<
(...) În același timp existau visători roși de nerăbdare să vadă noua invenție gonind și mai repede pe șosele. La banchetul dat cu prilejul inaugurării Automobil-Clubului din Paris, în 1896, fizicianul Marcel Deprez* și-a terminat alocuțiunea cu un toast profetic:
- Beau pentru vreme cînd automobilul nu va face numai 24 de kilometri pe oră, ci 50, sau chiar 60!
La care constructorul Levasseur se apleacă spre vecinul său de masă, șoptindu-i printre dinți:
-De ce trebuie oare, ca la terminarea unei mese atît de bune, să se găsească un exaltat care să afirme o asemenea prostie?
Istoria l-a făcut de rîs pe Levasseur și i-a dat satisfacție lui Deprez. (...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.
NOTE M. T.
* Marcel Deprez (1843-1918) = Inginer francez specializat în electricitate. (http://www.annales.org/archives/x/deprez.html)
** Levasseur (?) =
marți, 29 august 2017
luni, 28 august 2017
Pieton versus automobil în 1895 (URSULEANU 1981)
<
(...)
Pe la 1895 un ziar francez publica scrisoarea deschisă a unei cititoare „cu inima răzbunătoare”, care sugera celor „umiliți” de automobil „să arunce scînduri armate cu cuie” sub roțile acelora care merg prea repede.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.
(...)
Pe la 1895 un ziar francez publica scrisoarea deschisă a unei cititoare „cu inima răzbunătoare”, care sugera celor „umiliți” de automobil „să arunce scînduri armate cu cuie” sub roțile acelora care merg prea repede.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.
sâmbătă, 26 august 2017
Viteza automobilului la începutul secolului XX (URSULEANU 1981)
<
(...) Mașina n-are habar de filozofie, ea face și azi exact același lucru pe care-l făcea și în și în anul 1910, cînd Topîrceanu* trăgea un verificat semnal de alarmă:
Păzea!
Păzea că trece-n goană,
Aleargă,
Vîjie ca vîntul,
Și dacă n-au urechi normale te face una cu pămîntul!
Veți zice că poetul exagerează, că de dragul unui efect comic denaturează realitatea. Ce e aia viteza automobilului în anul 1910?
Atunci să ne ducem cu doi ani ai în trecut pentra a găsi, într-o schiță a lui George Ranetti**, următorul pasaj de coșmar:
„Cînd trece prin mahalale, ca o nălucă, cuprins de delirul și voluptatea vitezei, e o adevărată panică: cîini urlă, prin curți, copiii se ghemuiesc plîngînd la sînul mamelor, negustorii trag obloanele la prăvălii, pisicile se furișează pe acoperișul caselor, clopotele bisericii sună alarma și glasurile înfricoșate ale mahalagiilor care schimonosesc întotdeauna neologismele, răsună:
- Păziți! Vine otomobelu!
Iar ecoul, ca și cum goana turbată a automobilului evocă ideea cimitirului Bellu, pare că repetă:
- Oite mă, Bellu!
Acum 7 decenii Topîrceanu și Ranetti aveau în fața bolidului de oțel aceeași reacție sănătoasă pe care o puteam regăsi la oricare din concetățenii lor. O reacție cristalizată într-un singur cuvînt: „Păzea!”. Au trecut 70 de ani și cuvîntul cu pricina nu și-a pierdut deloc actualitatea pe drumurile publice.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / Cartea de vacanță, București, 1981, p. 141-142.
NOTE M. T.
* George Topârceanu (1886 București - 1937 Iași) = Scriitor și publicist român. Membru corespondent al Academiei Române din 1936. (http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/topirceanu-intre-gravitate-si-umor-543209.html)
** George Ranetti (1875 Mizil - 1928 București) = Publicist și umorist român. (https://www.tititudorancea.ro/z/biografie_george_ranetti.htm)
(...) Mașina n-are habar de filozofie, ea face și azi exact același lucru pe care-l făcea și în și în anul 1910, cînd Topîrceanu* trăgea un verificat semnal de alarmă:
Păzea!
