„Aproape de Elada” (CĂLINESCU 1985)

George Călinescu, Aproape de Elada. Repere pentru o posibilă axiologie, selecție și comentarii G. Șerban, „Revista de istorie și teorie literară”, Academia de Științe Sociale și Politice a RSR, Supliment 1985, col. Capricorn nr. 2/Z. Dumitrescu-Bușulenga, „13 Decembrie 1918”, București, 258 p.

Cuprins

5 Ulysse la țărm (în loc de prefață)
18 Lămuririle editorului

Prolegomene
23 Oratoria și celebritatea
33 Prietenele noastre cărțile
49 Discriminații
65 Civilizație și cultură
84 [La un symposion platonic]
91 [Rostul femeii române]
104 [Universitate-Universalitate]
117 Zgomotul liniștei

Din „Carnete”

131 1.Nota distinctivă a istoriei

133 2.Postulatul filosofiei

138 3.Pe teren curat științific

141 4.Cine examinează

145 5.Ca la mai toți romanticii

169 6.Ernest Cassirer (I-II)

187 7.Enrico Woelfflin, L arte clasica del Rinascimento

188 8.Gaston Migeon, Les arts du tissu

190 9.Vincenzo Constantini, La pittura italian del Seicento

194 10.Novellieri minori del Cinquecento

196 11.Trattati del Cinquecento sulla donna

200 12.Estetica lui G. Parini

202 13.Lectura romanului epistolar

209 14.În privința literaturii lui Stendhal

216 15.G. A. Borgese, Il senso della literatura italiana

225 16.Chiar și intelectualii

Note

233 Prolegomene

242 Din „Carnete”

coperta 4: „Fiecare nație de pe lume e îndreptățită să spere că va sortită să exprime de la ei terestru adevărurile universale. Noi sîntem, geografic și spiritual, mai aproape decît alții de străvechea Eladă”. G. Călinescu

„Textul dramatic ca meditație” (ROTUND 1985)

 Nicolae Rotund, Textul dramatic ca meditație, „Tomis”, Constanța, 1985

1985 poate fi considerat anul fast al lui Eugen Lumezianu. După o tăcere editorială de 14 ani, care, credem, este rodul unei conștiințe scriitoricești aparte, iată că scriitorul „redebutează”, am putea spune, cu o culegere de teatru și un roman.

Prozei de început îi urmează dramaturgia unde autorul dovedește certe aptitudini. Spiritul reflexiv, nuanțat în scrierile anterioare, este evident în cele patru piese de teatru care alcătuiesc volumul Musafiri pe viață, apărut la Editura Junimea în seria „Dramaturgi contemporani”. Comentariul fiecărei piese, chiar succint, ne oferă posibilitatea să observăm ceea ce au în comun, ceea ce dă unitate volumului.

Tatăl nostru uneori, dramă a cărei reprezentare a avut loc în 1976, este o meditație asupra raportului dintre părinți și copii sau, altfel spus, eterna problemă a dialogului între generații.

O lume pestriță, populată de candori, dar și de meschinării, de lașități, dar și de fermitate, ne aduce Capcana de nichel, dramă (...).

(...) târziu. Mistificările traversează viața, iar destinele se confruntă, în final, într-o tensiune dramatică.

Îndeajuns de stranie este Petreceri duminicale, 1980, și aceasta în pofida unui comic de limbaj ce ar putea abate atenția de la un dialog care frizează uneori absurdul. Sau, poate, tocmai aceasta a fost intenția. Protagoniștii au nume generice, dintre ei Bunicul fiind o construcție durabilă, de mare complexitate. Destine confuze se întâlnesc într-o stare de buimăceală, lăsându-se pe seama cititorului (spectatorului) dificila problemă a rezolvării. E această permanentă, să-i zicem nostalgie, care se insinuează în fiecare dintre noi. Dramele lui Lumezianu nu sunt construite cu intenția finalului clasic al epuizării tensiunilor conflictuale, problemele morale abordate tind să fie rezolvate cu adevărat doar în conștiința spectatorului.

Indiscutabil, opera de rezistență a volumului (...).

(...) paradisiacă, unde cuvinte ca „libertate”, „dragoste”, „sănătate”, „fericire”, „poezie” se întretaie, se unesc, trăiește o familie fără copii. Nimic nu-i, deci, perfect,. Nefericirea soților se sfârșește, pentru moment, când vor găsi pe o bancă un copil părăsit. Singura umbră asupra noii existențe este semnul destinului, care se anunță în dezacord cu bunătatea și iubirea oamenilor. După ani, va veni Stika, adevărata mamă, care-și va cere copilul. Nimic nu-i, deci, etern. Neputându-se despărți de el, familia primește acest musafir demonic lângă care vor veni alții din aceeași tagmă. Adevărații stăpâni devin sclavi. Ultimul „musafir” e Adam. El aduce ura totală împotriva fericirii oamenilor și vrea să pornească din acest nou spațiu, pregătit dinainte de trimișii săi, distrugerea omenirii. Nu va reuși nici acum: „nu-i prima dată când sunt învins, dar o să pun pe picioare (...)”. (...)

