Criza politică portugheză după desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care,  latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.

NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Reacția Portugaliei la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Primul ministru le-a vorbit portughezilor, și a spus, Portughezi, în ultimele zile cu intensificare subită în ultimele douăzeci și patru de ore, țara noastră a ajuns să fie ținta unor presiuni pe care fără exagerare le-aș putea clasifica drept inadmisibile, provenind din aproape toate țările europene, unde, după cum se știe, s-au observat serioase alterări ale ordinei publice, ce s-au văzut brusc agravate, fără vreo răspundere de-a noastră de ieșirea în stradă a unor mari mase de manifestanți care, într-o manieră entuziastă, au dorit să-și exprime solidaritatea cu țările și popoarele peninsulei, ceea ce a dus la evidențierea unei grave contradicții în care se zbat guvernele Europei, de care noi nu mai aparținem, în fața profundelor mișcări sociale și culturale ale acestor țări care văd în aventura istorică în care ne găsim aruncați făgăduința unui viitor mai fericit și, pentru a spune totul în cîteva cuvinte, speranța unei reîntineriri a omenirii. Or, aceste guverne, în loc să ne sprijine, ca dovadă a unei omenii elementare și a unei conștiințe culturale efectiv europene, au hotărît să ne facățapi ispășitori ai greutăților lor interne, somîndu-ne în mod absurd să oprim deriva peninsulei, cu toate că, cu mai mult bun simț și respect pentru fapte, ar fi trebuit s-o numească navigare. Această atitudine este cu atît mai lamentabilă cu cît se știe că a fiecare oră care trece ne îndepărtăm cu vreo șapte sute cincizeci de metri de ceea ce sînt acum coastele occidentale ale Europei, ceea ce face ca guvernele europene, care niciodată nu s-au arătat dornice ca să ne aibă alături, să vină acum să ne someze să facem ceea ce de fapt nu vor, ba, mai mult, știu că nu este posibil. Sălaș incontestabil de istorie și cultură, Europa, în aceste zile tulburi, arată, la urma urmelor, că este lipsită de bun simț. Nouă, care ne revine seninătatea celor puternici și drepți, ne revine sarcina, ca guvern legitim și constituțional ce sîntem, să respingem energic presiunile și amestecurile de orice fel și de orice proveniență, proclamînd în fața lumii că nu ne vom lăsa călăuziți decît de interesul național și, în mod surprinzător al popoarelor și țărilor peninsulei, afirmație pe care o fac aici solemn  și cu siguranță deplină, odată ce guvernele Portugaliei și Spaniei au trecut de comun acord, și tot astfel vor continua, la examinarea și dezbatarea măsurilor necesare pentru un deznodămînt fericit al evenimentelor care s-au declanșat de la istorica ruptură a Pirineilor*. Un cuvînt de recunoștință îl datorăm spiritului umanitar și realismului politic al Statelor Unite ale Americii, grație cărora s-au menținut la nivele rezonabile aprovizionarea cu carburanți și de asemenea cu produse alimentare pe care pînă acum, în cadrul relațiilor comunitare, le importăm din Europa. În condiții normale astfel de chestiuni ar fi, evident, tratate prin canale diplomatice competente, însă într-o situație de atare gravitate, guvernul pe care îl prezidez a înțeles că trebuie să aducă faptele la cunoștința imediată a întregului popor, exprimîndu-și astfel încrederea în demnitatea portughezilor, care vor ști, ca și în alte momente istorice, să strîngă rîndurile în jurul repreznetanților săi legitimi și al simbolulu sacru al patriei, oferind lumii imaginea unui popor strîns unit și deplin hotărît, într-un moment atît de dificil și delicat al istoriei sale, trăiască Portugalia.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 144-145.

NOTE M.T.
* Pirinei = Munții Pirinei delimitează Spania de Franța și Peninsula Iberică de restul continentului Europa.
 ** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Reacţia SUA la desprinderea geologică iamginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârşitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...) Radioul, cu baterii proaspete, a dat ştire despre evenimentele catastrofale din Europa* şi a citat surse bine informate după care s-ar face presiuni internaţionale asupra guvernelor portughez şi spaniol pentru a pune capăt situaţiei, ca şi cum în mîinile lor ar sta puterea de a realiza un asemenea deziderat, ca şi cum a fi guvern într-o peninsulă în derivă ar fi acelaşi lucru cu a-l conduce pe Doi Cai. Protestele au fost refuzate demn, cu orgoliu masculin din partea spaniolilor şi feminină morgă din partea portughezilor, fără discreditare sau înfumurare de sex, anunţîndu-se că premierii vor lua cuvîntul chiar în acea noapte, fiecare în ţara sa, desigur, dar de comun acord. Ceea ce a provocat o anume perplexitate este prudenţa Casei Albe, în general atît de pregătită să intervină în afacerile lumii, oriunde ar duce ele avantaje, existînd totuşi unii care să susţină că americanii nu sînt dispuşi să se angajeze în problemă înainte de a vedea unde, oare, literalmente, se va opri totul. Între timp, totuşi, din Statele Unite ale Americii  a venit aprovizionarea cu carburanţi, cu o anumită neregularitate, e adevărat, dar trebuie să le fim recunoscători pentru că în locuri îndepărtate este încă posibil să se găsească benzină, o pompă da, una ba. De n-ar fi americanii, drumeţii aceştia ar trebui să umble pe jos, dacă tot nu s-ar lăsa păgubaşi de mersul după cîine.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecţia Romanul secolului XX, Bucureşti, 1990, p. 142-143.

