„KGB” (ANDREW & GORDIEVSKI 1990)

Cristopher Andrew and Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operațiunilor externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. D. Mihalcea-Știucă, All/Lumea în care trăim, București, 1994 (1990 Great Britain)

XII Hărți

XIV Evoluția KGB

XV Listă de abrevieri

1 Introducere 

15 1.Origini țariste (1565-1917)

29 2.Ceka, Contrarevoluția și „Conspirația lui Lockhart” (1971-1921)

47 3.Informații externe și „măsuri active” în epoca Dzerjinski (1919-1927)

78 4.Stalin și spionomania (1926-1938)

107 5.„Dușmanii poporului” din străinătate (1929-1940)

122 6.Interceptare / decriptare, infiltrare și „cei cinci magnifici” de la Cambridge (1930-1939)

163 7.Al Doilea Război Mondial (1939-1941)

191 8.Marele Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945)

242 9.Dominația asupra Europei de Est (1944-1948)

260 10.Războiul Rece: Etapa stalinistă (1945-1953)

296 11.Războiul Rece după Stalin (1953-1963)

333 12.Epoca Brejnev : Estul, Lumea a treia și Vestul (1964-1973)

375 13.Declinul și sfârșitul perioadei de destindere (1972-1984)

436 14.Epoca Gorbaciov (1985)

Anexe

467 A Șefii KGB

469 B Șefii Direcției Întâi Centrale (Informații externe)

470 C1 Organizarea KGB

472 C2 Organizarea Direcției Întâi Centrale a KGB

474 C3 Direcția Întâi Centrală - Cartierul general din Iasenovo

475 C4 Cartierul general din Iasenovo - Clădirea principală

476 C5 Organizarea unei rezidențe a KGB

477 Rezidenți KGB în marile capitale

477 D1 Rezidenții KGB în SUA

478 D2 Rezidenții KGB la Londra

478 D3 Rezidenții KGB la Dublin

479 D4 Rezidenții KGB la Paris

479 D5 Rezidenții KGB la Bonn

479 D6 Rezidenții KGB la Roma

480 D7 Rezidenții KGB la Copenhaga

480 D8 Rezidenții KGB la Oslo

480 D9 Rezidenții KGB la Stockholm

481 D10 Rezidenții KGB în Canada

481 D11 Rezidenții KGB în Australia

482 D12 Rezidenții KGB în Noua Zeelandă

482 D13 Rezidenții KGB în India

482 D14 Rezidenții KGB în Japonia

483 D15 Rezidenții KGB la Helsinki

484 E1 „Testamentul lui Petru cel Mare”

487 E2 Directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita sovietică

492 Note

569 Bibliografie

589 Index

„Construcția ideilor literare” (MARINO)

 Adrian Marino, Construcția ideilor literare, „Tomis”, Constanța, 199?

(...) întrebărilor colective pe care le ridică critica și literatura românească actuală, scrutate cu luciditate și simț al realităților. Încercăm să gândim pentru noi și totodată, în mod împlinit, în numele culturii actuale, al cărui „destin critic” ni-l asumăm. Trecute prin noi, prin modul nostru de receptare și formulare, toate preocupările de acest tip suferă un coeficient inevitabil, nu mai puțin important, de subiectivizare și personalizare. Dar fundalul obiectiv rămâne o mare, permanentă și invincibilă realitate. Cine ignoră acest element construiește, vorba vine, în aer.

Nu stă în intenția noastră de a face în nici un fel, în acest cadru, „procesul” culturii și literaturii actuale (unde unele fenomene de modă, mimetism, superficialitate, „forme fără fond”, de neadecvare la realitățile sociale, morale și intelectuale imediate nu lipsesc) și nici măcar al criticii literare în totalitate. Ceea ce ne preocupă este o problemă precisă, de importanță centrală, și anume: substratul și conținutul de idei estetice al criticii literare, a cărei calitate, evoluție și disciplină sunt adesea, în mod evident, nesatisfăcătoare, cel puțin sub trei aspecte - după noi - esențiale: claritatea, soliditatea și explorarea sistematică.

Dintr-o serie de cauze în a căror analiză deocamdată nu intrăm, peste un fond de idei tradiționale, clasice și mai ales dogmatice, s-au suprapus, îndeosebi în ultimul deceniu, o avalanșă de lecturi foarte moderne, inevitabil neasimilate, nefiltrate, nesedimentate organic. Rezultatul? O mare interferență, concurență și confuzie de idei, o „coexistență” stranie de concepte învechite și de avangardă, de teorii plat „realiste” și „abstracționiste”, de pozitivism și structuralism, de neoimpresionism și estetică „informațională” etc. Peste G. Călinescu se suprapune B. Croce, peste amândoi Wellek și Warren, peste toți Abraham Moles și Mikel Dufrenne și așa mai departe. Totul recuperat „avid”, frenetic, peste noapte și foarte la întâmplare, după hazardul lecturilor de moment, călătoriilor în străinătate, planul de traduceri al unor edituri. A introduce în acest (la unii) cum vrem să-i spunem: mozaic, magazin de actualități, sau potpuriu estetico-ideologic un spirit de oarecare ordine și de asimilare critică, în mod sistematic, în perspectiva unor concepte cât mai limpezi și a unei metode unitare, iată un efort care merită încercat și dus, pe cât posibil, până la capăt.

Din aceleași motive, ceea  ce bântuie - uneori până la saturație - este o anume precipitare, superficialitate, aproximație, divagație și mai ales pseudoeseismul, cultivat de unii cu mari aere de distincție intelectuală, în realitate inconsistent, nebulos și improvizat. Într-o oarecare sferă a jurnalisticii literare, imprecizia conceptelor este bătătoare la ochi, verbalismul și inconsecvența - izbitoare. Pentru unii - verbi gratia - „eseiști” de duzină a avea și a cultiva idei limpezi (ceea ce nu vrea să spună și dogmatice), profesate metodic (ceea ce nu vrea să spună pedanterie sau spirit didactic), pe un fond de lecturi bine selecționate (ceea ce nu vrea să spună erudiție livrescă), în cadrul unui „discurs” sistematic (ceea ce nu vrea spună dogmatism și rigiditate) înseamnă o mare... eroare. Când - dimpotrivă - tocmai neseriozitatea și neadâncirea problemelor, lipsa studiului sistematic, a orientării și documentării teoretice și istorice reprezintă adevărata insuficiență, împotriva căreia o reacțiune (nu obligatoriu deschis polemică) devine necesară.

Lipsește, în sfârșit, ca o consecință inevitabilă, și preocuparea (...) valoarea și funcția sa specifică. Dar și investigația metodică, în adâncime, într-o perspectivă de sinteză și de totalizarea are valoarea sa indiscutabilă. Fragmentarismului excesiv urmează deci să i se opună ori de câte ori este cazul - pentru restabilirea echilibrului - viziunea integratoare, globală: specializării înguste sau „decupate” - orizontul larg, „universalist” și „enciclopedic”. Într-o cultură unde excesul sistematic n-a însemnat niciodată o primejdie, tocmai ideea de „sistem”, „construcție de idei”, „metodă” are, în mod ironic, paradoxal, în unele medii publicistice minore, o presă proastă. Cauza este evidentă: depreciezi, minimalizezi doar ceea ce umilește, îți este refuzat, știi că nu vei realiza niciodată. Complexul de superioritate antisistematic acoperă, în realitate, frustrația, complexul de inferioritate, un stadiu inferior al dezvoltării intelectuale.

Această situație, care nu trebuie exagerată, dar în nici un caz ignorată sau bagatelizată, se reflectă în modul cel mai direct în starea vocabularului critic, a terminologiei literare: destul de aproximativă, empirică, diletantă și, mai ales, la unii, foarte confuză. În legătură cu această problemă a apărut până și o pseudo-teorie ad-hoc: a scepticismului total, a relativismului absolut. Iată o opinie foarte curentă, care are toate notele anonimatului, de unde și caracterul ei reprezentativ: „Critica literară e un domeniu în care „formele” - în sensul speciilor literare - sunt relativ puține la număr, iar preocuparea de a le defini și cunoaște, să spunem așa, un indiferentism definitiv consacrat (?! n. n.). Ce folos cp diverse dicționare propun definiții docte în materie, de vreme ce cutărui „material” i se poate spune tot atât de bine articol, eseu, foileton critic etc”? O mai elocventă și superbă indiferență pentru rigoare, fie și minimală, a conceptelor, un dispreț mai neacoperit pentru un întreg efort istoric, analitic și teoretic, de mari proporții - de la Bayle la Voltaire, de la Chambers la Enciclopedia franceză și la numeroase reluări actuale - ar fi greu de citat. Cu câțiva ani în urmă, o revistă (amintim toate acestea doar cu titlu de document) își punea aceeași întrebare, în termeni dea- dreptul insultători: Cui prodest? Cui folosesc astfel de preocupări? „Și asta tocmai acum - savuroasă autoironie involuntară, n. n. - când istoria, teoria critica literară fac substanțiale eforturi de autodepășire”!