Păzea că trece-n goană,
Aleargă,
Vîjie ca vîntul,
Și dacă n-au urechi normale te face una cu pămîntul!
Veți zice că poetul exagerează, că de dragul unui efect comic denaturează realitatea. Ce e aia viteza automobilului în anul 1910?
Atunci să ne ducem cu doi ani ai în trecut pentra a găsi, într-o schiță a lui George Ranetti**, următorul pasaj de coșmar:
„Cînd trece prin mahalale, ca o nălucă, cuprins de delirul și voluptatea vitezei, e o adevărată panică: cîini urlă, prin curți, copiii se ghemuiesc plîngînd la sînul mamelor, negustorii trag obloanele la prăvălii, pisicile se furișează pe acoperișul caselor, clopotele bisericii sună alarma și glasurile înfricoșate ale mahalagiilor care schimonosesc întotdeauna neologismele, răsună:
- Păziți! Vine otomobelu!
Iar ecoul, ca și cum goana turbată a automobilului evocă ideea cimitirului Bellu, pare că repetă:
- Oite mă, Bellu!
Acum 7 decenii Topîrceanu și Ranetti aveau în fața bolidului de oțel aceeași reacție sănătoasă pe care o puteam regăsi la oricare din concetățenii lor. O reacție cristalizată într-un singur cuvînt: „Păzea!”. Au trecut 70 de ani și cuvîntul cu pricina nu și-a pierdut deloc actualitatea pe drumurile publice.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / Cartea de vacanță, București, 1981, p. 141-142.
NOTE M. T.
* George Topârceanu (1886 București - 1937 Iași) = Scriitor și publicist român. Membru corespondent al Academiei Române din 1936. (http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/topirceanu-intre-gravitate-si-umor-543209.html)
** George Ranetti (1875 Mizil - 1928 București) = Publicist și umorist român. (https://www.tititudorancea.ro/z/biografie_george_ranetti.htm)
miercuri, 23 august 2017
Paradoxul lui Zelon (URSULEANU 1981)
<
(...)
Lui Zenon din Eleea* i-au plăcut foarte tare paradoxurile matematice. El ne-a potcovit cu câteva, moștenire lăsată posterițății, dar atît de ingenioase, încît nici pînă în ziua de azi nu s-a găsit cineva care ă le explice satisfăcător.
Pentru automobilișt mai interesant este paradoxul cu Ahile** și broasca țestoasă. Ahile, cel glorificat de grecii antichității cu porecla cel-iute-de-picior, este incapabil - zice eleatul Zenon - să ajungă din urmă o nepricopsită de broască țestoasă, care a primit un handicap de 100 de pași, deși reputatul erou alergător gonește de 100 de ori mai repede decît greoaia sa adversară. Ahile parcurge ca fulgerul cei 100 de pași, dar în același timp țestoasa face și ea un pas. Ahile face și acest pas, dar rivala sa are răgazul necesar să avanseze cu 1/100 dintr-un pas și așa mai departe. Considerând că dreapta se divide la infinit, va rămîne mereu un spațiu de netrecut între sublimul alegător și mărunta patrupedă.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 140-141.
NOTE M. T.
* Zenon din Eleea (cca 490 î. H. - cca 430 î. H.) = Filozof grec din acest oraș din sudul Italiei, cunoscut prin școala filozofică care și-a desfășurat activitatea aici. Platon l-a considerat fondatorul dialecticii și el a rămas cunoscut prin cel 40 de aporii (paradoxuri). (http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html)
** Ahile = Erou grec antic, unul din personajele principale ale epopeii homerice Iliada. (http://www.historyguide.org/ancient/troy.html)
(...)
Lui Zenon din Eleea* i-au plăcut foarte tare paradoxurile matematice. El ne-a potcovit cu câteva, moștenire lăsată posterițății, dar atît de ingenioase, încît nici pînă în ziua de azi nu s-a găsit cineva care ă le explice satisfăcător.