NOTE M.T.
* Apariţia inscripţiei virale Şi noi sîntem iberici pe clădiri din toate ţările europene a dus izbucnirea unor manifestaţii violente ale tinerilor reprimate de poliţie.
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel ]n 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670).
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Reacții europene proiberice la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Totuși, dacă există astfel de europeni, mai există și altfel de europeni. Rasa neliniștiților, drojdie a necuratului, nu se stinge ușor, oricît și-ar da osteneala augurii s-o prevestească. Ea e cea care urmărește cu privirea trenul care trece și se întristează de dorul călătoriei pe care nu o va face, ea e cea care nu poate vedea în văzduh fără a simți un dor de zbor alcionic, ea e cea care, atunci când dispare un vas în zare, își smulge din suflet un suspin tremurat, doar el știa ce înseamnă să fii atît de departe. Așadar, una din aceste personaje nonconformiste și fără liniște a îndrăznit să scrie pentru prima dată cuvintele scandaloase, semn al unei evidente perversiuni, Nous aussi, nous sommes iberiques, a scris-o pe un colț de perete, cu teamă, ca unul care, neputînd încă să-și proclame dorința, nu mai suportă s-o ascundă. Fiindcă, după cum se poate citi, în limba franceză, s-ar putea considera că a fost în Franța, e cazul să spunem, Gîndeți fiecare ce vreți, ar fi putut fi la fel de bine să fie în Belgia sau în Luxemburg. Această declarație inaugurală s-a răspîndit cu iuțeală, a apărut pe fațadele marilor clădiri, pe frontoane, pe asfaltul străzilor, în vagoanele de metrou, pe poduri și viaducte, europenii fideli și conservatori protestau, Anarhiștii ăștia sînt nebuni, mereu e așa, se dă toată vina pe seama anarhiștilor.
Dar fraza a depășit hotarele, și după ce le-a depășit s-a constatat că apăruse și în alte țări, în germană Auch wir sind Iberisch, în engleză we are iberians too, în italiană Anche noi siamo iberici, și deodată a fost ca un praf de pușcă, ardea pretutindeni cu litere roșii, negre, verzi, galbene, violete, un foc ce părea de nestins, în olandeză și în flamandă Wij zijn ook Iberiers, în suedeză Vi ocksa ar iberiska, în finlandeză Me myoskin olemme iberialaisia, în norvegiană Vi ogsa er iberer, în daneză Ogsaa vi er iberiske, în grecește Eimaste iberoi ki emeis, în frigiană Ek Wv Binne Ibeariers, și mai departe, deși cu o timiditate evidentă, în poloneză My tez jestesmy iberyjczykami, în bulgară Nie sachto sme iberiytzi, în maghiară Mi is iberek vagyunk, în rusă Mi toje iberitsi, în română Și noi sîntem iberici, în slovacă Ai my sme ibercamia. Însă culmea, acmeea, cuvînt rar pe care nu-l vom folosi, a fost cînd pe zidurile Vaticanului, pe venerabilii pereți și coloanele bazilicii, pe soclul statuii Pieta a lui Michelangelo, pe cupolă, în enorme litere azurii pe caldarîmul Pieții Sfîntul Petru, exact aceeași frază a apărut în latină, nos quoque iberi summus, ca o sentință divină la pluralul majestății, un mane teckel fares (1), al noilor ere, iar papa, de la fereastra apartamentelor sale, înspăimîntat de-a binelea, făcea în spațiu semnul crucii, zadarnic, căci această cerneală e din cele tari, zece congregații la un loc n-ar dovedi-o, înarmate cu perii de sîrmă, leșie, piatră ponce și răzuitori, în plus cu ajutorul diluanților, vor avea aici de lucru pînă la următorul sinod.
Peste noapte, Europa s-a văzut acoperită cu asemenea inscripții. Ceea ce la început nu fusese pesemne decît o simplă și neputincioasă descărcare a unui visător, s-a răspîndit pînă a devenit strigăt, protest, manifestație pe stradă. Fenomenul a început prin a fi subestimat, exprimările sale au fost ținta batjocurilor. Dar nu după multă vreme autoritățile au început să se îngrijoreze în fața unui proces care de data aceasta nu putea fi atribuit unei manevre din exterior, fiind el însuși cîmp al acțiunilor subversive, și această împrejurare a scutit, cel puțin, truda de a cerceta ce exterior ar fi acela, identificat nominal. Devenise o modă să iasă contestatarii pe stradă cu inscripții pe rever, sau, și mai libertin, lipite pe piept și pe spate, pe picioare, pe toate părțile corpului și în toate acele limbi, pînă și în dialectele regionale, în diverse idiomuri, pînă la urmă și în esperanto, dar pe asta era greu s-o pricepi. O acțiune de contraofensivă decisă de guvernele europene s-a soldat cu organizarea unor dezbateri și mese rotunde la televiziune, cu participarea principală a celor care fugiseră din peninsulă cînd s-a produs ruptura și a devenit ireversibilă, nu cei car efuseseră acolo ca turiști și care, sărmanii, nu-și reveniseră încă din spaimă, ci acei provenind chiar de acolo, cei  care, în pofida strînselor legături de tradiție și cultură, de proprietate și putere, întorseseră spatele bramburelii geologice și aleseseră stabilitatea fizică a continentului. Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă caritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitate europeană, și au încheiat intervenția în dezbaterecu o frază definitivă, privind direct în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace, decît poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și expune rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles. Înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atît la școală, cît și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămîne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte rațiunea directă, care care s-ar isprăvi prin efortul împăciuitor al inteligenței, spre deoasebire de ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămîne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tînguiau, Da` nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncat claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămîneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspîndeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, pînă în cea în care sîntem, cînd din Figuera da Foz au plecat, în urma unu cîine, trei bărbați și femeia unuia din ei, căci asta era fără să fi fost încă, sau care nefiind încă asta era, cine are vreo știință despre acordurile și întîlnirile inimilor va înțelege ambiguitatea. În timp ce ei călătoresc înspre nord, Joaquim Sassa a și spus, Dacă trecem prin Porto ne oprim pe la mine, milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră pe stradă, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cu cuțite, cu răngi, cu foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată care-i făcea pe comercianți să geamă, Da` nu-i vina noastră.
După ce s-au înseninat spiritele, cîteva zile și săptămîni mai tîrziu, vor veni psihologii și sociologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu vroiau să fie de fapt iberici, ceea ce făceau, profitînd de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frîu liber visului de neînfrînat care, durînd atît cît durează viața, are în general în tinerețe întîia sa răbufnire, sentimentală sau violentă, neputînd fi într-un anume fel e în celălalt fel. Între timp s-au dat bătălii de câmp, sau pe stradă și în piață, ca să fim mai exacți, au fost răniți cu duiumul, vreo trei-patru morți, cu toate că autoritățileau încercat să camufleze tristele cazuri în confuzia și contradicția știrilor, niciodată n-au ajuns să afle cu siguranță mamele din august cîți fii le-au dispărut, datorită simplului motiv că n-au știut să se organizeze, întotdeauna sînt cîteva care rămîn pe dinafară, erau ocupate să-și jelească nenorocirea, sau să aibă grijă de fiul care le rămăsese, sau dedesubtul soțului să mai facă un fiu, de asta pierd mamele întotdeauna. Gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane de cauciuc, scuturi și viziere, țevi de conducte, sulițe ad-hoc din gardurile parcurilor, iată cîteva din armele folosite de o parte și de alta, anumite noutăți cu efecte mai dureros persuasive au început să fie testate au început să fie testate de diverși polițiști, războaiele sînt ca nenorocirile, nu vin niciodată singure, primul experimentează, al doilea perfecționează, al treilea e pentru că merită, fiind fiecare pe rînd, în funcție de unde începe numărătoarea, al treilea, al doilea, primul. (...)

