<
(...)
Însăși istoria îmi confirmă principiul. Republica romană* a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar cînd cavalerii și „oamenii noi” au extins acțiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, și după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman**, sistem în care puterea, adunată în mîna unui singur om, a prelungit cu cîteva secole această stăpînire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mîinile barbarilor***. Cînd țara noastră a fost cucerită, francii****, care și-o împărțiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-și asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpîneau țara și-au făurit instituții pentru a-și apăra drepturile dobîndite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atît timp cît privilegiile au fost restrînse. Dar când oamenii acestei națiuni, veritabilă traducere a cuvîntului gentilomi, în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii a izbucnit revoluția*****. Prea întinsă, acțiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare și, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenței pe care nu o prevăzuse, a banului și a gîndirii.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 153-154.
NOTE M.T.
* Roma republicană (509 î. H. - 27 î. H.) = (http://ubereuch.blogspot.ro/2013/10/roma-republicana.html)
** Roma imperială (27 î.H. - 476 d.H.) = (http://www.edusoft.ro/edusoft/imperiul-roman/)
*** După ce Roma a fost jefuită de vizigotul Alaric în 410 și de vandalul Genseric în 455, Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, a fost desființat de mercenarii germanici în 476.
**** Francii au fost un popor germanic care s-au instalat în provincia romană Gallia în secolele IV-V. (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/4e.htm)
***** 1789-1799 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii)
duminică, 31 mai 2015
sâmbătă, 30 mai 2015
Problema sufragiului universal în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Domnule Janvier, printre adevărurile pe care le-ați rostit, se află și o eroare gravă, spuse Benassis. După cum știți, nu-mi place să vorbesc despre interesele generale atunci cînd sînt puse în discuție de scriitori și de puterea modernă. După opinia mea, cel ce concepe un sistem politic, dacă se simte în putere să-l aplice, să tacă, să cucerească puterea și să acționeze, dar, dacă rămîne în fericita obscuritate a cetățeanului de rînd, nu-i oare curată nebunie să gîndești a converti mulțimile prin discuții individuale? Cu toate astea, vă voi contrazice, iubite părinte, pentru că aici mă adresez oamenilor de bine, deprinși să-și adune laolaltă cunoștințele spre a căuta, în toate, adevărul. Ideile mele vi se vor părea, poate, ciudate; cu toate astea, sînt rodul reflecțiilor pe care mi le-au inspirat nenorocirile ultimilor patruzeci de ani*.
Sufragiul universal, pe care-l cer cei ce aparțin opoziției așa-zise constituționale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum ați observat adineaori, iubite părinte, indivizii erau cu toții instruiți, disciplinați de sentimentul religios, pătrunși de același sistem, știind prea bine ce voiau și încotro mergeau. Dar triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atît de imprudent, împotriva guvernului înfloritor la Bourbonilor** ar însemna pieirea Franței și a liberalilor înșiși. Conducătorii aripii stîngi știu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desființa, sub drapelul opoziției, superioritățile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai tîrziu, ar vedea în ea un fel de nobilime - meschină, e adevărat - dar ale cărei averi și privilegii i-ar fi cu atît mai odioase cu cît le-ar simți mai îndeaproape. În acest război, societatea - nu spun: națiunea - ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulțimii care suferă implică cele mai mari dezordini. Această luptă ar fi înverșunată, fără clipă de liniște, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobîndite între electori, iar cei mai puțin luminați, care sînt și cei mai numeroși, ar dobîndi cîștig de cauză asupra somităților sociale - într-un sistem în care sufragiile se numără și nu se cîntăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atît de bine organizat, deci atît de perfect, ca atunci cînd s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrîns. Ceea ce numesc eu privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvîntul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluția puterii. Numai că, în toate creațiile sale, natura a restrîns principiul vital pentru a-i da mai multă forță; la fel cu corpul politic.
Să-mi lămuresc ideea prin cîteva exemple. Să admitem că în Franța ar fi o sută de pairi***; aceștia n-ar provoca decît o sută de jigniri. Desființați instituția pairilor și toți bogătașii vor deveni niște privilegiați; în loc de o sută, veți avea o sută de mii și veți lărgi plaga inegalităților sociale. În adevăr, pentru popor, numai dreptul de trăi fără a munci constituie un privilegiu. În ochii săi, cel ce consumă fără a produce este un jefuitor. Poporul vrea lucrări vizibile și nu ține deloc seama de creațiile intelectuale, care-l îmbogățesc cel mai mult. Tot astfel înmulțind numărul jignirilor, veți extinde lupta în toate sectoarele corpului social în loc să o rețineți într-un cerc strîmt. Cînd atacul și rezistența sînt generale, ruina unei țări este iminentă. Întotdeauna vor fi mai puțini bogați decît săraci; deci, victoria va fi a săracilor, de îndată ce lupta devine materială.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuosn, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 151-153.
NOTE M.T.
* În 1789 a început prima revoluție în Franța.
** Dinastia regală a Bourbonilor, înlăturată de revoluție în 1792, a revenit în Franța după înfrângerea, abdicarea și deportarea împăratului Napoleon I în insula Sf. Elena din Atlantic în 1815. (Ludovic XVIII 1815-1824 și Carol X 1824-1*30).
*** PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în Evul Mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair. Sursa: DEX '09 (2009)
(...)
- Domnule Janvier, printre adevărurile pe care le-ați rostit, se află și o eroare gravă, spuse Benassis. După cum știți, nu-mi place să vorbesc despre interesele generale atunci cînd sînt puse în discuție de scriitori și de puterea modernă. După opinia mea, cel ce concepe un sistem politic, dacă se simte în putere să-l aplice, să tacă, să cucerească puterea și să acționeze, dar, dacă rămîne în fericita obscuritate a cetățeanului de rînd, nu-i oare curată nebunie să gîndești a converti mulțimile prin discuții individuale? Cu toate astea, vă voi contrazice, iubite părinte, pentru că aici mă adresez oamenilor de bine, deprinși să-și adune laolaltă cunoștințele spre a căuta, în toate, adevărul. Ideile mele vi se vor părea, poate, ciudate; cu toate astea, sînt rodul reflecțiilor pe care mi le-au inspirat nenorocirile ultimilor patruzeci de ani*.
Sufragiul universal, pe care-l cer cei ce aparțin opoziției așa-zise constituționale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum ați observat adineaori, iubite părinte, indivizii erau cu toții instruiți, disciplinați de sentimentul religios, pătrunși de același sistem, știind prea bine ce voiau și încotro mergeau. Dar triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atît de imprudent, împotriva guvernului înfloritor la Bourbonilor** ar însemna pieirea Franței și a liberalilor înșiși. Conducătorii aripii stîngi știu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desființa, sub drapelul opoziției, superioritățile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai tîrziu, ar vedea în ea un fel de nobilime - meschină, e adevărat - dar ale cărei averi și privilegii i-ar fi cu atît mai odioase cu cît le-ar simți mai îndeaproape. În acest război, societatea - nu spun: națiunea - ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulțimii care suferă implică cele mai mari dezordini. Această luptă ar fi înverșunată, fără clipă de liniște, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobîndite între electori, iar cei mai puțin luminați, care sînt și cei mai numeroși, ar dobîndi cîștig de cauză asupra somităților sociale - într-un sistem în care sufragiile se numără și nu se cîntăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atît de bine organizat, deci atît de perfect, ca atunci cînd s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrîns. Ceea ce numesc eu privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvîntul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluția puterii. Numai că, în toate creațiile sale, natura a restrîns principiul vital pentru a-i da mai multă forță; la fel cu corpul politic.
Să-mi lămuresc ideea prin cîteva exemple. Să admitem că în Franța ar fi o sută de pairi***; aceștia n-ar provoca decît o sută de jigniri. Desființați instituția pairilor și toți bogătașii vor deveni niște privilegiați; în loc de o sută, veți avea o sută de mii și veți lărgi plaga inegalităților sociale. În adevăr, pentru popor, numai dreptul de trăi fără a munci constituie un privilegiu. În ochii săi, cel ce consumă fără a produce este un jefuitor. Poporul vrea lucrări vizibile și nu ține deloc seama de creațiile intelectuale, care-l îmbogățesc cel mai mult. Tot astfel înmulțind numărul jignirilor, veți extinde lupta în toate sectoarele corpului social în loc să o rețineți într-un cerc strîmt. Cînd atacul și rezistența sînt generale, ruina unei țări este iminentă. Întotdeauna vor fi mai puțini bogați decît săraci; deci, victoria va fi a săracilor, de îndată ce lupta devine materială.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuosn, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 151-153.
NOTE M.T.
* În 1789 a început prima revoluție în Franța.
** Dinastia regală a Bourbonilor, înlăturată de revoluție în 1792, a revenit în Franța după înfrângerea, abdicarea și deportarea împăratului Napoleon I în insula Sf. Elena din Atlantic în 1815. (Ludovic XVIII 1815-1824 și Carol X 1824-1*30).
*** PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în Evul Mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair. Sursa: DEX '09 (2009)
miercuri, 27 mai 2015
Rolul religiei în societate de-a lungul istoriei (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Domnilor, spuse domnule Janvier, religia se simte, nu se definește. Noi nu sîntem chemați a judeca nici mijloacele, nici țelurile Atotputernicului.
- Așadar trebuie să credem în genoflexiunile dumneavoastră? spuse Genestas, cu bonomia militarului care niciodată nu s-a gîndit la Dumnezeu.
- Domnule, răspunse grav preotul, religia catolică alină mai bine decît celelalte neliniștile omenești, dar chiar dacă n-ar fi astfel, vă-ntreb: ce-ați pierde crezînd în adevărurile sale?
- Nu mare lucru, spuse Genestas.
- În schimb, cît nu riscați a pierde dacă nu credeți în ele! Da, domnule, să vorbim despre interesele pămîntești care vă sînt mai apropiate. Gîndiți-vă că degetul lui Dumnezeu se imprimă pe toate lucrurile omenești de care se atinge prin mîna vicarului său. Mult au pierdut oamenii părăsind calea credinței noastre. Biserica - a cărei istorie puțini au avut curiozitatea s-o citească, și pe care lumea o judecă după anumite păreri greșite răspîndite cu intenție în popor - oferă modelul desăvîrșit al stăpînirii pe care oamenii se străduiesc astăzi s-o statornicească. Principiul elecțiunii a făcut din ea, de multă vreme, o mare putere politică. Odinioară nu exista nici o singură instituție religioasă caresă nu se întemeieze pe libertate, pe egalitate. Toți factorii cooperau la lucrare. Starețul, abatele, episcopul, generalul ordinului religios, papa erau pe atunci aleși cu grijă, după nevoile Bisericii a cărei gîndire o exprimau: iată de ce aveau drept la supunerea cea mai oarbă. Voi trece sub tăcere binefacerile sociale ale acestei gîndiri care a făurit națiunile moderne, a inspirat atîtea poeme, catedrale, statui, tablouri și lucrări muzicale, pentru a vă atrage atenția că alegerile dumneavostră plebee, juriul și sistemul bicameral s-au zămislit în consiliile provinciale și ecumenice, în episcopat și în colegiile cardinalilor; cu această deosebire că ideile filozofice actuale asupra civilizației îmi par a păli în fața sublimei și divinei comunități sociale universale, înfăptuite prin Cuvânt și prin faptă, reunite în dogma religioasă. Va fi greu pentru noile sisteme politice, oricît de desăvîrșite am presupune că sînt, să repete minunile datorate epocii cînd Biserica sprijinea inteligența umană.
- De ce? întreebă Genestas.
- Mai întîi, pentru că elecțiunea, pentru a fi un principiu, cere o egalitate absolută a electorilor: trebuie să fie cantități egale, ca să mă servesc de o expresie din geometrie, lucru pe care politica modernă nu-l va obține niciodată. Apoi, marile înfăptuiri sociale nu se fac decît prin puterea sentimentelor, singura care-i poate uni pe oameni, în timp ce filozofismul modern și-a fondat legile pe interesul personal, care tinde a-i dezbina. Odinioară se întîlneau, mai des decît astăzi, la diferitele națiuni, oameni generoși, însuflețiți de o dragoste maternă pentru drepturile nesocotite, pentru suferințele celor mulți. Iar preotul, copil al clasei mijlocii, se opunea forței brutale și apăra popoarele împotriva vrăjmașilor lor. Biserica a avut posesiuni teritoriale și interesele sale temporale, care păreau că trebuie să-o consolideze, pînă la urmă i-au slăbit influența. În adevăr, dacă preotul posedă o proprietate privilegiată, apare ca opresor; dacă statul îl plătește, este un funcționar care-i dator cu timpul său, cu inima și cu viața sa; cetățenii consideră virtutea sa drept o datorie și filantropia sa, lipsită de principiul liberului-arbitru, i se ofilește în inimă. Dar dacă preotul e sărac, dacă preotul e voluntar, fără alt sprijin decît Dumnezeu, fără altă avere decît inimile credincioșilor, atunci devine din nou misionarul Americii, se numește apostol, principe al binelui. Cu un cuvînt, domnește prin sărăcie lucie și sucombă prin opulență.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 149-15 .