Pentru automobilișt mai interesant este paradoxul cu Ahile** și broasca țestoasă. Ahile, cel glorificat de grecii antichității cu porecla cel-iute-de-picior, este incapabil - zice eleatul Zenon - să ajungă din urmă o nepricopsită de broască țestoasă, care a primit un handicap de 100 de pași, deși reputatul erou alergător gonește de 100 de ori mai repede decît greoaia sa adversară. Ahile parcurge ca fulgerul cei 100 de pași, dar în același timp țestoasa face și ea un pas. Ahile face și acest pas, dar rivala sa are răgazul necesar să avanseze cu 1/100 dintr-un pas și așa mai departe. Considerând că dreapta se divide la infinit, va rămîne mereu un spațiu de netrecut între sublimul alegător și mărunta patrupedă.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 140-141.
NOTE M. T.
* Zenon din Eleea (cca 490 î. H. - cca 430 î. H.) = Filozof grec din acest oraș din sudul Italiei, cunoscut prin școala filozofică care și-a desfășurat activitatea aici. Platon l-a considerat fondatorul dialecticii și el a rămas cunoscut prin cel 40 de aporii (paradoxuri). (http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html)
** Ahile = Erou grec antic, unul din personajele principale ale epopeii homerice Iliada. (http://www.historyguide.org/ancient/troy.html)
luni, 21 august 2017
Șofer versus pieton în 1906 (URSULEANU 1981)
<
(...)
La rîndul lor, pietonii îi consideră pe automobiliști ca pe o plagă de prim ordin a societății. (...) A dispărut bunul simț pe lume? Șoferii l-au exterminat. Încă din anul 1906 ziarul britanic „Daily News” publica un articol al cărui autor mărturisea că nu crede să fie posibil ca un bun automobilist să se manifeste totodată și ca un om cu principii morale. „Este o periculoasă lipsă de umilință să depășești pietonii cu atâta tupeu” aprecia semnatarul.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Tursim / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 130.
(...)
La rîndul lor, pietonii îi consideră pe automobiliști ca pe o plagă de prim ordin a societății. (...) A dispărut bunul simț pe lume? Șoferii l-au exterminat. Încă din anul 1906 ziarul britanic „Daily News” publica un articol al cărui autor mărturisea că nu crede să fie posibil ca un bun automobilist să se manifeste totodată și ca un om cu principii morale. „Este o periculoasă lipsă de umilință să depășești pietonii cu atâta tupeu” aprecia semnatarul.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Tursim / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 130.
duminică, 20 august 2017
Taxă pentru cai-putere din secolul XVIII în Țara Galilor (URSULEANU 1981)
<
(...)
Altă tărășenie cu un pod aflat pe o șosea din Țara Galilor. De peste 50 de ani, automobiliștii care aveau treabă pe acolo, trebuiau să lase o taxă pentru pușculița Lordului Feroy of Hungerford, proprietarul podului și al drumului aferent. În urma numeroaselor sesizări și reclamații, o comisie de anchetă s-a urnit de la centru și a descins la fața locului, luîndu-l întrebări pe lord. Nobilul personaj a invocat în apărarea sa ordonanță veche de 170 de ani, în baza căreia unul din venerabilii săi strămoși era împuternicit de His Serene Majesty, regele George al III lea*, să perceapă taxe de traversare a podului pentru vehicule „trase de anumite animale”.
- Bine, dar ce animale tractează automobilele? s-a mirat comisia.
- Caii-putere! a replicat cu aplomb Lord of Hungeford.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 89.
NOTĂ M. T.
* George de Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii și Irlandei ca George III (1760-1820). (https://www.royal.uk/george-iii-r-1760-1820)
(...)
Altă tărășenie cu un pod aflat pe o șosea din Țara Galilor. De peste 50 de ani, automobiliștii care aveau treabă pe acolo, trebuiau să lase o taxă pentru pușculița Lordului Feroy of Hungerford, proprietarul podului și al drumului aferent. În urma numeroaselor sesizări și reclamații, o comisie de anchetă s-a urnit de la centru și a descins la fața locului, luîndu-l întrebări pe lord. Nobilul personaj a invocat în apărarea sa ordonanță veche de 170 de ani, în baza căreia unul din venerabilii săi strămoși era împuternicit de His Serene Majesty, regele George al III lea*, să perceapă taxe de traversare a podului pentru vehicule „trase de anumite animale”.
