Cadre didactice de la Școala Gimnazială Spectrum Constanța

 Alina Ciucă - educator

Gabriela Ioniță - educator

Selda Molomer - educator

Nicoleta Oancea - educator

Felicia Popescu - educator

Cristina Albu - învățător

Rodica Crivilaru - învățător

Adriana Elabed - învățător

Camelia Măgureanu - învățător

Mihaela Nicolescu - învățător

Mirabela Sandu - învățător

Octavian Barbu - biologie

Tunay Tuncer - biologie

Sanda Albu - chimie

Mariana Doicescu - chimie

Margareta Anghel - educație tehnologică

Nicoleta Copoiu - educație fizică

George Popa - educație fizică

Ion Petrache - educație muzicală

Răzvan Lipan - educație plastică

Figan Suliman - educație plastică

Ion Băraru - fizică

Sinan Kosak - fizică

Hristache Tomescu - fizică

Marius Lungu - geografie

Senol Abdi - informatică

Ali Cabas - informatică

Aniversarea a 1900 de ani de atestare documentară a Hârșovei („Tomis” 2003)

<Anul acesta, orașul Hârșova sărbătorește 1900 de ani de atestare documentară. În cadrul manifestărilor dedicate acestui eveniment au fost incluse „Zilele orașului”, ed. II, desfășurate în perioada 7-14 septembrie, ocazie cu care s-au decernat medalii și diplome, au avut loc simpozioane literare, sesiuni de comunicări științifice, activități culturale și concursuri sportive. Programul a inclus sfințirea locului unde se va ridica o nouă școală și o slujbă ținută de ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. >

„Tomis”, septembrie 2003, p. 107

„Agora” („TOMIS” 2003)

 ***, Agora, „Tomis”, Constanța, sept. 2003, p. 106

„Agora”, în numărul 11, printre nesfârșite articole îl propune pe acela al Marinei Capbun, concis, cu o analiză critică pertinentă a filmului Matrix reloaded. Se evidențiază americanizarea unui scenariu, care, în primul film al trilogiei, fusese foarte apreciat prin chestionarea valorilor promovate în timpul nostru. Articolul lui Victor Loghin Despre New World Order, Huntington și o lume fără Dumnezeu începe promițător cu dezavuarea labilității spirituale care-l paște pe omul contemporan în lipsa unor valori stabile, însă spre mijlocul articolului o dă spre antisemitism, văzând în demersurile evreilor de a-și afirma identitatea începutul unui veritabil sectarism de grup sau, mai corect, de grupuri presupus discriminate. În ceea  ce privește teoria conform căreia locul lui Dumnezeu a fost luat de om, combătută de domnia sa, ne cerem permisiunea să-l anunțăm că noile studii vorbesc despre o lume postumană, în care nu mai există un centru al lumii, fie el uman sau divin.

„Teatrul - arta comunicării” (TAVITIAN 2003)

Virgil Mocanu, Teatrul - arta comunicării, Constanța, 2003,

Actuala stagiune a Dramaticului constănțean a fost marcată de instituționalizarea unui benefic program de educație estetică a elevilor, prin teatru, al cărui germene ideatic ființa de mai multă vreme, dar n-a putut beneficia de condițiile favorabile rodirii. Despre felul în care a prins viață o generoasă inițiativă, am stat de vorbă cu Anaid Tavitian, secretar literar la Teatrul Dramatic „Ovidius” din municipiul pontic.

-Precizați mobilul acestei inițiative care vă aparține în exclusivitate și mărturisiți-ne cum a fost ea primită de factorii de decizie ai școlii constănțene.