(...)
- Domnilor, spuse domnule Janvier, religia se simte, nu se definește. Noi nu sîntem chemați a judeca nici mijloacele, nici țelurile Atotputernicului.
- Așadar trebuie să credem în genoflexiunile dumneavoastră? spuse Genestas, cu bonomia militarului care niciodată nu s-a gîndit la Dumnezeu.
- Domnule, răspunse grav preotul, religia catolică alină mai bine decît celelalte neliniștile omenești, dar chiar dacă n-ar fi astfel, vă-ntreb: ce-ați pierde crezînd în adevărurile sale?
- Nu mare lucru, spuse Genestas.
- În schimb, cît nu riscați a pierde dacă nu credeți în ele! Da, domnule, să vorbim despre interesele pămîntești care vă sînt mai apropiate. Gîndiți-vă că degetul lui Dumnezeu se imprimă pe toate lucrurile omenești de care se atinge prin mîna vicarului său. Mult au pierdut oamenii părăsind calea credinței noastre. Biserica - a cărei istorie puțini au avut curiozitatea s-o citească, și pe care lumea o judecă după anumite păreri greșite răspîndite cu intenție în popor - oferă modelul desăvîrșit al stăpînirii pe care oamenii se străduiesc astăzi s-o statornicească. Principiul elecțiunii a făcut din ea, de multă vreme, o mare putere politică. Odinioară nu exista nici o singură instituție religioasă caresă nu se întemeieze pe libertate, pe egalitate. Toți factorii cooperau la lucrare. Starețul, abatele, episcopul, generalul ordinului religios, papa erau pe atunci aleși cu grijă, după nevoile Bisericii a cărei gîndire o exprimau: iată de ce aveau drept la supunerea cea mai oarbă. Voi trece sub tăcere binefacerile sociale ale acestei gîndiri care a făurit națiunile moderne, a inspirat atîtea poeme, catedrale, statui, tablouri și lucrări muzicale, pentru a vă atrage atenția că alegerile dumneavostră plebee, juriul și sistemul bicameral s-au zămislit în consiliile provinciale și ecumenice, în episcopat și în colegiile cardinalilor; cu această deosebire că ideile filozofice actuale asupra civilizației îmi par a păli în fața sublimei și divinei comunități sociale universale, înfăptuite prin Cuvânt și prin faptă, reunite în dogma religioasă. Va fi greu pentru noile sisteme politice, oricît de desăvîrșite am presupune că sînt, să repete minunile datorate epocii cînd Biserica sprijinea inteligența umană.
- De ce? întreebă Genestas.
- Mai întîi, pentru că elecțiunea, pentru a fi un principiu, cere o egalitate absolută a electorilor: trebuie să fie cantități egale, ca să mă servesc de o expresie din geometrie, lucru pe care politica modernă nu-l va obține niciodată. Apoi, marile înfăptuiri sociale nu se fac decît prin puterea sentimentelor, singura care-i poate uni pe oameni, în timp ce filozofismul modern și-a fondat legile pe interesul personal, care tinde a-i dezbina. Odinioară se întîlneau, mai des decît astăzi, la diferitele națiuni, oameni generoși, însuflețiți de o dragoste maternă pentru drepturile nesocotite, pentru suferințele celor mulți. Iar preotul, copil al clasei mijlocii, se opunea forței brutale și apăra popoarele împotriva vrăjmașilor lor. Biserica a avut posesiuni teritoriale și interesele sale temporale, care păreau că trebuie să-o consolideze, pînă la urmă i-au slăbit influența. În adevăr, dacă preotul posedă o proprietate privilegiată, apare ca opresor; dacă statul îl plătește, este un funcționar care-i dator cu timpul său, cu inima și cu viața sa; cetățenii consideră virtutea sa drept o datorie și filantropia sa, lipsită de principiul liberului-arbitru, i se ofilește în inimă. Dar dacă preotul e sărac, dacă preotul e voluntar, fără alt sprijin decît Dumnezeu, fără altă avere decît inimile credincioșilor, atunci devine din nou misionarul Americii, se numește apostol, principe al binelui. Cu un cuvînt, domnește prin sărăcie lucie și sucombă prin opulență.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 149-15 .
luni, 25 mai 2015
Patriotism versus religie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau mai adineaori domnii, care sînt delincvenții? cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om? Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.
NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau mai adineaori domnii, care sînt delincvenții? cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om? Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.
NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.
sâmbătă, 23 mai 2015
Persecutarea atletului constănțean T. Petcu de către Securitate („Cuget Liber” 2015)
FLORENTINA BOZÎNTAN,
Mărturiile constănţeanului acuzat că l-ar fi turnat pe Filimon Sârbu, "erou al comuniştilor",
marți, 19 mai 2015
Amintirile unui fost ofițer al lui Napoleon I despre fostul împărat francez în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- După victoria de la Wagram* și întoarcerea lui Napoleon la Tuileries (1) în 1815**, spuse el suspinînd, n-am mai încercat o asemenea emoție. Domniei-tale datorez plăcerea asta, căci m-ai învățat să cunosc frumusețile pe care omul le poate descoperi admirînd natura.
- Da, spuse medicul zîmbind, mai bine să construim orașe decît să le cucerim.
- O! domnule, cucerirea Moscovei*** și predarea Mantovei****! Dar nu cunoști ce mare lucru este! Cu toții ne mîndrim cu aceste fapte! Cu toții ne mîndrim cu acest fapte! Ești un om de nădejde, dar și Napoleon era un om bun; de nu era Anglia*****, v-ați fi înțeles amîndoi, și el, împăratul nostru, n-ar fi căzut; acum pot mărturisi că-l iubesc fiindcă a murit!...și fiindcă pe aici - spuse ofițerul privind în jur - nu sînt spioni. Ce suveran! pe toți îi ghicea! te-ar fi numit în consiliul său de stat, pentru că era un organizator, un mare organizator; după luptă, știa și cîte gloanțe are fiecare în cartușieră. Bietul om! În timp ce-mi vorbeai de Gropărița, mi-am adus aminte cum a murit la Sf. Elena, un om ca el. Nu, zău, cum putea să se împace cu clima și locuința de acolo, el, care era deprins să trăiască mai mult pe drumuri și cu fundul pe un tron? Am auzit că se ocupa cu grădinăritul. Drace! Nu era el făcut să trăiască la țară... Acum trebuie să-i slujim pe Bourboni - și din toată inima, domnule; la urma urmelor, Franța rămîne Franța, după cum spuneai ieri.
(1) Reședința regilor Franței, la Paris.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, p. 122.
NOTE M.T.
* Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva arhiducelui Carol de Habsburg, obligând pe împăratul Austriei la o nouă pace defavorabilă. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
** A doua domnie a lui Napoleon (martie-iunie 1815), revenit din exilul impus de coaliția europeană, după înfrângerea și abdicarea sa din aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba#)
*** Cucerirea Moscovei în timpul invaziei Rusiei din 1812 a repezentat punctul maxim de expansiune a imperiului napoleonian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** Mantova = Oraș din nordul Italiei, sub dominație austriacă, cucerit de două ori de generalul republican Bonaparte în timpul campaniei italiene din 1796-1797. (http://www.napoleonguide.com/battle_mantua.htm)
***** Marea Britanie a intrat în 1793 în războiul coaliției monarhice europene împotriva Franței revoluționare, acest război prelungindu-se până la a doua abdicare a împăratului Napoleon I (1804-1814/1815), cu excepția anului care a urmat păcii de la Amiens de la 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-trafalgar-momentul-decisiv-al-e-ecului-lui-napoleon)
****** Bourbon = Dinastia regală care a domnit în Franța în perioadele 1589-1792 și 1814-1830. (http://www.bonjourlafrance.com/france-history/bourbon-dynasty.htm)
(...)
- După victoria de la Wagram* și întoarcerea lui Napoleon la Tuileries (1) în 1815**, spuse el suspinînd, n-am mai încercat o asemenea emoție. Domniei-tale datorez plăcerea asta, căci m-ai învățat să cunosc frumusețile pe care omul le poate descoperi admirînd natura.
- Da, spuse medicul zîmbind, mai bine să construim orașe decît să le cucerim.
- O! domnule, cucerirea Moscovei*** și predarea Mantovei****! Dar nu cunoști ce mare lucru este! Cu toții ne mîndrim cu aceste fapte! Cu toții ne mîndrim cu acest fapte! Ești un om de nădejde, dar și Napoleon era un om bun; de nu era Anglia*****, v-ați fi înțeles amîndoi, și el, împăratul nostru, n-ar fi căzut; acum pot mărturisi că-l iubesc fiindcă a murit!...și fiindcă pe aici - spuse ofițerul privind în jur - nu sînt spioni. Ce suveran! pe toți îi ghicea! te-ar fi numit în consiliul său de stat, pentru că era un organizator, un mare organizator; după luptă, știa și cîte gloanțe are fiecare în cartușieră. Bietul om! În timp ce-mi vorbeai de Gropărița, mi-am adus aminte cum a murit la Sf. Elena, un om ca el. Nu, zău, cum putea să se împace cu clima și locuința de acolo, el, care era deprins să trăiască mai mult pe drumuri și cu fundul pe un tron? Am auzit că se ocupa cu grădinăritul. Drace! Nu era el făcut să trăiască la țară... Acum trebuie să-i slujim pe Bourboni - și din toată inima, domnule; la urma urmelor, Franța rămîne Franța, după cum spuneai ieri.
(1) Reședința regilor Franței, la Paris.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, p. 122.
NOTE M.T.
* Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva arhiducelui Carol de Habsburg, obligând pe împăratul Austriei la o nouă pace defavorabilă. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
** A doua domnie a lui Napoleon (martie-iunie 1815), revenit din exilul impus de coaliția europeană, după înfrângerea și abdicarea sa din aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/acum-200-ani-napoleon-e-exilat-insula-elba#)
*** Cucerirea Moscovei în timpul invaziei Rusiei din 1812 a repezentat punctul maxim de expansiune a imperiului napoleonian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** Mantova = Oraș din nordul Italiei, sub dominație austriacă, cucerit de două ori de generalul republican Bonaparte în timpul campaniei italiene din 1796-1797. (http://www.napoleonguide.com/battle_mantua.htm)
***** Marea Britanie a intrat în 1793 în războiul coaliției monarhice europene împotriva Franței revoluționare, acest război prelungindu-se până la a doua abdicare a împăratului Napoleon I (1804-1814/1815), cu excepția anului care a urmat păcii de la Amiens de la 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-trafalgar-momentul-decisiv-al-e-ecului-lui-napoleon)
****** Bourbon = Dinastia regală care a domnit în Franța în perioadele 1589-1792 și 1814-1830. (http://www.bonjourlafrance.com/france-history/bourbon-dynasty.htm)
Istoria hotelului Palace din Constanța („Cuget Liber” 2015)
ANA FULAȘ-IONESCU, Mărirea și decăderea celui mai luxos hotel din Constanța. Nemții și rușii puseseră ochii pe el
„Cuget Liber”, Constanța, 19 mai 2015
„Cuget Liber”, Constanța, 19 mai 2015
luni, 18 mai 2015
Retragerea armatei împăratului francez Napoleon I din Rusia în iarna anului 1812 (BALZAC 1832-1833)
<
(...) S-a întîmplat pe cînd ne retrăgeam din Moscova. „Marea armată” (1) arăta acum mai degrabă ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici drapele! fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o spun, își dădea și el seama că nu mai are nici o putere. Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina*, am dat de niște hambare și cotețe numai bune de jefuit, de cartofi îngropați în pămînt și de sfeclă. De o bună bucată de vreme nu mai văzusem case, nici provizii și armata s-a ospătat după pofta inimii. Primii veniți, vă dați seama, devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din fericire pentru mine, eram mai mult obosit decît flămînd. Văd un șopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de generali, ofițeri superiori, toți, fără exagerare, oameni cu merite mari: Junot**, Narbonne***, aghiotantul împăratului, cu un cuvînt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau și cîțiva soldați de rînd, care nu ar fi cedat așternutul lor de paie unui mareșal al Franței. Unii, care nu găsiseră loc, dormeau de-a-n-picioarelea, rezemați de pereți, alții lungiți pe jos și, cu toții, atît de înghesuiți unii în alții ca să-și țină de cald, încît zadarnic căutam un ungher să mă culc și eu. Pășeam pe o dușumea de trupuri omenești: unii bombăneau, alții nu spuneau nimic, dar nici unul nu se clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ținut să respecte legile bunei creșteri puerile și cinstite. În sfîrșit, zăresc în fundul șopronului un fel de pod unde nimeni nu se gîndise - sau, poate, nu avusese puterea - să urce; mă cațăr, îmi aștern, și, după ce mă întind cît eram de lung, mă uit la mulțimea de oameni culcați ca vițeii. Această tristă priveliște mă face aproape să rîd. Unii ronțăiau niște morcovi înghețați, arătînd un fel de plăcere animalică, generalii înveliți în șaluri mizerabile sforăiau de se se cutremura șopronul. O cetină de brad aprinsă lumina încăperea și dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit să-l stingă.