Va reface cuplul primordial și va avea un copil. Viața continuă. Prin Alexandru, construcția se va ridica din nou și atunci, spune Adam, „... poate chiar noi o să ne întoarcem aici ca să luăm totul de la capăt”. Numai că din istorie se trag învățăminte.

Simbolurile, uneori limpezi, alteori de-a dreptul încifrate, se înfig în conștiință oferind șansa unei multitudini interpretative. Se insinuează până la durere regretul pentru paradisul pierdut, pentru desfacerea armoniei umane. Cum trebuie reconstruită lumea în forma ei fericită? Ne-o sugerează, în final, Alexandru: „Coboară de acolo, hrănește-și copilul și plânge-ți morții tăi! Eu sunt pe-aici...”.

Eugen Lumezianu este un spirit meditativ profund.

Se știe că dramaturgia este creată pentru a fi pusă în scenă. Spectacolul oferă textului virtuți pe care cititorul poate nu le descoperă, dar e posibi să le afle spectatorul.

„De la roată la farfuria zburătoare” (TEODORU 1985)

 Paul Teodoru, De la roată la farfuria zburătoare, Albatros, București, 1985, 255 p.

Partea întîi - Începuturile

8 I. Nevoia de transport sau o teorie

11 II. Începuturile în transporturile terestre
11 Prima mare invenție umană: roata
14 O competiție inedită între om și animal
15 Apariția schimburilor de produse și a transporturilor terestre

18 III. Chemarea drumurilor fără pulbere
19 Plutele și apoi luntrele, primele mijloace de transport pe apă
24 Dezvoltarea transporturilor pe apă
26 ... dar și a pirateriei
30 Grecii, cei mai mari navigatori ai antichității

32 IV. Transporturile în Imperiul Roman
32 Romanii, primii mari constructori de drumuri
36 „Mare Nostrum” și dezvoltarea transportului naval

41 V. Vremurile de restriște ale evului mediu
41 Regresul economic, principala caracteristică a începutului de ev mediu
44 Primele semne ale dezvoltării economice
47 Cruciadele, mari acțiuni de transport
51 Sfîrșitul evului mediu în Europa: amestec de avînt și recesiune în economie și transporturi

54 VI. De la vikingi la Magellan sau febra descoperirilor
54 Vikingii, precursori ai transporturilor moderne
57 Portughezii pornesc spre est
59 ... iar spaniolii spre vest
61 Înainte și după Magellan

64 VII. Leonardo da Vinci, părintele automobilului
64 Dezvoltarea modalităților, căilor și mijloacelor de transport
66 Apariția primelor vehicule „automișcătoare” și „automobile”
68 Leonardo da Vinci, părintele automobilului
69 Olanda, patria lalelor, dar și a corăbiilor „eoliene”

71 VIII. Anglia devine primul cărăuș al mărilor
74 Anglia ajunge stăpîna mărilor și primul cărăuș al lumii
77 Comerțul cu sclavi și jaful colonial, pilonii de bază ai economiei engleze

82 IX. O călătorie de la Londra la Bath în timpul lui Dickens
85 Ameliorarea transporturilor, o cerință obiectivă
85 O călătorie de la Londra la Bath cu diligența

88 X. Far West sau epopeea diligenței
88 Transporturile și colonizarea Vestului apropiat
89 Spre Oceanul Pacific
92 Vestul american sau epopeea diligenței

95 XI. Cum se călătorea la mijlocul secolului trecut în Principatele Române
95 Transporturile și începutul secolului XIX
96 O călătorie de la București la Iași la jumătatea secolului trecut

Partea a doua - De la inventarea mașinii cu abur pînă în prezent 

102 XII. La ce a dus guturaiul lui Papin și curiozitatea lui Watt
103 Un tînăr matematician se preocupă de aspectele practice ale științelor abstracte
104 James Watt deschide porțile regelui abur și dă cale liberă revoluției industriale

106 XIII. Primele vehicule acționate cu abur
106 Greutăți tehnice și tehnologice în fața dezvoltării autovehiculelor cu abur
107 Un ofițer de artilerie construiește primul autovehicul modern acționat cu abur

111 XIV. Memorabilul concurs de la Reinhill
111 Liniile de cale ferată încep să să constituie o preocupare de primă importanță
113 Cum a cîștigat George Stephenson concursul de la Reinhill