A. T. - Am asistat uneori, în sala de spectacole a teatrului nostru, la manifestări dintre cele mai reprobabile ale unor liceeni veniți în mod organizat, cu școala, pentru a asista la reprezentații din repertoriul instituției noastre. Am reținut cu neplăcută surprindere limbajul lor sumar, stereotip, vulgar, purtând amprenta unei comunicări deficitare. M-am gândit că acești tineri beltenebroși, teribiliști, ostentativ neconformiști, nu sunt iremediabil scăpați din frânele factorilor educaționali, că ei sunt încă posibil de modelat, în sensul că, dacă prezintă carențe de gust, de pricepere, de afecțiune pentru Muza Thaliei, noi dispunem de mijloacele necesare pentru a-i forma ca spectatori de teatru și a-i educa în spiritul respectului, înțelegerii și apropierii față de una dintre cele mai vechi și prodigioase arte ale comunicării - teatrul. Prezentând conducerii Inspectoratului Școlar Județean intențiile noastre, am găsit multă înțelegere și un sprijin necondiționat la doamnele inspector general, profesor Paloma Petrescu, și inspector general adjunct, Lucreția Șirinian.

-Proiectul „Teatrul și școala”, pe care l-ați întocmit, are, din câte cunosc, mai multe dimensiuni. Vă rog să stăruiți asupra acestora.

A. T. - Prima dimensiune constă în prezentarea, la sediul instituției noastre profesioniste de spectacol, a unor reprezentanți cu piese din dramaturgia națională și universală, aflate în repertoriul stagiunii curente și consonante cu cerințele programelor școlare. A doua dimensiune o reprezintă spectacolele lecturii, care se apropie mult de teatrul radiofonic, întrucât cel mai relevant element este vocea actorului. Personal, înaintea acestora, procedez la o trecere în revistă a liniilor de forță ale textului dramatic, făcând precizările de rigoare despre locul operei respective în creația autorului și locul scriitorului în literatura românească de gen. Ofer detalii despre timpul, spațiul, durata și alte circumstanțe favorizante ale acțiunii dramatice, solicitând elevilor să urmărească atent și felul în care actorii, interpreți ai unor roluri diferite, comunică și se comunică. Până la ora discuției noastre, am oferit spectacole-lectură îndeosebi la Liceul „Mihai Eminescu”, Liceul „Lucian Blaga”, Liceul de Telecomunicații, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”, Colegiul „Carol” din Constanța, precum și la Liceul „Lazăr Edeleanu” din Năvodari, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, Liceul „Callatis” din Mangalia, exploatând valențele de fond și artistice ale piesei Gaițele de Alexandru Kirițescu (în variantă integrală, cu intrări și ieșiri din scenă, dispunând și de banda sonoră cu efectele secundare), ale dipticului cehovian alcătuit din Ursul și Cerere în căsătorie, ale farsei caragialești O soacră (Soacra mea, Fifina), ale comediei într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea și ale variantei muzicale Înșir-te mărgărite.

Cea de a treia dimensiune a proiectului „Teatrul și școala” vizează întâlnirile dintre realizatorii spectacolelor de teatru, elevii și profesorii spectatori, cu prilejul cărora ascultăm opiniile pertinente enunțate și încercăm să le stârnim interesul și curiozitatea, pornind de la lucrurile inedite din textele dramatice cum sunt, de exemplu, elementele de industrie ale spectacolelor, întrucât un spectator primește doar produsul finit, dar în spatele unei reprezentări scenice se află o muncă titanică, implicând un mare volum, investiții uriașe de talent și pasiune. De asemenea, pentru a putea pătrunde intimitatea acestui laborator de creație dramatică - teatrul, am invitat frecvent elevi din gimnazii și din licee să viziteze instituția noastră, să cunoască mecanica de scenă, să participe la repetițiile generale, la repetițiile la masă, pentru ca să constate drumul sinuos, uneori îndelung, al pregătirilor unui spectacol.

-Ce idei v-au călăuzit, întreprinzând demersurile enunțate?