(1) Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Meciul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 103-104.
NOTE M.T.
* Berezina = Râu pe care armata franceză în retragere l-a trecut la 27-28 noiembrie 1812, sub atacul puternic al rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
** Jean Andoche Junot (1771-1813) = General al primei republici franceze și mareșal împăratului Napoleon I Bonaparte. (http://www.napoleonguide.com/soldiers_junot.htm)
*** Louis Marie, conte de Narbonne-Lara (1755-1813) = Nobil și general al Vechiului Regim din Franța. A intrat în serviciul lu Napoleon în 1809. (https://napoleonbonaparte.wordpress.com/2008/03/29/louis-marie-comte-de-narbonne-lara-1755-1813/)
(...) S-a întîmplat pe cînd ne retrăgeam din Moscova. „Marea armată” (1) arăta acum mai degrabă ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici drapele! fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o spun, își dădea și el seama că nu mai are nici o putere. Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina*, am dat de niște hambare și cotețe numai bune de jefuit, de cartofi îngropați în pămînt și de sfeclă. De o bună bucată de vreme nu mai văzusem case, nici provizii și armata s-a ospătat după pofta inimii. Primii veniți, vă dați seama, devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din fericire pentru mine, eram mai mult obosit decît flămînd. Văd un șopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de generali, ofițeri superiori, toți, fără exagerare, oameni cu merite mari: Junot**, Narbonne***, aghiotantul împăratului, cu un cuvînt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau și cîțiva soldați de rînd, care nu ar fi cedat așternutul lor de paie unui mareșal al Franței. Unii, care nu găsiseră loc, dormeau de-a-n-picioarelea, rezemați de pereți, alții lungiți pe jos și, cu toții, atît de înghesuiți unii în alții ca să-și țină de cald, încît zadarnic căutam un ungher să mă culc și eu. Pășeam pe o dușumea de trupuri omenești: unii bombăneau, alții nu spuneau nimic, dar nici unul nu se clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ținut să respecte legile bunei creșteri puerile și cinstite. În sfîrșit, zăresc în fundul șopronului un fel de pod unde nimeni nu se gîndise - sau, poate, nu avusese puterea - să urce; mă cațăr, îmi aștern, și, după ce mă întind cît eram de lung, mă uit la mulțimea de oameni culcați ca vițeii. Această tristă priveliște mă face aproape să rîd. Unii ronțăiau niște morcovi înghețați, arătînd un fel de plăcere animalică, generalii înveliți în șaluri mizerabile sforăiau de se se cutremura șopronul. O cetină de brad aprinsă lumina încăperea și dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit să-l stingă.
(1) Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Meciul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 103-104.
NOTE M.T.
* Berezina = Râu pe care armata franceză în retragere l-a trecut la 27-28 noiembrie 1812, sub atacul puternic al rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
** Jean Andoche Junot (1771-1813) = General al primei republici franceze și mareșal împăratului Napoleon I Bonaparte. (http://www.napoleonguide.com/soldiers_junot.htm)
*** Louis Marie, conte de Narbonne-Lara (1755-1813) = Nobil și general al Vechiului Regim din Franța. A intrat în serviciul lu Napoleon în 1809. (https://napoleonbonaparte.wordpress.com/2008/03/29/louis-marie-comte-de-narbonne-lara-1755-1813/)
duminică, 17 mai 2015
Săraci versus bogați în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Asemenea cruzimi adminstrative instigă războiul sărăcimii împotriva celor bogați, spuse medicul. Cei care deocamdată dețin puterea nu gîndesc niciodată serios la urmările inevitabile ale unei nedreptăți care se face unui om din popor. Un om sărac, nevoit a-și cîștige pîinea cea de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat, dar vorbește și găsește ecouri în toate inimile care suferă. O singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Și asta încă nu-i totul; răul e încă și mai adînc. Nedreptățile întrețin în popor o ură ascunsă împotriva celor de sus. Burghezul devine și rămîne dușmanul celui sărac, și furtul nu mai e considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în loc să facă dreptate celor mărunți, un funcționar îi maltratează și nesocotește drepturile lor cîștigate, cum mai putem pretinde unor nefericiți care n-au nici de pîine să se resemneze cu truda lor și să respecte proprietatea?... Mă cutremur gîndindu-mă că un mic funcționar, dintre cei care scutură de praf niște dosare, se bucură dă pensia de o mie de franci făgăduită lui Grondin. Și se mai găsesc oameni, printre cei care n-au măsurat niciodată adîncimea suferințelor, gata să condamne excesele răzbunărilor populare! Din ziua în care numărul nefericirilor individuale provocate de guvern îl întrece pe acela al binefacerilor, răsturnarea sa depinde numai de întîmplare; răsturnîndu-l, poporul se răfuieșe în felul lui. Un bărbat de stat ar trebui să aibă întotdeauna în fața ochilor îmaginea dreptății avînd la picioarele ei sărăcimea pentru care a fost imaginată.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 98-99.
(...)
- Asemenea cruzimi adminstrative instigă războiul sărăcimii împotriva celor bogați, spuse medicul. Cei care deocamdată dețin puterea nu gîndesc niciodată serios la urmările inevitabile ale unei nedreptăți care se face unui om din popor. Un om sărac, nevoit a-și cîștige pîinea cea de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat, dar vorbește și găsește ecouri în toate inimile care suferă. O singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Și asta încă nu-i totul; răul e încă și mai adînc. Nedreptățile întrețin în popor o ură ascunsă împotriva celor de sus. Burghezul devine și rămîne dușmanul celui sărac, și furtul nu mai e considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în loc să facă dreptate celor mărunți, un funcționar îi maltratează și nesocotește drepturile lor cîștigate, cum mai putem pretinde unor nefericiți care n-au nici de pîine să se resemneze cu truda lor și să respecte proprietatea?... Mă cutremur gîndindu-mă că un mic funcționar, dintre cei care scutură de praf niște dosare, se bucură dă pensia de o mie de franci făgăduită lui Grondin. Și se mai găsesc oameni, printre cei care n-au măsurat niciodată adîncimea suferințelor, gata să condamne excesele răzbunărilor populare! Din ziua în care numărul nefericirilor individuale provocate de guvern îl întrece pe acela al binefacerilor, răsturnarea sa depinde numai de întîmplare; răsturnîndu-l, poporul se răfuieșe în felul lui. Un bărbat de stat ar trebui să aibă întotdeauna în fața ochilor îmaginea dreptății avînd la picioarele ei sărăcimea pentru care a fost imaginată.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 98-99.
vineri, 15 mai 2015
Soldat din Garda împăratului francez Napoleon I (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Celălalt ostaș, reluă Benassis, este de asemenea un om de fier, dintre cei care au îndurat greul campaniilor. S-a hrănit cu hrana tuturor ostașilor francezi: gloanțe, răni, victorii; a trecut prin multe și n-a purtat decît epoleți de lână (1). E un om vesel din fire; îl iubește cu fanatism pe Napoleon, care i-a înmânat crucea pe cîmpul de luptă de la Valutina*. Fiind de fel din Dauphinois (2), și-a purtat singur de grijă, de aceea are pensia de vîrstă și solda de veteran. Se numește Goguelat, a luptat ca soldat de infanterie, iar în 1812 a trecut într-o unitate de gardă**. Astăzi este un fel de menajeră a lui Gondrin. (...) Cînd Goguelat vorbește de Napoleon, pontonierul pare că-i ghicește cuvintele doar după mișcările buzelor.
(1) Epoleți de lînă purtau numai gradele inferioare.
(2) Locuitorii din această provincie a Franței au reputația de a fi oameni descurcăreți.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 94-95.
NOTĂ M.T:
* Valutina = Localitate în Rusia, între Smolensk și Moscova. La 18 august 1812, în timpul invadării Rusiei de către împăratul francez Napoleon I, avut loc o bătălie nedecisă între forțele mareșalilor Ney și Junot, pe de o parte, și cele ale generalului Barclay de Tolly, pe de altă parte. (http://mapswar2.x10host.com/maps_war_1812.htm#_maps_ggg)
** Garda imperială reprezenta elita armatei lui Napoleon I, efectivele sale variind de la câteva mii de oameni la câteva zeci de mii. (http://www.napoleonguide.com/bonguard.htm)
(...)
- Celălalt ostaș, reluă Benassis, este de asemenea un om de fier, dintre cei care au îndurat greul campaniilor. S-a hrănit cu hrana tuturor ostașilor francezi: gloanțe, răni, victorii; a trecut prin multe și n-a purtat decît epoleți de lână (1). E un om vesel din fire; îl iubește cu fanatism pe Napoleon, care i-a înmânat crucea pe cîmpul de luptă de la Valutina*. Fiind de fel din Dauphinois (2), și-a purtat singur de grijă, de aceea are pensia de vîrstă și solda de veteran. Se numește Goguelat, a luptat ca soldat de infanterie, iar în 1812 a trecut într-o unitate de gardă**. Astăzi este un fel de menajeră a lui Gondrin. (...) Cînd Goguelat vorbește de Napoleon, pontonierul pare că-i ghicește cuvintele doar după mișcările buzelor.
(1) Epoleți de lînă purtau numai gradele inferioare.
(2) Locuitorii din această provincie a Franței au reputația de a fi oameni descurcăreți.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 94-95.
NOTĂ M.T:
* Valutina = Localitate în Rusia, între Smolensk și Moscova. La 18 august 1812, în timpul invadării Rusiei de către împăratul francez Napoleon I, avut loc o bătălie nedecisă între forțele mareșalilor Ney și Junot, pe de o parte, și cele ale generalului Barclay de Tolly, pe de altă parte. (http://mapswar2.x10host.com/maps_war_1812.htm#_maps_ggg)
** Garda imperială reprezenta elita armatei lui Napoleon I, efectivele sale variind de la câteva mii de oameni la câteva zeci de mii. (http://www.napoleonguide.com/bonguard.htm)
Identificarea unor militari germani morți în România în Al Doilea Război Mondial („LIBERTATEA” 2015)
Elena Alexandru, Militari germani dezgropați în toată țara, „Libertatea”, București, 15 mai 2015,
Osemintele a 146 de militari germani, morți în Al Doilea Război Mondial, sunt deshumate în aceste zile de la Cimitirul Eroilor din Craiova și vor fi mutate în Cimitirul Eternitatea din Iași.