Noi refuzăm acest refuz terminologic și susținem (în baza argumentelor aduse și ale altora care vor urma) că necesitatea clarificării literare este imperioasă, că momentul actual de construcție și consolidare pe fundamente solide cere și o astfel de critică și că noțiunile abuzive, aproximative și haotice impun filtrarea și demistificarea sistematică. Se uzează și se abuzează prea mult de o serie întreagă de cuvinte devenite goale: avangardă, experiment, eseu, modern și altele de asemenea calibru. Rezultatele rectificării pot sta uneori sub semnul incertitudinii și al efemerității tuturor eforturilor omenești. Ele au, chiar în această tristă eventualitate, semnificația lor intrinsecă. Dar că o mică „poliție” a ideilor literare reprezintă o instituție utilă și deci binevenită, iată (nu numai pentru noi!) un adevăr indiscutabil.

„Lami” („TOMIS” 1990)

 C. A., Lami, „Tomis”, Constanța, oct. 1990

Lami și icoanele pe stică; Lami și aerosolii; Lami și întruchipările lui din lemn care bucură visele copiilor în noaptea cosmică; Lami și oțelul de Toledo, panopliile lui Lami, medaliile lui coclite de mâlul Dunării; Lami și „Almanahul Mării”; Lami și revista TOMIS (nimic mai doveditor decât ilustrațiile acestui număr); drumurile lui Lami, din nicăieri spre nicăieriul plin de sămânță; Lami și amurgurile de la Capidava; Lami și amprenta timpului risipită printre rădăcinile teiului de la Carsium; Lami figurant în filmul „Dacii”; Lami și zidurile unei biserici tomitane de cretă de pe pereții căreia s-au șters toți sfinții, el rămânând singurul, covârșit de alb; bocancii lui Lami, berea lui Lami; Lami și maladiile lui despre care se exprimă cu frică, dar și cu o dragoste secretă, ca un altfel de cronicar de harem ce e uneori. Doar ștatele de plată, prea sărace și prea puține, pentru a-l măsura, cu adevărat, munca, îl cunosc pe adevăratul lui nume - VLADIMIR HAGIU:

Arheologia biblică (TENU 101 Istorie)

 

Arheologia biblică

            Cunoasterea trecutului istoric reprezinta cheia succesului pentru intelegerea prezentului si a fortelor care continuau sa dea forma culturilor,limbilor,granitelor nationale cit si asociatiilor politice.                 

Din punct de vedere istoric, arheologia biblica alaturi de arheologia crestina se poate incadra in arheologia laica propriu-zisa(studierea materialelor pastrate).

As putea mentiona ca aceasta disciplina teologica expune in mod stiintific situatia naturala,religioasa,sociala,economica si culturala a poporului Israel,de la origini pina in anul 70d.H.Sursa de informare fiind constituita din marturisirile Sfintei Scripturi (Biblia) imbinate cu cercetarile istorice si arheologice, oferindu-ne suportul de care avem nevoie pentru intelegerea mai aprofundata in privinta vietii poporului evreu in contextul gindirii si a mentalitatilor antice.Astfel ca pentru o receptare cit mai corecta a realitatilor exprimate in Vechiul Testament,arheologia biblica ofera cadrul necesar deoarece moravurile,obiceiurile,expresiile si conceptiile de atunci sunt diferite cu mult fata de cum suntem obisnuiti in zilele de azi.O incercare de interpretare a textelor biblice fara  cunoasterea contextului cultural si mai ales cel religios nu duce decit la concluzii pripite si superficiale care intuneca imaginea reala pe care ar trebui sa o avem fata de Vechiul Testament si mai ales de Dumnezeu.Importanta cunoasterii Vechiului Testament pentru intelegerea Noului Testament a fost recunoscuta chiar de insusi Mintuitorul(Luca 4),astfel ca ni se dovedeste importanta doctrinara si figurativa pe care o are Vechiul Testament fata de Noul Testament,nu doar ca fiind o concluzie a noastra ci ca o apreciere cu  autoritate a insusi Fiului Dumnezeiesc constient de faptul ca…….’trebuie sa se implineasca toate cele scrise de Mine in Legea lui Moise ,in prooroci si in psalmi(Luca 24,44).

Si Sfintii Apostoli au fost constienti de valoarea  Vechiului Testament care aveau la baza invataturile zise’umbra celor viitoare’(Coloseni 2,17,Evrei 10,1)ce se implineau in Noul Testament.Evanghelistul Matei in intentia de a dovedi ca Iisus din Nazaret  care a fost rastignit a inviat a 3-a zi dupa scripturi este Messia prezis de profeti.Sf.Apostol Pavel a evidentiat rolul tipic pe care il joaca Vechiul Testament in baza caruia persoane si evenimente mentionate in Vechile Scripturi au rol prefigurativ pentru evenimentele mintuitoare provocate de Intruparea Mintuitorului Iisus .Astfel El este Arhiereul Mare ,care a strabatut cerurile (Evrei 4,14) …..si s-a invrednicit de mai multa slava decit Moise, pentru ca acela a fost o sluga credincioasa in casa stapinului,pe cind Acesta este Fiul Stapinului…(Evrei 3,3-5)

Hristos este in veac Arhiereul nostru,preot dupa asemanarea lui Melchisedec(Evrei7).Daca singele jertfelor Vechiului Testament aduceau curatirea trupului celor spurcati,cu atit mai mult singele lui Hristos care,prin Duhul  cel vesnic ,Sa adus  lui Dumnezeu pe Sine,jertfa fara de prihana,ce va curati cugetul nostru de faptele cele moarte,ca sa slujim Dumnezeului celui viu.Adam este chipul celui  ce avea sa vina(Romani5,14)adica numit cel nou prin care....’cei ce primesc prisosinta harului si a darului dreptatii vor imparati in viata prin Iisus Hristos(Rom.5,17).Biblia este baza religiei  si a credintei noastre in Dumnezeu,de altfel si se cunosc o serie  de izvoare  Arheologice biblice:- Izvoarele nescrise(adica dovezile arheologice gasite pe teritoriul Israelului dar si in cadrul popoarelor invecinate care vorbesc despre viata Vechiului Testament,e o colectie de carti scrise sub inspiratia Duhului Sfint pe baza unor fapte reale,petrecute cu adevarat).

Dovezile arheologice au scos la lumina asezari fortificate,unelte ,obiecte de cult,figurine sculptate sau pictate,arme si multe alte lucruri.Toate acestea ofera informatii despre gradul de civilizatie al locuitorilor,cit si preocuparile,religia apartenenta etnica.Cercetarile arheologice au debutat la inceputul sec.XIX datorita unor societati si institutii cu preocupari si specializari atit biblice  cit si arheologice.In Palestina(Tara Sfinta)au fost scoase unele asezari ca: cetatea iebusita Lachis(anul 3.000 i.H)care fusese cucerita de israeliti sub conducerea lui Iosua Navi sec.XIII i.H. si alte cetati cucerite de el ca:Ierihonul(8000-3.150 i.H); Cetatea canaeneana Ai(2.900-2.500 i.H.);Cetatea Iebus aflata pe amplasamentul Ierusalimului,pe muntele templului,cucerita de regele David(sec.XI i.H.)etc.

Egiptul a fost o tara cu care evreii au avut multe interactionari incepind cu -Avraam  care s-a refugiat temporar aici din cauza unei secete;-Iosif ajunge mare demnitar ai Egiptului chemindu-si tot neamul sau,posibil in timpul ocuparii acestei tari de catre regii hicsosi;-Evreii au locuit in Delta Nilului timp de 4 secole,posibil ca pina la intronarea lui Ramsess al II-lea(1290-1224 i.H.);Dumnezeu ia eliberat de robia Egiptului prin intermediul lui Moise(aprox.1250-1230 i.H.);in timpul regalitatii evreiesti relatiile cu egiptenii au fost numeroase,putem mentiona chiar  cartile ‘Regi si Paralipomena’ cit si profetii Isaia si Eremia.

Toate acestea au determinat aparitia influentelor dar si a mentionarii documentelor pe teritoriul Egiptului care vorbesc despre evrei(asemanarile intre cartile canonice didactico-poetice ale Vechiului Testament si unele texte egiptene).Literatura ebraica are la baza o conceptie religioasa monoteista spre deosebire de cea egipteana, profund politeista.Textul ‘Proverbele lui Akigar’ descoperite pe insula Elephantine-Siene din Egipt se compara cu Pildele si Eclesiastul apartinind unui asirian contemporan cu Senaherib si Asarhadon.