(1) Numărat, cîntătirit, împărțit (ebr.) - cuvinte sibilice scrise  cu litere de foc de o mînă nevăzută pe zidurile Babilonului, în timpul domniei lui Baltasar, prevestindu-i că zilele sînt numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță, și că regatul îi va fi împărțit.
>

SURSA
Jose Saramago*, Pluta de piatră**, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 188-

NOTE M.T.
* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Procesul comunismului

„Scrisorile” lui Ion C. (Oni) Brătianu (IV) - actualitatea mesajului - 

Instituţia cenzurii comuniste în România 

``Jurnalul literar``, Bucuresti, ianuarie-martie 2012, an XXIII, nr. 1-6, p. 1, 4.

Consecințe asupra Veneției ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)

Joaquim Sassa a mai întrebat, și Veneției, ce-o să i se întîmple, Să știi că cel mai ușor dintre lucrurile grele din lume ar fi salvarea Veneției, ar fi de-ajuns să se închidă laguna, să lege insulele unele de altele în așa fel încît să nu poată marea să intre în voie, dacă nu sînt italienii în stare să ducă treaba la bun sfîrșit, să-i cheme pe olandezi, sînt oameni în stare să sece Veneția cît ai clipi din ochi. Ar trebui să-i ajutăm, avem răspunderi, Noi nu mai sîntem europeni, asta nu e pe de-a întregul adevărat (...)

(...) Desigur că nu se pot ignora pagubeleși tulburările care curg de-a lungul Mediteranei, cu mareele, orașele riverane distruse la țărm, hotelurile care avea trepte înspre plajă și acum nu mai au nici plajă și nici trepte, și Veneția, Veneția e ca un smîrc, e un sat palafit amenințat, s-a dus frumosul turism, copiii mei, dar dacă ar lucra olandezii repede, în cîteva luni, orașul Dogilor*, Aveiro al Italiei (2), și-ar putea redeschide porțile publicului nerăbdător, mult ameliorat, fără vreun pericol de scufundare catastrofică, fiindcă sistemele de echilibru hidraulic comunicant, digurile, ecluzele, valvulele de umplere și descărcare, vor asigura un nivel constant al apelor, acum le revine italienilor sarcina întăririi structurilor inferioare ale orașului pentru ca acesta să nu se afunde trist în noroi, lucrul cel mai dificil, dați-mi voie să v-o spun, a fost făcut, să le mulșumim descendenților acelui flăcău eroic care, doar cu vîrful fraged al degetului arătător, a evitat ca orașul Harlem ** să dispară de pe hartă prin inundație și potop.

Salvîndu-se Veneția, se va găsi o soluție și pentru restul Mediteranei. De cîte ori n-a trecut pe aici ciuma și războiul, cutremure și incendii, și de fiecare dată acest ținut sinuos a renăscut din pulbere și cenușă, făcînd din suferința amară duclceața vieții, din tentația barbară civilizație, teren de golf și piscină, iaht pe apă și decapotabilă pe chei, omul e cea mai adaptabilă creatură, mai ales merge înspre mai bine.

(...)

(2) Răsturnare ironică de sens, orașul Aveiro, situat la nord de Lisabona, fiind supranumit ``Veneția Portugaliei``.

> 

SURSA

Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 67, 137-138.

NOTE M.T.
* Doge (de la latinescul dux) = Conduc[torul Republicii Vene'iene, ]ntre 697 ;i 1797 (http://www.worldstatesmen.org/Italy_states2.htm)
** Haarlem = Ora; ]n Olanda (http://www.haarlemmarketing.co.uk/about-haarlem/history/)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez ateu premiat cu Nobel ]n 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatr[ (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Reacții europene antiiberice la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secoului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Aceasta a fost ziua însemnată cînd de-acum îndepărtata Europă, după ultimele măsurători cunoscute ajunsese cam la o distanță de vreo două sute de kilometri, s-a văzut zdruncinată din temelii pînă la acoperiș, de o convulsie de natură psihologică și socială care în mod în mod dramatic i-a pus în primejdie de moarte identitatea, negată, în acea clipă decisivă, în fundamentele sale particulare și intrinseci, naționalitățile, atît de laborios formate de-a lungul atîtor și atîtor secole. Europenii, de la cei mai mari conducători pînă la cetățenii de rînd, se obișnuiseră repede, bănuim cu un sentiment neexprimat de ușurare, fără ținuturile din extremul occident, iar dacă noile hărți, puse numaidecît în circulație pentru actualizarea culturală a vulgului, mai provocau încă vederii un anume disconfort, o fi numai din motive de ordin estetic, acea indefinibilă impresie de indispoziție pe care cu siguranță a provocat-o în timp, și chiar și azi ne-o provoacă nouă, lipsa brațelor lui Venus din Milo, că ăsta-i numele cel mai sigur al insulei unde-a fost găsită. Așadar Milo nu e numele sculptorului (1), Nici pomeneală, Milo e insula unde sărăcuța de ea a fost descoperită, a înviat din adîncuri precum Lazăr, dar nu s-a înfăptuit încă nici o minune care să facă să-i mai crească o dată brațele.
Cu trecerea secolelor, dacă ele vor mai trece, Europa nici nu-și va mai aminti de vremea cînd era mare și intra direct în ocean, așa cum noi, astăzi, nu mai reușim să ne-o imaginăm pe Venus cu brațe.
(...) Deși nu este măgulitor să o mărturisim, pentru anumiți europeni simplul fapt că s-au văzut scăpați de popoarele occidentale incomprehensibile, aflate acum în derivă fără catarg pe cuprinsul oceanului, de unde n-ar fi trebuit să vină niciodată, a fost el însuși, o binefacere, făgăduința unor zile și mai confortabile, cum esacul și peticul, am început să știm în sfîrșit ce este Europa, dacă n-or mai rămîne în ea, încă, parcele nelegetime care, mai devreme sau mai tîrziumai devreme sau mai tîrziu, într-unfel sau altul se vor dezlega și ele. Să punem rămășag că în viitorul nostru final vom fi reduși la o singură țară,, chintesență a spiritului european, sublimat perfect simplu, Europa, adică, Elveția.
(...)

(1) Joc de cuvinte în limba portugheză, Venus de Milo putînd însemna atît „Venus din Milo” cît și „Venus a lui Milo”.
>

SURSA
Jose Saramago*, Pluta de piatră**, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 136-137.