A. T. - Mai întâi aceea că școala și teatrul au o misiune comună - îndrumarea cu mijloace specifice a tinerei generații spre o lume a frumosului, a echilibrului și a înțelepciunii. Teatrul creează momente unice de bucurie a spiritului, de reconfort, de evadare din realitatea inconfortabilă, din contingent și plasarea în acea sferă a ficțiunii ideale, în limitele căreia omul se simte înnobilat sufletește și superior moralicește. Teatrul favorizează nu numai deprinderi, convingeri și sentimente estetice, ci, pe temeiul acestora, metamorfoze benefice în plan etic. Prezentându-le elevilor spectacole-lectură, aducându-i în „cutia italiană” de la sediu, discutând cu ei despre rostul și finalitatea lucrării dramatice, se anulează, dispare distanța dintre rampă și sală. Tinerii din școli ajung mai aproape de actori, de munca lor, de strădaniile lor, îi înțeleg mai bine, îi răsplătesc cu aplauze călduroase și din convingere, probând că și-au însușit mesajul transmis. Astfel, teatrul devine pentru ei o necesitate imperioasă și ca model, ca artă a comunicării neechivoce, de o mare precizie, claritate și percutanță, fiindcă în mesajele venite dinspre luminile rampei elevii găsesc numeroase răspunsuri la întrebările care îi frământă.

-Cum a privit presa constănțeană proiectul în derulare „Teatrul și școala”?

A. T. - Pornind de la considerentul că, în lume, teatrul, ca disciplină de studiu, se face în colegii și în universități, deprinzându-i pe tineri să comunice mai ușor, să scape de inhibiții, să-și dezvolte mobilitatea intelectuală și sentimentul solidarității, să se miște elegant, să capete plăcerea rostirii inteligibile, cursive, coerente, plastice pe alocuri, media constănțeană, fără excepție, a agreat programul nostru, detaliindu-l, explicându-l, urmărindu-l pe secvențe de referință și stimulându-ne astfel capacitatea de acțiune.

Intenționăm să alcătuim un dosar de presă pe care-l vom înainta la Ministerul Educației și Cercetării, cu solicitarea expresă ca forul diriguitor al învățământului național să includă, cât mai curând posibil, teatrul ca materie opțională de studiu în învățământul preuniversitar.

-În perspectiva noului an școlar, 2003-2004, proiectul în discuție al Teatrului Dramatic „Ovidius” va căpăta o nouă dimensiune?

A. T. - Ne aflăm în stadiul unor discuții sincere, deschise, cu conducerile multor școli, organizăm sondaje și teste menite să detecteze gusturile și preferințele elevilor în materie de teatru, ne vom adânci, la rândul nostru, în studiul programelor școlare de limba și literatura română, în scopul de a afla ce și cum trebuie făcut pentru ca teatrul să pătrundă tot mai adânc în viața școlii. Preconizăm, în acest sens, înființarea în diferite instituții școlare a unor „Cluburi ale prietenilor teatrului”, care, printre altele, vor avea misiunea să recruteze, din rândurile elevilor, interpreți pentru spectacolele-lectură. Vom aborda multe alte lucrări dramatice, urmând ca pe cele de mare întindere să le scenarizăm pe secvențe-cheie. ne va fi alături, în continuare, regizorul nostru, Gavril Borodan, care a montat toate spectacolele-lectură de până acum.

Expoziția de pictură religioasă a studentei Sânziana Romanescu de la Universitatea „Ovidius” (Constanța, 2003)

 Sânziana Romanescu, studentă în anul II la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității „Ovidius” Constanța, a oferit publicului o surprinzătoare expoziție cu caracter religios la Galeriile President din Mangalia. Daniela Țurcanu, unul din îndrumătorii săi universitari, aprecia astfel acest eveniment cultural: „S. R. ne propune, prin expoziția sa, să parcurgem vizual o întreagă filozofie, în căutarea stabilirii unei relații Om - Dumnezeu personal. Culorile care predomină în aceste compoziții sunt: roșul, verdele, albastrul, mase mari de ocru, galben auriu, alb și negru. Pe ansamblu, cel mai puternic contrast este roșu-negru și cel mai puternic efect îl au motivele decorative cu caracter geometric cu multiple semnificații. La prima vedere, lucrările produc un efect unitar al abstractului, al nedescifrabilului, care devine descifrabil pe măsură ce te apropii și întârzii cu privirea pe fiecare detaliu. Ea împrumută de la icoană noțiunea de culoare perfectă în formă perfectă, cum ar fi galbenul cu triunghiul, galbenul cu pătratul, albastrul cu cercul. Chipurile sfinților nu apar clar, deoarece mesajul pe care S. ni-l transmite este acela că fiecare chip așteaptă să capete chip, să fie personalizat prin transfer cu chipurile celor care privesc conținuturile, întărind astfel ideea că fiecare om poate să devină Dumnezeu. S. R. dă șansa publicului să de a fi co-autor la lucrările sale.