Inscriptia de onoare intr-un templu din or.Teba contine numele Israel(pe timpul domniei  lui Merenptah (1220i.H.).In Tell el Amarna,capitala temporara a Egiptului pe vremea faraonului Amenofis al IV-lea(1379-1362 i.H.)s-a gasit cancelaria acestuia plina de tablite de corespondenta cu orase-state din Orientul Mijlociu scrise in limba accadiana,aici se afla si o scrisoare a regelui Abd-hiba din cetatea Urusalim actualul Ierusalim,ce se plingea de amenintarile unor popoare’ habiru’.S-au descoperit pe ins.Elephantine 10 texte aramaice despre evrei.Asiria si Babilon devenite imperii ofera mult material informativ pentru viata oamenilor din Orientul Mijlociu datorita civilizatiei pe care au impus-o ,faptul ca sint popoare inrudite cu patriarhul Avraam,numite popoare semito-asiro-babiloniene.Orasul Ur amintit a existat in realitate,identificindu-se un strat de aluviuni de 3m grosime,apartinind unui potop din 4000i.H.,traind aici patriarhul Avraam in vremea I dinastii din Babilon(1894-1525 i.H);Cetatea Haran descoperita pe cursul superior al Eufratului,avind aceeasi cultura si civilizatie ca Urul;Cetatea Babilonului;scrierea aparuta in cadrul civilizatiei sumeriene(3300i.H.),la inceput pictografica apoi cuneiforma;textele cuneiforme au oferit informatii despre civilizatia israelita si asiro-babiloniana;Cele mai vechi coduri de legi asiro-babiloniene ale regilor Ur-Namu din dinast.3 din Ur(2113-1991i.H.) ,Bilalama din Esmena(sec.XX i.H.),Lipit Istar(1932-1906 i.H.),Hamurabi contemporan cu patriarhul Avraam(1792-1750 I.H)-aceste legi au constituit un progres asupra civilizatiei umane dar  legile mozaice totusi si-au dovedit superioritatea.In Siria cetatea Mari cu populatie semita,pe linga numeroase vestigii pastreaza urme de zigurate(piramide in trepte) considerate model in Mesopotamia inclusiv si turnul Babel,unele elemente descoperite aici au analogii din Vechiul Testament(folosirea altarelor din piatra ,ceremoniile ungerii regilor de catre zeita Istar).Templele erau slujite de preoti care jertfeau animale fara  vre-o selectie ca jertfe de pace sau  de multumire.Fenicia-in textele biblice Liban avea credinta politeista,cu o populatie hamita si o limba semita,fiind in relatii bune cu evreii in timpul regilor David si Solomon.

Intre  Arabia si Tara Sfinta s-au desfasurat un intens comert numit mai apoi ‘drumul tamiiei’.Credinta lor  era politeista,iar popoarele semite din zona aceasta erau amonitii si moabitii,descendenti din Lot(nepotul lui Avraam).Sodoma,Gomora,Adma,Teboim si Toar au fost cetati  la est de m. Moarta descoperite partial de arheologi  in 1924,confirmind texte scripturice Vechiului Testament cu precizari asupra cunoasterii vietii religioase  si sociale a  popoarelor semite.Manuscrisele de la Qumran sunt o descoperire incredibila atit pentru arheologie cit  si pentru  Biblie,in  1949 cercetatorii arheologici au descoperit 11 manuscrise si fragmente de text,cercetarile fiind extinse asupra a 3 zone din pustiul Iuda(Kirber Qumran,Wadi Muraba at,Kirber Mird)din 11 grote s-au scos la iveala 40000 de fragmente ce provin din  600 carti,din care doar 11 s-au recuperat integral,vechimea lor este plasata intre sec.III si I i. H. continutul fiind impartit in 4 categorii:

-Manuscrisele biblice; -Comentariile la anumite carti ale Vechiului Testament si parafrazari la textile biblice; -Creatii literare pe teme biblice sau apocaliptice(Apocriful Genezei,Apocalipsa lui Lameh etc.); -Carti despre viata sociala si religioasa a comunitatilor din Qumran.

Cercetarea textelor a dovedit ca in ansamblul crestinismului ,valoarea dogmatica a Septuangitei a fost neglijata, insa ea a respectat fondul doctrinar si canonul Vechiului Testament autentic.Romano-catolicii adoptind traducerea Vulgatei in sec.V d.H.,iar protestantii cu sec.XVI d.H.au imbratisat textul masoretic(evreu).Manuscrisele au apartinut unei comunitati evreiesti de natura sectara ascetica(secta).

Motivele alcatuirii gruparii se gasesc in istoria poporului evreu in sec.III i.H.de ordin strict religios.Principiile religioase eseniene erau pentru toate paturile sociale,avind si centre construite special pentru a sluji lui Dumnezeu,6 zile din saptamina erau considerate de lucru iar a 7 zi era sfinta si se dedica cunoasterii Legii lui Dumnezeu.  Evaluind dupa  preocuparea de a studia si de a cunoaste Legea,dobindirea capacitatii proorocesti si caracterul doctrinei comunitatii au avut ca rezultat alcatuirea unor adevarate biblioteci cum e cea de la Qumran.

Principalele izvoare scrise ale arheologiei biblice (Sfinta Scriptura,Iosif Flaviu, Filon din Alexandria si Talmudul-palestinian si babilonian)au bogate informatii necesare cunoasterii si intelegerii antichitatilor biblice.Legea lui Moise este de provenienta divina ,unele din legea naturala,altele din obiceiul pamintului(sabatul,casatoria,si altele).Legea Talionului prevedea ca un ucigas sa-si plateasca vina cu propria viata.La fel mai erau si multe alte sacrificii religioase.Tara Sfinta a fost locuita inca din cele mai vechi timpuri de canaaneii,anakeii,evrei,arameii,fenicienii,amonitii,moabitii si popoare nomade .Evreii se ocupau cu pastoritul si agricultura mai apoi au dezvoltat si alte indeletniciri,pe vremea lui Solomon si David comertul era o sursa de dobindire a produselor noi,adica de care nu aveau poporul lor,principalul partener  fiind regatul fenician.

Casatoria insemna comuniunea fizica si spirituala dintre barbat si femeie pentru a alcatui familia (asezamintul rinduit de Dumnezeu in Gradina Edenului)….Asa a dorit Dumnezeu familia primilor oameni si ia binecuvintat pentru a se inmulti si stapini pamintul…Astfel ca acest adevar a stat la baza oricarei organizatii politico-sociale sau religioase.Voi sustine faptul ca legatura dintre popor, conducatori si credinta monoteista a poporului fata de Dumnezeu a fost privita ca o legatura matrimoniala,in baza devotamentului si afectiunii.Familia monogama a supravietuit in cadrul poporului evreu chiar daca si poligamia a aparut pe linia descendentilor lui Cain(cel blestemat de Dumnezeu pentru I omucidere).

Legea data de Moise a dus la limitari ale poligamiei si concubinajului.Copii erau socotiti un dar al divinitatii,iar cei care nu aveau copii erau socotiti blestemati,sau purtatori de vre-un pacat.Pentru a rezolva aceasta situatie critica exista un obicei ca sotia sai dea pe una din sclavele sale pentru ai naste un copil socotit al stapinei.Relatiile dintre copii si parinti erau calde si orice nume dat copiilor trebuia sa  aiba o semnificatie:Rahela=mieluseau,Gad=noroc,Avraam=tata al inaltimilor,David=cel iubit etc.Mai apoi infuientele romane au adaugat si numele tatalui:Bartolomeu=fiul lui Tolemeu,sau nume  de provenienta:Iuda Iscarioteanul,Simon Canaanitul etc.

Sa ne amintim si de sclavie care a fost un flagel al societatii umane inca din antichitate.Patriarhul Avraam avea slujitori,evreii insusi au ajuns sclavi in Egipt.Legile mozaice aveau o viziune mai calda si in privinta sclavilor,astfel ca evreii erau persoane ospitaliere –salutul continind si o binecuvintare.Stiintele si artele au fost puse in cinstea religiei,in scrierea ebraica i s-au adaugat vocalele,la citeva secole dupa Nasterea Mintuitorului,devenind in cazul textului Vechiul Testament ’textul masoretic’.Vechiul Testament e scris in alfabetul paleo-ebraic(hamito-semite).

Pentru evrei moartea reprezinta plata pacatului,o trecere in lumea de dincolo,iar bolile ce surveneau erau pedepse,evreii aveau ritualele lor de ingropare a mortilor.Pacatele impotriva lui Dumnezeu reprezentau un pacat impotriva armoniei universale.Crucificarea se practica la greci,persi si romani.

Cultul mozaic –era actiunea de cinstire a lui Dumnezeu,Avraam fiind ales pentru pastrarea religiei si cultului divin adevarat.In Egipt evreii jertfeau animalele considerate sacre de egipteni (vitelul de aur-idolatrizarea divina).Moise organiza si perfectiona cultul divin mozaic pentru a ajunge la misiunea dubla a lui Israel(adica pastrarea credintei in unicul Dumnezeu si pregatirea omenirii pentru venirea Mintuitorului),el a construit Cortul Marturiei(dedicate cultului divin public),avind ca obiecte din Sfinta:altarul tamierii,masa punerii inainte, candelabrul cu 7 brate,chivotul Legii din Sfinta Sfintelor si alte obiecte sacre.

Templul lui Solomon a fost construit dupa modelul Cortului Sfint,fiind mai apoi jefuit de Nabucodonosor pierzindu-se Chivotul Legii in 597 i.H.si in 585 i.H. templul fiind distrus din temelie.Personalul de cult erau levitii ,preotul si arhiereul.Actiunile de cult obisnuit erau jertfele si rugaciunea,iar de cult extraordinar era circumciderea,sacrificiul Legamintului si sacrificiul vacii rosii.Jertfele nesingeroase erau piinea si vinul.Alte actiuni cu caracter religios erau Primitiile(primele roade),fagaduintele solemne, binecuvintarea, juramintul,purificatii levitice(adica prin spalare) si cultul zilnic .Doua sarbatori durau 7 zile(Pastele si Sarbatoarea Cortului)cea  mai des intilnita era sarbatoare Sabatul(a se odihni),cuv.’Sabath’are intelesul si de an,din 7 in 7 ,evreii sarbatoreau anul sabatic(anul iertarii,anul Domnului).Se formasera grupari si partide religioase( fariseii ,carturarii ,saducheii, samaritenii ,irodienii ,elenistii).