- Bine, dar ce animale tractează automobilele? s-a mirat comisia.
- Caii-putere! a replicat cu aplomb Lord of Hungeford.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 89.
NOTĂ M. T.
* George de Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii și Irlandei ca George III (1760-1820). (https://www.royal.uk/george-iii-r-1760-1820)
sâmbătă, 19 august 2017
joi, 17 august 2017
Moda vehiculelor în 1771 (URSULEANU 1981)
<
(...)
„Un vehicul care place și care este la modă acum, nu mai este suportabil anul viitor, și aceasta pentru că moda se schimbă perpetuu. E adevărat că modificările sînt utile și în același timp dorite, dar cele cu adevărat utile sînt foarte rare și degenerează adesea în abuzuri”.
Să nu credeți cumva că am transcris ideile unui carosier modern de talia lui Ghia* sau Pininfarina**. Da' de unde! Așa gîndea maistrul tîmplar carosier Roubat, în cartea sa apărută în ... 1771! În era automobilului moda a rămas aceeași calamitate ca pe vremea trăsurii cu cai.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 25.
NOTE M. T.
* Giachinto Ghia (1887 Torino -1944 Torino) = Proiectant de automobile italian. (https://en.wikipedia.org/wiki/Giacinto_Ghia)
** Battista „Pinin” Farina (1893 Italy - 1966 Elveția) = Proiectant de automobile italian. (http://www.pininfarina.com/it/azienda/la_storia)
(...)
„Un vehicul care place și care este la modă acum, nu mai este suportabil anul viitor, și aceasta pentru că moda se schimbă perpetuu. E adevărat că modificările sînt utile și în același timp dorite, dar cele cu adevărat utile sînt foarte rare și degenerează adesea în abuzuri”.
Să nu credeți cumva că am transcris ideile unui carosier modern de talia lui Ghia* sau Pininfarina**. Da' de unde! Așa gîndea maistrul tîmplar carosier Roubat, în cartea sa apărută în ... 1771! În era automobilului moda a rămas aceeași calamitate ca pe vremea trăsurii cu cai.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 25.
NOTE M. T.
* Giachinto Ghia (1887 Torino -1944 Torino) = Proiectant de automobile italian. (https://en.wikipedia.org/wiki/Giacinto_Ghia)
** Battista „Pinin” Farina (1893 Italy - 1966 Elveția) = Proiectant de automobile italian. (http://www.pininfarina.com/it/azienda/la_storia)
marți, 15 august 2017
luni, 14 august 2017
Descoperirea cinematografului (CODĂUȘ 1977)
<
(...)
Cinematografie înseamnă a înregistra mișcarea (în grecește kinema = mișcare și grafein = a scrie) prin descompunerea în timp a mișcării și apoi recompunerea ei în proiecția pe ecran. Fiecare din imaginile filmate este încadrată pe peliculă într-un dreptunghi care poartă numele de fotogramă.
(...)
Un alt mijloc de cercetare a descompunerii și reconstituirii mișcării îl reprezintă un instrument denumit stroboscop (strobos = rotație și scopeo = văd). Acesta fost inventat în 1830 de către un geometru și aplicat în cinematografie sub numele de fenakisticop de către profesorul belgian Plateau. Cu acest aparat se poate face sinteza mișcării pornind de la imagini fixe.
O varintnă a fenakisticopului a fost zootropul, reprezentînd fazele succesive ale mișcării unui călăreț, galopînd.
Pînă la forma sa de azi, cinematograful a avut mulți precursori dintre care amintim: cronofotograful lui Marey (1890) și praxinoscopul (1888) lui cu care Reynaud realizează „teatru optic”.
Pe un ecran mare erau proiectate - cu ajutorul unei lanterne, un decor fix pentru fond, iar cu o altă lanternă o serie de imagini succesive.
Aceste „desene animate” erau pictate pe o bandă flexibilă transparentă cu perforații, ce putea fi rulată de pe o bobină pe alta. Spectacolele aveau succes, fiind acompaniate de muzică, în fața a multor sute de spectatori.