În capitala Moldovei vor fi mutați, în perioada următoare, peste 6.000 de militari ce vor fi deshumați din cimitirele din toată țara. „Aceste morminte sunt așezate în prezent unul lângă altul, dar nu sunt identificate. Scopul nostru este să facem deshumările și să identificăm bineînțeles și soldații”, a declarat Mirela Leo, administratorul Cimitirului Eroilor. După ce se va fa ce identificarea, osemintele militarilor germani vor fi transportate la Iași, unde vor fi reînhumate în Cimitirul Eternitatea alături de alți peste 6.000 de militari germani din toată țara. Până acum au fost deshumate osemintele a 100 de militari germani, dar lucrările vor continua și în zilele următoare.
miercuri, 13 mai 2015
Tragedia trecerii Berezinei în timpul retragerii lui Napoleon din Rusia în iarna lui 1812 (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Se numește Gondrin; a fost luat cînd cu rechiziția cea mare din 1792* - avea optsprezece ani pe-atunci - și încoporat la artilerie. A participat, ca soldat de rînd, la campania din Italia** sub ordinele lui Napoleon, pe care l-a urmat și în Egipt*** și s-a întors din Orient după pacea de la Amiens****; apoi, sub Imperiu*****, a fost înregimentat la pontonierii de gardă și a servit fără întrerupere în Germania******. Pînă la urmă, bietul om a fost și în Rusia*******.
(...)
- Veți avea deci prilej să vedeți un om și jumătate, reluă Benassis. Cunoașteți istoria retragerii, e inutil să vi-o povestesc. Omul ăsta este unul din pontonierii de la Berezina********; a lucrat la construirea podului peste care a trecut armata; și atunci, pentru a fixa primii stîlpi de susținere, a intrat în apă pînă la brîu. Generalul Eble, care comanda unitățile de pontonieri, n-a putut găsi decît patruzeci și doi de „veterani”, cum le zice Gondrin, care s-au oferit pentru treaba asta. Deși generalul a intrat însuși în apă, îndemnîndu-i, încurajîndu-i și făgăduind fiecăruia o pensie de o mie de franci și crucea de război. Primul ostaș care a intrat în Berezina s-a ales cu piciorul rupt din coapsă de un sloi mare de gheață și luat de ape. Ca să înțelegeți mai bine cît de grea a fost treaba asta, să vă spun urmarea: dintre cei patruzeci și doi de pontonieri, astăzi numai trăieșe decît Grondin. Treizeci și nouă au pierit la trecerea Berezinei, ceilalți doi și-au sfîrșit viața mizerabil prin spitalele din Polonia. Biet ostașul nostru s-a întors de la Vilno********* abia în 1814, după reintrarea Bourbonilor**********. Generalul Eble, despre care Gondrin nu vorbește decît cu lacrimi în ochi, murise. Pontonierul care devenise surd, infirm, și care nu știa să citească, nici să scrie, a rămas deci fără sprijin și deci fără apărare... Ajuns la Paris, unde-și cerșea pîinea, s-a adresat birourilor ministerului de război, spre a obține - nu pensia de o mie dr franci ce i se făgăduise, nici crucea de război, ci simplul ajutor de bătrînețe la care avea dreptul după douăzeci și doi de ani de slujbă și nu mai știu cîte campanii; dar nu a putut obține nici solda din anii din urmă, nici cheltuielile de călătorie, nici pensia. (...) Sîntem buni prieteni. Cinează la mine în zilele cînd se aniversează bătălia de la Austerlitz**********, nașterea împăratului, dezastrul de la Waterloo*********** și la desert îi ofer cîte un napoleon*********** ca să aibă vin pentru cîteva luni. Sentimentul de respect pe care il port este, de altfel, împărtășit de întreaga comună, care ar fi gata să-l întrețină. Muncește mai mult din mîndrie. În orice casă ar intra, este onorat după exemplul meu și poftit la masă. N-am izbutit să-l conving să primească o piesă de douăzeci de franci decît ca portret al împăratului. Nedreptatea care i s-a făcut l-a rănit adînc, dar mai mult regretă crucea de război decît pensia. Un singur gînd îl alină. Cînd, după ce podurile s-au construit, generalul Eble i-a înfățișat împăratului pe pontonierii valizi, Napoleon l-a îmbrățișat pe bietul Gondrin care, fără această acoladă, poate că ar fi acum mort; trăiește numai prin amintire acasta și cu nădejdea că Napoleon se va întoarce; nimic nu-l poate convinge că împăratul a murit și - încredințat precum e că a rămas prizonier la englezi - ar fi în stare să ucidă, sub cel mai mărunt pretext, pînă și pe cel mai cumsecade dintre magistrații Angliei care călătoresc de plăcere.
(...)
- Dacă micuțul nostru împărat ar trăi, îi strigă ofițerul, ai avea și crucea de război și o pensie frumoasă, căci ai salvat viețile tuturor celor care poartă epoleți și care, la 1 octombrie 1812, se aflau de partea cealaltă a rîului, (...)
- Eu mi-am făcut datoria, domnule ofițer, dar alții nu și-au făcut-o față de mine. Mi-au cerut acte! „Acte?... i-am întrebat, citiți comunicatul de pe front, n-rul 29!”
- Trebuie să ceri din nou, camarade. Dacă ai protecție, astăzi e cu neputință să nu afli dreptate.
- Dreptate! strigă veteranul pe un ton care-i făcu să tresară și pe medic și pe maior.
Urmă o clipă de tăcere, în care timp cei doi călăreți măsurară din ochi rămășița soldaților de bronz pe care Napoleon și-i alese pe sprînceană, triînd trei generații. Gondrin era, fără îndoială, un frumos exemplar al acestei mase indestructibile care se frînsese fără să se rupă. Acest bătrîn scund, cu pieptul și umerii neobișnuit de largi, cu fața tăbăcită, mai păstra oarecari urme de marțialitate. (...)
- Dreptate? repetă el, dreptate nu mi se va face niciodată. Noi n-avem avocați care să ne ceară drepturile. (...)
- Dragă camarade, așa nu ai merge! spuse Genestas. Eu îți datorez viața și aș fi nerecunoscător dacă nu ți-aș da o mînă de ajutor! Eu, unul, îmi aduc bine aminte că am trecut pe podul peste Berezina, mai cunosc și o mulțime de vulpoi bătrîni, dar cu memoria proaspătă care mă vor sprijini ca patria să te răsplătească după merit.
- Veți fi învinuit de bonapartism! Nu vă amestecați domnule ofițer. (...)
- Bietul bătrîn, spuse Genestas. În locul lui, la fel aș face; nu-l mai avem pe părintele nostru**************. - Domnule, spuse el către Benassis, resemnarea acestui om mă întristează de moarte; nici nu știe el cît mă interesează, el, care crede, poate, că sînt un netrebnic de galonat, nepăsător la durerile soldatului...
Se întoars pe neașteptate, apucă mîna pontonierului și îi strigă la ureche:
- Pe crucea de război care-mi strălucește pe piept și care odinioară însemna onoare, îți jur că voi face tot ce va fi omenește cu putință ca să-ți obțin o pensie, chiar dacă ar trebui să înfrunt de zece ori refuzul ministrului, chiar dacă are trebui să cer audiență la rege, la prințul moștenitor și la toate mărimile!
Auzind vorbele acestea, bătrînul Gondrin tresări, se uită la Genestas și-l întrebă:
- Ați fost soldat de rînd?
Maiorul înclină din cap. La semnul acesta, pontonierul își șters fruntea, lua mîna lui Genestas, i-o strînse din toată inima și spuse:
- Domnule general, în clipa cînd am intrat în apă, acolo, am renunțat la viață ca să salvez armata; este o minune că mai sînt viu. Ascultați, să vă spun una: de cînd omul nostru (1) a fost mazilit, nimic nu-mi mai place.
(1) Napoleon.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 92-94, 95-97.
NOTE M.T.
* În 1792 prima coaliție europeană antifranceză, condusă de Habsburgi și de Prusia, a încercat să restabilească puterea regelui Ludovic XVI Bourbon, ținut ostatic de revoluționari la Paris. În această situație, autoritățile revoluționare franceze au decretat, în premieră, mobilizarea generală națională. (http://www.napoleonguide.com/campaign_revolt.htm)
** În 1796 generalul Napoleon Bonaparte a preluat comanda armatei din Italia, învingând forțele austriece și impunând Austriei în 1797 o pace favorabilă Franței.
*** În 1798 flota franceză transportă în Egiptul otoman o armată condusă de generalul Bonaparte, care s-a întors un an, ultimele soldați francezi fiind retrași în 1801. (http://www.napoleonguide.com/campaign_egypt.htm)
**** În 1802, la Amiens (Franța). s-a semnat pacea între Franța și Marea Britanie, singura putere europeană care continuase războiul împotriva guvernului revoluționar de la Paris. (http://cultural.bzi.ro/pacea-de-la-amiens-si-reluarea-razboiului-franco-britanic-21196)
***** La 2 decembrie 1804 Napoleon Bonaparte s-a încoronat împărat al Franței. (http://www.napoleonguide.com/leaders_napoleon.htm)
****** După ce a înfrânt Austria în 1805 și Prusia în 1806, Napoleon a desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), comprimând cele circa 360 de state în 36. (http://www.napoleonguide.com/campaign_3coalit.htm) (http://www.napoleonguide.com/campaign_4coalit.htm)
******* La 22 iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia, în fruntea unei armate de coaliție de peste 400.000 de soldați. În pofida unor victorii tactice care au dus la ocuparea Moscovei a fost silit să se retragă ca urmare a tacticii de hărțuire a inamicului și a geroasei ierni rusești. (http://www.napoleonguide.com/campaign_russia.htm)
******** Berezina = Râu de 613 km în Belarus, afluent al Niprului. La 27-28 noiembrie, forțele franceze epuizate în retragere au travesat râul dezghețat sub asaltul rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
********* Vilno = Denumirea rusă a orașului lituanian Vilnius, teritoriu al Rusiei țariste după împărțirea Poloniei în secolul XVIII.
********** După înfrângerea din Rusia, întreaga Europă s-a coalizat împotriva lui Napoleon. Înfrângerea sa a dus la ocuparea Parisului și abdicare sa la 6 aprilie 1814. Ludovic XVIII (1814/1815-1824), fratele regelui Ludovic XVI executat de Teroarea revoluționară, a revenit din exil și a urcat pe tron. (http://www.napoleonguide.com/campaign_france1814.htm) (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
*********** Austerlitz = Sat în Cehia, unde la 2 decembrie 1805, Napoleon I a înfrânt armatele ruso-austriece comandate de cei doi împărați aliați. Victoria obținută la aniversarea unui an d edomnie este considerată ca fiind cel mai important succes militar al lui Napoleon. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
************ Waterloo = Sat în Belgia, unde la 18 iunie 1815 Napoleon a fost învins definitiv de coaliția europeană. Și-a încheiat cea de a doua scurtă domnie a sa predându-se Marii Britanii, care l-a deportat în insula Sf. Elena din Atlanticul de Sud, unde a murit în mai 1821. (http://www.napoleonguide.com/battle_waterloo.htm)
************* napoleon = Monedă introdusă în 1803 de Bonaparte, Prim-Consul al primei republici franceze. Valora 20 de franci și conținea circa 5,8 g aur. A circulat până în 1914. (http://www.sacra-moneta.com/Le-Franc-et-les-monnaies-francaises-jusqu-a-l-Eu/Les-pieces-francaises-de-20-francs-or-les-Napoleons.html)
************** Napoleon
(...) Se numește Gondrin; a fost luat cînd cu rechiziția cea mare din 1792* - avea optsprezece ani pe-atunci - și încoporat la artilerie. A participat, ca soldat de rînd, la campania din Italia** sub ordinele lui Napoleon, pe care l-a urmat și în Egipt*** și s-a întors din Orient după pacea de la Amiens****; apoi, sub Imperiu*****, a fost înregimentat la pontonierii de gardă și a servit fără întrerupere în Germania******. Pînă la urmă, bietul om a fost și în Rusia*******.
(...)
