeni nu s-a dus să-l controleze! Dar Bruce era un om foarte curajos și foarte irascibil. Aceste îndoieli asupra celor povestite de el îl iritau la culme. Într-o zi, într-un salon din Edinburgh, în prezența, un scoțian a făcut iar gluma pe socoteala cărnii crude și declarat răspicat că așa ceva nu e nici posibil și nici adevărat. Bruce n-a spus nimic, a ieșit din salon și s-a întors după câteva clipe cu un biftec crud, dat cu sare, cu piper, după moda africană. Domnule, a spus scoțianului, îndoindu-vă de un fapt pe care l-am afirmat mi-ați adus o injurie gravă. Crezând că nu e posibil, v-ați înșelat. Pentru a o dovedi tuturor, veți mânca imediat acest biftec crud, sau îmi veți da socoteală de cuvintele rostite. Scoțianului i-a fost frică și s-a executat cu o strâmbătură. Atunci, cu cel mai desăvârșit sânge rece, James Bruce a adăugat: Admițând chiar că faptul nu e adevărat, cel puțin nu veți mai susține că nu e posibil!”

(XXVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Triburile Nyam-Nyam antropofage din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-(…) Triburile împrăștiate pe meleagurile acestea sunt cuprinse sub denumirea generală de Nyam-Nyam, nume care nu-i altceva decât o onomatopee ce reproduce zgomotul mestecatului.

(…)

- Că triburile astea sunt antropofage.

(…)

-(..); unii pretindeau că indigenii aceștia au coadă ca patrupezii, dar s-au lămurit până la urmă că acel apendice era de la pieile de animale cu care se acoperă.

(…)

-Tot ce se poate, dar trebuie să socotești asta o scorneală, ca și capetele de câini pe care călătorul Brun-Rollet le atribuia unor băștinași.

(…)

-Din păcate, adevrat e faptul că triburile acestea sunt foarte crude, nesățioase de carne de om, pe care o caută cu pasiune.”

(XIX)

„-Ce, sunt pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori?

-Bineînțeles; dealtfel, ăsta-i numele tuturor triburilor în aceste ținuturi și, în aceeași climă, aceleași rase trebuie să aibă aceleași obiceiuri.”

(XXVIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Țara negrilor și Țara arabilor în Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-Oare suntem tot în țara negrilor, domnule Fergusson?

-Da, Joe, și așteptăm să ajungem în țara arabilor.

- Arabi, domnule, arabi adevărați, cu cămile?

-Nu, fără cămile. Asemenea animale sunt rare, ca să nu spun necunoscute, în aceste ținuturi. Ar trebui să mergem câteva grade mai spre nord, pentru a le întâlni.”