Festivalul Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș” 2003

 În perioada 16-23 iulie 2003 s-a desfășurat la București, Curtea de Argeș și Pitești, în administrarea Fundației și Organizației Culturale Academia Internațională Orient-Occident din Curtea de Argeș (președinte Dumitru Ion, director artistic Carolina Ilica), ediția a VII a a Festivalului Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”, la care au participat poeți din 27 de țări. Juriul Academiei Internaționale Orient-Occident a fost alcătuit din: Carolina Ilica), președinte, Cassian Maria Spiridon, Dumitru M. Ion, Ioan Țepelea și Adrian Rachieru membri și a decis următoarele premii: 1.Marele Premiu Național - Solomon Marcus (pentru întreaga operă); 2.Premiul Valahia - Kiril Kovalgi din Federația Rusă (pentru traduceri din limba română); 3.Marele Premiu  Internațional Orient-Occident - Kostas Valetas din Grecia (pentru întreaga operă); Tallulah Flores din Columbia (pentru opera poetică); 4.Marele Premiu European - Margalit Mattiahu din Israel (pentru opera poetică); 5.Marele Premiu  Internațional - Antonio Porpetta din Spania (pentru opera poetică). Programul a cuprins, pe lângă recitaluri poetice extraordinare, lansarea antologiei Festivalului, întâlniri ale poeților cu mass media și expoziții de artă plastică: expoziția de sculptură semnată de artistul Traian Duță din Curtea de Argeș, expoziția de ilustrație de carte a studenților de la Universitatea de Vest Timișoara, expoziția de gravură a invitatului de onoare al Festivalului, Ion Tițoiu din Constanța.

„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

Exercițiul multinațional Cornerstone 2003 la Constanța („Tomis” 2003)

Vineri, 13 iunie, orele 20, la Teatrul „Elpis” din Constanța, Consulatul General al Greciei la Constanța a organizat, pentru reprezentanții mass-media locale, o recepție în onoarea ofițerilor greci participanți la exercițiul multinațional Cornerstone 2003. În cadrul recepției s-a desfășurat un program artistic susținut de ansamblul artistic al Comunității Elene.

„Conferința națională Lingvistica românească în context european” („TOMIS” 2003)

***, Conferința națională „Lingvistica românească în context european”, Constanța 8-10 mai 2003, „Tomis”, Constanța, iunie 2003

Universitatea „Ovidius” Constanța a organizat anul acesta o conferință națională ce plasează lingvistica românească în context european, cerință fundamentală a integrării limbii și teoriilor despre limba română în spațiul lingvistic european.

Prima zi a conferinței  se deschide cu o sesiune plenară, urmată de lucrări prezentate pe secțiuni: Secțiunea I Limba Română - sincronie și diacronie, Secțiunea II Lingvistică generală și comparată, Secțiunea III Didactica limbilor moderne și Secțiunea IV Poetică și stilistică. Următoarele două zile ale conferinței au prezentat aceeași structură a programului.

În cadrul evenimentului s-a remarcat prezența a numeroase instituții universitare (Universitatea București, Universitatea București, Universitatea de Vest Timișoara, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” București, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Universitatea „Hyperion” București, Universitatea „Spiru Haret” Constanța, Institutul Romano-Catolic București) și preuniversitare (Colegiul Național „I. L. Caragiale” Ploiești și Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” București).

„Parteneriat educațional” (NICULAI 2003)

 director Nițu Niculai, Parteneriat educațional, „Tomis”, Constanșa, iunie 2003

Liceul „Mihai Eminescu” realizează din 1995 un parteneriat educațional cu Liceul d Asvenieres din Laval, al cărui proiect este cunoașterea reciprocă a sistemelor de învățământ din cele două țări. Partea franceză beneficiază nu numai de un program instructiv-educativ, ci și de cursuri de învățare a limbii române.