                   Vom sustine faptul ca Legea mozaica este rod al revelatiei divine si al  geniului lui Moise,care apartine divinului in esenta si umanului in forma.Sfinta Scriptura este sfinta deoarece expune faptele istorice,adevaruri religioase descoperite si indemnuri practice necesare oamenilor in viata.Scopul studiului biblic este de a face posibila intelegerea cit mai corecta a Sf. Scripturi,iar pentru asta e necesar sa o intelegem prin caracterul divin al Bibliei,acela de carte Sfinta.

Exista 26 de carti religioase pe care oamenii credinciosi cred ca sunt inspiratie divina (Vedele, Bhadvad-Gita, Mahabharata,Coranul,Cartea Mormonilor,Tripitaka)din aceste carti nici una ,macar una nu contine vre-o profetie implinita, Biblia s-a dovedit a fi asa exacta incit  arheologii se refera la ea ca la un ghid atunci cind incep noi zone de cercetare.De aici rezulta ca Sfinta Scriptura este Sfinta si canonica,de origine divina,deci unica,ea fiind ‘Cuvintul lui Dumnezeu’.Canonul este un catalog al cartilor bisericesti,treptat s-a format si canonul iudaic.Evreii pina astazi au 39 carti in canon si pe care le avem si noi ortodocsii,romano-catolicii au in canon 45 de carti numite ’deuterocanonice’,Biserica ortodoxa le considera insa necanonice.Cele mai vechi Biserici(armeana,copta,etiopiana etc.)au pastrat in canon si cartile anaghinoscomena.

Dovezi pentru caracterul inspirat al Vechiului si Noului Testament prin numeroase texte scripturice,traditia iudaica marturisind ca scrierile rabinilor si Talmudul sint dovezi clare in acest sens,traditia crestina afirma caracterul inspirat al Vechiului Testament,fapt remarcat inca din sec.I d.H.

Biserica marturiseste ca toate scrierile canonice sunt integral inspirate.

In concluzie integritatea dogmatica s-a pastrat,insa cea verbala nu din cauza imprejurarilor istorice sau a neputintei umane.Textul Vechiului Testament are o dubla recenzie:ebraica si greaca,ambele fiind autentice.In baza analizei documentelor vechi ,codicilor manuscriselor,critica textului  incearca restabilirea textului original.Vechimea unui codice e indicat de semnele critice paleografice.Exista colectii si liste de codici manuscrisi ebraici cca 15-16 mii codici aflati in diferite biblioteci ale lumii,cei mai vechi datind din sec. IX d.H.,in limba ebraica sunetele nu se notau grafic ci doar consoanele.Talmudul prezentind restabilirea textului original.In limba romana cel mai vechi text biblic din Vechiul Testament este ’Psaltirea Scheiana’ datind din sec.XV-lea.In 1914 este tiparita intreaga Biblie in editia Sf. Sinod,in 1944 apare Biblia,adica Dumnezeiasca Scriptura,tradusa de Patriarhul Nicodim.Clasicii greci din antichitate(de la Homer la Herodot)au scris despre popoarele din estul Mediteranei.Datorita acestor scrieri lumea occidentala a fost multa vreme intrigata de piramidele si templele Egiptului,de mumiile si papirusurile egiptene la fel si monumentele ,tablitele Babilonului.In Tara Sfinta in locurile unde se banuieste ca au avut loc evenimentele semnificative ale istoriei biblice sunt construite biserici si moschee vechi de secole,iar in intreaga regiune pot fi vazute ruine antice.

Sapaturile arheologice au inceput in Italia cu peste 250 ani,in urma,in siturile de la Herculaneum (1738) si Pompei(1748)benefica pentru studiul Noului Testament,insa datorita si lui Schlliemann(1822-1890)care a descoperit in Grecia cetatea Troia,unii cercetatori ai Bibliei s-au gindit ca arheologia ar putea sa slujeasca la studiul Bibliei si a lumii ei.  Ur din Caldeea,caminul lui Avraam (Geneza 11:28,31) a fost excavat de Sir Leonard Woolley in 1922-1934.Cel mai vechi document scris vreodata in Ierusalim a fost scos la lumina de o echipa a Hebrew University,datind din sec.XIV i.H. fragmentul contine simboluri cuneiforme in limba akadiana gasite sub un turn din sec.X i.H. pe vremea lui Solomon. Alt grup de exploratori chinezi si turci aflati in cautarea relicvelor biblice au anuntat recent ca e posibil sa fi descoperit Arca lui Noe la o altitud.de 4000 metri,pe muntele Ararat din Turcia,datindu-se cu ajutorul radiocarbonului stabilind originea 4800 de ani in urma,perioada de coincidenta cind a avut loc Potopul lui Noe.Dovezile arheologice sunt din pacate limitate si fragmentate.

Avind 39 de autori diferiti ,Biblia a fost scrisa intr-un interval de aprox.1500 ani.Primele carti scrise catre 1500-1400 i. H. autor fiind Moise,ultima carte Apocalipsa-scrisa de Apostolul Ioan catre sf.sec.I d.H.alti autor(David si Solomon,Amos,Daniel,Matei,Luca ).Biblia sugereaza ca pamintul este rotund in timp ce unii savanti,filozofi ai antichitatilor ca Plato,Aristotel,Ptolemeu sustineau ca el este plat,(exista citeva pasaje biblice ce spun acest adevar….’jucind pe rotocolul Pamintului Sau….El sade deasupra cercului Pamintului…)Biblia la fel afirma ca pamintul nu se sprijineste de nimic si ne vorbeste despre spatii nesfirsite care exista intre corpurile din univers si ca pamintul a fost masurat si cintarit la creatiune,la fel si aerul are greutate,si ca raportul dintre suprafata uscatului si cea a apei este de 1 la 3,ne vorbeste si despre Legea a 2-a a termodinamicii.Toate acestea au fost scrise cu multi ani in urma inainte de a fi descoperite si cercetate.Astfel evaluind tot ce afirma Biblia este Adevarat dar si misterios.               Pot confirma din propria mea experienta si din experienta altora ca arheologia biblica poate trezi si stirni interesului Bibliei.Si nu trebuie sa uitam niciodata de faptul ca multe parti specifice ale Bibliei au existat cu siguranta si ca au fost dovedite deoarece exactitatea ei continua sa fie      validate inca de’ lopata arheologica’.                                                                                                                                                                                                   

Biblia este un izvor de cunoastere,e piatra de temelie a crestinatatii si cartea de capatii a peste 1mld. de credinciosi din intreaga lume.Aceasta Carte detine numeroase mistere,o suita de subiecte si episoade cu ‘atingere’ divina in care noi cautam raspunsuri…Zece dintre acestea disting prin mistificarea tesuta in jurul lor: 1)Sf.Graal(pocalul sau a fost folosit de Iisus in Cina Cea De Taina); 2)Chivotul  Legamintului (cufarul masiv poleit cu aur ,ce pastra relicvele sacre si cele 10 Porunci); 3)Sodoma si Gomora(orase care nu se stie exact daca au existat); 4)Gradina Edenului(din perspective stiintei se presupune ca ar fi fost in regiunea celor 4 riuri Pison,Gihon,Tigru si Eufrat dar cel mai probabil in tinutul Etiopiei); 5)Codurile Biblice(mesaje incifrate)care dezvaluie anumite evenimente; 6)Triburile pierdute(cele 10 triburi ale lui Israel);   7)Faraonul Exodului(perioada cind Moise a despartit Marea Rosie 1445 i.H.ar fi fost la putere faraonul Amenhotep al 2-lea sau Thutmose al 3-lea); 8)Arca lui Noe(probabil in muntii Ararat);  9)Sarpele ispititor(cum aratau animalele inaintea pacatului ispititor); 10)Fuga lui Cain(daca mai existau oameni pe pamint in afara de Adam ,Eva, Cain si Abel).                                                                        

In concluzie :Arheologia are de-a face cu realitatea (vestigii,cladiri,orase,tari ,fapte tangibile sau chiar evenimente din trecut,in Biblie insa este nevoie tot mai mare de cercetari arheologice minutioase in Orientul Mijlociu ,desi arheologia se afla inca intr-un stadiu destul de mic,incepe sa umple detaliile marii povestiri biblice din cele mai vechi inceputuri ale ei.

 

Concurs la Secția Copii a Biblioteii Județeane Constanța („TOMIS”)

 La dispoziția dumneavoastră

Grupul de elevi ai cenaclului „Steluța” Medgidia

Ca și cum v-am fi ghicit dorința, am luat deja decizia de care ne scrieți. La Biblioteca Județeană pentru copii din Constanța puteți afla detalii despre concursul ce va avea loc la jumătatea lunii septembrie din inițiativa cenaclului „Sandy Bell”, la care vă așteptăm. E bine să vă grăbiți, fiindcă e vorba și de o bibliografie și o temă. Dar e bine să luați singure inițiativa de a vă întruni, de a lansa invitații, de a organiza întâlniri cu alte cenacluri etc.

„Triumful națiunilor” (CARRERE 1991)

 Helene Carrere d`Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, ed. II, trad. S. Oprescu (Paris 1991), Remember SIC Press Group/Politica la zid 2, București, 1993, 316 p.