- Veți avea deci prilej să vedeți un om și jumătate, reluă Benassis. Cunoașteți istoria retragerii, e inutil să vi-o povestesc. Omul ăsta este unul din pontonierii de la Berezina********; a lucrat la construirea podului peste care a trecut armata; și atunci, pentru a fixa primii stîlpi de susținere, a intrat în apă pînă la brîu. Generalul Eble, care comanda unitățile de pontonieri, n-a putut găsi decît patruzeci și doi de „veterani”, cum le zice Gondrin, care s-au oferit pentru treaba asta. Deși generalul a intrat însuși în apă, îndemnîndu-i, încurajîndu-i și făgăduind fiecăruia o pensie de o mie de franci și crucea de război. Primul ostaș care a intrat în Berezina s-a ales cu piciorul rupt din coapsă de un sloi mare de gheață și luat de ape. Ca să înțelegeți mai bine cît de grea a fost treaba asta, să vă spun urmarea: dintre cei patruzeci și doi de pontonieri, astăzi numai trăieșe decît Grondin. Treizeci și nouă au pierit la trecerea Berezinei, ceilalți doi și-au sfîrșit viața mizerabil prin spitalele din Polonia. Biet ostașul nostru s-a întors de la Vilno********* abia în 1814, după reintrarea Bourbonilor**********. Generalul Eble, despre care Gondrin nu vorbește decît cu lacrimi în ochi, murise. Pontonierul care devenise surd, infirm, și care nu știa să citească, nici să scrie, a rămas deci fără sprijin și deci fără apărare... Ajuns la Paris, unde-și cerșea pîinea, s-a adresat birourilor ministerului de război, spre a obține - nu pensia de o mie dr franci ce i se făgăduise, nici crucea de război, ci simplul ajutor de bătrînețe la care avea dreptul după douăzeci și doi de ani de slujbă și nu mai știu cîte campanii; dar nu a putut obține nici solda din anii din urmă, nici cheltuielile de călătorie, nici pensia. (...) Sîntem buni prieteni. Cinează la mine în zilele cînd se aniversează bătălia de la Austerlitz**********, nașterea împăratului, dezastrul de la Waterloo*********** și la desert îi ofer cîte un napoleon*********** ca să aibă vin pentru cîteva luni. Sentimentul de respect pe care il port este, de altfel, împărtășit de întreaga comună, care ar fi gata să-l întrețină. Muncește mai mult din mîndrie. În orice casă ar intra, este onorat după exemplul meu și poftit la masă. N-am izbutit să-l conving să primească o piesă de douăzeci de franci decît ca portret al împăratului. Nedreptatea care i s-a făcut l-a rănit adînc, dar mai mult regretă crucea de război decît pensia. Un singur gînd îl alină. Cînd, după ce podurile s-au construit, generalul Eble i-a înfățișat împăratului pe pontonierii valizi, Napoleon l-a îmbrățișat pe bietul Gondrin care, fără această acoladă, poate că ar fi acum mort; trăiește numai prin amintire acasta și cu nădejdea că Napoleon se va întoarce; nimic nu-l poate convinge că împăratul a murit și - încredințat precum e că a rămas prizonier la englezi - ar fi în stare să ucidă, sub cel mai mărunt pretext, pînă și pe cel mai cumsecade dintre magistrații Angliei care călătoresc de plăcere.
(...)
- Dacă micuțul nostru împărat ar trăi, îi strigă ofițerul, ai avea și crucea de război și o pensie frumoasă, căci ai salvat viețile tuturor celor care poartă epoleți și care, la 1 octombrie 1812, se aflau de partea cealaltă a rîului, (...)
- Eu mi-am făcut datoria, domnule ofițer, dar alții nu și-au făcut-o față de mine. Mi-au cerut acte! „Acte?... i-am întrebat, citiți comunicatul de pe front, n-rul 29!”
- Trebuie să ceri din nou, camarade. Dacă ai protecție, astăzi e cu neputință să nu afli dreptate.
- Dreptate! strigă veteranul pe un ton care-i făcu să tresară și pe medic și pe maior.
Urmă o clipă de tăcere, în care timp cei doi călăreți măsurară din ochi rămășița soldaților de bronz pe care Napoleon și-i alese pe sprînceană, triînd trei generații. Gondrin era, fără îndoială, un frumos exemplar al acestei mase indestructibile care se frînsese fără să se rupă. Acest bătrîn scund, cu pieptul și umerii neobișnuit de largi, cu fața tăbăcită, mai păstra oarecari urme de marțialitate. (...)
- Dreptate? repetă el, dreptate nu mi se va face niciodată. Noi n-avem avocați care să ne ceară drepturile. (...)
- Dragă camarade, așa nu ai merge! spuse Genestas. Eu îți datorez viața și aș fi nerecunoscător dacă nu ți-aș da o mînă de ajutor! Eu, unul, îmi aduc bine aminte că am trecut pe podul peste Berezina, mai cunosc și o mulțime de vulpoi bătrîni, dar cu memoria proaspătă care mă vor sprijini ca patria să te răsplătească după merit.
- Veți fi învinuit de bonapartism! Nu vă amestecați domnule ofițer. (...)
- Bietul bătrîn, spuse Genestas. În locul lui, la fel aș face; nu-l mai avem pe părintele nostru**************. - Domnule, spuse el către Benassis, resemnarea acestui om mă întristează de moarte; nici nu știe el cît mă interesează, el, care crede, poate, că sînt un netrebnic de galonat, nepăsător la durerile soldatului...
Se întoars pe neașteptate, apucă mîna pontonierului și îi strigă la ureche:
- Pe crucea de război care-mi strălucește pe piept și care odinioară însemna onoare, îți jur că voi face tot ce va fi omenește cu putință ca să-ți obțin o pensie, chiar dacă ar trebui să înfrunt de zece ori refuzul ministrului, chiar dacă are trebui să cer audiență la rege, la prințul moștenitor și la toate mărimile!
Auzind vorbele acestea, bătrînul Gondrin tresări, se uită la Genestas și-l întrebă:
- Ați fost soldat de rînd?
Maiorul înclină din cap. La semnul acesta, pontonierul își șters fruntea, lua mîna lui Genestas, i-o strînse din toată inima și spuse:
- Domnule general, în clipa cînd am intrat în apă, acolo, am renunțat la viață ca să salvez armata; este o minune că mai sînt viu. Ascultați, să vă spun una: de cînd omul nostru (1) a fost mazilit, nimic nu-mi mai place.
(1) Napoleon.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 92-94, 95-97.
NOTE M.T.
* În 1792 prima coaliție europeană antifranceză, condusă de Habsburgi și de Prusia, a încercat să restabilească puterea regelui Ludovic XVI Bourbon, ținut ostatic de revoluționari la Paris. În această situație, autoritățile revoluționare franceze au decretat, în premieră, mobilizarea generală națională. (http://www.napoleonguide.com/campaign_revolt.htm)
** În 1796 generalul Napoleon Bonaparte a preluat comanda armatei din Italia, învingând forțele austriece și impunând Austriei în 1797 o pace favorabilă Franței.
*** În 1798 flota franceză transportă în Egiptul otoman o armată condusă de generalul Bonaparte, care s-a întors un an, ultimele soldați francezi fiind retrași în 1801. (http://www.napoleonguide.com/campaign_egypt.htm)
**** În 1802, la Amiens (Franța). s-a semnat pacea între Franța și Marea Britanie, singura putere europeană care continuase războiul împotriva guvernului revoluționar de la Paris. (http://cultural.bzi.ro/pacea-de-la-amiens-si-reluarea-razboiului-franco-britanic-21196)
***** La 2 decembrie 1804 Napoleon Bonaparte s-a încoronat împărat al Franței. (http://www.napoleonguide.com/leaders_napoleon.htm)
****** După ce a înfrânt Austria în 1805 și Prusia în 1806, Napoleon a desființat Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (962-1806), comprimând cele circa 360 de state în 36. (http://www.napoleonguide.com/campaign_3coalit.htm) (http://www.napoleonguide.com/campaign_4coalit.htm)
******* La 22 iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia, în fruntea unei armate de coaliție de peste 400.000 de soldați. În pofida unor victorii tactice care au dus la ocuparea Moscovei a fost silit să se retragă ca urmare a tacticii de hărțuire a inamicului și a geroasei ierni rusești. (http://www.napoleonguide.com/campaign_russia.htm)
******** Berezina = Râu de 613 km în Belarus, afluent al Niprului. La 27-28 noiembrie, forțele franceze epuizate în retragere au travesat râul dezghețat sub asaltul rușilor. (http://www.napoleonguide.com/battle_beresina.htm)
********* Vilno = Denumirea rusă a orașului lituanian Vilnius, teritoriu al Rusiei țariste după împărțirea Poloniei în secolul XVIII.
********** După înfrângerea din Rusia, întreaga Europă s-a coalizat împotriva lui Napoleon. Înfrângerea sa a dus la ocuparea Parisului și abdicare sa la 6 aprilie 1814. Ludovic XVIII (1814/1815-1824), fratele regelui Ludovic XVI executat de Teroarea revoluționară, a revenit din exil și a urcat pe tron. (http://www.napoleonguide.com/campaign_france1814.htm) (http://cultural.bzi.ro/exilul-lui-ludovic-al-xviii-lea-al-frantei-20837)
*********** Austerlitz = Sat în Cehia, unde la 2 decembrie 1805, Napoleon I a înfrânt armatele ruso-austriece comandate de cei doi împărați aliați. Victoria obținută la aniversarea unui an d edomnie este considerată ca fiind cel mai important succes militar al lui Napoleon. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
************ Waterloo = Sat în Belgia, unde la 18 iunie 1815 Napoleon a fost învins definitiv de coaliția europeană. Și-a încheiat cea de a doua scurtă domnie a sa predându-se Marii Britanii, care l-a deportat în insula Sf. Elena din Atlanticul de Sud, unde a murit în mai 1821. (http://www.napoleonguide.com/battle_waterloo.htm)
************* napoleon = Monedă introdusă în 1803 de Bonaparte, Prim-Consul al primei republici franceze. Valora 20 de franci și conținea circa 5,8 g aur. A circulat până în 1914. (http://www.sacra-moneta.com/Le-Franc-et-les-monnaies-francaises-jusqu-a-l-Eu/Les-pieces-francaises-de-20-francs-or-les-Napoleons.html)
************** Napoleon
luni, 11 mai 2015
Sat de munte versus sat de cîmpie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
duminică, 10 mai 2015
Rolul preotului, medicului și judecătorului în civilizarea Franței în secolul XIX (BALZAC 1832-1833)
< (...) Cînd, din spirit religios, am optat pentru traiul ăsta de obscură resemnare, am ezitat multă vreme să mă fac preot, medic de țară sau judecător.
Nu fără pricină, scumpe domnule, s-a ivit zicala desspre cele trei robe negre - preotul, omul legii, medicul: unul oblojește rănile sufletului, celălalt ale buzunarului, al treilea ale trupului; ei reprezintă societatea în cei trei pricipali termeni de existență ai săi: conștiința, averea, sănătatea. A fost o vreme cînd cel dintîi - apoi al doilea - erau totul în sat. Străbunii noștri gîndeau - și poate că nu se înșelau - că preotul, stăpîn peste idei, trebuia să conducă țara: astfel, preotul a devenit rege, pontif și judecător: dar pe atunci totul era numai credință și conștiință. Astăzi toate s-au schimbat; să luăm vremea noastră așa cum este ea. Eu, unul, cred că progresul civilizației și bunăstarea mulțimii depind de acești trei bărbați, cele trei puteri care fac ca poporul să simtă îndată acțiunea faptelor, a intereselor și a principiilor, cele trei mari consecințe pe care le produc, la o națiune, evenimentele, averile și ideile. Timpul înaintează și aduce cu sine schimbări, proprietățile se rotunjesc sau se micșorează și în toate trebuie să se pună rînduială potrivit cu aceste variate mutații: de aici decurge principiul ordinei. Pentru a civiliza lumea, pentru a crea bunuri, trebuie să convingem masele că interesele particulare se acordă cu cele naționale care se satisfac prin fapte, interese și principii.