NOTE M.T.
* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
(http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Consecințe sociale ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...) În această învălmășeală nemaivăzută, au fost soți care s-au pierdut de neveste, fii care s-au pierdut de părinți, dar rezultatul unor răzlețiri atît de dramatice, fapt pe care nimeni n-ar ști să le inventeze, ceea ce doar prin sine, demonstrează irezistibila veridicitate a relatării, rezultatul, spuneam, a fost că o astfel de familie, scindată, dar însuflețită de un dinamism egal în toate părțile sale, a ocupat locuri în hoteluri diferite, străduindu-se cu sîrg să-i strîngă sub un același acoperiș pe cei care, după cum spuneau, la urma urmelor, îl rîvneau, în general se instalau cu toții pînă la urmă în hotelul care avea mai multe stele pe firmă. Comisarii de poliție, coloneii de armată și de gardă cereau întăriri, mașini blindate și instrucșiuni de la Lisabona, guvernul, fără să știe unde să vină mai întîi în ajutor, comanda și contramanda, amenința și se ruga, se spunea că fuseseră deja demiși trei miniștri. (...)

Mult mai mult și mult mai bine decît bunele lecții, întotdeauna au prosperat și s-au proliferat pildele rele, și nu se știe pe ce căi accelerateobișnuiesc să se transmită, că în cîteva ore mișcarea populară de ocupație a sărit granița, a invadat treptat toată Spania, închipuiți-vă ce-o mai fi fost prin Marbella și Torremolinos, unde hotelurile sînt ca orașele și trei alcătuiesc o megalopolis. Europa, aflînd veștile alarmante, a început cu țipetele, Anarhie, Haos Social, Atentat la Proprietatea Privată, iar un ziar franțuzesc, din cele care formează opinia publică, și-a intitilat articolul sibilin pe toată lățimea primei pagini, Năravul din Fire N-are Lecuire. Această sentință, deși atît de puțin originală, a picat la țanc, europenii, cînd vorbeau de fosta peninsula iberică, dădeau din umeri și își spuneau, Ce să-i faci, așa-s ei, năravul din fire n-are lecuire, unica excepție la corul osînditor a venit de la acel mic ziar napolitan și machiavelic care a anunțat, S-a rezolvat problema locuințelor în Portugalia și Spania.
În timpul zilelor pe care și le-au mai petrecut cei trei prieteni în Albufeira, poliția de intervenție, sprijinită de grupul de operațiuni speciale, a încercat să realizeze o evacuare vialentă a unui din hoteluri, dar reacția unită și concordantă a noiolor oaspeți și a proprietarilor, unii deciși să reziste pînă la ultima cameră, ceillați temători de harababura lăsată în mod obișnuit de salvatori, i-a făcut să suspende operațiunile, amînate pentru altă ocazie, cînd vremea și făgăduielile vor fi adormit vigilența. Cînd Pedro Orce, Joaquim Sassa și Jose Anaico și -au reluat drumul spre Lisabona deja existau în clădirile ocupate comisii de locatari alese în mod democratic, constituind ramuri specializate, mai precis, de igienă și întreținere, de gospodărie, de spălătorie, de petreceri și agrement, de animație culturală, de educație și formare civică, de gimnastică și sport, în fine, tot ceea ce este indispensabil armoniei și bunei funcționări a oricărei comunități. Pe arborii proprii și improvizați fluturau banderole și flamuri de toate culorile, totul servea acestui scop, steaguri ale unor țări străine, ale cluburilor sportive, ale diverselor asociații, sub egida simbolului patriei, arborat pe cel mai înalt catarg, se vedeau chiar și cuverturi spînzurînd la ferestre, într-o sănătoasă emulație decorativă.
Totuși, conjuncție de coordonare adversativă care întotdeauna anunță opoziția, restriciția sau diferența, și care, aplicată la caz, vine să ne amintească faptul că tocmai bunele lucruri pentru unii își au totuși-urile lor pentru alții, ocuparea hotelurilor în această manieră sălbatică a fost picătura de apă care a făcut să transbordeze neliniștea în care trăiau încă din primul ceas cei înstăriți și puternici. Mulți, de teamă să nu se afunde peninsula cu vieți și moșii, plecaseră oadată cu acea debandadă a turiștilor, ceea ce, desigur, nu înseamnă că ei au fost, respectivii, străini în propria lor țară, cu toate că există diverse grade de apartenență a fiecăruia la patria care e în mod natural și adminsitrativ a sa, după cum ne-a demonstrat cu prisosință istoria.
Acum, sub egida generală a insolențelor sociale, mai mult decît generală, universală, dacă facem abstracție de comportarea contradictorie a micului ziar din Neapole, avea loc o a doua emigrare, în masă, în asemenea măsură, încît devenise legal să te îndoiești că nu fusese pregătită cu meticulozitate încă de cînd, sub ochii tuturor, devenise evident că rănile a ceea ce pe atunci mai era Europa completă nu se puteau cicatriza nicicum, că structura fizică a peninsulei, cine și-ar fi putut închipui, se rupsese acolo unde era mai solidă. Marile conturi bancare au devenit peste noapte minime, mai era o reminiscență simbolică, în Portugalia vreo cinci sute de scuzi* amărîți, în Spania vreo cinci sute de pesetas** amărîte, sau ceva mai mult, rase astfel depunerile la ordin, cu un anume prejudiciu depozitele pe termen, și toate, aurăriile, argintăriile, pietrele prețioase, bijuteriile, operele de artă, titlurile, totul a fost purtat de puternicul suflu care a măturat peste mare, în cele treizeci și două de direcții ale rozei vînturilor, bunurile mobile ale fugarilor, în speranța că va fi restul recuperat într-o bună zi, timp, să fie, și răbdare. Desigur că schimbări atît de mari nu se puteau face în douăzeci și patru de ore, dar o săptămînă a fost suficientă pentru ca să se modifice, de sus în jos și de la stînga la dreapta, în mod radical, fizionomia socială a celor două țări iberice. Un observator care nu ar cunoaște faptele și motivele, care s-ar lăsa amăgit de aparența superficială, ar conchide portughezii și spaniolii sărăciseră brusc, de la un ceas la altul, cînd, la urma urmelor, scurt și surprinzător, tot ce se întîmplase fusese plecarea magnaților, cum dispar ei cum suferă statistica.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago***, Pluta de piatră****, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 90-93.

NOTE M.T.
* Scud = Moneda națională portugheză anterioară introducerii Euro (1999).
** Peseta = Moneda națională spaniolă anterioară introducerii Euro
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. (http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/a-murit-jos%C3%A9-saramago-190749)
**** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Lecţia primită de profesor

Ne aflăm la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Un profesor de literatură italiană îşi examina elevii. Venise rândul unuia foarte slab pregătit. Profesorul „mirosi” că acel elev nu prea are treabă cu literatura, iar după ce-l puse să citească un fragment dintr-o operă literară, îi puse următoarea întrebare:

- „Mătăluţă ştii de câte feluri sunt verbele?”

