În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora mai mare a personajului principal masculin, tînărul industriaș textilist Robert Moore, îi mărturisește acestuia problemele de acomodare în societatea englezească, mama lor fiind o belgiancă din familia Gerard din marele port Anvers.
<(...)
-Mi-e teamă că nu te simți prea fericită în Anglia, Hortense.
-Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; alminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul orașului nostru de baștină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-eleve). Văd că obiceiurile mele sînt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie și să mă găsească îmbrăcată în jupă și camizol pregătind de mîncare (fiindcă după cum știi în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rînjește ironic. Dacă accept cumva vreo invitație la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sînt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenția care bineînțeles că mi se cuvine. Și din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine știm, la fel ca și Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect și să se simtă jigniți atunci cînd nu le este arătat. La Anvers am fost tratată cu deosebită considerație; aici s-ar zice că, de cîte ori deschid gura în societate vorbesc englezește cu un accent ridicol, deși eu sînt întru totul convinsă că am o pronunție impecabilă.
-Hortense, în Anvers eram cunoscuți ca oameni bogați; în Anglia nu ne-a știut nimeni decît de săraci.
-Exact; și cît de interesați sînt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica trecută, dacă-ți aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălțată cu saboții mei cei negri și frumoși, încălțări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraș distins, dar pe care în țară am fost dintotdeauna obișnuită să-i pun cînd merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am pășit pe culoarul dintre bănci, calmă și liniștită, cum sînt eu întotdeauna, patru doamne și tot atâția domni au început să rîdă și și-au ascuns fața în cartea de rugăciuni.
-Bine, bine! Altă dată să nu-ți mai pui saboții. Ți-am mai spus și înainte că nu sînt chiar potriviți pentru țara asta.
-Cum, frate dragă, doar nu sînt saboți obișnuiți, dintre aceia din care poartă țăranii. Ascultă-mă pe mine, sînt sabots noirs, tres propres, tres convenables (1). La Mons și la Leuze - orașe nu prea depărtate de o capitală elegantă cum este Bruxelles-ul - foarte rar se întîmplă ca persoanele respectabile să încalțe altceva cînd trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussee flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m en dirait des nouvelles! (2)
-Lasă-le încolo Mons și Leuze și acele chaussees flamande; cînd ești la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealminteri eu nu sînt atît de sigur nici în privința jupei și camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone.
-Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privința felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privințele; e un copil.
-Are optsprezece sau cel puțin șaptesprezece ani; e destul de mare ca să știe tot ce trebuie despre rochii, jupe și chaussures (3).
- (...) Vine azi-dimineață aici?
-Vine, ca de obicei, pentru lecția de franceză.
-Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i așa?
-Nici vorbă, mă apreciază mai mult decît toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilități de a mă cunoaște îndeaproape: e convinsă că sînt o perosană educată, inteligentă, manierată și cu principii; pe scurt, toate calitățile unui om de familie bună și binecrescut.
(1) Saboți negri, foarte curați și foarte decenți (fr.)
(2) Ghete, ar avea ce să-mi audă urechile! (fr.)
(3) Încălțăminte (fr.)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 68-70.
joi, 28 februarie 2013
Ziua Protecția Civile în România
Prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 s-a aprobat Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populației civile, rezultată în urma efectelor devastatoare ale Primului Război Mondial.
SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 2013
SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 2013
miercuri, 27 februarie 2013
Controversă culinară anglo-belgiană în secolul XIX (C. BRONTE)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora necăsătorită a personajului principal masculin, a căror mamă fusese o belgiancă din Anvers, îi povesteste fratelui său industriaș disputa pe teme culinare cu servitoarea lor englezoaică Sarah.
<- (...) C`etait absolument comme les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)
(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.
<- (...) C`etait absolument comme les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)
(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.
marți, 26 februarie 2013
Umor
Un ofițer i se plînse lui Richeleu, ministru în timpul regelui francez Ludovic XIII (1610-1643), că fusese insultat și lovit de un camarad.
- N-aveai spada?