Aceste trei profesiuni, care duc cu necesitate spre aceste rezultate umane, îmi par a fi astăzi cele mai mari pîrghii ale civilizației; numai ele pot oricînd oferi unui om de bine mijloacele eficace de a îmbunătăți starea păturilor sărace cu care se află în permanente legături. Dar țăranul își pleacă mai degrabă urechea la omul care-i prescrie o rețetă ca să-i salveze trupul decît la preotul care-i predică despre mîntuirea sufletului: unul îi poate vorbi despre pămîntul pe care-l lucrează, celălalt e nevoit să-i amintească despre cele cerești, de care omul nostru, din nefericire, puțin îi pasă; spun „din nefericire” pentru că dogma vieții viitoare este nu numai o mîngîiere, dar și un instrument de conducere a oamenilor. Nu-i așa că religia e singura putere care consfințește legile sociale? Recent, l-am justificat pe Dumnezeu. În lipsa religiei, guvernul s-a văzut nevoit să născocească Teroarea (1) pentru ca legile sale să devină executorii; dar era o teroare omenească - și a trecut. Dar, domnule, cînd un țăran cade bolnav și zace pe un pat mizerabil sau e în convalescență, se vede nevoit să ascult niște explicații logice, pe care le înțelege ușor atunci cînd îi sînt limpede înfățișate. Datorită acestei idei m-am făcut medic. Socoteam cu țăranii mei, pentru ei; le dădeam numai sfaturi sigure, care-i constrîngeau să recunoască justețea vederilor mele. Cu poporul nu ne este îngăduit să greșim. Infailibilitatea l-a făcut pe Napoleon - și ar fi făcut din el un zeu dacă universul n-ar fi auzit că a fost înfrînt la Waterloo*. Mahomed** a creat o religie după ce a supus a treia parte a globului, numai fiindcă a ferit lumea de spectacolul morții sale. Pentru primarul din sat și pentru cuceritor, aceleași principii: națiunea și comuna alcătuiesc o aceeași turmă. Pretutindeni, mulțimea e aceeași. (...) Țăranii, ca și oamenii din societatea înaltă, sfîrșesc prin a-l disprețui pe cel pe care-l înșală. A fi păcălit - nu înseamnă a da dovadă de slăbiciune? Numai forța e în stare să conducă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 65-6 .
NOTE M.T.
* Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, împăratul francez Napoleon I (1804-1814/1815) a fost învins definitiv de coaliția europeană. El s-a predat Marii Britanii, care l-a deportat în insula atlantică Sf. Elena, unde a și murit. în 1821, la 52 de ani. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/)
** Muhammad (570 Mecca - 632 Medina) a întemeiat religia islamică ca ultim profet al lui Dumnezeu (Allah) și a unificat Peninsula Arabică. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mohamed-ultimul-profet)
Nu fără pricină, scumpe domnule, s-a ivit zicala desspre cele trei robe negre - preotul, omul legii, medicul: unul oblojește rănile sufletului, celălalt ale buzunarului, al treilea ale trupului; ei reprezintă societatea în cei trei pricipali termeni de existență ai săi: conștiința, averea, sănătatea. A fost o vreme cînd cel dintîi - apoi al doilea - erau totul în sat. Străbunii noștri gîndeau - și poate că nu se înșelau - că preotul, stăpîn peste idei, trebuia să conducă țara: astfel, preotul a devenit rege, pontif și judecător: dar pe atunci totul era numai credință și conștiință. Astăzi toate s-au schimbat; să luăm vremea noastră așa cum este ea. Eu, unul, cred că progresul civilizației și bunăstarea mulțimii depind de acești trei bărbați, cele trei puteri care fac ca poporul să simtă îndată acțiunea faptelor, a intereselor și a principiilor, cele trei mari consecințe pe care le produc, la o națiune, evenimentele, averile și ideile. Timpul înaintează și aduce cu sine schimbări, proprietățile se rotunjesc sau se micșorează și în toate trebuie să se pună rînduială potrivit cu aceste variate mutații: de aici decurge principiul ordinei. Pentru a civiliza lumea, pentru a crea bunuri, trebuie să convingem masele că interesele particulare se acordă cu cele naționale care se satisfac prin fapte, interese și principii.
Aceste trei profesiuni, care duc cu necesitate spre aceste rezultate umane, îmi par a fi astăzi cele mai mari pîrghii ale civilizației; numai ele pot oricînd oferi unui om de bine mijloacele eficace de a îmbunătăți starea păturilor sărace cu care se află în permanente legături. Dar țăranul își pleacă mai degrabă urechea la omul care-i prescrie o rețetă ca să-i salveze trupul decît la preotul care-i predică despre mîntuirea sufletului: unul îi poate vorbi despre pămîntul pe care-l lucrează, celălalt e nevoit să-i amintească despre cele cerești, de care omul nostru, din nefericire, puțin îi pasă; spun „din nefericire” pentru că dogma vieții viitoare este nu numai o mîngîiere, dar și un instrument de conducere a oamenilor. Nu-i așa că religia e singura putere care consfințește legile sociale? Recent, l-am justificat pe Dumnezeu. În lipsa religiei, guvernul s-a văzut nevoit să născocească Teroarea (1) pentru ca legile sale să devină executorii; dar era o teroare omenească - și a trecut. Dar, domnule, cînd un țăran cade bolnav și zace pe un pat mizerabil sau e în convalescență, se vede nevoit să ascult niște explicații logice, pe care le înțelege ușor atunci cînd îi sînt limpede înfățișate. Datorită acestei idei m-am făcut medic. Socoteam cu țăranii mei, pentru ei; le dădeam numai sfaturi sigure, care-i constrîngeau să recunoască justețea vederilor mele. Cu poporul nu ne este îngăduit să greșim. Infailibilitatea l-a făcut pe Napoleon - și ar fi făcut din el un zeu dacă universul n-ar fi auzit că a fost înfrînt la Waterloo*. Mahomed** a creat o religie după ce a supus a treia parte a globului, numai fiindcă a ferit lumea de spectacolul morții sale. Pentru primarul din sat și pentru cuceritor, aceleași principii: națiunea și comuna alcătuiesc o aceeași turmă. Pretutindeni, mulțimea e aceeași. (...) Țăranii, ca și oamenii din societatea înaltă, sfîrșesc prin a-l disprețui pe cel pe care-l înșală. A fi păcălit - nu înseamnă a da dovadă de slăbiciune? Numai forța e în stare să conducă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 65-6 .
NOTE M.T.
* Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, împăratul francez Napoleon I (1804-1814/1815) a fost învins definitiv de coaliția europeană. El s-a predat Marii Britanii, care l-a deportat în insula atlantică Sf. Elena, unde a și murit. în 1821, la 52 de ani. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/)
** Muhammad (570 Mecca - 632 Medina) a întemeiat religia islamică ca ultim profet al lui Dumnezeu (Allah) și a unificat Peninsula Arabică. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mohamed-ultimul-profet)
sâmbătă, 9 mai 2015
Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre - nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea. Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni, dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit; unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că nu veți găsi în fiecare canton un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație, în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni, nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune prejudecățile și rutinele împing lucrurile pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma interesele nimănui, deci totul are un caracter local.
(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre - nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea. Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni, dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit; unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că nu veți găsi în fiecare canton un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație, în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni, nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune prejudecățile și rutinele împing lucrurile pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma interesele nimănui, deci totul are un caracter local.
(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.
vineri, 8 mai 2015
Modul de viață al țăranului francez la începutul secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru, unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare a adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru, unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare a adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.
joi, 7 mai 2015
Cretinism, religie și superstiție în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
marți, 5 mai 2015
Un medic de țară despre dimensiunea economică a civilizării Franţei în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Benassis începu a rîde, dar încetişor şi cu un aer trist.
- Cu alte cuvinte, să scriu vreun memoriu despre mijloacele de a civiliza Franţa? Şi domnul Gravier mă îndemna la fel. Vai, domnule! nu-i chip să să lămureşti un guvern şi, dintre toate guvernele, cel mai anevoie de lămurit e tocmai acela care îşi închipuie că îi luminează pe alţii. Desigur ceea ce am făcut noi pentru cantonul nostru ar trebui să facă toţi primarii pentru ale lor, magistratul municipal pentru oraşul său, subprefectul pentru circumscripţia sa, prefectul pentru departament, ministrul pentru Franţa, fiecare în sfera de interese pentru care răspunde. Dacă eu am convins lumea să se construiască o şosea de două leghe*, apoi unul ar îngriji să se facă un drum, altul un canal; dacă eu am încurajat fabricarea de pălării pentru ţărani, ministrul ar putea elibera Franţa de sub jugul industrial al străinătăţii, încurajînd manufacturile de ceasornicărie, ajutînd perfecţionarea prelucrării fierului sau oţelului, fabricarea pilelor sau creuzetelor, cultura borangicului sau a nutreţurilor. În materie de comerţ a încuraja nu înseamnă a proteja. politica cea adevărată trebuie să năzuiască a elibera ţara de sub orice tribut dat străinătăţii, dar fără ajutorul ruşinos al vămilor şi al prohibiţiilor. Industria nu poate fi salvată decît prin ea însăsi. concurenţa e viaţa ei. Dacă o protejăm, adoarme; monopolul o ucide, ca şi tarifele prohibitive. Numai proclamînd libertatea negoțului, o țară poate face ca întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborînd prețurile produselor sale manufacturate sub nivelor celor ale concurenților săi. Franța poate atinge această țintă mai lesne decît Anglia, căci posedă un teritoriu destul de întins pentru a-și menține produsele agricole la prețuri care îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui să năzuiască stăpînirea noastră. Aceasta e problema principală a vremii noastre. (...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoailă, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de ţară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 60-6.
NOTĂ M.T.
* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. Sursa: DEX '09 (2009
(...)
Benassis începu a rîde, dar încetişor şi cu un aer trist.
- Cu alte cuvinte, să scriu vreun memoriu despre mijloacele de a civiliza Franţa? Şi domnul Gravier mă îndemna la fel. Vai, domnule! nu-i chip să să lămureşti un guvern şi, dintre toate guvernele, cel mai anevoie de lămurit e tocmai acela care îşi închipuie că îi luminează pe alţii. Desigur ceea ce am făcut noi pentru cantonul nostru ar trebui să facă toţi primarii pentru ale lor, magistratul municipal pentru oraşul său, subprefectul pentru circumscripţia sa, prefectul pentru departament, ministrul pentru Franţa, fiecare în sfera de interese pentru care răspunde. Dacă eu am convins lumea să se construiască o şosea de două leghe*, apoi unul ar îngriji să se facă un drum, altul un canal; dacă eu am încurajat fabricarea de pălării pentru ţărani, ministrul ar putea elibera Franţa de sub jugul industrial al străinătăţii, încurajînd manufacturile de ceasornicărie, ajutînd perfecţionarea prelucrării fierului sau oţelului, fabricarea pilelor sau creuzetelor, cultura borangicului sau a nutreţurilor. În materie de comerţ a încuraja nu înseamnă a proteja. politica cea adevărată trebuie să năzuiască a elibera ţara de sub orice tribut dat străinătăţii, dar fără ajutorul ruşinos al vămilor şi al prohibiţiilor. Industria nu poate fi salvată decît prin ea însăsi. concurenţa e viaţa ei. Dacă o protejăm, adoarme; monopolul o ucide, ca şi tarifele prohibitive. Numai proclamînd libertatea negoțului, o țară poate face ca întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborînd prețurile produselor sale manufacturate sub nivelor celor ale concurenților săi. Franța poate atinge această țintă mai lesne decît Anglia, căci posedă un teritoriu destul de întins pentru a-și menține produsele agricole la prețuri care îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui să năzuiască stăpînirea noastră. Aceasta e problema principală a vremii noastre. (...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoailă, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de ţară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 60-6.
NOTĂ M.T.
* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. Sursa: DEX '09 (2009
luni, 4 mai 2015
Un fost ofițer din armata împăratului francez Napoleon I (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Oricare altul s-ar fi extaziat în fața frumuseților alpine, atît de îmbietoare în acele locuri unde ea se unește cu marile bazine ale Franței, ofițerul nostru însă - care, fără îndoială străbătuse țările în care războaiele napoleoniene tîrîseră armata franceză - gusta frumusețile locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admirația este o senzație pe care se pare că Napoleon* a ucis-o în sufletul ostașilor săi: iată de ce un obraz liniștit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaște pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul din acei militari, astăzi destui de puțini la număr, pe care glontele îi ocolise, deși au scormonit toate cîmpurile de luptă pe unde Napoleon și-a condus oștirile. Viața lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rînd, făcîndu-și datoria zi și noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgînd sabia numai cînd trebuia și niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofițerilor Legiunii de onoare**: după bătălia de la Moscova***, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rîndurile celor puțini, reci în parență, sfioși, velnic împăcați cu ei înșiși, a căror conștiință se simte umilită numai la gîndul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încît își dobîndise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deși îi încărunțise mustața, abia ajunsese la gradul de șef de escadron****, dar viața lui era atît de curată încît nici un ostaș, nici generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toți soldații de rînd nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care îl au copiii pentru o mamă iubitoare, căci cu ei știa să fie și îngăduitor, și aspru. Fusese și el, cîndva, soldat, cunoștea tristele bucurii și vesele neplăceri, abaterile care se se iertau sau se pedepseau, ale soldaților, pe care-i numea copiii săi, și cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cît despre povestea vieții sale - era îngropată în cea mai adîncă tăcere. Ca mai toți ofițerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atît de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. (...)