- „Sunt masculine şi feminine”, răspunse prompt elevul.

La orice răspuns de genul acesta, un profesor ar da elevului nota 2! Şi asta pentru că verbele nu pot fi „masculine” sau „feminine”, ca substantivele. Înmărmurit, profesorul nostru exclamă:

- „N-am ştiut asta până acum! Dar dacă reuşeşti să mă convingi, am să te trec la examen. Prin urmare, dă-mi un exemplu de verb feminin”.

Elevul, fără să stea prea mult pe gânduri, răspunse: 

- „A naşte”, silindu-l astfel pe profesor să-l treacă.

''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 23 decembrie 2013

Bărbat versus femeie în antropologie (SARAMAGO 1986)

<
(...)
La biroul de turism  o funcționară l-a întrebat dacă sînt arheologi sau antropologi portughezi, că erau portughezi se pricepea imediat, dar antropologi și arheologi de ce, Pentru că în Orce, în general, vin doar așa ceva, acum cîțiva ani s-a descoperit, în apropiere, la Venta Micena*, cel mai vechi european care a fost înregistrat, Un european întreg, a întrebat Jose Anaico, Doar un craniu, dar vechi, cu o vîrstă între un milion trei sute de mii și un milion patru sute de mii de ani, Și există vreo certitudine că e vorba de un bărbat, a vrut să știe în mod subtil Joaquim Sassa, la care Maria Dolores a răspuns cu un surîs înțelegător, Cînd se găsesc vestigii umane antice, sînt întotdeauna bărbați, Omul de Cro-Magnon**, Omul din Neanderthal***, Omul din Steinhein****, Omul din Swanscombe*****, Omul din Pekin******, Omul din Heidleberg*******, Omul din Java********, pe vremea aceea nu erau femei, încă nu slujise coasta lui Adam la crearea Evei, pe urmă slujitoare a rămas Eva, Sînteți ironică, nu, sînt antropolog de meserie și feministă de mînie, (...)
>

SURSA
Jose Saramago, Pluta de piatră, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 69

NOTE M.T.
* Venta Micena = Localitate în sud-estul Spaniei, în provincia Granada din comunitatea Andaluzia. (http://www.orce.es/es/index.php?option=com_content&task=view&id=20&Itemid=21)
** Cro-Magnon = Localitate în regiunea Dordogne din sud-vestul Franței (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/143532/Cro-Magnon)
*** Neanderthal = Localitate în valea Neander din Germania (http://www.talkorigins.org/faqs/homs/spelling.html)
**** Steinheim an der Murr = Localitate în landul Baden-Wurtemberg din Germania (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/565039/Steinheim-skull)
*****  Swanscombe = Localitate în comitatul Kent din Anglia (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/576316/Swanscombe-skull)
****** Pekin (Beijing) = Capitala R.P. Chineze (http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/7937351.stm)
******* Heidelberg = Localitate în landul Baden-Wutemberg din Germania (http://www.nhm.ac.uk/nature-online/life/human-origins/early-human-family/homo-heidelbergensis/index.html)
******** Java = Insulă în arhipeleagul Indoneziei (https://www.youtube.com/watch?v=GoCC_i9B764&feature=player_embedded)

UMOR Democraţie adevărată în România

Un român se întâlneşte cu un american:
- Eu câştig în America 5000 de dolari pe lună, din care mă costă 4000 masa şi casa. Ce fac cu restul de 1000 de dolari, nu interesează pe nimeni. Asta e democraţie.
- Eu câştig în România un milion de lei pe lună şi mă costă masa şi casa un milion şi jumătate. De unde iau diferenţa de cinci sute de mii de lei, nu interesează pe nimeni. Asta e democraţie.


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 8 mai 2013

UMOR Profesoara atee şi părinţii idioţi

O tânără profesoară, cu vizibile tendinţe liberale, explica micuţilor ei elevi faptul ca ea este atee şi-i întreba dacă sunt şi ei la fel. Neştiind, de fapt, ce-i ăla un ateu şi dorind să fie la fel ca profesoara lor, micuţii au ridicat mânuţele în aer.  Dar iată şi o excepţie. O fetiţă, pe nume Ana, nu se luă după mulţime şi nu ridică mâna. Profesoara, observând-o, o întrebă de ce n-a ridicat si ea mana. 
 - Pentru că nu sunt atee, răspunde Ana.  
Profesoara o întrebă din nou  
- Dar tu ce eşti? 
 - Sunt creştin-ortodoxă.  
Puţin deranjată profesoara o întrebă pe fetita, de ce este creştin-ortodoxă.  
- Ei bine, am fost crescută să-I cunosc şi să-I iubesc pe Dumnezeu şi pe Domnul Iisus Hristos. Bunicii au fost creştin-ortodocşi, mama este creştin-ortodoxă, la fel şi tata, aşa sunt şi eu.  Profesoara enervată: 
 - Ăsta nu este un motiv, spuse ea în gura mare! Ce-ar fi dacă maică-ta ar fi o idioată şi taică-tău la fel? Ce ai fi tu atunci ? Ai fi la fel ca ei? 
 Fetiţa tăcu puţin şi… zâmbind îi zise: 
 - Atunci… aş fi atee!


''Cuget Liber'', Fun, 27 aprilie 2013

UMOR Sondaj de opinie eşuat

Recent s-a efectuat un sondaj pe plan mondial. Întrebarea a fost: „Vă rugăm să ne spuneţi opinia dumneavoastră în legătură cu lipsa de alimente din restul lumii.”
Sondajul a fost un eşec total:
- în Africa nu ştiau ce înseamnă „alimente”;
- în Europa de Vest nu ştiau ce înseamnă „lipsă”;
- în Europa de Est nu ştiau ce înseamnă „opinie”;
- în America de Sud nu ştiau ce înseamnă „vă rugăm”;
- în SUA nu ştiau ce înseamnă „restul lumii”.