- Nu, monseniore.
- Dar un cuțit?
- Nici atât.
- Oh, nici măcar o scobitoare n-ai găsit în buzunare?
Și Richeleu îi întoarse spatele cu dispreț.
SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, martie 2013
- N-aveai spada?
- Nu, monseniore.
- Dar un cuțit?
- Nici atât.
- Oh, nici măcar o scobitoare n-ai găsit în buzunare?
Și Richeleu îi întoarse spatele cu dispreț.
SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, martie 2013
luni, 25 februarie 2013
vineri, 22 februarie 2013
Relația patron-muncitor în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, Robert Moore, este proprietarul unei fabrici de textile pe care încearcă să o modernizeze.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
miercuri, 20 februarie 2013
Servitoare englezoaică versus servitoare belgiancă în secolul XIX (C. Bronte)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore, a cărui mamă se născuse în orașul belgian Anvers, are o discuție cu o sora sa necăsătorită Hortense (Mademoiselle) privind calitatea profesională a servitoarei lor englezoaice Sarah.
<(...)
Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah și stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cît avusese loc dialogul dintre domnul Moore și domnișoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „café au lait” (1), despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăților dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „așa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă”, iar Mademoiselle susținea sus și tare că e „un breuvage royal” (2) de o mie de ori prea bună pentru o ființă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze.
(...)
Fata aproape că nici nu auzi explozia de mînie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga perorație despre „la conduite indigne de cette méchante créeature” (4) îi ajungea la urechi la fel de lipsită de înțeles ca și zdrăngănitul nervos al ceștilor de porțelan. Robert rîse puțin, într-un fel foarte reținut, apoi, îndemnînd-o politicos și calm pe sora sa să se lininiștească, îi dădu toate asigurările că în cazul cînd asta i-ar face plăcere, își poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privința felului cum ar fi răspuns acelea cerințelor, întrucît, după cît fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, așa obraznică și încăpățînată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decît majoritatea femeilor de categoria ei.
Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situații; după cîte credea dînsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insportables” (1). Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinièere Anversoise” (2), cu bonetă înaltă, fustă scurtă și saboți modești potriviți cu situația de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decît o cochetă neobrăzată cu rochie largă și cu capul în întregime descoperit (căci, după cîte se părea, Sarah nu împărtășea defel opinia sfîntului apostol Pavel, conform căreia: „ e rușinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrățișînd o doctgrină cu totul opusă, refuza cu îndîrjire să-și întemnițeze în pînză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mîndrea să-l strîngă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cîrlionți trași spre frunte).
-Vrei să încerc să-ți aduc o fată din Anvers? întrebă domnul Moore care, deși foarte serios în public, era în general amabil între ai lui.
-Merci du cadeau! (3) veni răspunsul. O fată de la Anvers n-ar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de aceste coquines (4) din fabrică de la tine; apoi, îmblînzindu-se puțin: Ești foarte bun, dragul meu frate.Iartă-mi enervarea, dar să știi că treburile mele casnice sînt grozav de obositoare - ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleași suferințe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemînatice slujnice din Anvers; în toate țările personalul de serviciu alcătuiește o categorie de oameni răsfățați și greu de mînuit.
Domnul Moore își mai aducea și el aminte cîte ceva de suferințele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare și îi cinstea amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată; la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia.
(1) Cafea cu lapte (fr.).
(2) O băutură demnă de regi (fr.).
(4) Purtarea nedemnă a acestei creaturi pline de răutate (fr.).
(1) Țărăncile astea engleze erau cu totul de nesuportat (fr.).
(2) Pricepută bucătăreasă din Anvers (fr.).
(3) Mulțumesc pentru dar! (fr.).
(4) Netrebnice (fr.).
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 91-93.
<(...)
Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah și stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cît avusese loc dialogul dintre domnul Moore și domnișoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „café au lait” (1), despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăților dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „așa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă”, iar Mademoiselle susținea sus și tare că e „un breuvage royal” (2) de o mie de ori prea bună pentru o ființă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze.