(...) Știa, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult pe gînduri, îți atribuia cine știe ce origine sau calitate. De aceea, cînd, în convorbiri, venea vorba de știință sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dînd din cap, în semn de aprobare, ca un om învățat care ajunsese la pironism (1).
Cînd Napoleon, la 13 mai 1809*****, scrisese, la Schonbrunn******, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei își gîtuiesc copiii cu propriile lor mîini, precum Medeea*******, Genetas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-și compromită demnitatea gradului întrebînd cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decît lucruri oficiale armatelor sale și casei de Austria, gîndi așadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică.
(...)
- Domnule, spuse Genestas, oprindu-l pe medic, cu un gest, am o singură observație a vă face în legătură cu ceea ce mi-ați spus. Nu am avut prilej să citesc nimic despre războaiele lui Mahomed, așa că nu pot spune nimic despre talentele lui militare, dar dacă l-ați fi văzut pe împărat manevrînd în timpul campaniilor din Franța, îndată l-ați fi luat drept un zeu; și a fost înfrînt la Waterloo tocmai pentru că era mai mult decît un om, făcea prea multă umbră pămîntului și pămîntul s-a cutremurat sub pașii săi, așa să știi.
(1) Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcusan, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 11-12, 14-15, 68.
NOTE M.T.
* Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța-1821 Insula Sf. Elena/Marea Britanie) = General francez. Prim-Consul al primei republici franceze (1799-1804). Împărat al Franței (18104-1814/1815). (http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I__Napoleon_Bonaparte_)
** Legiunea de Onoare = Cea mai importantă distincție militară și civilă franceză. A fost instituită în 1802 la propunerea Primului-Consul, Napoleon Bonaparte, amintind de Republica Romei. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
*** Bătălia de la Moscova = Bătălia s-a desfășurat la 7 septembrie 1812, lângă satul Borodino, situat la 120 km vest de Moscova. Victoria tactică franceză și pierderile uriașe i-au determinat pe ruși să abandoneze fără luptă fosta capitală Moscova. Dar venirea iernii geroase și tactica de hărțuire adoptată de inamici, l-au obligat pe Napoleon să se retragă din Rusia fără un rezultat politic, retragere care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrângerea și abdicare sa în aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** ESCADRÓN, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. [Var.: scadrón s. n.] – Din rus. eskadron,fr. escadron. Sursa: DEX '09 (2009)
***** În campania din 1809 împăratul Napoleon I a înfrânt cea de a V a coaliție europeană antifranceză. (http://www.napoleonguide.com/campaign_5coalit.htm)
****** Schonbrunn (Fântână frumoasă) = Reședința din Viena a dinastiei imperiale de Habsburg. (http://www.schoenbrunn.at/en.html)
******* Medeea = În mitologia greacă antică, Medeea era fiica lui Etes, regele Colchidei, deținătorul Lânii de aur, căutată de argonautul grec Iason. (http://www.samaelwings.com/grecorom/m.html#Medea)
(...) Oricare altul s-ar fi extaziat în fața frumuseților alpine, atît de îmbietoare în acele locuri unde ea se unește cu marile bazine ale Franței, ofițerul nostru însă - care, fără îndoială străbătuse țările în care războaiele napoleoniene tîrîseră armata franceză - gusta frumusețile locurilor fără a părea mirat de marea lor varietate. Admirația este o senzație pe care se pare că Napoleon* a ucis-o în sufletul ostașilor săi: iată de ce un obraz liniștit este semnul sigur după care observatorul îi poate recunoaște pe cei care odinioară s-au înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui împărat.
În adevăr, omul nostru era unul din acei militari, astăzi destui de puțini la număr, pe care glontele îi ocolise, deși au scormonit toate cîmpurile de luptă pe unde Napoleon și-a condus oștirile. Viața lui nu avea nimic deosebit. Luptase bine, ca un destoinic soldat de rînd, făcîndu-și datoria zi și noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, trăgînd sabia numai cînd trebuia și niciodată zadarnic. La butonieră purta rozeta ofițerilor Legiunii de onoare**: după bătălia de la Moscova***, glasul unanim al camarazilor săi de regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească în acea zi mare. Făcea parte din rîndurile celor puțini, reci în parență, sfioși, velnic împăcați cu ei înșiși, a căror conștiință se simte umilită numai la gîndul că ar trebui să ceară ceva, indiferent ce, încît își dobîndise tresele numai în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad.
Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deși îi încărunțise mustața, abia ajunsese la gradul de șef de escadron****, dar viața lui era atît de curată încît nici un ostaș, nici generalul, nu i se adresa fără a încerca un sentiment de respect involuntar, superioritate de netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În schimb, toți soldații de rînd nutreau pentru el un sentiment asemănător aceluia pe care îl au copiii pentru o mamă iubitoare, căci cu ei știa să fie și îngăduitor, și aspru. Fusese și el, cîndva, soldat, cunoștea tristele bucurii și vesele neplăceri, abaterile care se se iertau sau se pedepseau, ale soldaților, pe care-i numea copiii săi, și cărora bucuros le îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de la locuitori.
Cît despre povestea vieții sale - era îngropată în cea mai adîncă tăcere. Ca mai toți ofițerii din vremea aceea, văzuse lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, atît de rare în toiul campaniilor europene pe care le comandase împăratul. (...)
(...) Știa, dar vag de tot, că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru era un grec sau un macedonean; fără a sta mult pe gînduri, îți atribuia cine știe ce origine sau calitate. De aceea, cînd, în convorbiri, venea vorba de știință sau de istorie, devenea grav, mărginindu-se să participe dînd din cap, în semn de aprobare, ca un om învățat care ajunsese la pironism (1).
Cînd Napoleon, la 13 mai 1809*****, scrisese, la Schonbrunn******, în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră Viena, că principii Austriei își gîtuiesc copiii cu propriile lor mîini, precum Medeea*******, Genetas, care tocmai fusese înaintat căpitan, nu voise să-și compromită demnitatea gradului întrebînd cine a fost Medeea. Avea încredere în geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să comunice decît lucruri oficiale armatelor sale și casei de Austria, gîndi așadar că Medeea era o arhiducesă cu o purtare îndoielnică.
(...)
- Domnule, spuse Genestas, oprindu-l pe medic, cu un gest, am o singură observație a vă face în legătură cu ceea ce mi-ați spus. Nu am avut prilej să citesc nimic despre războaiele lui Mahomed, așa că nu pot spune nimic despre talentele lui militare, dar dacă l-ați fi văzut pe împărat manevrînd în timpul campaniilor din Franța, îndată l-ați fi luat drept un zeu; și a fost înfrînt la Waterloo tocmai pentru că era mai mult decît un om, făcea prea multă umbră pămîntului și pămîntul s-a cutremurat sub pașii săi, așa să știi.
(1) Adept al lui Piron, filozof sceptic din antichitate.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcusan, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 11-12, 14-15, 68.
NOTE M.T.
* Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța-1821 Insula Sf. Elena/Marea Britanie) = General francez. Prim-Consul al primei republici franceze (1799-1804). Împărat al Franței (18104-1814/1815). (http://istoria.md/articol/185/Napoleon_I__Napoleon_Bonaparte_)
** Legiunea de Onoare = Cea mai importantă distincție militară și civilă franceză. A fost instituită în 1802 la propunerea Primului-Consul, Napoleon Bonaparte, amintind de Republica Romei. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
*** Bătălia de la Moscova = Bătălia s-a desfășurat la 7 septembrie 1812, lângă satul Borodino, situat la 120 km vest de Moscova. Victoria tactică franceză și pierderile uriașe i-au determinat pe ruși să abandoneze fără luptă fosta capitală Moscova. Dar venirea iernii geroase și tactica de hărțuire adoptată de inamici, l-au obligat pe Napoleon să se retragă din Rusia fără un rezultat politic, retragere care s-a transformat într-o catastrofă și a dus la înfrângerea și abdicare sa în aprilie 1814. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia)
**** ESCADRÓN, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. [Var.: scadrón s. n.] – Din rus. eskadron,fr. escadron. Sursa: DEX '09 (2009)
***** În campania din 1809 împăratul Napoleon I a înfrânt cea de a V a coaliție europeană antifranceză. (http://www.napoleonguide.com/campaign_5coalit.htm)
****** Schonbrunn (Fântână frumoasă) = Reședința din Viena a dinastiei imperiale de Habsburg. (http://www.schoenbrunn.at/en.html)
******* Medeea = În mitologia greacă antică, Medeea era fiica lui Etes, regele Colchidei, deținătorul Lânii de aur, căutată de argonautul grec Iason. (http://www.samaelwings.com/grecorom/m.html#Medea)
duminică, 3 mai 2015
Doctorat în istorie despre poliția secretă țarisă în URSS (TRIFONOV 1978)
<
(...) I se părea că tatăl său fusese un excepțional, ceea ce era probabil o exagerare și-ntr-un anume sens un orgoliu neîntemeiat. Era în bună parte influența Aleksandrei Prokofievna care-și idolatriza soțul și pentru care ordinea era cam aceasta: Gorki (1), Lunacearșki (2), Nadejda Konstantinova și Afanasi Dementievici Troițki. După războiul civil (3), tatăl lui Serioja lucrase în domeniul învățământului. Iar în nouă sute șaptesprezece, după revoluția din februarie (4), fiind student al universității din Moscova, făcuse parte din comisia ce inventariase arhiva direcției Jandarmeriei. Comisia căuta să identifice pe colaboratorii secreți ai fostei Ohrana* (5). Cînd Serioja a aflat acest lucru - colaborare tatălui său la această comisie- s-a apucat să cerceteze, s-a înfundat în arhive, toată povestea a devenit o pasiune pentru el.
(...)
I se părea că firul ce leagă generațiile e asemenea unui sistem de vase prin care trec elemente ce nu dispar. Era mai curînd o viziune biologică decît istorică. S-a apucat cu sîrg de studierea poliției secrete țariste, în specia celei din Moscova în ajunul revoluției din februarie și, în baza documentelor, a făcut liste de colaboratori indicînd toate „succesele” lor în servici și toate „meritele” lor în fața patriei - muncă migăloasă ce i-a luat nu mai puțin de doi ani, find însă numai o parte din teză - (...)
(...) dar în acea noapte el era tulburat, simțea nevoia să stea de vorbă; i-a spus că Klimuk a căutat să-l convingă să-i dea lui Kislovski niște materiale de care acesta avea nevoie pentru teza de doctor docent. Serioja a refuzat. I-a spus că nu vrea să se lipsească de materiale atît de prețioase, care nu se găsesc nici în arhive, pe care numai el le are. Klimuk i-a spus că e mai bine să se lipsească de niște materiale decît să rămînă fără teză. Și de aic a pornit cearta. A ieșit la iveală că este o poveste veche. Klimuk l-a făcut idiot, iar el i-a spus lui Klimuk: „Ești un rahat!”
Despre ce anume era vorba? Ce materiale? Își amintea doar că Serioja s-a bucurat nemaipomenit atunci cînd a făcut rost de ele, ceea ce s-a petrecut întîmplător și pe neașteptate. Listele cu colaboratorii secreți ai poliției țariste din Moscova de la o mie nouă sute zece pînă la revoluția din februarie 1917. Erau desigur niște materiale foarte prețioase pentru că arhivele poliției țariste fuseseră distruse, arse. El a făcut rost de undeva de listele astea. A găsit un individ, sau un bețiv, sau un pungaș, sau pur șis implu un coate goale nenorocit, un decăzut - ea nu-l văzuse niciodată, avea un nume ciudat, Selifon sau Selivan, ceva de genul acesta - care i-a vîndut aceste liste contra treizeci de ruble. Se pare că bunicul aceluia avusese legături cu poliția secretă țaristă, fusese pe acolo un funcționar mărunt și păstrase listele ca să șantajeze oamenii și să să stoarcă de la ei bani. Un timp, Serioja fusese înnnebunit de toată această poveste, absolut fantastică. Unii nu-l credeau și-i spuneau că Selifon l-a tras pe sfoară,că listele sunt false, contrafăcute, dacă nu acum, atunci în anii douăzeci, și e posibil să fi servit la șantaj. La institut, îndeosebi un profesor, Viatkin, era împotrivă. Discuția cu Viatkin l-a făcut pe Serioja să se hotărască să plece la Gorodeț. Firește, la liste - în dosarul cu șireturi rozalii - se referise Beziazîcinîi, pe ele voi să pună mîna Klimuk.