(XXIX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Individualism versus republicanism și socialism în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei - îi spuse într-o seară la cină Martin domnului Morse - dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
Dicuția fusese provocată de doamna Morse care, nu fără perfidie, îl ridicase în slăvi pe domnul Hapgood. Martin nu-l putea suferi pe casier și de cîte ori venea vorba despre acest declamator de banalități, i se urca tot sîngele la cap.
-Da - zise Martin - Charlie Hapgood e ceea ce se cheamă un tînăr de viitor, cel puțin așa mi s-a spus. Șis-ar părea că e adevărat. Mai mult ca sigur  că înainte de a muri o să ajungă guvernator al statului California și - cine știe? - poate și membru al Senatului Statelor Unite.
- L-am auzit vorbind în cursul unei campanii electorale. Discursul lui era atît de încîntător de idiot și lipsit de orice originalitate, dar totuși atît de convingător, încît liderii nu pot să nu-l considere un om de nădejde și d e înaltă valoare, iar platitudinile pe care le debitează sînt atît de asemănătoare cu platitudinile cetățeanului d erînd, încît... ei, știți, orice om se simte măgulit atunci cînd iei propriile lui gînduri, le împopoțănezi și pe urmă i le înfățișezi înaintea ochilor.
-Am impresia că ești gelos pe domnul Hapgood, interveni Ruth.
Expresia de dezgust zugrăvită pe chipul lui Martin o scoase din fire pe doamna Morse și o făcu să devină agresivă.
-Desigur, nu vrei să spui că domnul Hapgood e un prost? întrebă dînsa ci o voce de gheață.
- Nu e mai prost decît membrii de rînd ai partidului republican - fu răspunsul -sau, dacă vreți, ai partidului democrat. Sînt toți niște prostănaci cînd nu sînt vicleni, și foarte puțini dintre ei se pot lăuda cu această calitate. Singurii republicani deștepți sînt milionarii și oamenii lor de casă conștienți de treaba pe care o îndeplinesc. Ăștia cel puțin știu care le sînt interesele și cum și le pot satisface.
-Eu sînt republican, spuse domnul Morse într-o doară. Fii bun și spune-mi în ce categorie mă pui.
O! Dumneavoastră nu sînteți unslujitor care nu-și dă seama de rolul ce-i revine.
-Slujitor?
-Da, bineînțeles. Dumneavoastră sînteți avocatul marilor companii. Nu aveți procese de drept muncitoresc sau penal. Veniturile dumneavoastră nu vin de la nefericiții care-și maltratează nevestele sau de la hoții de buzunare. Veniturile dumneavoastră vin de la stăpîniii societății șiomul care hrănește pe altul este stăpînul celui
hrănit. Da, și dumneavoastră le sînteți slujitor. Sînteți interersat în prosperitatea grupurilor capitaliste pe care le slujiți.
Chipul domnului Morse se cam congestionase.
-Îți mărturisesc, stimate domn - spuse dînsul - că vorbești întocmai ca șarlatanii aceia de socialiști.
Atunci Martin făcu observați pomenită mai sus.
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei, dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
-În orice caz ideile dumneavoastră sînt foarte apropiate de socialism, răspunse domnul Morse, în vreme ce Ruth privea îngrijorată cînd la unul, cînd la celălalt, iar doamna Morse de-abia își mai stăpînea bucuria pricinuităd e acestă întîmplare din care a r fi putut izvorî mînia domnului și stăpînului ei.
-Dacă afirm că republicanii sînt niște prostănaci și susțin libertatea, fraternitatea și egalitatea nu mai sînt decît niște baloane de săpun care de mult au crăpat, asta nu înseamnă că sînt socialist, zise Martin zîmbind. Dacă pun la îndoială cederile lui Jefferson (1) și ale franțuzului lipsit de spirit științific care l-a influențat, prin asta nu am devenit socialist. Vă rog să mă credeți, domnule Morse, că dumneavoastră sînteți mai aproape de socialism decît mine, care sînt dușmanul lui declarat.
-De data asta te ții de glume, fu tot ce putu răspunde celălalt.
-Nici vorbă așa ceva. Sînt cît se poate de serios. Dumneavoastră încă mai credeți în egalitate și totuși munciți pentru prosperitatea marilor companii, iar marile companii sînt din zi în zi mai ocupate cu înmormîntarea egalității. Mie îmi spuneți că sînt socialist fiindcă neg existența existența egalității și afirm tocmai idealul dumneavoastră de viață. Republicanii sînt dușmanii egalității, cu toate că ceimai mulși dintre ei luptă împotriva egalității fluturînd mereu acest cuvînt ca o lozincă. În numele egalității lichidează egalitatea. Asta este pricina pentru care am spus că sînt niște prostănaci. În ceea ce mă privește, sînt un individualist. Cred că la fugă cîștigă cel ma iute de picior și la trîntă cel care e mai tare. Acest este cel mai de seamă lucru pe care l-am învățat de din biologie, sau cel puțin îmi închipui că l-am învățat. După cum v-am spus, eu sînt individualist, iar individualismul este vrăjmașul ereditar și etern al socialismului.
-Dar te duci totuși la mitingurile socialiștilor, izbucni domnul Morse.
-Bineînțeles, exact așa cum o iscoadă se duce în tabăra vrăjmașului. Altfel cum ai putea afla ceva despre dușman ? De alminteri îmi face și o deosebită plăcere. Sînt niște vajnici luptători și, indiferent dacă au sau nu dreptate, sînt oameni citiți. Oricare dintre ei știe ceva știe mai multă sociologie și se descurcă în științe mai bine decît orice cavaler de industrie. Da, am fost la vreo cinci sau mitinguri de-ale lor, dar asta n-a putut să mă preschimbe în socialist tot așa cum nici un discurs al domnului Hapgood nu mă poate trnasforma în republican.
-Cu toate acestea, zise domnul Morse cu glas moale, cred că înclini spre socialism.
„Doamne-Dumnezeule - își zise Martin în sinea lui - ăsta hbar n-are despre ce anume e vorba. N-a priceput o iotă din tot ce i-am spus. Oare ce-o fi făcut cu toată educația pe care a primit-o prin școli?”
Și astfel, în cursul dezvoltării personalității sale, Martin se trezi față în față cu morala economică sau mai bine zis cu morala de clasă care în ochii lui deveni repede un monstru înspăimîntător. Personal, el rămînea un moralist intelectual, dar concepțiile morale ale celor din jurul lui, alcătuite dintr-un talmeș-balmeș de considerații economice, metafizice, sentimentale și din manifestări ale spiritului de imitație, i se păreau mult mai respingătoare decît banalitatea emfatică.
(...)

(1) Thomas Jefferson (1743-1826), om politic american, autorul Declarației de Independență a SUA (1776), ale cărui idei au fost puternic influențate de concepțiile marelui iluminist francez Jean jacques Rousseau (1713-1778), la care se face aluzie mai de parte în text.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 314-318.

Ținutul Nigritei din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„(…) la hotarele Nigritiei{72}. Primii locuitori ai acestui ținut, arabii Chuas, își pășteau turmele nomade.Vârfurile semețe ale munților Atlantica, pe care nu călcase nici picior de european (…).”

„(…) că este Benue, unul din cei mai mari afluenți ai Nigerului, acela pe care indigenii l-au supranumit Izvorul apelor.

-Fluviul acesta, le spuse doctorul însoțitorilor săi, va ajunge într-o zi să fie calea naturală de comunicație cu interiorul Nigritiei. Unul dintre curajoșii noștri căpitani a pătruns în susul apei pe vaporul La Pleiade în localitatea Yola. Vedeți dar că suntem într-o regiune explorată.

Numeroși sclavi munceau câmpul cultivând sorgul, un fel de mei care formează baza lor alimentară. ”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Africani versus europeni în secolul XIX (VERNE 1863)

„- Ar fi cu neputință ca acești oameni să nu ne ia drept ființe supranaturale, deoarece pe primii europeni veniți printre ei i-au socotit o rasă supraomenească.

-Din punct de vedere al civilizației, ar fi mai bine să ne socotească simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre europeni.

-De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât ai explica savanților acestui ținut mecanismul unui aerostat, ei nu vor înțelege nimic și vor admite întotdeauna intervenția supranaturalului.”

(XXX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Primii exploratori europeni în Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„-Domnule, întrebă Joe, ați vorbit despre primii europeni care au explorat ținutul. Care sunt ei, vă rog?