(...)
Fata aproape că nici nu auzi explozia de mînie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga perorație despre „la conduite indigne de cette méchante créeature” (4) îi ajungea la urechi la fel de lipsită de înțeles ca și zdrăngănitul nervos al ceștilor de porțelan. Robert rîse puțin, într-un fel foarte reținut, apoi, îndemnînd-o politicos și calm pe sora sa să se lininiștească, îi dădu toate asigurările că în cazul cînd asta i-ar face plăcere, își poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privința felului cum ar fi răspuns acelea cerințelor, întrucît, după cît fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, așa obraznică și încăpățînată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decît majoritatea femeilor de categoria ei.
Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situații; după cîte credea dînsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insportables” (1). Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinièere Anversoise” (2), cu bonetă înaltă, fustă scurtă și saboți modești potriviți cu situația de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decît o cochetă neobrăzată cu rochie largă și cu capul în întregime descoperit (căci, după cîte se părea, Sarah nu împărtășea defel opinia sfîntului apostol Pavel, conform căreia: „ e rușinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrățișînd o doctgrină cu totul opusă, refuza cu îndîrjire să-și întemnițeze în pînză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mîndrea să-l strîngă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cîrlionți trași spre frunte).
-Vrei să încerc să-ți aduc o fată din Anvers? întrebă domnul Moore care, deși foarte serios în public, era în general amabil între ai lui.
-Merci du cadeau! (3) veni răspunsul. O fată de la Anvers n-ar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de aceste coquines (4) din fabrică de la tine; apoi, îmblînzindu-se puțin: Ești foarte bun, dragul meu frate.Iartă-mi enervarea, dar să știi că treburile mele casnice sînt grozav de obositoare - ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleași suferințe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemînatice slujnice din Anvers; în toate țările personalul de serviciu alcătuiește o categorie de oameni răsfățați și greu de mînuit.
Domnul Moore își mai aducea și el aminte cîte ceva de suferințele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare și îi cinstea amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată; la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia.
(1) Cafea cu lapte (fr.).
(2) O băutură demnă de regi (fr.).
(4) Purtarea nedemnă a acestei creaturi pline de răutate (fr.).
(1) Țărăncile astea engleze erau cu totul de nesuportat (fr.).
(2) Pricepută bucătăreasă din Anvers (fr.).
(3) Mulțumesc pentru dar! (fr.).
(4) Netrebnice (fr.).
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 91-93.
marți, 19 februarie 2013
Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.
<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.
(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.
<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.
(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.
luni, 18 februarie 2013
UMOR: Pachet de salvare economică a României!
Să presupunem că... Guvernul acordă fiecăruia din noi 100.000 lei.
Dacă cheltuim acești bani prin hypermarketuri, ei vor ajunge în China.
Dacă cumpărăm benzină, vor ajunge la arabi.
Dacă cumpărăm calculatoare, vor ajunge în India și Hong Kong.
Dacă cumpărăm fructe, vor ajunge în Turcia, Spania, Italia, Egipt.
Dacă cumpărăm autoturisme mici și economice, vor ajunge în Japonia sau Germania.
Dacă cumpărăm unul dintre gadgeturi electronice, vor ajunge în Taiwan.
Și nu vor ajuta cu NIMIC economia românească.
Singura posibilitate de a păstra acești bani acasă, în România, este de a-i cheltui pe curve, pe gustosul vin românesc sau pe țuică, deoarece acestea sunt garantat produse autohtone!
Eu așa încerc să fac!
Dar e cam greu să-mi conving nevasta că fac aceste lucruri numai din patriotism!
SURSA
***, Fun, CUGET LIBER, Constanța, 18 februarie 2013
Dacă cheltuim acești bani prin hypermarketuri, ei vor ajunge în China.
Dacă cumpărăm benzină, vor ajunge la arabi.
Dacă cumpărăm calculatoare, vor ajunge în India și Hong Kong.
Dacă cumpărăm fructe, vor ajunge în Turcia, Spania, Italia, Egipt.