Pentru ce? Kiskovski nu mai e la institut. N-o să lea dea nimic. Ar fi chiar ciudat să-l ajute cu ceva pe Klimuk.
(...) Și tocmai atunci a venit o scrisoare cu ștampila institutului, o comunicare oficială din partea sectorului: avusese loc discutarea tezei, se făcuseră următoarele observații, - o listă lungă - data susținerii se amînă pînă în luna cutare a anului viitor.
(...)
- Ce tot vreți să scoateți de la bunicul?
- Bunicul dumitale a avut o viață foarte bogată, i-a spus Serioja. Discutam despre viață...
- De ce notați?
- Sînt istoric, pentru mine asta e important pentru istorie.
- Care istorie?
- Istoria din Februarie nouă sute șaptesprezece. A revoluției din februarie și a tot ce e legat de
ea. este o perioadă complexă care nu a fost studiată încă pe deplin și fiecare nouă mărturie este valoroasă pentru noi. Așa că vă rog să ne scuzați că vă sîcîim, plecăm imediat.
Serioja vorbea liniștit, răbdător, da celălalt avea chef de ceartă. A început deodată să urle:
- La nabai cu interogatoriile! Marș! Istoricilor, duceți-vă... acolo cu voi! (...)
(...) Pantiușa asculta ironic și dușmănos, agitîndu-și degetul:
- Da, am citit istoria asta în școală.Ști-i-im! Ce-mi tot împuiați capul? Istoria, istoria... Ajunge, există o istorie, de mai mult nu e nevoie.
- Ascultă, Pantelei, dumneata de fapt ce meserie ai?
Cînd Serioja stătea de vorbă cu oameni simpli, mai ales cînd isca cu ei o discuție în contradictoriu, fără să vrea, lua un ton neplăcut de superioritate, lucru care îi enerva pe oameni.
(...)
- La naiba am eu nevoie de istoria ta! Nu trebuie să trageți oamenii de limbă!
- Istoria nu e a mea, e și a voastră, și a bunicului vostru. Ea aparține tuturor. Iată, de exemplu, satul Gorodeț este foarte vechi...
Infirmiera îi șoptea Olgăi Vasilievna să nu se supere pe bărbatul ei, e cam înapoiat, e slab la minte și dacă bea pe dată i se năzare ceva și se agață de oameni, de aia îl și bat îngrozitor, iar de lucrat lucrează ca mecanic pe elevator și în general e om bun. Bătrînelul Koșelkov, fostul colaborator al poliției secrete - pentru care totul fusese atît de demult, încît nu mai avea nici o mireasmă și nici o culoare, totul pierise și se evapoorase - dormita acum linițștit cu capul în piept, încununat de un perișos albicios ca de copil.
* Ohrana - poliția secretă țaristă (n. tr.).
(...)
>
SURSA
Iuri Trifonov, Altă viață: Iuri Truifonov, Casa de pe chei & Altă viață, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 228, București, 1989, pp. 246, 248, 254-255, 273-275.
NOTE M.T:
(1) Alexei Maximovici Peșkov / Maxim Gorki (1868-1936) = Celebru scriitor rus și apoi sovietic. Pionier al realismului socialist. (http://www.imagi-nation.com/moonstruck/clsc73.html)
(2) Anatoli Vasilievici Lunaceraski (1875 Imperiul Rus-1933 Franța) = Critic de artă și jurnalist rus. Revoluționar marxist și primul comisar sovietic al învățământului. (https://www.marxists.org/romana/lenin/bio/amintiri/lunacearski/index.htm)
(3) Războiul civil din Rusia (1918-1921) = S-a încheiat prin victoria comuniștilor (bolșevicilor), veniți la putere prin lovitura de stat din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, împotriva unor forțe politico-militare rusești disparate, susținute de marile puteri.
(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-ntre-r-zboi-i-revolu-ie-1914-1921)
(4) Revoluția din februarie 1917 din Rusia = Revoltă sângeroasă în capitala Sankt-Petrsburg, care a dus la abdicarea țarului. (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-19464777-revolutia-rusa-din-februarie-1917-origini-semnificatii-implicatii.htm)
(5) Ohrana = Pază, apărare, protecție în limba rusă. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/426484/Okhranka#275729.hook)
(...) I se părea că tatăl său fusese un excepțional, ceea ce era probabil o exagerare și-ntr-un anume sens un orgoliu neîntemeiat. Era în bună parte influența Aleksandrei Prokofievna care-și idolatriza soțul și pentru care ordinea era cam aceasta: Gorki (1), Lunacearșki (2), Nadejda Konstantinova și Afanasi Dementievici Troițki. După războiul civil (3), tatăl lui Serioja lucrase în domeniul învățământului. Iar în nouă sute șaptesprezece, după revoluția din februarie (4), fiind student al universității din Moscova, făcuse parte din comisia ce inventariase arhiva direcției Jandarmeriei. Comisia căuta să identifice pe colaboratorii secreți ai fostei Ohrana* (5). Cînd Serioja a aflat acest lucru - colaborare tatălui său la această comisie- s-a apucat să cerceteze, s-a înfundat în arhive, toată povestea a devenit o pasiune pentru el.
(...)
I se părea că firul ce leagă generațiile e asemenea unui sistem de vase prin care trec elemente ce nu dispar. Era mai curînd o viziune biologică decît istorică. S-a apucat cu sîrg de studierea poliției secrete țariste, în specia celei din Moscova în ajunul revoluției din februarie și, în baza documentelor, a făcut liste de colaboratori indicînd toate „succesele” lor în servici și toate „meritele” lor în fața patriei - muncă migăloasă ce i-a luat nu mai puțin de doi ani, find însă numai o parte din teză - (...)
(...) dar în acea noapte el era tulburat, simțea nevoia să stea de vorbă; i-a spus că Klimuk a căutat să-l convingă să-i dea lui Kislovski niște materiale de care acesta avea nevoie pentru teza de doctor docent. Serioja a refuzat. I-a spus că nu vrea să se lipsească de materiale atît de prețioase, care nu se găsesc nici în arhive, pe care numai el le are. Klimuk i-a spus că e mai bine să se lipsească de niște materiale decît să rămînă fără teză. Și de aic a pornit cearta. A ieșit la iveală că este o poveste veche. Klimuk l-a făcut idiot, iar el i-a spus lui Klimuk: „Ești un rahat!”
Despre ce anume era vorba? Ce materiale? Își amintea doar că Serioja s-a bucurat nemaipomenit atunci cînd a făcut rost de ele, ceea ce s-a petrecut întîmplător și pe neașteptate. Listele cu colaboratorii secreți ai poliției țariste din Moscova de la o mie nouă sute zece pînă la revoluția din februarie 1917. Erau desigur niște materiale foarte prețioase pentru că arhivele poliției țariste fuseseră distruse, arse. El a făcut rost de undeva de listele astea. A găsit un individ, sau un bețiv, sau un pungaș, sau pur șis implu un coate goale nenorocit, un decăzut - ea nu-l văzuse niciodată, avea un nume ciudat, Selifon sau Selivan, ceva de genul acesta - care i-a vîndut aceste liste contra treizeci de ruble. Se pare că bunicul aceluia avusese legături cu poliția secretă țaristă, fusese pe acolo un funcționar mărunt și păstrase listele ca să șantajeze oamenii și să să stoarcă de la ei bani. Un timp, Serioja fusese înnnebunit de toată această poveste, absolut fantastică. Unii nu-l credeau și-i spuneau că Selifon l-a tras pe sfoară,că listele sunt false, contrafăcute, dacă nu acum, atunci în anii douăzeci, și e posibil să fi servit la șantaj. La institut, îndeosebi un profesor, Viatkin, era împotrivă. Discuția cu Viatkin l-a făcut pe Serioja să se hotărască să plece la Gorodeț. Firește, la liste - în dosarul cu șireturi rozalii - se referise Beziazîcinîi, pe ele voi să pună mîna Klimuk.
Pentru ce? Kiskovski nu mai e la institut. N-o să lea dea nimic. Ar fi chiar ciudat să-l ajute cu ceva pe Klimuk.
(...) Și tocmai atunci a venit o scrisoare cu ștampila institutului, o comunicare oficială din partea sectorului: avusese loc discutarea tezei, se făcuseră următoarele observații, - o listă lungă - data susținerii se amînă pînă în luna cutare a anului viitor.
(...)
- Ce tot vreți să scoateți de la bunicul?
- Bunicul dumitale a avut o viață foarte bogată, i-a spus Serioja. Discutam despre viață...
- De ce notați?
- Sînt istoric, pentru mine asta e important pentru istorie.
- Care istorie?
- Istoria din Februarie nouă sute șaptesprezece. A revoluției din februarie și a tot ce e legat de
ea. este o perioadă complexă care nu a fost studiată încă pe deplin și fiecare nouă mărturie este valoroasă pentru noi. Așa că vă rog să ne scuzați că vă sîcîim, plecăm imediat.
Serioja vorbea liniștit, răbdător, da celălalt avea chef de ceartă. A început deodată să urle:
- La nabai cu interogatoriile! Marș! Istoricilor, duceți-vă... acolo cu voi! (...)
(...) Pantiușa asculta ironic și dușmănos, agitîndu-și degetul:
- Da, am citit istoria asta în școală.Ști-i-im! Ce-mi tot împuiați capul? Istoria, istoria... Ajunge, există o istorie, de mai mult nu e nevoie.
- Ascultă, Pantelei, dumneata de fapt ce meserie ai?
Cînd Serioja stătea de vorbă cu oameni simpli, mai ales cînd isca cu ei o discuție în contradictoriu, fără să vrea, lua un ton neplăcut de superioritate, lucru care îi enerva pe oameni.
(...)
- La naiba am eu nevoie de istoria ta! Nu trebuie să trageți oamenii de limbă!
- Istoria nu e a mea, e și a voastră, și a bunicului vostru. Ea aparține tuturor. Iată, de exemplu, satul Gorodeț este foarte vechi...
Infirmiera îi șoptea Olgăi Vasilievna să nu se supere pe bărbatul ei, e cam înapoiat, e slab la minte și dacă bea pe dată i se năzare ceva și se agață de oameni, de aia îl și bat îngrozitor, iar de lucrat lucrează ca mecanic pe elevator și în general e om bun. Bătrînelul Koșelkov, fostul colaborator al poliției secrete - pentru care totul fusese atît de demult, încît nu mai avea nici o mireasmă și nici o culoare, totul pierise și se evapoorase - dormita acum linițștit cu capul în piept, încununat de un perișos albicios ca de copil.
* Ohrana - poliția secretă țaristă (n. tr.).
(...)
>
SURSA
Iuri Trifonov, Altă viață: Iuri Truifonov, Casa de pe chei & Altă viață, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste nr. 228, București, 1989, pp. 246, 248, 254-255, 273-275.
NOTE M.T:
(1) Alexei Maximovici Peșkov / Maxim Gorki (1868-1936) = Celebru scriitor rus și apoi sovietic. Pionier al realismului socialist. (http://www.imagi-nation.com/moonstruck/clsc73.html)
(2) Anatoli Vasilievici Lunaceraski (1875 Imperiul Rus-1933 Franța) = Critic de artă și jurnalist rus. Revoluționar marxist și primul comisar sovietic al învățământului. (https://www.marxists.org/romana/lenin/bio/amintiri/lunacearski/index.htm)
(3) Războiul civil din Rusia (1918-1921) = S-a încheiat prin victoria comuniștilor (bolșevicilor), veniți la putere prin lovitura de stat din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, împotriva unor forțe politico-militare rusești disparate, susținute de marile puteri.
(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-ntre-r-zboi-i-revolu-ie-1914-1921)
(4) Revoluția din februarie 1917 din Rusia = Revoltă sângeroasă în capitala Sankt-Petrsburg, care a dus la abdicarea țarului. (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-19464777-revolutia-rusa-din-februarie-1917-origini-semnificatii-implicatii.htm)
(5) Ohrana = Pază, apărare, protecție în limba rusă. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/426484/Okhranka#275729.hook)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)