-Dragul meu, ne aflm pe drumul urmat de maiorul Denham; el a fost primit de sultanul din Mandara, chiar la Mosfeia. Părăsise Bornu-ul și-l întovărășise pe șeic, într-o expediție contra felatahilor; a asistat la atacul orașului care rezista curajos gloanțelor arabe, numai cu săgețile sale, reușind să pună pe fug trupele șeicului. Toate astea însă nu erau decât un pretext pentru omoruri, jafuri și prădăciuni. Maiorul a fost jefuit cu desăvârșire, dezbrăcat de haine, și nu s-ar fi întors niciodată la Kuka, orașul capitală al regiunii Bornu, dacă, pentru a scăpa din mâna învingătorilor, nu s-ar fi ascuns sub burta unui cal ce fugea în galop nebun.

-Dar cine era maiorul Denham?

-Un curajos englez care, din anul 1822 până în 1824, a condus o expediție în Bornu, întovărășit de căpitanul Clapperton și de doctorul Udney. Ei au plecat din Tripoli în luna martie, au ajuns la Murzuk, capitala Fezzanului și, mergnd pe drumul pe care l-a urmat mai târziu doctorul Barth pentru a se întoarce în Europa, ajuns, la 16 februarie 1823, la Kuka, în apropierea Lacului Ciad. Denham a întreprins diferite explorări în Bornu, Mandara și pe malurile orientale ale lacului. În acest timp, la 15 decembrie 1823, căpitanul Clapperton și doctorul Udney intrară în Sudan și ajunseră până la Sakaton, și Udney muri de oboseală și epuizare, în orașul Murmur.

-Această parte a Africii, spuse Kennedy, a pricinuit așadar, pierderi printre oamenii de știință!

-Da, ținutul este fatal. Mergem direct spre regiunea Barghimi, pe care Vogel a străbătut-o în 1856, pentru a pătrunde până la Wadai, unde a dispărut. Tânărul acesta, în vârstă de douăzeci și trei de ani, a fost trimis pentru a conlucra cu doctorul Barth; ei se întâlniră la 1 decembrie 1854. Apoi Vogel începu să exploreze ținutul. Către sfârșitul anului 1856, el îți făcea cunoscut, în ultimele sale scrisori, intenția de a cerceta ținutul Wadai, în care nici un european nu ajunsese încă. Se pare că a pătruns până Wara, capitala ținutului unde, după unii, a fost făcut prizonier, iar după alții a fost omorât, pentru că ar fi încercat ascensiunea unui munte sfânt din regiunea aceea. Dar moartea exploratorilor nu trebuie acceptată așa de ușor deoarece aceasta presupune că nu mai e nevoie să fie căutați. Astfel, de câte ori nu a fost anunțată oficial moartea doctorului Barth, ceea ce, pe drept, l-a supărat foarte mult. Este deci posibil ca Vogel să fi fost făcut prizonier de sultanul din Wadai, care nădăjduise să obțină bani pentru răscumpărarea lui. Baronul de Neimans porni el spre Wadai, dar muri în drum, la Cairo, în 1855. Știm acum că domnul de Heuglin se găsește pe urmele lui Vogel cu o expediție trimisă de la Leipzig. (…)

Mandara își desfășura în văzul călătorilor minunatele sale bogății: pădurile de salcâmi și plante erbacee din câmpiile de indigo și bumbac. (…)

Doctorul arăta tovarășilor săi, pe harta lui Barth, cursul apei:

-Vedeți, spuse el, că lucrările acestui savant sunt foarte precise. Ne îndreptăm direct spre districtul Loggui, poate chiar spre capitala Kernak. Acolo a murit, în vârstă de abia douăzeci și doi de ani, sărmanul Toole. Era un tânăr englez din regimentul 80, care-și găsi moartea după ce se întâlnise cu maiorul Denham. Acest ținut imens poate fi foarte bine numit cimitirul europenilor.”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

A. Schopenhauer despre femeie

Femeia este un bărbat cu părul lung și ideile scurte.

Arthur Schopenhauer (1788/Danzig-1860/Frankfurt) = Filozof german autor al teoriei primatului voinței în reprezentarea lumii și a comportamentului uman.

Tânăr autodidact versus mediocritate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth  cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați  și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră  mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea  unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)

(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.

Constantin Brâncoveanu. Portretul unui martir

Digi24 22 mai 2014

Mircea Lucescu a preluat naţionala obligat de comunişti? Dezvăluirile antrenorului după trei decenii

Adevărul 22 mai 2014

Curtea unui sultan din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)

„Curtenii păreau personaje foarte ciudate din pricina celor cinci-șase cămăși de diferite culori pe care purtau. Aveau un pântec enorm, care părea nenatural. Doctorul le explică tovarășilor săi, mirați, că acest port este un mijloc de a-l linguși pe sultan. Rotunjimea abdomenului arăta ambiția oamenilor.” 

(XXX)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

P. Desproges despre femeie

Femeia nu poate trăi fără oxigen, iar bărbatul nu poate trăi fără femei.

Pierre Desproges (1939/Pantin-1988/Paris) = Umorist francez.

H. L. Mencken despre femeie

Bărbații și femeile sunt de acord într-un singur punct: nici unii, nici alții nu au încredere în femei.

Henri Louis Mencken (1880/Baltimore-1956/Baltimore) = Filolog și jurnalist american.

J. Keats despre femeie

Femeile sunt precum pisicile: cad mereu în picioare.

John Keats (1795/Londra-1821/Roma) = Poet romantic englez.

A. Camus despre femeie

Poate că gelozia le plictisește pe femei, dar lipsa ei le omoară de-a dreptul.

Albert Camus (1913/Algeria-1960/Franța) = Filozof francez reprezentant al curentului existențialist.

P. Doris despre femeie

Vă plac femeile geloase sau altele? Care altele?