117 XV. Marșul triumfal al transporturilor feroviare în secolul aburului
117 Dezvoltarea transporturilor feroviare în secolul XIX
118 Căile ferate în centrul problemelor juridice, politice și sociale ale vremii

124 XVI. „Cînd l-am gonit pe Fulton, i-am dăruit imperiul meu”
125 Fulton și Napoleon
128 Nave cu vele sau cu abur?
132 Navele cu abur și transportuirle la începutul secolului XIX 

134 XVII. Lupta pentru afirmarea autovehiculului rutier
134 Între companiile de diligențe și constructorii vehiculelor rutiere încep disputele
137 Dezvoltarea construcției de autovehicule rutiere
140 Competiții și concursuri

142 XVIII. Lenoir, Otto sau Daimler?

143 Un fost ospătar realizează primul motor cu explozie

144 ... iar un comerciant îl perfeționează aproape de stadiul actual

146 Automobilul devine o marfă care se vinde și se cumpără în magazin

149 XIX. Ce au adus nou Rudolf Diesel și electricitatea
149 O viață dedicată construcției de motoare
151 Electricitatea își extinde domeniul de aplicabilitate la transporturi

153 XX. În epoca revoluției industriale
153 Realizarea primelor sisteme naționale de transport, începutul revoluției de tip industrial în acestă ramură economică
156 Dezvoltarea transporturilor pînă la începutul primului război mondial
160 Apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de transport

163 XXI. Marile canale ale lumii: Suez și Panama
163 Orientul și Occidentul se întîlnesc la Canalul de Suez
164 Ferdinand de Lesseps și cariera modernă a Canalului de Suez
168 Între Oceanul Atlantic și cel Pacific

172 XXII. Un nou mijloc de transport - aviația
173 Contribuții hotărîtoare la dezvoltarea aviației
174 Apariția și dezvoltarea transporturilor aeriene

177 XXIII. Transporturile astăzi
177 Cîteva elemente de statistică
183 Organizare și tehnologie în transporturi
186 Despre nivel tehnic, performanțe și recorduri

191 XXIV. Transporturile în România socialistă
191 O scurtă retrospectivă
195 Un prezent edificator

198 XXV. Cîteva elemente de economie a transporturilor

205 XXVI. Civilizație și transporturi
205 Transporturile și calitatea vieții
207 Reflectarea activităților de transporturi în unele elemente de suprastructură

Partea a treia - Viitorul

212 XXVII. Criza energetică și efectele ei

219 XXVIII. De vorbă cu inginerul Bertin
219 Un precursor al viitorului în transporturi
221 Care este viitorul vehiculelor pe pernă de aer?

224 XXIX. Sustenația electromagnetică, motorul linear și energia atomică - elementele progresului?
224 Sustenația electromagnetică - o idee simplă, dar greu de materializat
228 Motorul linear - revanșa electricității asupra aburului și motorului cu combustie internă
230 Energia atomică - o problemă de viitor

232 XXX. Transportul prin vid
232 Întîmplarea deschide orizonturi nebăbuite transporturilor prin conducte
234 Vidul - mediul ideal pentru transport

239 XXXI. Cîte ceva despre „farfuriile zburătoare”
240 Viitorul se naște în prezent
243 Cosmosul - un spațiu populat?

245 XXXII. Ce ne rezervă viitorul?

246 Prevederi și tendințe pentru anii viitori
249 Cîteva elemente de prognoză pe termeni lung

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)

„Complexul atomic” (GOLDSCHMIDT 1980)

 Bertrand Goldschmidt, Complexul atomic. O istorie politică a energiei nucleare, trad. R. Chiculescu & V. Goian (Paris, 1980), Editura Politică, București, 1985

8 Cuvânt înainte

9 Partea întâi: Explozia

13 Actul întâi: Alianța, 1919-1945
13 1.Decizia supremă
30 2.Pionierii
39 3.O tovărășie ciudată

63 Actul al doilea: Clubul. 1945-1964
63 1.Ultima șansă
75 2.Pierderea monopolului
87 3.Superbomba 

102 4.Franța, Europa și Alianța atlantică

130 5.Experiențele chinezești

131 Actul al treilea: Renunțările. 1963-1981
131 1.Limitarea testelor nucleare
150 2.Abținerea de la armă
179 3.Echilibrul terorii

Partea a doua: Energia

201 Actul întâi: Speranța. 1945-1954

215 Actul doi: Euforia. 1954-1964
217 1.Progresul tehnologic
234 2.Controlul asupra energiei nucleare
244 3.Colaborarea europeană și Euroatomul
256 4.Comerțul cu reactori

266 Actul al treilea: Expansiunea industrială. 1964-1974
268 1.Evoluția tehnologică
276 2.Electricitatea nucleară
300 3.Ciclul combustibilului
316 4.Organizațiile internaționale