Dacă cumpărăm autoturisme mici și economice, vor ajunge în Japonia sau Germania.
Dacă cumpărăm unul dintre gadgeturi electronice, vor ajunge în Taiwan.
Și nu vor ajuta cu NIMIC economia românească.
Singura posibilitate de a păstra acești bani acasă, în România, este de a-i cheltui pe curve, pe gustosul vin românesc sau pe țuică, deoarece acestea sunt garantat produse autohtone!
Eu așa încerc să fac!
Dar e cam greu să-mi conving nevasta că fac aceste lucruri numai din patriotism!
SURSA
***, Fun, CUGET LIBER, Constanța, 18 februarie 2013
Un gentleman provincial versus un paroh anglican în problemele sociale ale Angliei secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat
romanul social Shirley, a cărui acțiune
are loc în regiunea Yorkshire în anii 1811-1812. Atunci Anglia se afla în plină
revoluție industrială declanșată în secolul anterior și spre sfârșitul lungului
război (1793-1815) cu Franța revoluționară și apoi napoleoniană. Yorke, un gentleman
local în vârstă de 55 de ani, are o controversă cu parohul Helstone în problemele
sociale ale țării.
<(…)
Domnul Yorke nu-și reluă cuvîntarea ținută în fața lui
Robert Moore; în scurtă vreme conversația reîncepu într-o formă mai generală,
deși tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranță din țară,
feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ținut furnizau
material bogat pentru neînțelegeri; cu atît mai mult cu cît fiecare dintre cei
trei gentlemen prezenți aveau păreri mai mult sau mai puțin deosebite în
chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptățiți și pe
muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna laolaltă larga răspîndire
a spiritului de nelealitate față de autoritățile constituite, mereu crescîndul
refuz de a suporta cu răbdare niște rele socotite de el inevitabile; soluțiile
preconizate de paroh erau o intervenție guvernamentală hotărîtă, o vigilență
strictă a magistraților; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă
constrîngere cu ajutorul armatei.
Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenția,
vigilența și constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămînzi, să
ofere de lucru celor care doreau să muncească și pe care nimeni nu se arăta
dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea
oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare pînă și ultimul atom ce mai putea fi
suportat fusese de mai înainte pus, și că în momentul de față opunerea devenise
o datorie; în spiritual de nealitate față de autoritățile constituite el vedea
cel mai promițător semn al vremurilor; patronii, recunoștea, fuseseră
într-adevăr nedreptățiți, dar necazurile cele mai importante fuseseră
îngrămădite p ecapul lor de către un guvern „corupt, josnic și setos de sînge”
(acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt*,
diavoli de teapa lui Castlereagh**, idioți răuvoitori ca Percival*** erau tiranii, blestemele abătute pe capul
țării, nimicitorii negoțului. Îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui
război riunător și fără speranță, adusese națiunea în impasul de acum. Sistemul
lor de impozite monstruos de sufocant, mîrșavele „Ordine ministeriale”**** – ai
căror inițiatori meritau să fie judecați pentru înaltă trădare și trimiși la
ștreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei
care legalizaseră piatra de moară de gîtul Angliei.
-Dar ce rost mai are să vorbești? întrebă domnul Yorke.
Ce sorți de a fi auzită mai are rațiunea într-o țară asuprită de regi, asuprită
de popi, asuprită de nobili – unde un nebun e monarh cu numele****** și un
depravat necinstit adevăratul conducător******; unde a mai fost tolerată o asemenea
insultă la adresa bunului-simț cum este caracterul ereditar al calității de legiuitor;
unde o asemenea șarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de
episcopi, o asemenea nerușinată sfidare ca această biserică ghiftuită și oficializată,
unde a mai fost oare suportată și venerate, unde mai era întreținută o armată
pe picior de război, în vreme ce o șleahtă de popi puturoși și familiile lor
sărăntoace zăceau întreținuți de osînza pămîntului?
Ridicîndu-și și așezîndu-și la loc pălăria cu boruri
întoarse, domnul Helstone dădu replica.