5 „Tovarăși, avem tot dreptul să spunem că am rezolvat problema naționalităților. Revoluția a deschis calea egalității în drepturi în plan atât juridic, cât și social și economic, ea a contribuit din plin la egalizarea nivelelor de dezvoltare economică, socială și culturală din toate republicile și regiunile, ale tuturor popoarelor. Prietenia dintre popoarele sovietice este una dintre cele mai mari cuceriri ale Revoluției din Octombrie. Fenomen unic în istoria mondială, această prietenie este pentru noi reazemul principal al puterii și solidității statului sovietic.” Mihail Gorbaciov (Raportul la ședința comună a CC al PCUS, Sovietului Suprem al URSS și Sovietului Suprem al RSFSR cu ocazia celei de a 70 a aniversări a revoluției, Moscova, 2 nov. 1987, p. 47) 

„Este absolut necesar să reamintim că odinioară, înainte ca mișcarea istoriei ruse să fie oprită  [de revoluția din 1917], eram niște oameni normali, știam să deosebim binele de rău, știam să vedem și să auzim”. Aleksandr Țipko („Moskovskie Novosti”, nr. 26, 1990, p. 3) 

Cuprins

7 Introducere 

11 Partea întâi - Neputința de a înțelege

13 Capitolul I Ce fel de perestroika pentru imperiu?
Reușita imperială în declin
O derivă a comportamentelor locale
Reconstruirea imperiului
Rușii în ajutorul URSS-ului

25 Capitolul II „Mafiocrația”
De la corupție la mafie: problema uzbekă
Vechiul „răufăcător”
Corupția, pretext al rusificării: Kazahstanul

41 Partea a doua - Explozii

43 Capitolul III „Kazahstanul pentru kazahi!”
Nu conducerii rusești
„Noi suntem cei mai numeroși”
Fiecare pentru sine?
Din nou „internaționalismul”

59 Capitolul IV Libanizarea Caucazului
„Un popor, o republică!”
Un pogrom programat
Uneori, încercând să câștigi timp, nu faci decât să-l irosești
Pe ruși!
De la compromis la război civil
Libanizarea
Puterea sovietică sub semnul întrebării

87 Capitolul V Duminica neagră
Situația confuză din Abhazia
De la escaladare la masacru
Tienanmen la Tbilisi
Întrebări fără răspuns
„Un bun georgian este un georgian mort”

111 Capitolul VI Valiza ori sicriul
Ura față de celălalt
În centrul conflictului: respingerea imigranților
Universul disperării
Fraternitatea islamică?

129 Partea a treia - Sfârșitul federalismului

131Capitolul VII „Dubla putere”
Avangarda - fronturile populare baltice
Contagiunea
Concilierea națiunii cu democrația
Victorii simbolice - lanțurile unității
Victoria concretă : bătălia electorală
Victoria zilei de mâine: limba

161 Capitolul VIII De la suveranitate la independență
Câștigarea suveranității
David împotriva lui Goliat
Goliat încurcat
„Modelul” baltic

191 Capitolul IX Rusia împotriva URSS-ului
Salvarea trecutului 
Rusia privită în ochi
Gorbaciov și naționalismul rus
Pluralismul național rus
Viitorul politic al națiunii ruse
Sondajul real: alegerile din 1990

217 Patra a patra - După imperiu

219 Capitolul X De la Federație la Casa Comună
Provocarea constituțională
Un Centru puternic, republici puternice
Președinție imperială și federație
Legea asupra „non-secesiunii”
Instituțiile în ajutorul puterii

241 Capitolul XI Un popor nou: „Persoanele strămutate”
Câți sunt cei strămutați
Popoare în căutarea unui teritoriu
Ce să faci cu popoarele strămutate?

253 Concluzii - Națiune contra democrație sau națiune și democrație

261 Note

275 Addenda - Organizarea descompunerii Uniunii Sovietice
Care Uniune? Cine va face parte din ea?
Puciul și sfârșitul speranțelor „federale”
Comunitatea economică, substitut al Uniunii politice?
Un proiect nou, un nou eșec
Ucraina - Rusia, adevărata dezbatere
Tulburările interne din republici

309 Indicații bibliografice

316 De aceeași autoare

L-Empire eclate, Paris, Flammarion, 1978
Lenine, la revolution et le pouvoir, Paris, Flammarion, 1979
Staline, ordre par la terreur, Paris, Flammarion, 1979
Le Pouvoir confisque, Paris, Flammarion, 1980
Le Grand Frere, Paris, Flammarion, 1983
Le Destalinisation commence, Paris-Bruxelles, Complexe, 1986
Ni paix ni guerre, Paris, Flammarion, 1986
Le Grand Defi, Paris, Flammarion, 1987
Le Malheur russe, Essai sur le meutre politique,  Paris, Fayard, 1988
La Gloire des nations, Paris, Fayard, 1990; ed. II, adăugită, 1991
Victorieuse Russie, Paris, Fayard, 1992
L-URSS de la Revolution a la morte de Staline. 1917-1953, Paris, Seuil, 1993

Premii
„Aujourd-hui”, 1978

„Louise Weiss”, 1988

coperta IV „La începutul anilor 90, întrebarea atât de dragă a lui Lenin - Care pe care? - și-a găsit răspunsul în Uniunea Sovietică și în Europa pe care a dominat-o timp de o jumătate de secol. Răspuns lipsit de orice ambiguitate: sentimentul național a împins comunismul în istoria utopiilor moarte.

Acest eșec subit al comunismului, sub loviturile conjugate ale comunităților naționale hotărâte să-și determine singure destinul, a avut loc mai întâi în URSS. Firească întâietate: comunismul a pornit din Rusia; Uniunea Sovietică, urmașa Rusiei, s-a străduit să-l impună în exterior. numai din slăbiciunea ei se putea naște criza generală a sistemului reprezentat de ea. Solidaritatea între popoare, această comunitate de state sporită mereu și dorită de Moscova s-a întors, într-o bună zi, împotriva sistemului și i-a dat lovitura de grație.”

SIDA la Constanța postcomunistă (MARGA 1990)

 Interviu realizat de dr. Ecaterina Marga

(...)

- Pentru că SIDA a evoluat la Constanța cu anumite particularități, vă rog să ne vorbiți despre profilaxia acestei boli

+ Epidemia de SIDA are un caracter particular la noi în țară și mai ales la Constanța. Așa spun toți specialiștii veniți din partea OMS și din Franța, SUA, Belgia, Germania. De ce are un caracter particular? Pentru că nu s-a mai văzut în nici o țară o epidemie cu caracter exploziv care să cuprindă așa de multe cazuri cu cale de transmitere parentală. Sunt afectați mai ales copiii din leagăn, dar și alți copii care au primit transfuzii de sânge. Numărul lor crește formidabil de la o zi la alta. Până acum eu am fișele și am văzut mai mult de 300 de copii. Sunt grupați în mai multe locuri: la Leagănul Cernavoda, Năvodari (acum în curtea Spitalului Municipal), la Medgidia. Nu putem cuprinde în această secție a bolilor infecțioase decât copii în stadiul final al bolii; în jur de 60 avem acum în secție, deci adunând copii din tot județul care sunt în ultimul stadiu al bolii.

Am putut grupa copii și în alte părți, pentru că acest virus nu se transmite altfel decât pe cale parentală.

Dacă se iau măsurile cele mai elementare, normale într-o secție de boli infecțioase și în orice secție de pediatrie, posibilitatea de transmitere a infecției e nulă.

De câteva luni nu ne mai este teamă că personalul se poate contamina cu acest virus. Ne este teamă de ce s-a întâmplat până la luarea acestor măsuri de protecție, deoarece bănuim că infecția cu virusul imunodeficienției umane a debutat la Constanța pe la sfârșitul anului 1988, mai ales în secțiile de pediatrie. Ca specialistă în SIDA, prevăd că o să mai avem probleme cu totul deosebite în următoarele 6 luni: copiii care au primit sânge cu 6 luni în urmă ne așteptăm ca în următoarele 6 luni să facă boala în forma gravă și chiar să decedeze. Dar, după aceea, ne așteptăm la o epidemie la adulți și, mai ales, la femeile care au primit transferuri de sânge (secțiile chirurgie și secțiile ginecologie) cu sânge care nu a fost testat pentru HIV.

De trei săptămâni se se trimite tot sângele recoltat la București pentru a fi testat. Numai sângele bun este transfuzat la bolnavi. Măsura trebuia luată de foarte multă vreme, dar, din păcate, nu a fost luată decât acum. 

- Ce priorități sunt luate în considerare pentru efectuarea diagnosticului serologic?

+ Acolo unde bolnavii pot fi îngrijiți la domiciliu, nu este obligatorie internarea. Noi vom testa mai întâi suspiciunile clasice de boală, vom testa donatorii, familiile celor bolnavi, persoanele cu comportament sexual libertin, homosexualii. Vom trece apoi la testarea personalului medico-sanitar. Au venit atât de multe echipe din partea OMS și din alte țări, încât sperăm să facem față situației.

*

În județul Constanța au fost depistați 405 seropozitivi, 56 au murit, 200 au ARC (Aids Related Complex - manifestări asociate), 23 sunt purtători de HIV. În imensa lor majoritate, bolnavii provin din leagăne și cămine de copii. Cazurile declarate de SIDA numără 30 de inși. Cele trei categorii de bolnavi sunt: seropozitivii asimptomatici (purtători, aparent sănătoși, de virus), seropozitivii cu simptomatologie asociată cu SIDA (ARC) și cei bolnavi de SIDA -boală majoră declarată. Știind că virusul se transmite doar pe cale sexuală sau pe căi sângerânde, primele două categorii de bolnavi pot avea statut social normal, încadrați în muncă și ducând viață de familie, desigur după ce vor fi instruiți asupra riscului de contagiune pe care îl reprezintă. Copiii aparținând primelor două categorii se vor bucura de o viață de familie normală, știind că SIDA nu se transmite pe cale aerogenă sau prin contacte interumane obișnuite. Cei din grupa a treia trebuie spitalizați în secțiile cu profil de boli infecțioase.