327 Actul al patrulea: Confuzia. 1974-1981
329 1.Conflictul plutoniului
354 2.Dezbaterea nucleară
378 3.Anii 80 - perioadă crucială pentru energia nucleară
394 4.Încheiere

„Caiet de Vacanță. Lumea 85” („LUMEA” 1985

 1 Radu Pascal - Ceaușescu-România. 1965-1985 Două decenii de afirmare prestigioasă în lume

14 Dan Mihai Bârliba - Preocupări și priorități în marcarea Anului Internațional al Tineretului. Repere și perspective

16 Ovidiu Adam - 40 de ani de la marea victorie asupra fascismului. Lecțiile mereu actuale ale unei istorii de luptă și jertfă eroică

19 Dumitru Tinu - Helsinki-după zece ani

25 Din cronica glorioasă a luptei împotriva fascismului. Românii pe „lungul drum bătut de gloanțe”
general maior (r) Emil Ionescu - Tisa
locotenent-colonel aviator (r) Ion Ionescu - Am fost pilot de bombardament
colonel (r) Ion Gheorghe - În statul major al diviziei 2 munte-un emoționant episod al luptelor din Cehoslovacia

36 Vasile Crișu - Reportaj pe glob. Siberia, Siberia...

39 A. M. Vasilevski - O viață dedicată apărării patriei

45 1000+1. „Creațiile ale anului 2000”

46 Ilie Olteanu - Reportaj pe glob. Hangzhou

48 Din cartea recordurilor

49 Cristian Popișteanu & Dan Ghibernea (introducere, selecție, note) - Churchill și Eden în anii războiului

65 1000+1. Congelarea-scurt istoric. Dinozaurii și stupefiantele

66 dr. E. P. - Bumerangul... cuvintelor

73 dr. Ilie Șerbănescu - „Paradoxurile” agriculturii mondiale

78 Doina Topor - Dresda, pasăre măiastră

80 1000+1. Dacă...

81 Caleidoscop
Noutăți despre preistoria „lumii noi”
Comunicații
Un zbor spre alte sisteme
Tradiție și petrol

85 Doina Topor - Centura de aur

86 1000+1. Aspirina

87 Vasile Crișu - Dicționar 
Sare
Zahăr
Cacao
Lapte

90 Florea Ceaușescu - Reportaj pe glob. Vestigiile Mexicului

92 1000.+1. Serial „Petru cel Mare” la televiziunea americană

93 C. V. - Reportaj pe glob. Zadar

84 Liana Enescu - Pretutindeni trăiesc
Aymara - poporul fără istorie
Oamenii de la capătul lumii
Guajiro sau arta supraviețuirii

99 1000+1
„Incoerență” în universitățile americane
Turnul Eiffel - „sondă de petrol”
În căutarea „îngerului morții”

100 Mihai Coruț & Romeo Nădășan - Omul și „civilizația continentului extraterestru”

111 col. ing. Gheorghe Zarioiu - Afacerea „OTRAG”

114 Stelian Țurlea - Miniaturi californiene

118 Dumitru Tinu - Din lumea capitalului. Carnet de reporter
Purgatoriul de la Delancey Street
Rond de noapte în Manhattan

120 Romeo Nădășan - A fi WASPE

122 M. Vlad - Unde să fugim de bombă?

126 Abecedarul păcii

131 1000+1. Un vecin deloc obișnuit

132 Ștefan Cârjă - Semnal
Pădurea de piatră
Groapa Marianelor!
Gibonii cântă

133 Din cartea recordurilor
Orașe
Cea mai mică
Automobil

134 Romeo Nădășan - Contrabanda cu opere de artă

138 Mirela Șelaru - Când operele de artă călătoresc

140 Australia. Jubileu cu un nou imn.

141 Florea Țuiu - TSUKUBA Expo 85

145 Valeriu Georgiadi - Caleidoscop. Cinematograful viitorului - fără lumină, fără cameră, fără staruri?

147 Eugen Preda - S-a întâmplat la Babelsberg 1945. Decizia de a folosi bomba atomică

159 1000+1
Chibriturile
Manechine

160 Adrian Dascălu - Din cartea recordurilor
Biografie
Cuvânt
Hoteluri

161 George G. Potra & Paraschiva Bădescu (traducere, prezentare, note) - Din culisele celui de-al doilea război mondial. Zborul din mai

184 Adrian Dascălu (traducere, adaptare) - Un transplant controversat

188 1000+1. 
50 de coroane...
Newman

189 Rodica Dumitrescu (Traducere, adaptare, note) - Orchestra neagră

198 Ștefan Zaides - „Jocul periculos al umbrelor”

207 Lumea zâmbește
Policalificare
Oscar
Evadare eșuată
În așteptarea farfuriilor... zburătoare
Amenzi

208 Caleidoscop. Din nou despre meteoritul Tungus

„In memoriam” (PĂULEANU 1985)

 Doina Păuleanu, In memoriam, „Tomis”, Constanța, 1985

Spiru Chintilă a părăsit, pentru a nu-l mai revedea niciodată, solul aspru al Dobrogei natale. 