În cursul vieții sale se mai întâlnise în două sau trei
rînduri cu asemenea prilejuri cînd simțăminte de acest fel fuseseră cu multă
vitejie susținute atîta vreme cît sănătatea, puterea și bunăstarea lumească
rămăseseră aliații celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul –
cînd pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; cînd teme-se-vor de ceea
ce este înalt și spaima va stăpîni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie
vreme de cumpănă pentru susținătorii anarhiei și răzvrătirii, pentru dușmanii
bisericii și ai bunei rînduieli. Cu puțină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat
să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele
celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre
dușmanii cei mai înrăiți; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă
remușcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăință și neînstare să afle
vreunul, deși îl căuta cu înfrigurare și cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe
domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu și a regelui
era păcat de moarte și că totuși există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”.
Domnul Yorke era pe deplin încredințat că există ceva ce
se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi așa, ar fi foarte greu să-ți închipui
în ce fel toți ticăloșii care par să triumfe pe lumea asta, care fără nici un
fel de pedeapsă sfărîmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate,
sfidează principiile onoarei, iau pîinea de la gura săracilor, îi terorizează pe
cei umili, îi lingușesc pe cei bogați și falnici – unde au să fie aceștia
răsplătiți după cum se cuvine, cu acea monedă pe care pe care o merită?>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit.
Clip Impex, București, 1993, pp. 56-58.
NOTE M.T.
*William Pitt cel Tânăr (1759-1806)=Prim-ministru al
Marii Britanii (1783-1801; 1804-1806). Fiul lui William Pitt cel Bătrân, de
asemenea prim-ministru.
**Robert Stewart, Lord Castlereagh (1769-1822)=Ministru
de Externe și Speaker al Camerei Comunelor (1812-1822) (liderul camerei
inferioare a parlamentului englez).
***Spencer Perceval (1762-1812)=Prim-ministru
(1809-1812).
****Ordinele Ministeriale=Decretele împăratului francez Napoleon
I emise în 1806 în Milano și Berlin, după înfrângerea Rusiei, Austriei și
Prusiei, prin care interzicea țărilor europene să facă comerț cu Marea Britanie,
în scopul de a o izola economic.
*****George III de Hanovra (1738-1820)=Rege al Marii
Britanii (1760-1820). Din 1765 a încput să sufere de episoade ale unei
afecțiuni psihice, fiind probabil un simpton al porfiriei, o boală genetică. Ca
urmare, în 1811, prințul moștenitor, viitorul George IV, a devenit regent.
******George IV de Hanovra (1762-1830)=Rege al Marii
Britanii (1820-1830). A avut un stil de viață extravagant, care a influențat
societatea britanică în timpul regenței sale (1811-1820).
duminică, 17 februarie 2013
sâmbătă, 16 februarie 2013
vineri, 15 februarie 2013
Un liberal englez versus un conservator englez în problema războiului împotriva lui Napoleon (C. Bronte 1849)
Scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte ( - ) a publicat în 1849 romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812, spre sfârșitul lungului război (1793-1815) dus de coaliția europeană condusă de puterea navală care era Marea Britanie împotriva hegemoniei puterii continentale care era Franța împăratului Napoleon. Personajul principal masculin, industriașul textilist Robert Moore din regiunea Yorkshire, are o controversă politică cu parohul Helstone.
<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)
(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.
<(...)
Fiind amîndoi într-o excelentă dispoziție și uniți deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi așteptat să-i auzi pe Helstone și Moore discutînd prietenește în vreme ce călăreau unul lîngă altul. Nici pomeneală! Acești doi bărbați, amîndoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înțepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era războiul. Helstone rămînea un tory (1) cu principii statornice (existau și tories în zilele acelea), iar Moore era un whig (2) înverșunat - whig cel puțin în ce privește opoziția față de partidul războinic, întrucît chestiunea războiului afecta propriile sale interese; și numai în privința aceasta își exprima el cît de cît o părere asupra politicii britanice. Îi plăcea să-l scoată din sărite pe |Helstone mărturisindu-și credința în invincibilitatea lui Bonaparte, luînd peste picior Anglia și Europa în legătură cu neputința eforturilor de a-i rezista acestuia și exprimîndu-și cu sînge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curînd decît prea tîrziu, de vreme ce pînă la urmă tot avea să zdrobească orice adversar și să ajungă singurul stăpînitor.
Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris și de venetic și că nu avea decît pe jumătate sînge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorința de a-l bate cu vergile. Și mai era un lucru care-i atenua întrucîtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune față de tonul îndîrjit cu care erau susținute aceste idei, și de respect față de tenacitatea înverșunării lui Moore.
(...) Moore își stîrnise însoțitorul și mai înainte, iar acum, înviorat de vîntul aspru și poate iritat de burnița pișcătoare, începu să-l necăjească.
-Te mai bucură veștile din Peninsulă (1)?
-Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul.
-Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington?
-Cum adică?
-Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn și inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franțuz pe care vreți să i-o aduceți?
-Cred că Wellington are să-i azvîrle pe mareșalii lui Bonaparte în mare, în ziua în care va catadicsi să ridice brațul.
-Dar, stimate domn, nu se poate să vorbești serios. Mareșalii lui Napoleon sînt oameni mari, care acționează sub îndrumarea unei minți superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre cîâi tamburi-majori anoști există pe lumea asta, și mișcările lui lente de manechin sînt și mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranți.
-Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentanrt al unei nașiuni puternice, hotărîte, cinstite și cu scaun la cap.
-Cauza dumitale bună, pe cît înțeleg eu, este pur și simplu readucerea nevolnicului și scîrbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de rușine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaș tîmp la minte, care acționează pentru un fermier încă și mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremația victorioasă și geniul invincibil.
-Împotriva legitimității stă aliniată uzurparea; împotriva modestiei, simplei, dreptei și vitezei rezistențe față de asuprirea brutală stă aliniată ambiția de a poseda, lăudăroasă, cu limba înfurcată, egoistă și trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepți!
-Dumnezeu îi apără deseori pe cei puternici!
-Cum! oare acea mînă de nefericiți care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roșii erau mai puternici decît oastea vrăjmașilor înșirată pe malul african? Erau mai mulți la număr? Erau mai bine înarmați? Într-un cuvînt, erau mai de temut? Să nu vorbești, Moore, că ai să spui o minciună; știi bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiți de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei și copii alcătuiau, la drept vorbind, rîndurile lor rare; stăpînii, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o șleahtă de necredincioși îmbuibați, la fel de puternici și de sîngeroși ca leii deșerturilor. Erau înarmați, încălărați, și aveau și care de luptă; bieții urmăriți umblau pe jos; prea puțini dintre ei, fără doar și poate, aveau arme mai bune decît cîrjele de păstori sau sculele de zidari; însuși blîndul și puternicul lor conducător nu avea decît un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor. Crima și arhanghelul căzut erau generalii ostașilor împăratului, și care dintre ei a izbîndit? Știm prea bine: „Domnul a mîntuit în ziua aceea poporul său din mîna vrăjmașilor și dreptcredincioșii i-au văzut pe păgîni morți la țărmul mării”; da, da: „Talazurile i-au acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mîna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mîna dreaptă a Domnului l-a sfărîmat pe vrăjmaș în bucăți!
-Ai dreptate, numai că nu ții seama de paralela adevărată. Franța este ceata robilor sloboziți,și Napoleon este blîndul și puternicul conducător. Europa, cu bătrînele și îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franță întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul și vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb.
-Mi-e și silă să-ți răspund.
În consecință Moore își răspunse singur (...):
-O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo - vrednic să inițieze și să organizeze măsuri pentru regnerarea națiilor. Și astăzi stau și nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare pînă la a deveni împărat - impostor vulgar și imbecil! - și mai rău decît asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Disprețuiesc Franța! Dacă Anglia ar fi înaintat cît Franța pe drumul civilizației, nu ar fi dat înapoi în chip atît de nerușinat.