Pierre Doris (1919-2009) = Actor și umorist francez.

Herder despre femeie

Bărbatul e vinovat de orice greșeală a femeii.

Johann Gottfried von Herder (1744-1803) = Teolog, filosof și poet german.

Tânăr autodidact versus profesor universitar despre biologie în SUA la începtul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
Ruth se apropie încă o dată de ei, tocmai în momentul cînd Martin începea să vorbească.
- Aș vrea să văspun unde greșiți, sau mai bine zis unde este punctul slab al raționamentelor dumneavoastră. Neglijați biologia. În eșafodajul concepțiilor dumneavoastră nu i-ați rezervat nici un locșor. A! bineînțeles că mă refer la biologia intepretativă, care pornește de jos de tot, de la laborator, eprubetă și de la primele semne slabe ale materiei anorganice pînă la cele mai largi generalizări de ordin estetic ori sociologic.
Ruth rămase uluită. Ascultase vreme de doi ani prelegerile profesorului Caldwell și-l  socotea drept o adevărată enciclopedie ambulantă.
- N-aș putea spune că te-am înțeles prea bine, zise profesorul cam nesigur.
Martin era însă încredințat că-l înțelesese foarte bine.
- Atunci voi încerca să mă explic, spuse el. Îmi aduc aminte că într-o istorie a Egiptului antic am citit ceva cu privire la imposibilitatea de a înțelege arta egipteană fără a studia mai întîi problemele proprietății funciare.
- Absolut exact, încuviință profesorul.
- Și atunci am impresia, continuă Martin, că la rîndul ei cunoașterea problemei funciare, ca și altor probleme de felul acesta, presupune cunoașterea prealabilă a substanței și structurii vieții. Cum oare am putea înțelege legile și instituțiile, religia și obiceiurile, fără a cunoaște mai întîi nu numai natura substanței din care aceste ființe au fost plămădite? Este cumva literatura mai puțin umană decît sculptura și arhitectura Egiptului? Există oare înunivers un singur lucru care să nu fie supus legii evoluției? O! știu că evoluția diferitelor arte este migălos cercetată și bine pusă la punct, dar am impresia că toate acestea sînt făcute în chip cam mecanic. Omul este lăsat deoparte. Evoluția uneltei, a harpei, a muzicii, a cîntecului și a fost amănunțit studiată; dar cum rămâne cu evoluția materiei umane însăși, cu dezvoltarea elementelor fundamentale și intrinseci ce existau în om mai înainte ca el să-și fi construit prima unealtă și să fi îngînat cel dintîi cîntec? Astea sînt lucrurile pe pcare dumneavoastră nu le țineți în seamă și pe care eu le numesc biologie. Asta este în cele mai largi aspecte ale ei.
(...) În schimb dumneavoastră - sau cel puțin așa am eu impresia - lăsați deoparte factorul biologic, însăși substanța dincare s-au plămădit toate artele, urzeala tuturor faptelor și izbînzilor umane.
Spre uimirea lui Ruth, Martin nu fusese imediat strivit de personalitatea profesorului, iar felul cum îi răspundea acesta i se păru că izvorăște numai din spirit de înțelegere și îngăduință față de tinerețe. Profesorul Caldwell tăcu vreo câteva clipe jucîndu-se cu lanțul de la ceas.
- Știi, zise el în cele din urmă, am mai fost cîndva supus unei examinări critice asemănătoare de către un om mare, un savant și un evoluționist de seamă, Joseph Le Conte (1). (...) E drept, sînt prea conservator, nu îndeajuns de înzdrăzneț în ramurile interpretative ale științei și nu pot invoca drept scuză decît lipsurile din propria pregătire și o anumită trîndăvie temperamentală care m-a împiedicat să lucrez așa cum trebuie. (...) Le Conte avea dreptate, după cum ai și dumneata acum, domnule Eden, cel puțin într-o anumită măsură - n-aș putea spune cît de mare.
(...)

(1) Geolog american (1823-1901).
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 292-294.

Voltaire despre femeie

Femeia cochetă este o plăcere pentru toți bărbații, dar nu și pentru cel care îi plătește datoriile.

Voltaire (1694-1778) = Filosof francez.

G. Bluteau despre bărbat și femeie

Femeile vor să primească totul. Bărbații vor să li se cuvină totul.

Gil Bluteau (-) = Scriitor de limbă franceză.

Mens despre femeie

Când te însori cu o fată, te însori, totdeauna, și cu familia ei.

Jan Mens (1897-1967) = Scriitor olandez.

O urare pentru o Românie naţională, reîntregită, demnă şi europeană: Trăiască Regele!

Adevarul 10 mai 2014

Eastern Europe, A Region of Insecurity in the European Union_s vicinity (BOGDAN CUMPĂNAȘU, 9 May 2014)

 

Abstract: During Cold War, the region of Eastern Europe was formed by European states that were behind the Iron Curtain. Once the communism has fallen and former Warsaw's Pact members have joined EU in 2004 and 2007 along with Baltic republics, a New Eastern Europe made up by Ukraine, Republic of Moldova and Caucasian Republics emerged at the border of EU. The north, west and south maritime frontiers of European Union are opposite with Eastern territorial one that are more difficult to control and defend against asymmetrical threats as: organized crime, drugs traffic, arms proliferation and illegal immigration. In this paper I intend to demonstrate that EU's policies initiated in the framework of Eastern Partnership (EaP) that aimed to bring peace in the Eastern neighborhood didn’t succeed to fulfill the desired goals. One explanation is that EU didn’t take in consideration the Russian dream of redesigning its sphere of influence in Eastern Europe. Another one is that the cultural, political and social differences between EU and its EaP partners led to the failure of the project. Thus, European Union's actions toward Eastern vicinity led to a clash between two civilizations: East and West as well as to a geopolitical competition between Russian Federation and EU over their shared neighborhood.