Născut la 17 decembrie 1921, și-a petrecut copilăria la Medgidia, urmând acolo și primii ani de școală. A studiat la Academia de Belle Arte București cu profesorul Camil Ressu. Din 1947, anul debutului expozițional, a participat la toate expozițiile de stat, municipale și festive din Capitală. Numeroasele expoziții personale, ca și participările la manifestările de artă românești din străinătate și la expoziții internaționale, l-au impus ca un reprezentant de referință al generației sale.

În Dobrogea, pictura lui C.  este amplu relevată o printr-o sală monografică la Muzeul artei și artiștilor dobrogeni din Medgidia, la a cărui reorganizare și extindere, în 1975, a contribuit, implicându-se ca un cunoscător și coordonator, dar ca și un împătimit de ordine și rigoare, pe care le considera atribute inerente muzeologiei, dar care sunt și constante ale poeticii sale.  

Analizând omul și lumea în momentele și aspectele lor de echilibru, opera lui C. este o hotărâtă și continuă afirmație: da, spunea pictorul, lumea este o măsurată armonie, omul o entitate solară, peisajul, o fericită cristalizare a stratificărilor materiei. Un om întreg într-o lume pe măsura lui, impune o anumită schematizare pe care pictorul și-o asumă conștient, de vreme ce atribuie, în spectacolul său plastic, un rol primordial construcției simplificatoare. C. își elaborează imaginea construind-o, căutându-i ordinea compozițională secretă. Fără îndoială că pentru aceasta sunt necesare sacrificii, în primul rând al exuberanței, al tumultului încleștării, al interogației existențiale. S. C. trebuie să cunoască înainte de a iubi, iar cunoașterea se desfășoară în suprafață, nu în adâncime. Astfel, s-ar putea explica încercarea pictorului de cuprindere generală a obiectului, care nu este echivalentă cu „dansul” cubiștilor în jurul formelor alese spre a fi reprezentate, căci lumea nu dorește să-și epuizeze, printr-o viziune sintetică, obiectele, dându-le ocol, din toate unghiurile, ci să le prezinte doar, în versiunea psihologicește reală.

C. oferă astfel o ipostază a vizibilului, ignorând voit acumulările sau asociațiile imaginației, dar și tentația misterului. În concepția sa imagistică, un rol determinant îl ocupă claritatea: obiectele sunt ferm individualizate, liniatura riguroasă, contururile viguroase, culoarea puternică (deși redusă la tonul local), lumina egal repartizată, penumbrele evitate.

Pictorul evită orice facilitate, mai mult sau mai puțin impresionistă, disimulând o fire solariană și o acută sensibilitate, în rigoarea și vigoarea unor ecranări geometrice și în ritmicitatea voit angulară a unor trasee constructive. Asceza picturii sale, întru care a stăruit o viață, nu izvora din sărăcie interioară. A fost un gest de opțiune lucidă și, am fi tentați să credem, chiar de autoapărare. Căci dincolo de construcția casantă în pictură și de severitatea ironică în comportament, S. C. a fost o conștiință a generației sale, un om prob și drept, de o infinită, tandră și ascunsă gingășie sufletească.

Astfel singularizată, pictura lui S. C. nu a refuzat tradiția artei românești, în a cărei materială conservare  pe pământurile natale dobrogene, pictorul s-a dovedit a fi un demn continuator.

„Mâine, în secolul următor” (UDROIU 1985)

 Neagu Udroiu, Mâine, în secolul următor, Albatros, București, 1985, 302 p.

11 Nihopolis
Florile lui Edo
Lacătele deschise și cheile încă în așteptare
Foamea de nemișcare
Logică secvențială?
Cursorul implacabil al bonurilor de ordine
Succesul în deplasare pregătit prin calitatea jocului acasă
Kabuki
Cât câștigăm? Cât cheltuim?
Ochii, cruciși, ai prietenului nu se văd, dar se uită
Taifunul din arhipeleag 
De ce nu l-am întâlnit pe domnul Doko
A citi, a scrie, a programa