-Doar nu vrei să spui că imbecila Franță imperială e mai rea decît sîngeroasa Franță republicană? întrebă aprig Helstone.
-Nu vreau să spun nimic: dar pot gîndi ce pofetsc, știi, domnule Helstone, atît despre Franța cît și despre Anglia; și despre revoluții și regicide și restaurări în general; și despre dreptul divin al regilor, pe care îl susții adesea în predicile dumitale, și despre îndatorirea de a nu te împotrivi, și caracterul binefăcător al războiului, și...
(...)
(1) Denumire folosită pentru conservatori.
(2) Simpatizant sau membru al partidului liberal.>
(1) Adică din Peninsula Iberică (Portugalia și Spania) unde Wellington lupta împotriva trupelor invadatoare napoleoniene.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, trad. D. Mazilu, vol. I, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 39-42.
joi, 14 februarie 2013
Diaconii în Anglia secolului XIX (Bronte 1849)
În 1849 scriitoarea engleză Charlotte Bronte (1816 - 1855) a publicat romanul social Shirley, care începe prin a prezenta situaţia diaconilor* anglicani în secolul XIX.
<În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părților de nord ale Angliei: îi găsești puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mai mulți, sînt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, și s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă - anii de-acum - sînt prăfuiți arși de soare, închiși, arizi. Vom ocoli amiaza - o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind - și vom visa despre zori.
(...)
În anii din urmă, zic, prin părțile de nord ale Angliei a ploua cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezece-doisprezece un asemenea potop nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu ființa nici un Ajutor pastoral, nici o Asociație a diaconilor care să întindă o mînă de sprijin bătrînilor parohi** și protoerei*** și să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tînăr și viguros, ieșit de la Oxford**** sau Cambridge*****. Urmașii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey (1) și unelte ale Propagandei (2), pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuțe ale leagănelor, sau erau supuși purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitîndu-te la oricare dintre acești prunci nuputeai bănui că dublele volănașe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaș al sfinților Pavel, Petru și Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămășuțe de noapte stiharul alb în care avea să muștruluiască mai tîrziu, cu toată severitatea, sufletele enoriașilor săi, și să-l uluiască închip straniu pe preotul de modă veche, cînd aveau să-și fîlfîîe veșmîntul ca o cămeșoaie ce nu fluturase pînă atunci mai sus decît pupitrul.
Totuși, chiar și în vremurile acelea de lipsă, se mai întîlneau diaconi: planta prețioasă era rară, dar se putea găsi.
(...)
(1) Edward Bouverie Pousey (1800-1882), teolog englez, creatorul mișcării ritualiste, care a dus o fracțiune a bisericii anglicane spre catolicism.
(2) Congregație întemeiată și organizată de papa Grigore al XV lea (1622), pentru propagarea catolicismului în țările păgîne.>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, traducere D.Mazilu, vol. I, ed. Clip Impex SRL, București, 1993, pp. 5-6.
NOTE M.T.
*diacon=Rang inferior preotului în ierarhia bisericească.
**paroh=Preot conducător al unității teritoriale bisericești.
***protoereu=Preot conducător al mai multor parohii.
****Oxford=Orășel universitar englezesc cu tradiție medievală.
*****Cambridge=Orășel universtar englezesc cu tradiție medievală.
<În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părților de nord ale Angliei: îi găsești puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mai mulți, sînt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, și s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă - anii de-acum - sînt prăfuiți arși de soare, închiși, arizi. Vom ocoli amiaza - o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind - și vom visa despre zori.
(...)
În anii din urmă, zic, prin părțile de nord ale Angliei a ploua cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezece-doisprezece un asemenea potop nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu ființa nici un Ajutor pastoral, nici o Asociație a diaconilor care să întindă o mînă de sprijin bătrînilor parohi** și protoerei*** și să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tînăr și viguros, ieșit de la Oxford**** sau Cambridge*****. Urmașii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey (1) și unelte ale Propagandei (2), pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuțe ale leagănelor, sau erau supuși purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitîndu-te la oricare dintre acești prunci nuputeai bănui că dublele volănașe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaș al sfinților Pavel, Petru și Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămășuțe de noapte stiharul alb în care avea să muștruluiască mai tîrziu, cu toată severitatea, sufletele enoriașilor săi, și să-l uluiască închip straniu pe preotul de modă veche, cînd aveau să-și fîlfîîe veșmîntul ca o cămeșoaie ce nu fluturase pînă atunci mai sus decît pupitrul.