Keywords: security, European Union, Eastern Partnership, Ukraine, Russian Federation, soft power, hard power.

INTRODUCTION

European Union, an ambitious supra-state project, born from the ashes of World War Two was initially designed for protecting the Old Continent from a new devastating World War. Nowadays, EU became an important international actor, which “conquers” new territories, not through military means, but by “attracting” its neighboring countries through its soft power instruments. After the collapse of USSR and the fall of Iron Curtain, the Warsaw Pact members and the three Baltic soviet republics (Lithuania, Latvia and Estonia) sought an alternative for their national security and interests. Joining European Union, the entity that was promoting the four fundamental free of movements: of people, goods, services and capital, became an immediate aim for the ex-communist countries, ravaged after more than 50 years of bankrupt planned economy, precarious social services and violation of human rights and freedoms. That’s why in 2004 Poland, Czech Republic, Slovakia, Hungary, Lithuania, Latvia, Estonia, Malta, Cyprus and Slovenia and three years later, in 2007, Romania and Bulgaria embraced the European policies and values and became members of the European Union.                                                           Being the greatest economy of the world, having the values of Gross Domestic Product – GDP (12280.6 millions of euro) one of the highest in the world, the life expectancy at birth averaged at 79.2 (The 2012 Ageing Report, 2011), European Union is seen as a territory of wealth, great social services and attracts people all over the planet. The threats to the security of EU are perceived as not being traditional (as are for example the military one), but asymmetric such as: organized crime, terrorism, proliferation of weapons of mass destruction, illegal immigration and Cross Border criminality. Therefore, European Union sought measures for maintaining its borders safely and keeping a favorable climate in its vicinity. That’s why in 2003, European Union launched the first European Security Strategy, where it was “in European interests that countries on European border to be well-governed. Neighbors who are engaged in violent conflict, weak states where organized crime flourishes dysfunctional societies or exploding population growth on its borders all pose problems for Europe”. Subsequently, in 2008, with the emergence of new challenges to European security like globalization, cyber-terrorism, climate change, energy security (Report on the Implementation of the European Security Strategy, Providing Security in a Changing World, 2008), the European Security Strategy has been modified and completed. Also, after the new dynamic of the International System in the southern neighborhood, like the Arab Spring and the continuously political changes in North Africa and in the eastern neighborhood, before and after the Vilnius Summit, it is admitted that European Union needs a different security strategy, which have to be able to cope with the new International geopolitical changes.                               

CONCLUSIONS

The present geopolitical situation in Eastern Europe is characterized by many variables and no one can predict exactly what would happen within this territory. There are many predictions, but in these circumstances, in my opinion, Europe has just opened the Pandora’s box of the post-soviet order. The two major European actors, Russia and European Union, are now in direct competition and like in the Security Dilemma, increasing one’s security means threating the other’s one. The interconnected relations between this two actors are complex and it seems that the two powers depends one of each other, but none of them renounce to their policy of exploiting the other’s vulnerabilities. Russian’s dream to become again a world power raised concerns among the EU’s member states and I personally consider that the annexation of Crimea brought Russian Federation back in Europe after 20 years of losing its ex-soviet sphere of influence.                                                                                                        

In conclusion, I believe that NATO, as a political and military alliance that has the fundamental objective of protecting the member states against military threats, became legitimate in the face of the new challenges that shrink the European security.

REFERENCES                                                                                                                     

European Security Strategy, Brussels, 12 December 2003, accessed on April 2014, at  www.consilium.europa.eu/uedocs.

Glenn Snyder, (1984), “The Security Dilemma in Alliance Politics”, Cambridge University Press;

http://www.eeas.europa.eu/euromed/index_en.htm, accessed on April 2014.

Irina Kuznecova, Diana Potjomkina, Martins Vargulis, (2013), “From the Vilnius Summit to the Riga Summit: Challenges and Opportunities of the Eastern Partnership”, Latvian Institute of International Affairs, Riga;

Joint Communication to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, (2012), A Roadmap to the autumn 2013 Summit, Brussels;

Joint communication to the European Parliament, the Council, the European and Social Committee and the Committee of the regions, (2013), Brussels;

Joseph Nye, (2012), “The Future of Power, Polirom, Iasi;

Report on the Implementation of the European Security Strategy, Providing Security in a Changing World, (2008), Brussels, accessed on April 2014, at www.consilium.europa.eu

The 2012 Ageing Report, Underlying Assumptions and Projection Methodologies, European Union, (2011), accessed on April 2014, at  www.consilium.europa.eu/uedocs

Tânăr autodidact versus profesioniști în societate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