75 Raliu pe autostrada stelelor
Unsprezece perechi de ochi
„Vrem să facem mașini iubite pe tot pământul”
Gândire bună, producție bună
Unul din zece
„Nu încerca niciodată să repeți aceeași greșeală”
„Exact la timp”
Jidoka
Kanban
Samuraiul
Un premiu pentru fiecare
Electronica printre semafoare
Ex-11 gata de plimbare
Înconjurul lumii pe două roți
A gândi pe dinăuntru
Ce fac, când robotesc, roboții?
„Nu putem sta pe scaun și să nu ne pese”
Luna de miere

117 Vrei să știi de ce am aripi?
Implacabil, strigătul rădăcinii
Lampioane, orez și căpșuni
Jocuri, pur și simplu?
Transpirație pentru terminale
La concurență cu Fuji 
IQ-3100
Logo
Toba de zi și de noapte
Una după alta, generațiile
Sabi și Wabi
Mini, mini...
Ofensiva video
Oameni cu ricșa
Memoria, incontestabilă, a memoriilor

157 Frumos este acolo unde punem propria noastră inimă
Ceea ce a fost dintotdeauna
Nevoia de concretețe
Sub clopot de sticlă, Oike
Rațe și lebede, printre peștii rătăcitori
Gion Corner
Precum apa în deșert
Bătrânețe, haine grele
Conformism și competiție
La fel de rapid ca și iepurele

184 Lumea văzută prin lentilele de la prora
Asul de cupă
Cu gândul la comandorul Perry
Căpitanii de cursă lungă
Ringi seido
Priceperea de a-ți alege amicii din umbră
Gulliver, nepăsător peste ani
Clientul are întotdeauna dreptate
Când profesorul este ocupat
De o mie de ori mai mult
În lipsă de altceva, creierul...
Noile frontiere
Mecatronica 
Pornind de la laser

217 Viața la etajul 21 
Zile domoale trecând, adunându-se...
Cotidianul la vârsta răsfățului
Cât de la alții, cât de la noi?
A economisi, economisi
Unde s-a ascuns colacul de salvare?
Pofta de adaptare
Petrolul și atomul
Personalitatea și influența dascălilor
Anul obligațiilor zero
Mâine, în secolul următor

245 Viitorul, planeta pe care suntem datori s-o facem singuri
Sentimentul apropierii
Comeon
Technopolis
Marketing și tehnologie
Cu ochii pe cometa Halley
Catedra și ecranul
Cocoșul din bătătură pe care l-ai alunga cu plăcere
Cuiul din talpă, pus cu mâna ta
Grădina cu peonii
Nikon
Instinctul originar, orientare de grup
Ursul care nu acceptă să fie călcat pe coadă
Regina Sambei
Țipătul informației
Încă un complex supus demolării
Strada cu soare

UN CERC ÎN IARBĂ (JONG 1985)

Oek de Jong s-a născut în 1952 în orașul olandez Breda. Debutul său literar datează din 1975, eseurile și romanele sale obținând cinci premii literare în 1977, 1979, 1998 și 2013.

Romanul Un cerc în iarbă a apărut în 1985, fiind tradus în română de H. R. Radian în 1991 pentru seria Romanul secolului XX a editurii bucureștene Univers. Are două părți, prima cu șapte capitole, iar a doua cu 19.

Acțiunea se petrece la Roma în anii 1976-1978, având în prim-plan relația dintre tînăra jurnalistă olandeză Hanna Piccard și istoricul de artă Andrea Simonetti, iar în fundal situația politică internă tensionată din Italia, marcată de terorismul de extremă stângă.
În vârstă de 32 de ani, Piccard era o bună cunoscătoare a limbii italiene și a Italiei ca urmare a numeroase vizite începute încă de la 18 ani. Ea fusese trimisă de ziarul său din Amsterdam, a cărui deviză era una liberală de secol XIX (Lux et Libertas), să ocupe pentru doi ani postul de corespondent în capitala peninsulei.

Caracterizată de colegii ei ca „o fată șireată”, se acomodează rapid la Roma, după cum îi mărturisește într-o scrisoare unei prietene olandeze: „Mă simt aici ca acasă, asta e tot”. Se instalează într-un apartament aproape de biserica San Ivo della Sapienza, despre al cărei arhitect, Carlo Borromini, află că se sinucisese pentru că o altă lucrare importantă de la Roma fusese încredințată unui alt arhitect. Arhitectura Romei renascentiste o impresionează când trebuie să aștepte la o întîlnire profesională în „curtea de onoare a colosalului Palazzo Farnsese”, proiectat de „un anume Michelangelo”. Continuă să se perfecționeze cu limba italiană cu un profesor care-i atrage atenția că punctul ei slab este pronunția lui„r”, care ar trebui să sune ca „un deșteptător în gât”.
După ce își vizează legitimația la Clubul Presei Străine, își începe activitatea găsind cu greu informații, fiind nevoită să recunoască în scrisoarea amintită că „adeseori mai înfloresc corespondențele la întâmplare”, fiind însă mai liniștită de faptul că în redacție i se mai scurta textul. Apoi găsește soluția: un chioșcar îi aduce la 7,30 dimineața pachetul cu ziarele de dimineață și se informează telefonic la Amsterdam despre mărimea textului în pagină. Apoi, mergea să lucreze într-un birou din clădirea ziarului Il Tempo din piazza Colonna., corespondența fiind gata la ora 10.
Corespondențele sale acopereau temele cotidiene ale societății italiene: legiferarea avortului și divorțului, „circul schimbării anuale de guvern”, grevele, criza economică aparent incompatibilă cu ascensiunea continuă a țării în ierarhia economică mondială, persoana Papei, scandalurile de corupție ale politicienilor creștin-democrați, masacrele din clanurile mafiote, descoperirea obiectelor de artă antice și activitatea arheologilor olandezi la Ostia Antiqua.