Nu putem prezenta nici toate invențiile care au dus la apariția și perfecționarea cinematografului. Totuși remarcăm în pragul secolului XX două momente mai importante: fabricarea în 1889 a peliculei fotografice din celuloid și anul 1890, cînd Thomas Alva Edison imprimă imagini animate pe o bandă de 35 mm, cu perforații. Aparatul astfel construit l-a denumit „Kinetosocop”. Nu se făcea o proiecție propriu-zisă în sală ci privitorul, după introducerea unei monede în aparat, putea să vadă imagini în mișcare.
Abia în 1895, un cercetător pasinat, Louis Lumiere, văzînd mai înainte într-un bîlci din Paris „Kinematographul ” lui Edison, are ideea de a fructifica această invenție într-un stil mare. Astfel reușește s facă proiecții publice ale filmelor produse de el în toată lumea, încasînd sume enorme.
Tot atunci, la 27 mai 1896 are loc primul spectacol cinematografic și la București, în sala Bosel de pe Calea Victoriei.
În această perioadă, Georges Melies, cu aparate cumpărate de la Lumiere, realizează filme pentru teatrul său de iluzionism utilizînd primele trucaje și travellingul.
(...)
>
SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă, București, 1977, pp. 65-67.
(...)
Cinematografie înseamnă a înregistra mișcarea (în grecește kinema = mișcare și grafein = a scrie) prin descompunerea în timp a mișcării și apoi recompunerea ei în proiecția pe ecran. Fiecare din imaginile filmate este încadrată pe peliculă într-un dreptunghi care poartă numele de fotogramă.
(...)
Un alt mijloc de cercetare a descompunerii și reconstituirii mișcării îl reprezintă un instrument denumit stroboscop (strobos = rotație și scopeo = văd). Acesta fost inventat în 1830 de către un geometru și aplicat în cinematografie sub numele de fenakisticop de către profesorul belgian Plateau. Cu acest aparat se poate face sinteza mișcării pornind de la imagini fixe.
O varintnă a fenakisticopului a fost zootropul, reprezentînd fazele succesive ale mișcării unui călăreț, galopînd.
Pînă la forma sa de azi, cinematograful a avut mulți precursori dintre care amintim: cronofotograful lui Marey (1890) și praxinoscopul (1888) lui cu care Reynaud realizează „teatru optic”.
Pe un ecran mare erau proiectate - cu ajutorul unei lanterne, un decor fix pentru fond, iar cu o altă lanternă o serie de imagini succesive.
Aceste „desene animate” erau pictate pe o bandă flexibilă transparentă cu perforații, ce putea fi rulată de pe o bobină pe alta. Spectacolele aveau succes, fiind acompaniate de muzică, în fața a multor sute de spectatori.
Nu putem prezenta nici toate invențiile care au dus la apariția și perfecționarea cinematografului. Totuși remarcăm în pragul secolului XX două momente mai importante: fabricarea în 1889 a peliculei fotografice din celuloid și anul 1890, cînd Thomas Alva Edison imprimă imagini animate pe o bandă de 35 mm, cu perforații. Aparatul astfel construit l-a denumit „Kinetosocop”. Nu se făcea o proiecție propriu-zisă în sală ci privitorul, după introducerea unei monede în aparat, putea să vadă imagini în mișcare.
Abia în 1895, un cercetător pasinat, Louis Lumiere, văzînd mai înainte într-un bîlci din Paris „Kinematographul ” lui Edison, are ideea de a fructifica această invenție într-un stil mare. Astfel reușește s facă proiecții publice ale filmelor produse de el în toată lumea, încasînd sume enorme.
Tot atunci, la 27 mai 1896 are loc primul spectacol cinematografic și la București, în sala Bosel de pe Calea Victoriei.
În această perioadă, Georges Melies, cu aparate cumpărate de la Lumiere, realizează filme pentru teatrul său de iluzionism utilizînd primele trucaje și travellingul.
(...)
>
SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă, București, 1977, pp. 65-67.
duminică, 13 august 2017
Descoperirea fotografiei (CODĂUȘ 1977)
<
(...)