„Istoria romantismului” (GAUTIER 1872)

 Theophile Gautier, Istoria romantismului, 2 vol., trad. (franceză 1872) și note M. Izverna, Minerva/Biblioteca pentru toți 1348-1349, București, 1990 

II.

5 Gautier despre el însuși

16 Gavarni

28 Domnișoara Rachel

32 Progresele poeziei franceze

110 Balzac

183 Lamartine

193 Alfred de Musset

197 Doamna de Girardin

205 Heinrich Heine

215 Charles de Baudelaire

277 Moartea lui Baudelaire

„Icebergul” (POPESCU 1990)

 Dan Popescu, „Icebergul”. Secvențe din epopeea dezvoltării, Albatros, București, 1990

5 Introducere

Partea I: Repere în timp și spațiu
10 Cuceritori și eroi
24 Anzii în flăcări
60 „Vine trenul!” - începutul unei lumi
91 Reacție la șoc: „Gheață sau foc sub zăpadă?”

Partea II: Idealul de nestins al libertății
98 Însemnele eternității
103 „Uniți în cuget și simțiri”
113 Gând și fapt lângă inima țării
120 Pe urmele unor fotografii

Partea III: În culisele dezvoltării
125 Epopeea diamantelor
160 „Imperiul clandestin”
174 Un play-boy fără succes în afaceri

Partea IV: Sfârșit agitat de secol
204 Preambul
206 Crizele sunt explozii cu rădăcini în timp
212 Prefață la un posibil scenariu
220 „Icebergul”
245 „Cifrul” căilor salutare

257 Încheiere

„G. Bush - M. Gorbaciov - Papa Ioan Paul II - L. Walesa” („LUMEA” 1990)

„Biblioteca Lumea azi”, Biografii contemporane. George Bush - Mihail Gorbaciov - Papa Ioan Paul II - Lech Walesa, București, 1990

2 Argument

3-18 Stelian Țurlea, George Bush. Un președinte-enigmă?
Valorile familiei
Războiul din Pacific
Moartea lui Robin
Petrolistul
Funcții publice
Președintele optimist
8-17 Stelian Țurlea, Două vizite la Casa Albă

19-30 Stelian Țurlea, Mihail Gorbaciov. „Omul deceniului”?
22 kilometri pe jos până la școală
Tatăl își vizitează fiul
Ascensiunea
Drumul reformelor
Sfârșitul „războiului rece”
24-27 Gorbaciov prezintă „perestroika” (traducere Mihai Chebeleu)

31-47 Rodica Dumitrescu, Ioan Paul II. Un Papă controversat
Trei luni de suspans
Prima zi
Drumul
33 Dicționar
34-35 Conciliul Vatican II
36-37 Splendoare și sărăcie
38 Gânduri
40 Mesajul
41 15 minute bat clopotele
42-43 Vaticanul și țările est-europene
44-45 Procesul „filierei bulgare”

48-59 Rodica Dumitrescu, Lech Walesa. Sindicalistul și politicianul
Sămânța este sădită
„Pot veni să ne strângă, pe toți 16.000, unul câte unul”...
Legea marțială
Semnul
54-55 1989. „Anul Walesa”
56 „Populația resimte evenimentele prin imagine”

60-61 Cocteil.. de Matty

62-63 1000+1
Cine a fost părintele Bombei H?
Șefă
Zboruri
Fiică
Fundație
Ceremonii
Fiica lui Mandela
Averi
„Hotel”

„Moartea citește ziarul” (DINESCU 1990)

Mircea Dinescu, Moartea citește ziarul, Cartea Românească, 1990, 109 p.

5 Sorin Alexandrescu - Poezia refuzului (Prefață la vol. „Moartea citește ziarului” tipărit în română la editura Rodopi din Amsterdam, în vara anului 1989)

13 Dodeskaden
16 Nașterea unei definiții
17 Ușă cu mort
19 Dați-i și mesei de bucătărie o șansă
20 Ex rerum naturae
21 *** Moartea s-a suit...
22 Apelul de seară
23 Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov
25 Salonul de toamnă
26 Recurs la Geneză
27 Doamne-ferește
28 Soră și frate
29 Mortul fățarnic
30 Ai grijă
31 Lîna de aur
33 Mici exerciții pentru desființarea timpurilor la verb
34 Cîntec de Doamne-iartă
36 Convalescență
37 Haplea
38 Seară muzicală
40 Convertirea nebunului
42 Urma călătoriei
43 Sentiment măsurat cu o riglă
44 Țăranii
46 Rendez-vous
47 Cina cea de taină
48 Joc de noroc
49 Sfatul medicului
50 Miraj postum
51 Sîrma de aur
52 Fiți liniștiți
54 Ruguri
55 Exil
56 Elegia butoiului
57 Luceafăr corupt
58 Obrazul general
59 Mai arați
60 Valsul Ierihonului
61 Revelația evadatului
63 Dans
64 Munci și zile
65 Ușa
67 Crăciun

Addenda

71 Pîinea și circul (Discurs la Academia de Arte din Berlinul de Vest, 14-18 sept. 1988)

76 Interviu acordat ziarului Liberation (Gilles Schiller, 17 mar. 1989)

89 Scrisoare deschisă către președintele Uniunii Scriitorilor ( București, 21 mar. 1988)

97 A doua scrisoare deschisă (București, 22 iun. 1989)

101 Mamutul și literatura (Frankfurter Allgemeine Zeitung; 11 nov. 1989)

„Genul scurt” (ȘTEFĂNESCU 1990)

 Alex. Ștefănescu, Genul scurt, „Tomis”, Constanța, februarie 1990?

Ne asociem opiniei lui Leon Baconsky din articolul Pledoarie pentru proza scurtă („Steaua”, nr. 2, serie nouă). Într-adevăr, se constată în momentul de față o inexplicabilă neglijare a schiței, povestirii, nuvelei în favoarea romanului. Critica încurajează această disproporție prin considerarea genului scurt ca o simplă etapă în drumul spre construcții mai ample. Caragiale, Maupassant, Cehov, Gorki, Twain vin în sprijinul pledoariei lui L. Baconsky. Dar argumentarea poate fi făcută nu numai pe baza unor exemple din istoria genului. Proza scurtă prezintă, teoretic vorbind, avantaje pe care romanul nu le va oferi niciodată. În cadrul ei se pot izola detalii care a căror semnificație s-ar estompa în roman. Romanul trăiește prin cuprindere, iar genul scurt prin punerea în prim-plan. Situația este similară în plastică. Fresca nu poate fi definită printr-o sumă eterogenă de portrete, de atitudini, ci ca un complex de relații ale acestora. la rândul său, portretul nu este o porțiune de frescă, ci o categorie estetică diferită, în care semnificația aparține detaliului. Nu este vorba, deci, de a privi cu îngăduință genul scurt, ci de a recunoaște că acesta își aduce partea sa în echilibrul genurilor literare. În acest sens, putem relua considerația lui Al. Philippide cu care L. B. își încheie interesantul articol: „a judeca importanța operei literare după numărul de pagini este o absurditate ridiculă”.

„Marcel Chirnoagă: Creatori de infernuri și sentimentul tragicului” (BIDU 199?)

 Gabriela Bidu, Marcel Chirnoagă: „Creatori de infernuri și sentimentul tragicului”, „Tomis”, Constanța, 199?

Arta lui Marcel Chirnoagă își are obârșia în extraordinarul metabolism sufletesc al unei fecunde insatisfacții, din dorința arzătoare pentru absolut. Creația sa nu este nici realistă, nici nerealistă. Am putea spune că este suprarealistă dacă cuvântul n-ar fi prea evocat și purtat de o școală, și ea, pe drept celebră. Căci acest artist nu poate fi încorporat nici unei școli, ci doar propriei personalități. Convorbirea pe care am purtat-o cu artistul constituie un argument al particularității personalității sale creatoare.

- Domnule Marcel Chirnoagă, cred că ar fi interesant, pentru cititorii noștri, să deschidem această discuție cu o întrebare privind începuturile dumneavoastră artistice, căci ați debutat în condiții oarecum aparte. Așadar, care a fost raportul de circumstanțe în opțiunea dumneavoastră artistică?

+ Am debutat în toamna anului 1948 cu un desen publicat în „Contemporanul”. Eram student în anul I la Matematică. Artă făceam fără convingere. Aveam îndemânare și aveam nevoie de bani. Am publicat multe desene în „Contemporanul”, „Flacăra”, „Scânteia tineretului”. De-abia după 1960, când demisionasem de la Meteorologie, am luat arta în serios și am studiat, ajutat de Ion State. Am început să expun din 1953 în saloanele oficiale și tot din acel an sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1955, am făcut, la „Universul”, prima expoziție personală cu desene, sculptură și cu primele gravuri. După 1960 am reconsiderat totul.

- Care sunt aspectele existențiale pe care le considerați a fi de excepție pentru dumneavoastră ca artist?