''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 12 iunie 2013

Consecințe culturale ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Poate că Jose Anaico, care a fost cu sentința, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înțeles decît că par să nu aibă nici unul, susțin nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televiziunea la același buletin de știri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănuntul și depoziții ale istoricilor, criticilor și poeților, s-a întîmplat că a debarcat pe furiș, în Franța, pe o plajă de lîngă Collioure, un comando civil și literar de spanioli care, în liniștea nopții, fără teamă de țipătul cucuvelei și de ectoplasmă, a atacat cimitirul  unde de mulți ani fusese îngropat Antonio Machado* (1). Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizați de vreun plimbăreț nocturn, și au urmărit hoții de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. Săculețul cu oseminte a fost aruncat în șalupa care aștepta pe plajă cu motorul torcînd ușor, și în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmi trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se ușureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiți de poeticele oase. Intervievat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discrediteze cutezanța, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășițele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneală să se cerceteze cîți ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administrației s-ar mai afla ele acolo, cu toată bunăvoința deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeților.
Ziaristul, om trecut prin multe, și atît de puțin sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puțin, și pentru verosimilitate nu se cere decît o asemănare liniștitioare, gîndiți-vă la catedrala din Valencia unde pe vremuri se întețea credința cu acest relicvar prolix și anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe urmă cină, cămașa pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul ei, blonde, și pipetănul cu care se pieptăna, și de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din Sfinții Inocenți, două din acele monezi, pînă la urmă din argint, cu care s-a lăsat Iuda cumpărat fără vreo vină proprie, și, ca să încheiem lista, un dinte al Sfîntului Cristofor, lung de patru degete și larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor suprinde doar pe cel care nu avea știință despre natura uriașă a acestui sfînt. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a  întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaico i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăcirilor și năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său și orice loc reclamă lucrul care îi aparține, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stajar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau vreo piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă, care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt și se va face una cu pămîntul, Și noi, portughezii, după ce poet trebuie să mergem în Franța, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte știu eu, doar Mario de Sa-Carneiro (1), dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu vroia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administrația unei capitale n-ar comite greșeala unei comune din provincie, care pe deasupra, are și scuza de a fi mediteraneeană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-i scoți dintr-un cimitir și să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morților în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniștite dacă le-am lăsa sub umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII (2), Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu știu să-ți răspund (...)

(1) Antonio Machado, poet spaniol (1875-1939).
(1) Mario de Sa-Carneiro (1890 - 1916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în ultimii ani de viață în Franța, unde s-a sinucis.
(2) Celebru parc în centrul Lisabonei, inaugurat în 1885.
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 65-66.

NOTE M.T.
* Antonio Machado (1875 Sevilla / Spania - 1939 Collioure / Franța) = Poet modern spaniol, inițiator al mișcării literare Generația `98. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939)  a fost susținător al guvernului republican de stînga și s-a refugiat în Franța. (http://www.poemhunter.com/antonio-machado/biography/)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Reacția Marii Britanii la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...) Conform informațiilor recent sosite la redacție a apărut o crăpătură largă între La Linea* și Gibraltar**, motiv pentru care se prevede, luînd în considerare consecința pînă acum ireversibilă a rupturilor, că El Penon***  va rămîne izolat în mijlocul mării, dacă se va întîmpla așa cevasă nu dăm vina pe britanici, vina, firește, e a noastră, e a Spaniei, care n-a știut să recupereze la timp această bucată sacră a patriei, acum e tîrziu, chiar ea ne părăsește. Omul ăsta-i un artist al cuvîntului, a spus Pedro Orce, dar crainicul schimbase deja tonul, își stăpînise emoția, Cabinetul Primului Ministru al Marii Britanii a dat publicității o notă în care guvernul Majestății Sale Britanice își reafirmă ceea ce el numește drepturile sale asupra Gibraltarului, confirmate acum, cităm, de indiscutabilul fapt că The Rock**** se desparte de Spania, drept pentru care se suspendă unilateral și definitiv toate negocierile cu privire la un eventual, deși cam problematic, transfer de suveranitate*****, Nici de data asta nu s-a sfîrșit cu imperiul britanic******, a spus Jose Anaico. În declarația făcută în parlament, opoziția Majestății Sale a pretins ca viitoarea parte nordică a noii insule să fie fortificată, astfel încît stînca să devină, pe tot perimetrul său un bastion inexpugnabil, izolat semeț în mijlocul Atlanticului, lărgit de-acum, ca simbol al puterii nemuritoare a Albionului*******, Sînt nebuni, a murmurat Pedro Orce, privind culmile munților Sagra, din fața sa, La rîndul său, guvernul, vizînd diminuarea impactului politic al revendicării, a răspuns că Gibraltarul, în noile condiții geostrategice, va continua să fie un adin bijuterille coroanei Majestății Sale Britanice, formulă care, precum Magna Carta********, are magna însușire de a satisface pe toată lumea, această încheiere ironică și-a asumat-o crainicul, care și-a luat rămas bun, (...)
>

SURSA
Jose Saramago*********, Pluta de piatră**********, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 44-45

NOTE M.T.
* La Linea de la Concepcion = Oraș în sudul extrem al Spaniei și al Peninsulei Iberice, la granița cu teritoriul britanic al Gibraltarului.
** Gibraltar = Teritoriu britanic de peste mări (1704), în sudul extrem al Peninsulei Iberice (6,8 kmp), care delimitează la nord strâmtoarea Gibraltar dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-gibraltar-stanca-hercules-1_5273ccd9c7b855ff56a6a63c/index.html#)
*** El Penon = Stânca (spaniolă). Porecla spaniolă a teritoriului Gibraltar, cu o înălțime de 426 m.
**** The Rock = Stânca (engleză). Poreclă engleză a teritoriului Gibraltar.
***** Negocierile spaniolo-britanice au au avut ca prim rezultat Declarația de la Lisabona din 1980. (http://www.evz.ro/interviu-cu-ambasadorul-spaniol-gibraltarul-este-una-din-prioritatile-spaniei-1064276.html)
****** Bazele imperiului britanic au fost puse în timpul domniei reginei Elisabeta II (1558-1603), ajungând ca înaintea celui de-al doilea război mondial (1939) să ocupe peste 20% din suprafața globului și să includă peste 400 milioane de locuitori (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-declinului-prabusirii-imperiului-britanic)
******* Albion = Numele antic al insulei Marii Britanii, format prin grecizarea numelui celtic autohton.
******** Magna Charta Libertatum = Document în latină impus în 1215 regelui englez Ioan fără de Țară de către marea nobilime, prin care suveranul recunoștea drepturile acestora („libertăți”). Actul medieval inițiator al procesului istoric de formare a sistemului politic democratic în Anglia și lumea occidentală.
********* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
********** Pluta de piatră (*********)

UMOR Ce sunt părinţii voştri?