Se spue ecă însuși filozoful grec Aristotel (384-322 î.e.n.) cunoștea principiul camerei obscure, invenție care stă la baza fotografiei și cinematografiei. Fără să dea o explicație științifică, el făcea acum 2400 de ani o mare „descoperire” reușind „să prindă”, în camera unde se odihnea cu perdelele trase, imaginea răsturnată a unui om care se plimba afară, pe stradă. Intrigat de cele văzute, Aristotel descoperă că perdeaua de stofă avea o mică gaură, prin care se proiectau pe perete razele de lumină ale soarelui.
Fenomenul optic al formării imaginii într-o cameră obscură a fost folosit mult timp mai tîrziu, ca instrument de urmărire a fazelor eclipselor solare pînă cînd celebrul pictor și savant italian Leonardo da Vinci (1452-1519) îi dă o explicație științifică. El a observat că razele de lumină, care se propagă în linie dreaptă, își schimbă direcția atunci cînd trec prin orificiul din peretele camerei obscure (...).
Dacă se face cu vîrful unui ac de orificiu de cîteva fracțiuni de milimetru (0,5 - 0,6 mm) într-unul din pereții unei cutii de carton, prin deschiderea rotundă numită stenop (în grecește = ochi mic) se proiectează pe peretele opus, care trebuie să fie un geam mat sau o hîrtie de calc, o imagine răsturnată a cărei claritate și distanță depind de diametrul orificiului.
La 1550, fizicianul și profesorul de matematică italian Girolamo Cardano a reluat experiențele începute de Leonardo da Vinci și aplicînd structurile și caracteristicile ochiului omenesc, perfecționează camera obscură, folosind în locul stenopului o lentilă convexă. Așa s-au obținut imagini mai precise, mai clare și mai luminoase.
Cîțiva ani mai târziu, în anul 1558, fizicianul napolitan Giambatista Della Porta a construit un nou model de cameră obscură cu oglindă de pe care se reflecta imaginea pe un geam mat. Noul model de cameră, precursor al aparatelor foto-reflex de azi, era folosit de pictorii din acea vreme la realizarea de peisaje sau portrete pe o hîrtie făcută translucidă prin înmuierea ei într-o grăsime.
Iată cum lumina era folosită ca pictor pe atunci. Adevărat fotografie (cuvînt grecesc format din „foto” = lumină și „grafein” = a scrie, așadar a scrie cu lumină) încă se lăsa așteptată.
Pentru efectuarea unei fotografii sînt necesare trei elemente și anume: subiectul de fotografiat, aparatul fotografic și materialul foto-sensibil pe care să se poată fixa imaginea. Mai lipsea ultimul factor - o substanță chimică degradabilă sub influența luminii. Așa se face că profesorul de anatomie I. H. Schultze, după asidue cercetări, în 1727 ajunge la concluzia că azotatul de argint se înnegrește sub acțiunea luminii. Mai tîrziu se descoperă că și clorura de argint se transformă în argint metalic sub acțiunea luminii, înnegrindu-se în mod diferențiat la spectrul solar dat de o prismă.
Vestea noilor descoperiri se răspîndește repede și mulți folosesc acțiunea chimică a luminii asupra sărurilor de argint pentru a desena siluete pe hîrtie îmbibată cu nitrat de argint. Apăreau primele imagini permanente fizica își dădea întâlnire cu chimia.
De la 1782, timp de aproape o sută de ani o serie întreagă de chimiști caută și imaginează diferite metode pentru a prinde și a fixa imaginea unui obiect pe un suport de hîrtie sau celuloid. Rezultatele nu au fost mulțumitoare pînă la 7 ianuarie 1839, data oficială a nașterii fotografiei, cînd la Academia de Științe din Paris se face o comunicare asupra descoperirii developării imaginii înregistrate (latente) formate prin lumină asupra iodurii de argint. Autorul noii metode, Nicephore Niepce folosea o placă de cupru argintată, bine lustruită și frecată cu o cîrpă înmuiată într-o soluție de iod. Aceast se expunea într-o cameră obscură, timp de 15-30 de minute și apoi se așeza deasupra un vas cu mercur încălzit. Vaporii de mercur degajați developau placa, albind părțile de iodură de argint pe care lumina le atinsese. Se „fixa” apoi placa cu o soluție de sare de bucătărie. Procedeul se numea „daguerotipie”. Deși imaginea apărea inversată și se observa greu, dimensiunea maximă a ei fiind de 16/21 cm și nici nu putea fi copiată pe hîrtie, totuși atunci au fost puse bazele fotografiei.