+ Termenul excepțional este impropriu, după părerea mea. Cred că dorința de a comunica idei - sentimente - emoții este motorul oricărei creații artistice adevărate. S-a afirmat de mult că omul este pe deplin responsabil de actele sale, de istoria pe care o face actul de creație artistică, implică, prin libertatea și unicitatea sa, o responsabilitate de ordin aparte. Arta (orice formă de artă) e „cosa mentale”, formă de comunicare emoțională, deci, are cauze și scopuri care condiționează modurile de expresie. Sensul, semnificația, intenționalitatea actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Arta (oricare dintre cele șapte arte) este un limbaj cu o gramatică proprie, pe care artistul este obligat s-o cunoască pentru a se putea exprima coerent și inteligibil, pornind de la ipoteza că publicul este dispus să asculte și să facă efortul de a înțelege mesajul artistic. Artistul lucrează din „apucătură”, zice Caragiale. Aceasta implică responsabilitate față de cei cărora vrea să le comunice „mesaje”, căci are puterea talentului - dacă poate transmite mesaje estetice, care au însă și implicații etice.

- Care credeți că este raportul dintre tehnică și structura internă a operei sau mai exact cu ceea ce s-a mai numit și „rețeaua tematică”, pe de o parte, și, pe de altă parte, care este relația în creația dumneavoastră între realitate și „realitatea artistică”?

+ Raportul dintre tehnică, limbaj și „mesaj” sau conținut este de structură, este dialectic. Nu mă pot exprima decât într-o limbă pe care o cunosc și pe care o cunoaște, o ascultă și o înțelege și cel căruia vreau să-i vorbesc. Eugen Schileru a comparat arta cu o scrisoare de dragoste: are un mesaj (drăgăstos) și trebuie să aibă virtuți de stil ca să fie înțeleasă și să convingă. Am folosit, deci, un sistem de scriere tradițional, cu semne, forme, imagini ce pot fi citite. Contactul cu aceste lucrări ar trebui să provoace privitorului un fenomen analog cu citirea, nu doar un contact de impresie. Spațiile emoționale conțin evenimente, narațiuni, metafore, elemente cu sensuri simbolice. Am făcut lucrările cu gândul să-mi clarific mie și celor ce le vor privi sensul unor fenomene umane la care asist, la care particip fie doar prin existența mea. Vreau comunicarea prin limbajul artei și, în ciuda caracterului oarecum special al acestui limbaj, consider că pot pretinde să fiu auzit, ascultat, înțeles. În cultura tradițională românească există monștri, balauri, zmei, iele, zburători și tot felul de duhuri malefice (unele jucând cu măști înfiorătoare în teatrul popular și datini). În arta de pretutindeni și din toate timpurile au fost artiști specializați în teatrologie, creatori de infernuri, dezastre și monștri, nu pentru delectarea publicului, ci pentru a-l provoca să ia atitudine. E mult de când mă străduiesc să creez sentimentul tragicului, să-i dau o imagine. Intenția, scopul: să creez pentru mine și pentru om, pentru oameni, condițiile unei depline responsabilități a istoriei; să creez imagini care să dea emoția, sentimentul că omul nu este supus în mod necesar condiționării sale, că este capabil de salt, de ruptură și, deci, liber. Sensul, semnificația actului de creație determină importanța și universalitatea lui. Artistul este produsul societății în care trăiește (realitatea), iar interpretarea, transfigurarea unor elemente din mediul său social dau ca rezultat realitatea artistică. Din imaginea realității înconjurătoare, vizuală, umană sau social-politică - artistul inventează o imagine a unui spațiu emoțional - care-l conține și-i poate face mesajul accesibil publicului. Mesajul este miezul, sâmburele creației  artistice și este, ca în natură, organic unitar cu întreaga creație.

- În încheiere, stimate Marcel Chirnoagă, obișnuita întrebare: la ce lucrați în prezent și care sunt proiectele de viitor?

+ Am câteva gravuri pornite și altele în stare de gestație -prefer însă vorbesc despre ce e făcut decât despre ce aș vrea să fac. Pentru viitor oricum mi-am propus „minuni” (în cantități mari și zdrobitoare ca efect).

„Jurnal de ocnă” (MIHALCEA 1990)

 Alexandru Mihalcea, Jurnal de ocnă, „Tomis”, Constanța, feb. 1990, p. 1, 10

(10) Un șef și doi membri, formă clasică, o cunoștea și antichitatea, simplă, nu prea greu de recunoscut, mai ales dacă insiști...Nu se poate și nu se poate? Dialectica ne învață și atunci renunțăm - cu greu - la organizație și rămânem la lot. Lotul de la ziaristică, cei șase din care fac parte și eu. preoți, mulți, s-ar putea face și o brigadă cu ei. Unu, doi călugări. Câțiva evrei, nu mulți, am întâlnit vreo-șapte-opt prin cele nouă pușcării de pe solul și din subsolul patriei, cum spunea Florin Pavlovici, prin care am trecut în patru ani - Iancu Saul, student la Filosofie, Barbălată, cel ce declamă cu patos și cu accent „noi vrem pământ”, Max Bănuș, gazetar la „Sportul popular”, rotund la față, cu ochelari și o căciulă imensă ca o cupolă de biserică moscovită, ba chiar, culmea insolitului, un plugar maramureșean, nenea Drozd, și domnul haham Herșcovici, de la Timișoara, silit să lăpăie ca un gânsac prin noroi, din pricina platfusului. Unguri, unguri cu duiumul, unii demult, rămași de pe urma tulburărilor pricinuite de Diktat, cum e Cocoș, altul decât doctorul, zdravăn ca un taur și celebru de la Periprava până în Aiud fiindcă l-a băgat la Jilava pe locotenentul Ștefan cu capul într-un butoi. Și, mai ales, pentru că a supraviețuit isprăvii. Dar cei mai mulți - prospătură, culeși din Banat, din Ardeal, de peste tot; printre ei, Helmuth Roth, fiul fostului al Frontului Etnic German. Și iar studenți - Emil Mihăilescu, de la arhitectură, istoricul Alexandru Zub, de la Iași, Gordan, Milică Pleșa, Barbu Teodorescu, de la medicină, alții de pe la drept, litere, filozofie. Undeva, în alte insule ale gulagului, își târâie viața „dușmanii poporului”, „năpârcile” pe care fălcile devoratoare ale revoluției n-au mai apucat să-i toace la canal: Noica, Giurescu, Petrovici, Steinhardt, Păstorel. Pe lângă noi trec dârele altor destine, lotul elevilor de la „Mihai Viteazul”, au fumat în pod, unul a uitat chiștocul, s-a aprins lemnăria. Sabotaj! O pomană, doar un cretin s-ar gândi la o amendă și la plata stricăciunilor. Și aristocrații, „foștii” - Dinu Cezianu, rasat, înăcrit, fost ministru la Paris,Tudor Greceanu scăpat ca prin minune din celula condamnaților la moarte, nepotul cronicarului, comandor de aviație la escadrila germană de bombardament de noapte Udet Vijeliosul, Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, știe șapte limbi (și, fără glumă, și rusește, a făcut câțiva ani de lagăr la ruși), Lambrino, mic, scăpărător, fratele lui Zizi, cumnat morganatic al lui Carol, Nicolae Brâncoveanu, blajin și discret, căruia îi spunem ceremonios „mon prince”. O rara avis, curiozitate absolută, este căpitanul procuror militar Adrian Nițoiu.