La şcoală, în prima zi, profesoara întreabă despre meseriile părinţilor.
Gigel:
- Tata e muncitor!
- Atunci stai în prima bancă, Gigel! Aşa spune şi partidul: muncitori, ţărani, intelectuali.
Ionel:
- Tata e măcelar!
- Gigel, treci tu în banca a doua, iar tu, Ionel, în prima bancă!
Faza se repetă cu diverşi copii, cu părinţi cu meserii dintre cele mai interesante. Se ajunge şi la Bulă.
- Tata e la Securitate !
- Atunci, Bulă, tu o să stai în prima bancă! Dar, Bulă, ce face tatăl tău acolo?
- Nu ştiu, aseară l-au luat!


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 15 iunie 2013

Reacțiile CEE și NATO la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Dar sînt unii care poartă pe umeri obligaţii mai grele şi de ele nu e admis să fugi, într-atît încît atunci cînd treburile patriei nu merg ca lumea  imediat să ne punem întrebarea, Ei bine, dar ei, ei ce fac oare, ce mai aşteaptă, aceste nerăbdări conţin o doză de mare nedreptate, la urma urmelor, sărmanii, nici ei nu pot scăpa de destin, cel mult se duc la preşedinte să-şi ceară demisia, dar nu într-un asemenea caz, ar fi o mare ticăloşie, istoria ar judeca sever oamenii publici care ar lua astfel de hotătîri, în aceste zile în care, ca să spunem aşa, totul se duce pe apa sîmbetei. Rînd pe rînd, în Portugalia, în Spania, guvernele au dat citire unor comunicate liniştitoare, au garantat formal că situaţia nu autorizează îngrijorări excesive, ciudat limbaj, că totodată sînt asigurate toate mijloacele pentru salvarea persoanelor şi a bunurilor, în sfîrşit, au apărut la televiziune şefii de guvern, iar apoi, pentru calmarea spiritelor neliniştite, au apărut şi regele de colo* şi preşedintele de aici**, Friends, Romans, countrymen, lend me your ears (1), au spus ei, iar portughezii şi spaniolii, reuniţi în forumurile lor, au răspuns la unison, Păi da, sigur, words, words, nimic altceva decît words (2). În fața nemulțumirii opiniei publice, s-au adunat într-un loc secret premierii celor două țări, apoi cu membri ai guvernelor respective, au fost două zile de convorbiri exhaustive, hotărîndu-se, în final, să se constituie o comisie paritară de criză, al cărei obiectiv principal să fie coordonare acțiunilor de apărare civilă a ambelor țări, cu scopul de a facilita potențarea reciprocă a resurselor și mijloacelor tehnice și umane pentru înfruntarea sfidărilor geologice care deja îndepărtase peninsula la zece metri de Europa, Dacă n-ar fi fost prea mare distanța, se șoptea pe coridoare, cazul n-ar fi avut o gravitate nemaipomenită, aș spune chiar că ar fi fost un renghi bun jucat grecilor , un canal mai mare decît cel din Corint, atît de renumit, Și totuși nu vor putea ignora că problemele comunicării noastre cu Europa, atît de complexe din punct de vedere istoric vor deveni explozive, Ei și, construim niște poduri, Pe mine personal mă preocupă posibilitatea ca nu cumva canalul să se lărgească într-atît încît să navigheze prin el  vapoare, mai ales petroliere, ar fi o lovitură dură pentru porturile iberice, iar consecințele atît de importante, mutatis mutandis, desigur, ca și cele care au rezultat din deschiderea Canalului Suez, adică nordul Europei și sudul Europei ar dispune de o comunicare directă, dispensîndu-se, ca să spunem așa. de ruta Capului (3), Și noi am rămîne cu ochii-n soare la vapoare (4), a comentat un portughez, ceilalți au crezut că vapoarele de care vorbea erau cele care ar urma să treacă prin noul canal, or, numai noi, portughezii, știm că sînt cu totul altele aceste pomenite vase, sînt încărcate cu umbre, năzuințe arzătoare, frustrări, iluzii și deziluzii, umplute ochi calele, Om la apă, au strigat, și nimeni nu i-a venit în ajutor.

În timpul reuniunii, după cum se stabilise anterior, Piața Comună*** a dat publicității o declarație solemnă, din termenii căreia reieșea că dislocarea țărilor iberice către apus nu avea să pericliteze acordurile în vigoare, cu atît mai mult cu cît era vorba de o îndepărtare minimă, cîțiva metri acolo, dacă e să comparăm distanța care separă Anglia de continent, ca să nu mai vorbim de Islanda sau Groenlanda, care au atît de puțin din Europa. Această declarație, obiectivă și clară, a rezultat dintr-o dezbatere aprinsă din sînul comisiei****, în care unele țări membre au ajuns să manifeste o anumită detașare, cuvînt întrutotul exact, mergînd pînă acolo încît să insinueze că dacă Peninsula Iberică avea chef de ducă, ducă-se, greșeala a fost că i s-a dat voie să intre*****. Desigur că totul era o glumă, un joke, și în aceste reuniuni internaționale dificile simt oamenii nevoia de destindere, nu s-ar putea lucra, și iar lucra, dar delegații portughezi și spanioli a repudiat cu energie atitudinea provocatoare lipsită de eleganță și neîndoios anticomunitară, citînd, fiecare în  limba sa, cunoscutul proverb iberic, Prietenul la nevoie se cunoaște. De asemenea, s-a cerut Pactului Nord-Atlantic****** o declarație de solidaritate atlantistă, dar răspunsul, deși nu a fost negativ, s-a rezumat la o frază de nepublicat: Wait and see (1), ceea ce de fapt, nu exprima nici un adevăr întreg, considerînd că fie albă, fie neagră, fuseseră puse în alertă bazele de la Beja*******, Rota********, Gibraltar*********, El Ferreol**********, Torrejon de Ardoz***********, Cartagena************, San Jurjo de Valenzuela*************, ca să nu mai vorbim de instalațiile mai mici.

(...)

(1) Prieteni! Cetăţeni! Romani! Vă rog să mă ascultaţi! (engl.), citat din discursul lui Antoniu, actul III, scena 2, din piesa Iulius Cezar de Shakespeare, traducere de Tudor Vianu.
(2) Hamlet, actul II, scena 2.
(3) Capul Bunei Speranțe.
(4) În portugheză autorul folosește expresia ficar a ver navios, care înseamnă: a rămîne cu buza umflată. Aici am folosit o expresie asemănătoare, încercînd să redăm jocul de cuvinte.
(1) Așteptați și vedeți (engl.)
>

SURSA
Jose Saramago**************, Pluta de piatră**************, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecţia Romanul secolului XX, Bucureşti, 1990, p. 40-42.