Perfecționările ulterioare au constat în înlocuirea „daguerotipiei” pe metal cu cea pe hîrtie cu colodiu umed și bromură de argint, efectuîndu-se un „negativ” de pe care se puteau copia mai multe „pozitive” (Fox Talbot 1839). Se înlocuiește, la fixarea imaginii, sarea de bucătărie cu tiosulfatul de sodiu.
Prin inventarea în anul 1880, de către fotograful rus Voldîrev și de către George Eastman, în America, a unui suport elastic de celuloid și mai înainte (1847) a plăcilor transparente de sticlă , pe care se întinde emulsia fotografică, știința și tehnica favorizează apariția a ceea ce numim azi „rolfilm” și fotografia face un impresionant salt.
Toate descoperirile făcute după această dată au legătură una cu alta , refrindu-se fie la perfecționarea opticii și mecanicii fotografice, fie la miniaturizarea aparaturii fie la chimia fotografică.
(...)
Cinematografie înseamnă înscrierea mișcării (în grecește, kinema = mișcare și grafein = a scrie). Cu alte cuvinte este înregistrarea cu ajutorul luminii pe un suport material a unei succesiuni de imagini ale unui obiect aflat în mișcare și apoi reconstituirea sau sinteza mișcării prin proiecția acestor imagini.
(...)
>
SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă. București, 1977, pp. 7-10.
(...)
Se spue ecă însuși filozoful grec Aristotel (384-322 î.e.n.) cunoștea principiul camerei obscure, invenție care stă la baza fotografiei și cinematografiei. Fără să dea o explicație științifică, el făcea acum 2400 de ani o mare „descoperire” reușind „să prindă”, în camera unde se odihnea cu perdelele trase, imaginea răsturnată a unui om care se plimba afară, pe stradă. Intrigat de cele văzute, Aristotel descoperă că perdeaua de stofă avea o mică gaură, prin care se proiectau pe perete razele de lumină ale soarelui.
Fenomenul optic al formării imaginii într-o cameră obscură a fost folosit mult timp mai tîrziu, ca instrument de urmărire a fazelor eclipselor solare pînă cînd celebrul pictor și savant italian Leonardo da Vinci (1452-1519) îi dă o explicație științifică. El a observat că razele de lumină, care se propagă în linie dreaptă, își schimbă direcția atunci cînd trec prin orificiul din peretele camerei obscure (...).
Dacă se face cu vîrful unui ac de orificiu de cîteva fracțiuni de milimetru (0,5 - 0,6 mm) într-unul din pereții unei cutii de carton, prin deschiderea rotundă numită stenop (în grecește = ochi mic) se proiectează pe peretele opus, care trebuie să fie un geam mat sau o hîrtie de calc, o imagine răsturnată a cărei claritate și distanță depind de diametrul orificiului.
La 1550, fizicianul și profesorul de matematică italian Girolamo Cardano a reluat experiențele începute de Leonardo da Vinci și aplicînd structurile și caracteristicile ochiului omenesc, perfecționează camera obscură, folosind în locul stenopului o lentilă convexă. Așa s-au obținut imagini mai precise, mai clare și mai luminoase.
Cîțiva ani mai târziu, în anul 1558, fizicianul napolitan Giambatista Della Porta a construit un nou model de cameră obscură cu oglindă de pe care se reflecta imaginea pe un geam mat. Noul model de cameră, precursor al aparatelor foto-reflex de azi, era folosit de pictorii din acea vreme la realizarea de peisaje sau portrete pe o hîrtie făcută translucidă prin înmuierea ei într-o grăsime.