Impactul acestor evenimente erau depășit însă de creșterea numărului de atentate cu bombe și arme de foc ale Brigăzilor Roșii împotriva elitei societății din marile orașe industriale din jumătatea de nord a țării: Genova, Torino, Milano și Roma. Reacția poliției, armatei și a serviciilor secrete era ineficientă, ca și demersul sociologilor și psihologilor de a-i caracteriza pe teroriști ca schizoizi sau paranoici. Mai mult, presa obținuse în secret interviuri cu tinerii teroriști, care își propagau astfel ideologia lor marxist-leninistă în societate. Scopul lor era impulsionarea proletariatului spre o revoluție care să ducă la „distrugerea unei societăți împărțită pe clase” care promova „terorismul de stat”. Ca urmare, politicienii fură nevoiți să-și întărească protecția, singura lor reacție politică fiind de a eticheta propaganda Brigăzilor Roșii cu cuvântul „ridicol”. Fenomenul terorist, declanșat în 1969 prin atentatul cu bombă din piazza Fontana de la Bologna, era legat, în mod paradoxal, de evoluția surpinzătoare a partidului comunist italian în contextul geopolitic al Războiului Rece. În anii 70, acest partid politic de extremă stângă lansase semnale că ar abandona cauza revoluției proletare, fiind dispus la compromis pentru a fi acceptat în coalițiile de guvernare democratice formate constant fără el în perioada postbelică. Pentru a explica situația, zvonurile din epocă evocau fie un complot al serviciului sovietic de informații  pentru a destabiliza o țară importantă din blocul democrațiilor, fie că brigadierii, organizați în grupuri mici autonome, erau infiltrați de agenți ai serviciului de securitate italian, care urmăreau ca populația să-și dorească în continuare protecția statului. Caricaturiștii prezentau fenomenul terorist ca un balaur cu mai multe capete, situația politică amintind de o maximă a fondatorului medieval al politologiei, N. Macchiavelli: „Cu cât mai puțin se știe, cu atât mai mult se va bănui.”  (capitolul II: Un contract).

„Permanențe. Istoria militară a poporului român” (POENARU 1985)