În perioada 2-12 mai, L. M. E. a primit vizita unui grup de 11 elevi însoțiți de profesorii Claude Crabouillet și Bernard Chevral. Aceștia au vizitat obiective turistice și arheologice din Constanța, mănăstirile din sud-vestul Dobrogei și complexul arheologic Adamclisi, litoralul românesc, portul maritim, fabrica de pâine Dobrogea.

Evocarea acestui eveniment intercultural reprezintă o ocazie pentru conducerea L. M. E. de a mulțumi acelora care au contribuit la o organizare coerentă a unui program atractiv și agreabil pentru oaspeții francezi. Dintre aceștia, profesorii organizatori ai L. M. E. primesc oficial gratitudinea din partea direcțiunii: Sandală Simion, Laura Mavrodin, Carmen Stoenciu.

I. L. Caragiale și lustragiul Osman din Constanța (TOMIS 2003)

 Titus Rusu, „Tomis”, Constanța, mai 2003

(...)
La Canara, Horia Roman a auzit, în 1928, pentru prima dată, istoria cu I. L. Caragiale și lustragiul Osman. Acasă, tatăl săpu i-a repetta-o cu „lux d eamănunte”. O reproducem mai jos, după Cenușa visurilor noastre: 
„Suntem în anul 1902. Caragiale, descins de câteva minute la Constanța, se duse la lustragiu, să-și facă ghetele.
Lustragiii, la Constanța, erau toți tătari și - deși născuți pe pământ românesc - vorbeau limba noastră fără nici un fel de gramatică, ba și cu un teribil accent. Purtau șalvari și fes. Reprezentau o notă pitorească prin violentele contraste de culori ale îmbrăcăminții și păreau un fel de pictură tahitiană de Gaugain, rătăcită, cine știe cum, pe ulițele bătrânului Tomis.
Pe ulițele bătrânului Tomis, ajuns prin secole Kustenge și abia mai târziu Constanța. Între Caragiale și lustragiu începu acest dialog:
- Marea Neagră e mare, Osmane?
-E mare, bre! răspunse Osman.
- Dar Dunărea o cunoști, Osmane?
-O cunoști, bre, văzut Cernavodă, îngăimă Osman.
Bătrânul Osman, om cu păr alb și neczuri, nu prea avea mare chef de vorbă și se zorea să termine lustruitul ghetelor. Dar Caragiale nu-i dădea răgaz: 
- Dar Dunărea e mare?
- E mare! răspunse Osman.
- Păi dacă Dunărea e mare, Marea cum e?
- E mare, bre, răspunse Osman.
Iar Caragiale:
- Nu mai înțeleg nimc, Osmane, cine mare? Marea sau Dunărea?
- Dunărea e mare, bre, și marea e mare.
Întrebările insistente ale lui Caragiale și răspunsurile din ce în ce mai încurcate ale bătrânului tătar mai durară câteva minute, întrr-un zig-zag de replici demne de logica lui Eugen Ionescu, după care, nemaiînțelegând nimic, încălzit și plin de nervi, bătrânul se ridică în picioare plin de nervi, lăsându-l pe Caragiale cu o ghetă lustruită și una nu. Își luă mica lui prăvălie ambulantă, cu perii și creme, și porni bombănind. Din celălalt colț al străzii se răsti la Caragiale:
-Marea - mare, bre... Dunărea mare, bre... Tu pezevenghi mare...”
Istoria a dispărut demult din folclorul constănțean. Prin 1960 unii intelectuali în vârstă o mai povesteau.
Avocatul Aram Agop ne-a relatat că, în 1935, când a dat examen la drept comercial, profesorul Fințescu l-a rugat să transmită salutări unui lustragiu tătar din Constanța, cu care, vara, discuta literatură. În timp ce lustragiul îi văxuia pantofii...
(...)

Carnavalul Forumului German din Constanța din 2003

Pe 7 martie, Casa de Cultură Germană din Constanța și Forumul German din Dobrogea au organizat, înainte de intrarea în Postul Paștilor, conform unei tradiții acum regăsite, un foarte reușit Carnaval. Invitații, de mai toate vârstele și de mai multe naționalități, au demonstrat că teoriile în materie de interacțiune multiculturală sunt oricând perfect aplicabile în practică și că buna dispoziție și comunicarea sunt oricând de preferat unei realități care se pare că încă nu a reușit să transforme diferențele noastre dintre culturi și civilizații din confruntări armate în provocări spirituale, reciproc avantajoase.