Iată cum lumina era folosită ca pictor pe atunci. Adevărat fotografie (cuvînt grecesc format din „foto” = lumină și „grafein” = a scrie, așadar a scrie cu lumină) încă se lăsa așteptată.
Pentru efectuarea unei fotografii sînt necesare trei elemente și anume: subiectul de fotografiat, aparatul fotografic și materialul foto-sensibil pe care să se poată fixa imaginea. Mai lipsea ultimul factor - o substanță chimică degradabilă sub influența luminii. Așa se face că profesorul de anatomie I. H. Schultze, după asidue cercetări, în 1727 ajunge la concluzia că azotatul de argint se înnegrește sub acțiunea luminii. Mai tîrziu se descoperă că și clorura de argint se transformă în argint metalic sub acțiunea luminii, înnegrindu-se în mod diferențiat la spectrul solar dat de o prismă.
Vestea noilor descoperiri se răspîndește repede și mulți folosesc acțiunea chimică a luminii asupra sărurilor de argint pentru a desena siluete pe hîrtie îmbibată cu nitrat de argint. Apăreau primele imagini permanente fizica își dădea întâlnire cu chimia.
De la 1782, timp de aproape o sută de ani o serie întreagă de chimiști caută și imaginează diferite metode pentru a prinde și a fixa imaginea unui obiect pe un suport de hîrtie sau celuloid. Rezultatele nu au fost mulțumitoare pînă la 7 ianuarie 1839, data oficială a nașterii fotografiei, cînd la Academia de Științe din Paris se face o comunicare asupra descoperirii developării imaginii înregistrate (latente) formate prin lumină asupra iodurii de argint. Autorul noii metode, Nicephore Niepce folosea o placă de cupru argintată, bine lustruită și frecată cu o cîrpă înmuiată într-o soluție de iod. Aceast se expunea într-o cameră obscură, timp de 15-30 de minute și apoi se așeza deasupra un vas cu mercur încălzit. Vaporii de mercur degajați developau placa, albind părțile de iodură de argint pe care lumina le atinsese. Se „fixa” apoi placa cu o soluție de sare de bucătărie. Procedeul se numea „daguerotipie”. Deși imaginea apărea inversată și se observa greu, dimensiunea maximă a ei fiind de 16/21 cm și nici nu putea fi copiată pe hîrtie, totuși atunci au fost puse bazele fotografiei.
Perfecționările ulterioare au constat în înlocuirea „daguerotipiei” pe metal cu cea pe hîrtie cu colodiu umed și bromură de argint, efectuîndu-se un „negativ” de pe care se puteau copia mai multe „pozitive” (Fox Talbot 1839). Se înlocuiește, la fixarea imaginii, sarea de bucătărie cu tiosulfatul de sodiu.
Prin inventarea în anul 1880, de către fotograful rus Voldîrev și de către George Eastman, în America, a unui suport elastic de celuloid și mai înainte (1847) a plăcilor transparente de sticlă , pe care se întinde emulsia fotografică, știința și tehnica favorizează apariția a ceea ce numim azi „rolfilm” și fotografia face un impresionant salt.
Toate descoperirile făcute după această dată au legătură una cu alta , refrindu-se fie la perfecționarea opticii și mecanicii fotografice, fie la miniaturizarea aparaturii fie la chimia fotografică.
(...)
Cinematografie înseamnă înscrierea mișcării (în grecește, kinema = mișcare și grafein = a scrie). Cu alte cuvinte este înregistrarea cu ajutorul luminii pe un suport material a unei succesiuni de imagini ale unui obiect aflat în mișcare și apoi reconstituirea sau sinteza mișcării prin proiecția acestor imagini.
(...)
>
SURSA
ing. D. Codăuș, Laboratorul foto-film, ed. Ion Creangă. București, 1977, pp. 7-10.
vineri, 11 august 2017
joi, 10 august 2017
miercuri, 9 august 2017
marți, 8 august 2017
luni, 7 august 2017
duminică, 6 august 2017
vineri, 4 august 2017
joi, 3 august 2017
miercuri, 2 august 2017
Abonați-vă la:
Postări (Atom)