NOTE M.T.
* Spania.
** Portugalia.
*** Piața Comună = Denumirea neoficială a Comunității Economice Europene, care în 1993 s-a transformat în Uniunea Europeană.
**** Comisia Europeană.
***** Spania și Portugalia au aderat la CEE la 1 ianuarie 1986.
****** Pactul Nord-Atlantic = Denumirea neoficială a NATO, la care Spania a aderat în 1982, Portugalia fiind membru fondator în 1949.
******* Beja = Bază aeriană în sudul Portugaliei.
******** Rota = Bază navală spaniolo-americană în sud-vestul Spaniei, pe țărmul Atlanticului.
********* Gibraltar = Teritoriu britanic la extremitatea sudică a Peninsulei Iberice, care delimitează strâmtoarea Gibraltar dintre Europa și Africa, și unde se află o bază navală britanică.
********** El Ferreol = Bază navală în nord-vestul Spaniei, pe țărmul Atlanticului.
*********** Torrejon de Ardoz = Bază aeriană americană și Centrul pentru Sateliți al UE în centrul Spaniei.
************ Cartagena = Port spaniol la Marea Mediterană.
************* San Jurjo de Valenzuela = Bază aeriană americană în Zaragoza, în NE Spaniei.
************** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*************** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Semne clare că el e bărbatul ideal

1. Poate să gătească fără să folosească cuptorul cu microunde.
2. Se poartă ca un adevărat gentleman cu mama ta.
3. Îndepărtează orice gânganie din preajma ta, înainte ca tu s-o vezi.
4. Ştie care e cântecul vostru.
5. Doar pentru că a aprins câteva lumânări parfumate nu înseamnă că vrea sex.
6. Îşi dă seama când ceva te nemulţumeşte doar uitându-se în ochii tăi.
7. Pentru tine, a renunţat la tricourile „heavy-metal”.
8. Te însoţeşte în vizitele la părinţii tăi. De bunăvoie!
9. Ştie cât porţi la pantofi.
10. Nu flirtează niciodată cu alte femei. Singura pe care încearcă s-o „cucerească” e mama ta. Şi funcţionează!
11. Te lasă pe tine să alegi pro-gramul TV la care să vă uitaţi. Din nou, de bunăvoie!
12. Îţi masează picioarele umflate încă din taxi, după o zi de mers pe tocuri.
13. Termină la timp tot ce are de făcut (inclusiv în dormitor!).
14. Acceptă faptul că ai un „cel mai bun prieten”, chiar dacă acesta nu e gay.
15. Nu te acuză niciodată că suferi de sindrom premenstrual.
16. Îţi face toate poftele, chiar dacă e 11 noaptea.
17. Separă întotdeauna rufele colorate de cele albe.
18. Îţi înregistrează emisiunea preferată, dacă nu ai apucat s-o vezi la timp.
19. Îţi aduce micul dejun la pat. Plus cafea!
20. Pentru tine, ar încerca să închidă şi o uşă rotativă! 
(sursa:www.e/joy.ro)


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 1 noiembrie 2013

Studentă-secretară de avocat în România interbelică (SERGHI 1938)

<
(...) Ce greu mi-a fost mie să mă înscriu la Drept, aici, ba chiar numai să-mi plătesc o taxă pentru a-mi scoate diploma de bacalaureat!... Dar, mai ales, ce greu mi-a fost să-mi găsesc de lucru!
Avocații n-aveau nevoie să-i plătească pe secretari. Licențiații în Drept fiind obligați să facă practică de avocat în biroul unui „maestru”, băteau la ușa lui, cereau să facă ucenicie. Cu atît mai greu era pentru un student de anul întîi să găsească o ușă deschisă. Să fie plătit pentru munca lui, nici nu se pomenea! Cînd ucenicul era o fată, și mai ales frumoasă, se opunea nevasta: „N-avem nevoie de o fustă”. Cînd maestrul nu era însurat, punea mama piciorul în prag: „Nu vreau ca băiatul meu să se însoare cu o sărăcie”. Dar nici mama mea nu s-a lăsat pînă nu mi-a găsit de lucru în biroul unui avocat. „Îl cunosc de cînd eram mică. Venea la tata să-și repare ceasul.”
(...)
Uneori m-apuca deznădejdea. Voiam să mă înapoiez acasă, să stau la bucătărie, lîngă mașina de gătit, să-mi încălzesc picioarele, și apoi să-mi caut o slujbă, oricare alta. Numai doream altceva decît să lucrez undeva unde să-mi fie cald. Dar tot eu reveneam: „Trebuie să mai am răbdare, să-mi termin studiile, să am voință, să muncesc în orice condiții, casă ajung într-o zi avocat! (Mă impresionase în copilărie un film Themis.. Un film de dragoste. Avocata în robă îl apără pe nevinovat și se mărită la urmă cu el.) Am să pledez, ca la teatru, în fața curții cu juri și am să-mi cîștig existența. Numai atunci voi respira liber, voi păși în stradă ca un om întreg, nu arătată cu degetul: <<Uite, săraca, nu s-a măritat... N-a avut zestre... Și ce fată a fost!... Dar dacă n-a avut zestre, n-a avut nici noroc.>> Mama nu va mai ofta, Cobadin nu va mai îndrăzni”... Voiam să mă încredințez că n-a avut dreptate cînd a afirmat că dacă nu faci un compromis în viață, la început, ești nevoit să faci pe urmă o mie... Nu poate să fie așa! Dar dacă nu sînt în stare să rabd de frig și să mă înghesui în autobuze și tramvaie, să îndur oboseala și foamea, înseamnă că deosebirea între mine și toate domnișoarele pe care le întîlnesc la ceaiurile dansante nu e prea mare.
Maestrul îmi plătea abonamentul de tramvai, urmînd ca clienții să-mi dea și ei cîte ceva... „Dacă nu curge, pică”, avea obiceiul să spună. Ba chiar cîteodată îi spunea clientului: „Dă-i fetei ceva bani, să aibă de cheltuială...”, iar mie îmi făcea semn că nu-i nevoie să-i cheltuiesc... Clipirea aceia din ochi mă scotea din sărite. Îmi venea să arunc banii. Și totuși îi luam...
(...) Într-o zi, cerînd o condică, grefierul mi-o dădu imediat, fără să-și dea seama că un „maestru” din cei mai cunoscuți o ceruse înaintea mea.
„Și dumneata ți-ai pierdut capul! se supără bătrînul avocat. (Apoi, către mine, pe jumătate în glumă.) Ăi fi dumneata raza de soare a tribunalului, dar eu tot nu vreau să-mi pierd rîndul! (Și văzîndu-mi ochii speriați.) O să ne plîngem la barou... da, da, o să ne plîngem. Ești primejdios de frumoasă.”
(....)
>

Fetițe versus dezertori în Primul Război Mondial (SERGHI 1938)

<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.