Totuși, chiar și în vremurile acelea de lipsă, se mai întîlneau diaconi: planta prețioasă era rară, dar se putea găsi.
(...)
(1) Edward Bouverie Pousey (1800-1882), teolog englez, creatorul mișcării ritualiste, care a dus o fracțiune a bisericii anglicane spre catolicism.
(2) Congregație întemeiată și organizată de papa Grigore al XV lea (1622), pentru propagarea catolicismului în țările păgîne.>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, traducere D.Mazilu, vol. I, ed. Clip Impex SRL, București, 1993, pp. 5-6.
NOTE M.T.
*diacon=Rang inferior preotului în ierarhia bisericească.
**paroh=Preot conducător al unității teritoriale bisericești.
***protoereu=Preot conducător al mai multor parohii.
****Oxford=Orășel universitar englezesc cu tradiție medievală.
*****Cambridge=Orășel universtar englezesc cu tradiție medievală.
luni, 11 februarie 2013
Evaluarea unui trib de amerindieni de către autoritățile americane în secolul XX (KESEY 1962)
În 1962 scriitorul american Ken Kesey (1935-2001) a publicat romanul său de mare succes One Flew over the Cuckoo”Nest. Cartea este scrisă la persoana I, naratorul fiind un metis, fiu al unui șef de trib amerindian din statul nord-vestic Oregon și al unei femei albe numită Bromden, al cărei nume l-a preluat în societatea americană. Bromden își amintește un episod din copilărie, când reprezentanți ai autorităților americane au venit să evalueze satul tribului, pe al cărui teritoriu se preconiza construirea unui baraj.
<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului peștelui pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>
<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>
SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.
<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului peștelui pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>
<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>
SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.
vineri, 8 februarie 2013
joi, 7 februarie 2013
Anii europeni (Biroul de Informare al P. E. în România)
În fiecare an, Uniunea Europeană alege o temă de campanie, pentru a sensibiliza publicul și a atrage atenția guvernelor asupra unei probleme specifice. Deși aceste teme sunt numeroase și variate, toate sunt tratate cu prioritate de către instituțiile europene și statele membre.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
marți, 5 februarie 2013
luni, 4 februarie 2013
UMOR: Cine este mai isteț: rusul sau americanul?
Un rus pleacă în delegație pentru prima dată în viața lui cu avionul, în care stă lângă un american. Nevasta îi pune rusului în traistă un ou fiert, un cartof și o roșie. Rusul începe să mănânce oul. Americanul mirat îl întreabă:
-Ce e ăsta?
-Un ou.
-Păi la noi ouăle sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul cartoful.
-Dar ăsta ce e?
-Un cartof.
-La noi cartofii sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul roșia.
-Asta ce e?
-O cireașă...
SURSA
CUGET LIBER, Fun, Constanța, 4 februarie 2013
-Ce e ăsta?
-Un ou.
-Păi la noi ouăle sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul cartoful.
-Dar ăsta ce e?
-Un cartof.
-La noi cartofii sunt de zece ori mai mari!
Mănâncă rusul roșia.
-Asta ce e?
-O cireașă...
SURSA
CUGET LIBER, Fun, Constanța, 4 februarie 2013
duminică, 3 februarie 2013
vineri, 1 februarie 2013
O plimbare pe fluviul englezesc Tamisa la sfârșitul secoluklui XIX (MAUGHAM 1902)
Prozatorul englez W. Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley. Musafiră în casa din Londra a mătușii sale necăsătorite, ea primește vizita mai tânărului Gerald.
<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.
NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.
<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>
SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.
NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)