< (...)
Numai că Martin nu dădea importanță aparențelor! Observase de la bun început că celălalt are o minte foarte bine organizată și posedă un apreciabil bagaj de cunoștințe, pe care știa să le mînuiască. Pe lângă asta, profesorul Caldwell nu corespundea tipului obișnuit al profesorului de engleză, aș cum și-l închipuia Martin. La început, profesorul nu se arăta dispus să discute lucruri legate strict de specialitatea  lui, dar pe urmă Martin izbuti totuși să-l antreneze într-o asemenea discuție. De altfel, Martin nu pricepea cu nici un chip de ce în societate un om nu trebuie să vorbească despre chestiuni ce țin de profesiunea lui.
- Opreliștea de discuta chestiuni profesionale este absurdă și revoltătoare, îi spuse el lui Ruth  cu cîteva săptămâni mai înainte. Ce alt motiv pe lumea asta poate aduna bărbați și femeiîn afara dorinței de a-și
 comunica unii altora tot ce au mai bun în ființa lor? Iar lucrul cel mai de valoare  este acela care îi interesează cel mai mult, prin care își cîștigă existența, problemele în care sînt specializați, asupra cărora stau aplecați zi și noapte și pe care le visează. Închipuie-ți că domnul Butler s-ar supune cerințelor bunei-cuviințe și ar începe să debiteze părerile lui despre Paul Verlaine (1), despre teatrul german ori despre romanele lui D”Annunzio (2). Ne-am plictisi de moarte. În ce mă privește, dacă sînt silit să-l ascult pe domnul Butler, prefer să-l aud vorbind despre problemele de drept în care e specialist. Asta-i tot ce are mai bun în el, iar viața e atît de scurtă, încît vreau să am numai ce-i mai bun, de la toți bărbații și de la toate femeile pe care le întîlnesc.
- Bine - obiectă Ruth - dar există și subiecte care să poată interesa pe toată lumea.
- Aici te înșeli, răspunse Martin cam repezit. În societate toți indivizii și toate grupurile - sau mai bine zis aproape toți indivizii și toate grupurile - maimuțăresc pe cei din grupul aflat pe treapta imediat superioară. Ia gândește-te: cine stă în fruntea ierarhiei sociale? Trîntorii, trîntorii bogați. De regulă, aceștia nu știu ceea ce știu cei care muncesc pe lumea asta. A asculta o discuție cu caracter profesional ar fi într-adevăr pentru domnii trîntori, șide aceea domniile lor decretează că asemenea discuții nu trebuie purtate în societate. Totodată ei decretează și ce subiecte nu sînt în specialitate și pot fi discutate, iar acestea sînt ultimele spectacole de operă, ultimele romane apărute, jocul de cărți, biliardul, petrecerile, automobilele, cursel de cai, pescuitul de păstrăv și de ton, vînatul, iahtingul și așa mai departe - dar bagă de seamă că toate astea sînt lucruri pe care trîntorii le cunosc. De fapt nu sînt decît discuții de specialitate ale trîntorilor. Partea cea mai hazilie e că foarte mulți oameni inteligenți și toți cei care trec drept inteligenți îngăduie trîntorilor să le stabilească reguli. În ce mă privește, vreau de la fiecare om ce are mai bun, indiferent dacă asta se numește vulgaritate, specialitate, sau oricum altfel.
Dar Ruth nu înțelesese. Acest atac împotriva adevărurilor acceptate i s-a părut simplă încăpățînare.
În felul acesta ajunse Martin să-l molipsească și pe profesorul Caldwell cu avîntul lui , îndemnîndu-l să spună ce avea pe suflet. într-un moment de tăcere, Ruth, care se afla aproape de ei, îl auzi pe Martin spunînd:
- Fără îndoială că nu proclamați asemenea erezii de la catedra Universității California.
Profesorul Caldwell înălță din umeri.
-Știți cum spun contribuabilii și politicienii cumsecade. Sacramento (2) ne dă slujbele, deci ne închinăm în fața celor din Sacramento, în fața Consiliului Universitar și în fața presei partidului sau în fața presei ambelor partide.
- Da, asta e limpede. Dar cum vă împăcați cu situația? insistă Martin. Vă simțiți probabil ca peștele pe uscat.
- La universitate nu există, îmi face impresia, decît puțini ca mine. Cîteodată mă simt aproape ca un pește pe uscat și sînt convins că locul meu e la Paris, printre scriitori, la Londra pe Grub Street ori în mijlocul boemei triste, unde să beau vin roșu, să mănînc prin birturile din Cartierul latin și să propovăduiesc în gura mare vederi radicale despre lume. Îți spun drept, foarte adesea sînt sigur că am fost anume făcut ca să fiu un radical. Dar, arunci, mi se ivesc atîtea probleme asupra cărora nu sînt deloc sigur. Îmi dispare curajul ori de cîte ori sînt pus în față cu puținătatea puterilor mele omenești, care totdeauna mă împiedică să stăpînesc toți factorii unei anumite probleme - probleme de viață, probleme umane, bineînțeles.
(...)

(1) Cunsocut poet francez (1844 - 1896).
(2) Romancier italian (1863 - 1938).
(2) Sacramento este capitala statului California.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 288-290.

Un veteran închis în lagărul Novokramatorsky: „Niciodată nu i-am îmbrăţişat pe ruşi”

Adevărul 8 mai 2014

Școli literare la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.