Secretarul general al Alianței Franceze la Constanța

În data de 3 martie 2003 a avut loc vizita la Constanța a Secretarului general al Alianței Franceze din Paris și al Alianțelor din lume, Jean Claude Jacq, cu rang de ambasador al Francofoniei. Domnia sa a fost însoțit de doamna Odile Cobacho, atașat lingvistic al Ambasadei Franței la București și Delegat General al Alianțelor din România, și de adjunctul acesteia, Thierry Dumas. După vizitele oficiale, J. C. Jacq s-a întâlnit cu o parte din mass media constănțeană, insistând pe necesitatea păstrării specificității culturale a fiecărei națiuni, a comunicării inter-culturale, în contextul mondializării negative, văzută ca tentativă de impunere a unui model cultural unic.

Extrema dreaptă versus extrema stângă în secolul XX (CHIOVEANU 2003)

Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-

Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.

Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.

După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a  celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău  al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.

Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.

Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

„SSI se opune ocupației” (ZIDARU 2003)

 Marian Zidaru, SSI se opune ocupației - ?, ?, Ovidius University Press, Constanța, 2003

(...)

Celălalt agent trimis la Constanța a fost Demetrian Gheorghe, conspirat Dorogan. Acest agent făcea parte din Agentura I a Secției II Contrainformații. El declară că în ziua de 17 noiembrie i s-a ordonat de către șeful său direct Victor Ionescu să se prezinte în biroul lui Traian Borcescu din strada Ionescu Gion. Acolo se mai aflau agentul principal Constantin Calafeteanu, împreună cu 3-4 agenți. Șeful secției, Traian Borcescu, le-a explicat că scopul misiunii era deplasarea în diferite localități din Moldova și Dobrogea pentru a culege informații despre trupele sovietice ce se aflau în trecere prin țară (natura lor, dotare etc), despre starea de spirit a populației în legătură cu evenimentele din acea perioadă, din cine sunt formate autoritățile locale, dacă se făceau deportări de oameni politici, situația însămânțărilor etc. De asemenea, de a culege informații despre PCR și a celorlalte organizații pro-comuniste. Borcescu a citit instrucțiuni ce cuprindeau 14 puncte ce trebuiau urmărite de agenți în timpul misiunii. Agenții erau obligați să memoreze aceste instrucțiuni. Nu le era permis să ia cu ei nimic scris. După terminarea instructajului, agenții au primit cele două legitimații de acoperire de la ziarul „Universul” și Misiunea Militară Americană. Borcescu i-a avertizat că legitimația de la „Universul” putea fi folosită în toate situațiile, în timp ce legitimația americană se folosea numai în situații deosebite. Demetrian a primit de la Borcescu 100.000 de lei. După instructaj, Demetrian a raportat lui Ionescu despre misiune și a început pregătirile pentru executarea ei. A doua zi a plecat la Constanța, unde părinții săi aveau o casă. În casă locuia un chiriaș pe nume Ovezea, pe care Demetrian l-a rugat să-i pună la dispoziție o cameră. La Constanța a stat 6 zile, timp în care a luat legătura cu persoane cunoscute din oraș de la care a cules informații. A mers în piață și a stat de vorbă cu țăranii care vindeau legume, de la care a cules informații despre situația însămânțărilor, starea de spirit a țărănimii în legătură cu evenimentele. Demetrian a cules informații despre trupele sovietice care treceau prin Constanța (natura, dotare, dacă staționau sau erau în trecere etc), precum și informații despre activitatea PCR și a organizațiilor pro-comuniste. A mai cules informații despre culoarea politică a autorităților locale și despre deportările de oameni politici.

După ce a cules informațiile s-a înapoiat la București, a întocmit un raport informativ scris, pe care l-a predat personal lt. col. Borcescu. Odată cu raportul, au fost predate cele două legitimații de acoperire (...).