Nu vezi, îmi spune într-o zi năbădăiosul planton Mangeavas, că suntem o țară privită cu ochianul întors? Are dreptate, lagărul este RPR în miniatură, cu o justă reprezentare categorială. Așa e la Salcia, așa e la Stoienești, la Periprava, la Gherla, Aiud și cine mai știe pe unde. Noi suntem instrumentul involuntar al teroarei. Suntem, la scara națiunii, al doilea val mare mânat spre țarcuri. Primul a fost tocat la canal din 49 până în 53, zdrobit la Galeș, Peninsula, Poarta Albă, pe șanțul dinspre Năvodari de la temelia cărora arheologii viitorului vor scoate odată și odată schelete fără nume. La Aiud, unde oamenii au mâncat var de pe pereți de foame, și la Sighet. Au pierit atunci marii intelectuali ai țării, cei mai destoinici militari, flamura clasei politice. Noi suntem altceva, noi facem pasul de la individualitate la număr. Noi suntem statistică. Unii nici nu știu de ce i-au arestat. Năvodul a cules orbește totul, pești , melci, ierburi. Cei ce cunosc adevărul, în toată monstruozitatea lui, sunt la mii de ani lumină de bolgia noastră într-un empireu unde nu există angoasa celor câteva clipe ce precedă fluierul care te smulge din zdrențele păturii la patru din noapte, foamea obsedantă care-ți râcâie mațele până la halucinație, pielea întinsă pe ciolane ca o tobă în care crivățul dă cu dușmănie. Sunt cel puțin trei, după moartea politică a Anei Pauker și a lui Teohari Georgescu: Dej, Drăghici, Nicolski. Bagheta e în mâna lor, capelmaiștrii care au orchestrat acest concert de vaiete împletite cu ritmul biciului într-o cacofonie drăcească. Oricare instrumentist este un „ar fi putut să facă” sau „să-l vadă ceilalți și să ia aminte”. Maiorul Profir: nici treizeci de ani, cu spate de urs sfielnic, moldovean blajin. Cel mai tânăr ofițer superior din trupele române de tancuri, avansat la excepțional. Îl pune dracu să învețe bine și feciorul de țărancă văduvă se pomenește trimis la „Frunze”. Vine în țară, e o capacitate, cine știe până unde poate urca... La o lecție de marxism, politrucul îl pune să vorbească despre minunatele condiții de trai ale poporului sovietic. Sigur, zice Profir, sunt minunate peste tot, dar sunt mai minunate în sud decât în nord. Adică cum? se încruntă ofițerul politic. Adică, răspunde maiorul, vreau să zic că siberienii o duc mai greu decât cei de la Soci că e mai frig, au fost și minus 30 de grade. Aha, va să zică asta a învățat banditul din experiența marelui nostru frate de la răsărit! Este convocat la București, urcat într-un „Gaz” la gară, i se pun ochelari negri și ajunge în beciul contrainformațiilor de pe Maria Rosetti. Un soldat cu șapcă albastră îi smulge epoleții, e dat pe mâna unui locotenent ceist care-i înmoaie oasele (nu singur), intră în cătușe în tribunalul militar de pe Negru Vodă, iese cu șapte ani pentru „defăimarea gloriosului popor sovietic eliberator”. Au trecut luni de zile, dar Profir tot n-a ieșit din starea de buimăceală. farmacistul Gheorghiu, bucureștean, dă de gustul „Europei libere” după 56. Îl aude un vecin, vin doi băieți și-l ridică. Politicoși. „Soția era de față?” Gheorghiu e de modă veche, nu știe să mintă și crede că nici nu are de ce. „Era”. „Dar soacra?”. „Păi era s-o dau afară?!”. În timp ce farmacistul se miră de cât de civilizat îi vorbesc tinerii, alți tineri le umflă pe cele două doamne și întreg trio-ul se îmbarcă pentru arhipeleag. Sababei, predicatorul sâmbătar, a făcut ce face și acum cu sectanții lui în colțul camerei, cu ochii luminați de extaz - slujbe. Sunt luați pe sus, cotonogiți la cataramă și risipiți prin lagăre și pușcării, unde vor fi puși la muncă forțată, mai ales sâmbăta. În toată diversitatea asta de cazuri, non bis in idem, un lucru ne uimește - fatidicul articol 209, pct. II, lit. a din C. P., desagă elastică în care pot încăpea orice destin și orice situație. E pur și simplu genial, cu le poți să condamni până și pe un orb pentru crima de privire dușmănoasă cu coada ochiului către stema partidului.

(Va urma)

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

„Cenaclul Duiliu Zamfirescu” (ROȘIORU)

 Ion Roșioru, Cenaclul Duiliu Zamfirescu, „Tomis”, Constanța, 199?

Ședințele de lucru ale cenaclului hârșovean s-au caracterizat prin seriozitatea și calitatea sporită atât a lucrărilor prezentate, cât și a opiniilor exprimate de cenacliștii al căror pluton s-a întărit din mers cu forțe tinere. Astfel, Camelia Radu, Daniela Naidin, Mioara Moise, Carmen Iamandi s-au alăturat mai cunoscuților Adrian Carapcea, Mirela Belciu, Marcela Furtună, Dumitru Geogloavan, Vasilica Urziceanu Ceaușu, Marcela Naidin, Zeno Grunz, Aise Marinescu, Mariana Antonescu și Dorel Popescu spre a-i aminti doar pe cei care au citit (poezie) și au participat la discuții în această perioadă. Ultima întâlnire de lucru a fost în exclusivitate consacrată prozei scurte. Autori: Mirela Belciu, Laura Turlacu.

Biografie a actorului Alexandru Ciprian (1925 București -)

 Alexandru Ciprian s-a născut la 24 mai 1925 la București. A urmat Conservatorul de Artă Dramatică, clasa de actorie și regie condusă de Victor Ion Popa. Activitatea sa artistică s-a desfășurat în București între 1945-1981 la Teatrul Național, Teatrul Tineretului și Teatrul Nottara, după care s-a refugiat în Germania de Vest (1981). În 1986, s-a stabilit definitiv la New York. Între 1983-1984 a fost colaborator extern la radio Vocea Americii din Washington D. C. pentru reportaje și interviuri. Sub îndrumarea marilor regizori Ion Sava, Ion Șahighian, I. A. Maican sau a italianului Fernando Criciatti, a jucat roluri principale în piesele: „Arleziana” de A. Daudet, „Frenezie” de Chapuis, împreună cu Aura Buzescu, apoi în „Bădăranii” de Goldoni, cu George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Eugenia Popovici ori în „Vinovați fără vină” de Ostrovski, în regia Luciei Sturdza Bulandra, ca și în alte piese din repertoriul clasic și modern. La Teatrul Tineretului, A. C. s-a dedicat regiei. A fost asistent la institutul de teatru, clasa Ion Șahighian. În paralel cu activitatea regizorală, a interpretat roluri principale în „Viforul” de Delavrancea, în rotație cu marele actor A. Critico și a pus în scenă, societar al Teatrului Național, în „Hoții” de Schiller, în „Britannicus” de Racine și în alte drame. Transferat la Teatrul Nottara, a jucat roluri principale și a pus în scenă cel mai valoros spectacol al său, „Don Quijote” după Cervantes. A. C. a activat 36 de ani în teatru ca actor și regizor până în 1981, numai în București. După prezența activă la Teatrul Nottara, au început restricțiile, rezumându-se la spectacole de poezie și muzică. I s-a ridicat dreptul de a colabora la radio și televiziune și în final a fost obligat să lucreze numai cu amatori. Prezentând la cinematografie un scenariu după piesa tatălui său „Omul cu mârțoaga”, care i s-a aprobat inițial, semnând chiar un contract pentru realizarea filmului. A. C. își vede propunerea trecută în rezervă fără termen. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească rost în viață în altă parte a lumii.

Daco-romanii din nordul Dunării

 2.Daco-romanii din nordul Dunării în mil. 2 e.n. (de la 1000 la 1918)

(255) În primele secole ale mileniului II (al cărui final se apropie), au avut loc în nordul Dunării (așa cum s-a întâmplat și în alte părți ale Europei) centralizarea și constituirea primelor state naționale românești „de sine stătătoare” - Țara Românească și Moldova - care, ca părți componente ale unui întreg, au fost primele realizări ce au repus în drepturi realitățile existente de milenii pe aceste meleaguri. Prin aceste acte de o importanță deosebită pentru noi, datorită faptului că au stat la baza formării României moderne de mai târziu, s-a realizat (în parte) visul de secole al autohtonilor de a constitui un stat independent în limitele naturale ale fostei „Dacii”.

Ținând seama de condițiile „vitrege” în care au luat ființă (ce presupun existența unor puternice forțe interne economice și militare), este greu de imaginat că aceste mari realizări s-au putut înfăptui  numai de cele câteva „cete de călăreți” coborâte din zonele de muntoase ale Carpaților.

În prezent, majoritatea istoricilor sunt de acord că „descălecătorii” au găsit în aceste zone o numeroasă populație locală, cu cetăți, cu orașe și cu o civilizație avansată, care din timpuri imemoriale nu și-au părăsit nici un moment glia care i-a hrănit, obiceiurile, credința și limba.

(...)

„Strada și afișele” (ȘEITAN)

 Gheorghe Șeitan, Strada și afișele, „Tomis”, Constanța, 199?

Strada, pe lângă funcțiile sale esențiale, oferă posibilitatea de a informa direct, la zi, pietonul asupra unor date și evenimente diverse, cu o gamă complexă de implicații în viața oricărui oraș.

În acest sens, afișul de interes cultural sau comercial, confecționat din hârtie, panoul din tablă sau pânză, care printr-o regretabilă inerție peticesc străzile Constanței și ale litoralului, lipite pe toate zidurile și pe toate gardurile prin „grija” IGC, ocupă primul loc. De mărimi și culori diferite, lipite cum se nimerește, afișele și , în general, afișajul din Constanța, riscă să întâmpine și în acest an sezonul de vară sub aceeași formă „sistematic” întâmplătoare, care se datorește muncii de coordonare pe care o desfășoară serviciul respectiv din IGC.

Numărul panourilor de afișaj, amplasarea lor corespunzătoare, forma și calitatea acestora, ordinea și normele de afișare sunt amănunte lipsite de importanță pentru sus-zisa întreprindere, efortul acesteia reducându-se, de fapt, la încasarea taxelor respective.

Abundența manifestărilor cultural-artistice și sportive, amplificare acestora în perioada estivală, atât în oraș, cât și pe litoral, determină în același timp o creștere a volumului și a ariei de răspândire a afișajului, fapt care impune de la sine o anumită atitudine, o anumită îndrumare, am zice, din partea Comitetului de cultură municipal și a DSAPC, care se lasă de prea mult timp așteptate.

O contribuție nefastă, mai ales pe linia fermei și conținutului afișelor, o aduc și autorii a căror „fantezie” nu ține seama de cele mai elementare reguli ale scrierii corecte. Așa se face că în vitrina restaurantului „Continental” trebuie să descifrăm denumirea agramată a unei orchestre: „variate ritmica” (!!!). La fel, afișele clubului „Farul” în repetate rânduri ne propun noi forme lingvistice, cum ar fi „Progesul” în loc de „Progresul”. Sau ce să mai spunem despre afișul teatrului din Brăila care transformă  titlul comediei „O zi de odihnă” de V. Kataev în misteriosul OZN (obiecte zburătoare necunoscute)?

„Între două revoluții” (ANTONESCU)

 Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?

Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate  ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.

Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.

O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.

Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?

Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?

De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.

România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct? 

(...)