Tânăr autodidact versus critici literari de renume în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
-Te închini în fața adevărurilor dinainte stabilite, servite de-a gata, îi spuse el într-o zi, cu prilejul unei discuții despre Praps și Vanderwater. Recunosc că atunci când vrei să folosești un citat care să se bucure de înaltă autoritate, cei doi sînt cum nu se poate mai potriviți -cei mai de seamă critici literari din Statele Unite. Orice profesoraș din țara asta îl socotește pe Vanderwater pontiful criticii literare americane. Cu toate acestea eu i-am citit cărțile și mi se pare cea mai desăvîrșită expresie elegată a mediocrității. Da, nu-i altceva decît un puternic somnifer, cum spune și Gelett Burgess (1). Iar Praps nu-i cu nimic mai breaz. „Hemlock Mosses” al lui Praps, de pildă, e frumos scris. Nu există o virgulă care să nu fie la locul ei, iar tonul - o! - tonul e atît de nobil, atît de ales. E criticul cel mai plătit din Statele Unite. Cu toate astea - Dumnezeu să mă ierte! - nu-i critic nici cît negru sub unghie.
Ceea ce contează însă e că ei dau tonul pentru toată lumea, iar tonul ăsta e atît de frumos, atît de moral și atît de senin! Cronicele lor îmi amintesc totdeauna de o duminică englezească, așa-s de cuminți și de manierate. Domnii aceștia sînt purtătorii de cuvînt ai norodului. Ei îi susțin pe belferii voștri de engleză, iat belferii îi susțin pe ei. Și în căpățînile lor nu există nici măcar o singură idee originală. Nu știu decît ce este dinainte acceptat - de fapt ei sînt „adevărul acceptat”. Sînt slabi de minte și adevărurile acceptate se întipăresc în mintea lor așa cum se stanțează numele fabricii pe sticlele de bere. Iar treaba lor e să-i strângă pe toți tinerii care se duc la universitate, să le alunge din minte orice sclipire de originalitate s-ar afla din întîmplare acolo și să le aplice în schimb, ca pe-o pecete, adevărurile luate de-a gata.
-Cu toate acestea, răspunse Ruth, eu cred că atunci cînd îmbrățișez un adevăr acceptat mă găsesc mai aproape de adevărul adevărat decît te afli tu, cînd spumegi de furie iconoclastă, ca un sălbatic din mările Sudului.
-Totuși misionarii, și nu sălbaticii au sfărîmat icoanele, observă Martin rîzînd. și, din nefericire, acum toți misionarii sînt printre sălbatici și n-a mai rămas acasă nici unul care să sfarme  și asemenea venerabile icoane cum sînt domnii Vanderwater și Praps.
-Nu numai ei, ci și pe profesorii de la universitate.
Martin clătină din cap cu tărie.
-Nu, zise el repede, profesorii de la discipinele științifice trebuie să rămână. Ăștia sînt într-adevăr oameni deosebiți. Dar ar fi o faptă foarte bună dacă s-ar găsi cineva să le sucească gîtul la vreo nouă din fiecare zece profesori de engleză - bieți papagali cu creiere microscopice!
Cuvintele acestea erau cam severe, dar pentru Ruth ele constituiau o adevărată blasfemie. Nu puteau să nu facă o comparație între profesori solemni, eruduți, îmbrăcați elegant, care vorbeau cu voci melodioase și modulate cu artă, răspîndind în jur o atmosferă de cultură și rafinament - și acest tînăr ciudat, pe care într-un fel îl iubea, pe trupul căruia hainele nu aveau să cadă niciodată cum trebuie, ai căror mușchi voluminoși aminteau de munci istovitoare, care se aprindea în discuție, înlocuind argumentarea calmă cu insultele și augusta stăpînire de sine cu izbucnirile pătimașe. Aceia cel puțin aveau lefuri bune și - da! trebuia să privească adevărul în față - erau oameni subțiri; iar el nu se arăta în stare să cîștige un gologan și nici nu aducea cu ei.
Nu cîntărea cuvintele lui Martin și nu-i cerceta argumentele ca atare. La concluzia că argumentele lui erau neîntemeiate ajungea - e-adevărat, în mod inconștient - printr-o comparație a aspectelor exterioare. Opiniile literare ale acelora, ale profesorilor, nu puteau fi decît întemeiate, fiindcă profesorii erau oameni cu vază. Opiniile lui Martin erau greșite pentru că el nu era în stare să-și publice scrierile. Pentru a folosi propria lui expresie, aceia „o scoteau la capăt”, pe cîtă vreme el nu. Și, de alminteri, nici nu părea cu putință ca el să aibă dreptate - el care cu atît de puțin timp în urmă stătea chiar în salonul acesta, fîstîcit și roșu ca un rac, dînd din cap cînd era prezentat, uitîndu-se înspăimîntat la obiectele gingașe din jur, de teamă să nu le fărîme cu umerii lui în veșnică legănare, întrebînd de cîtă vreme murise Swinburne* și anunțînd cu mare fală că citise „Excelsior” și „Psalmul vieții”.
Fără să vrea, Ruth însăși divedi temeinicia afirmației lui Martin cu privire la prosternarea ei în fașa adevărurilor acceptate. Martin îi urmărea înlănțuirea gîndurilor, dar refuza să meargă mai departe. N-o iubea pentru părerile ei despre Praps, Vanderwater și profesorii de engleză, ba chiar începea să-și dea seama și să fie din ce în ce mai convins că are anumite facultăți intelectuale și că poate pătrunde în unele domenii ale cunoașterii pe care ea n-avea să le înțeleagă niciodată, a căror existență nici nu o bănuia.

(1) Umorist american (1866-1951).
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 249-251.

NOTA M.T.
* Algernon Charles Swinburne (1837 -1909) = Poet englez ( http://www.poetryfoundation.org/bio/algernon-charles-swinburne)

20 de schelete de turci, scoase la lumina in centrul Timisoarei! Printre ele, si ramasite de copii. FOTO!

Opinia Timișoarei 7 mai 2014

Balzac despre femeie

Orice bărbat care vrea să-i facă pe plac iubitei seamănă cu un urangutan care cântă la vioară.

Honore de Balzac (1799-1850) = Romancier și jurnalist francez, reprezentant al curentului realist.

R. Frost despre femeie

Un tată este un bancher personal de care a făcut rost mama când era tânără.

Robert Frost (1874-1963) = Poet realist american.

„Păcat boieresc” (SADOVEANU 1906)

M. SADOVEANU, Cîntecul amintirii,  Minerva/BPT  1357, București, 1990, p. 11-45

„Veniseră ai noștri la putere și tata sta la București, om politic, năpădit de grele afaceri.”

„-Ce obișnuiești?

- Țuică, o țuică mi-e destul, (...).”

„-Am auzit că la Sărățeni o duc mai bine rumânii...” 

„-Nu ! La noi nu mai e chip să trăiască rumânul! Pe mine m-a sărăcit boierul ăl de-a murit și ăsta care a venit m-a afundat și mai rău în necaz...”

„-Boierule!... ciocoiule! Și tu mă ai făcut ca ăl de  a murit! El mi-a rușinat femeia, (...). Spune, cîne, de ce mi-ai rușinat copila? De ce ai ucis-o? De ce m-a otrăvit?”

„Cozma Răcoare” (SADOVEANU 1904)

M. SADOVEANU, Cîntecul amintirii,  Minerva/BPT  1357, București, 1990, p. 1-10

„Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit. Strașnic român!”

„Turcii și grecii cutreierau moșiile în toate părțile, se căinau bieții oameni pe toate cărările – rele vremuri!”

„Toți fugeau dinaintea zaverei, el, ferească Dumnezeu! L-au prins și l-au pus în lanțuri... Ș-apoi: numai s-a scuturat, a atins fiarele cu mîna, a șuierat calul și pe ici ți-e drumul! Cine nu știa că Răcoare are iarba fierului! Așa-i era lui scris: numai glonte de argint să-l omoare... Unde mai vezi așa oameni acum? S-au trecut vremurile acelea!”

 „A auzit de Feciorul Româncei? Iaca și acela era un pui de lele! Acela prăda dincolo, la munteni; Cozma prăda dincoace. Și într-o noapte se întîlneau la Milcov, schimbau prăzile și se întorceau până la ziuă la sălașurle lor.”

„Avea Vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca pe ochii din cap: îi așteptau vremea. Într-o noapte – pe la Sînziene  -intră Cozma la grajduri, spintecă iapa și fură mînzul. Știi că mînzul e îmbrăcat înt-o cămașă. Răcoare a rupt cămașa, dar a rupt-o așa că a spintecat în două nările mînzului. Și uite așa, mînzul rupt la nări a crescut în întuneric, hrănit cu miez de nucă. Și cînd l-a încălecar Cozma, apoi cal a fost: răsufla în voie, nu mai ostenea cît e cucul! Iaca, de aceea nu-l întrecea pe Cozma nici vîntul!

Într-un rînd (și eu eram volintir pe vremea aceea) Cozma s-a trezit între zidurile Probotei, cu volintirii înlăuntru și cu turcii pe dinafară. Turcii băteau cu tunrile în ziduri. Volintirii se sfătuiesc să închine mănăstirea. Cozma tace. A doua zi, Cozma nicăieri. Dar de la ziduri și pînă la pădurea Probotei un șir de leșuri. Acela era drumul lui Răcoare!

(...) El de nevoie n-a știut, de frică nici atîta, dar nici de dragoste... Cumplit român!”

„O umbră” (SADOVEANU 1907)

„-(...) Ohm! apoi aista-i rachiu boieresc... Noi, știi, nu prea bem așa rachiu; noi, de, cel mai tare; când torni un păhărel se cheamă că scârție gâtul!”

„-(...) Parcă numai pe mine m-a asuprit acu la vreme de iarnă?... Un sat de oameni nevoieși l-a rugat. El nu, că el are o pușcă, dă 5 focuri și ne omoară pe toți. Aista-i preceptu, moș Gheorghe...Feciorul lui Gavril Mânzatu; tatu-său era de-ai noștri, om de omenie; iaca, fecioru-său umblă în haine nemțești și vrea să ne puște!”

Absolut toate glumele despre războiul cu Rusia

• Singurul mod să cucerim Rusia ar fi să mai scoată O-Zone un hit.
• Cu cine se învecinează România? Cu cine vrea Rusia.
• România ar declara război Rusiei pentru că nişte radiaţii atomice ar fi singura şansă pentru ca milioanele de pensionari şi copii să se încălzească la iarnă.
• Prizonierii de război ruşi vor fi deportaţi fără milă în Simeria.
• Prima măsură pe care o va lua Traian Băsescu înaintea războiului va fi să-l facă pe Gabriel Oprea din ministru al Apărării în ministru al Atacului.
• Aşa cum despre George W. Bush se spune că a atacat ţările arabe pentru rezervele lor de petrol, despre Traian Băsescu se va spune că a atacat Rusia pentru rezervele ei de gheaţă.
• În războiul cu Rusia, vameşii români vor continua deviza strămoşească de la Mărăşeşti: ''Pe aici nu se trece fără 500 de euro de căciulă''.
• Traian Băsescu a anunţat că nu-i putem ataca pe ruşi pînă cînd nu ne scot vizele.
• După cucerirea Rusiei, România va demara şi acolo programul rubla. La fiecar două ruble predate de către ruşi, noi le vom spune în schimb cît mai e ceasul.
• Pentru că ruşii au ceva experienţă cu războiul rece, e indicat ca România să atace vara.
• Pentru a mări şansele ca armamentul din dotare să fie în posesia armatei române şi după trecerea graniţei,ar trebui închise toate centrele de colectare a fierului vechi de pe traseu.
• După ce-i vom cuceri, ruşii ne vor da, în sfîrşit, ceasurile înapoi. Cu cîteva ore.
• Şansele de a-i surprinde pe ruşi cu manevrele flotei noastre navale sînt practic nule. Cotele apelor Dunării se transmit, din păcate, şi în limba rusă.
• Singura parte pozitivă a unui conflict cu Rusia ar fi că vom afla, în sfîrşit, cu cine ţine Ion Iliescu.
• Nu e o idee bună să intrăm singuri în război cu Rusia, pentru că nu mai avem apoi împotriva cui întoarce armele.

SURSA:
***, Absolut toate glumele despre războiul cu Rusia, ''Kamikaze'', Bucureşti, 1 mai 2014