 G. Poenaru, Permanențe. Istoria militară a poporului român, „Tomis”, Constanța

Concepută în 10 volume, Istoria militară a poporului român, lucrare de sinteză ce întrunește eforturile unui larg și prestigios colectiv de specialiști, a intrat deja în conștiința publicului ca un eveniment editorial, prin apariția primului volum la sfârșitul anului trecut. Permanența și evoluția civilizației românești, originalitatea creației de valori materiale și spirituale a poporului nostru în vatra sa carpato-danubiano-pontică, păstrarea neștirbită a comunității de limbă, tradiții, așezăminte, aspirații în matca vechii Dacii, în pofida vicisitudinilor istorice, a granițelor vremelnice și artificiale trasate de imperii, sunt coordonate legate indisolubil de lupta multimilenară de apărare a pământului străbun, de afirmarea continuă și vehementă a idealurilor de dreptate, independență și unitate. Iată de ce reconstituirea istoriei militare naționale, ca o parte integrantă și inseparabilă a istoriei patriei, a stimulat interesul istoricilor, conducând în vastul edificiu istoriografic inițiat acum sub auspiciile Comisiei române de istorie militară și Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară. Comisia de coordonare a acestei lucrări de exegeză este formată din general-colonel dr. Constantin Olteanu (președinte), acad. Ștefan Pascu, general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu (coordonator principal), general colonel Vasile Milea, prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, general maior Constantin Antip, conf. univ. dr. Mircea Mușat, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă. În substanțiala prefață la primul volum, subliniind semnificațiile întregii lucrări, comisia de coordonare consideră elaborarea Istoriei militare a poporului român ca un act de înaltă îndatorire patriotică și probitate științifică, ca o operă cuprinzătoare a faptelor de virtute, jertfă și nemurire a poporului român, reliefând lupta sa dreaptă pentru libertate, neatârnare și unitate, contribuția sa la cauza libertății și înțelegerii pașnice, creatoare, în această parte a lumii. Corolar al întregii istorii românești din cele mai vechi timpuri până azi, vocația pașnică constituie ideea cheie a întregii lucrări: „Vocația poporului român a fost și a rămas construcția pașnică, aspirația spre bună înțelegere cu toate neamurile din jur, dorința de conlucrare cu toate semințiile pământului. Lui i-au repugnat sfada, spiritul de aventură, brigandajul, mărirea deșartă clădită pe suferințele și împilarea altora. Mărturie a aceleiași vocații de pace și înțelegere a românilor stă și faptul că ei nu au recurs niciodată la forța armelor pentru anexa teritorii străine și nu au impus vreodată altor  popoare condiții care le-ar fi lezat acestora demnitatea, independența sau aspirațiile legitime spre progres”. De-a lungul istoriei frământate a poporului nostru, armiile române au trebuit să înfrunte forțe potrivnice adesea inegale, să facă față unor situații dramatice, să reziste unor valuri succesive de agresori, dar niciodată nu a invadat alte popoare, ci dimpotrivă, au participat la eliberarea altor națiuni și popoare. Alte idei importante urmărite în lucrare se constituie ca răspunsuri la întrebările: „Cum a reușit poporul român să supraviețuiască atâtor cumplite încercări? Să alunge invadatori ce păreau invincibili? Să scutere dominații străine ce se voiau eterne? Să înainteze, pas cu pas, spre acel „viitor de aur” visat de toate generațiile de patrioți ai trecutului?” Refuzând explicația celor ce au invocat un „miracol românesc”, lucrarea își propune (și realizează exemplar în primul) să argumenteze prin datele istoriei, prin adevărul desprins din derularea evenimențială, virtuțile poporului român, vigoarea, tenacitatea, destoinicia, iscusința militară și diplomatic, eroismul și, mai presus de orice, patriotismul său, voința sa de trăi liber și stăpân în țara sa, caracter moștenit de la străbunii geto-daci ți păstrat nealterat până azi. Tradiția primului stat dac centralizat și independent al lui Burebista, înfloritoarei civilizații dacice din vremea lui Decebal, ca și mândria etnogenezei daco-romane, spiritului dac și latin îngemănat, s-au perpetuat prin timp peste încercările cumplite ale valurilor succesive ale atâtor migrații și năvăliri. Tot așa, modurile specifice de organizare ale românilor în obști și „romanii populare”, în „țări” și voievodate, românii păstrându-și astfel unitatea,, atât în cuget și simțire, cât și în forme de organizare și apărare specifice, aceleași în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Idea și dealul unității străbat istoria noastră, conturându-se deplin ca o realitate perenă, existentă prin milenii, realizată scalar, în dialectica evoluției societății românești și în contextul istoric general. În unitate stă explicația așa-zisului „miracol românesc”, unitatea este forța destinului nostru în lume.

Operă informativă și formativă, Istoria militară a poporului român își bazează argumentația pe izvoare. mărturii, documente, pe date și fapte relevante, constituind o sinteză a tuturor cercetărilor efectuate în această direcție din trecut până azi. De la descrierile și lucrările de istorie militară efectuate începând cu cronicarii, continuând cu D. Cantemir, cu corifeii Școlii Ardelene, cu pașoptiștii, între care N. Bălcescu ocupă un loc proeminent, la cercetările și primele sinteze oferite de mari istorici ca Xenopol și Iorga, de generalul Radu Rosetti și alții, nimic nu a fost uitat, dimpotrivă, totul este și urmează a fi fructificat, în corelare cu fertilele studii și cercetări de istorie a patriei întreprinse în anii noștri. Lucrarea aduce astfel nu numai un bogat material informativ și ideatic sintetizat ca atare, ci și numeroase date și aspecte inedite, unele contribuții având chiar un caracter de pionierat. Se înțelege, interpretarea fenomenelor și evenimentelor, a evoluției societății românești, în ansamblu, și a aspectelor militare, în speță, au la bază principiile materialismului dialectic și istoric, documentele programatice ale partidului nostru. Lucrarea evidențiază rolul avut în orientarea istoriografiei românești actuale de secretarul general al partidului președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, fiind citate, atât în prefață, cât și în cuprinsul primului volum, idei-forță și formulări limpezi, lapidare, luminoase punți unind trecutul cu prezentul și viitorul, din opera sa. Înțelegem astfel și prețuim mai bine învățămintele trecutului în lumina prezentului, istoria scrisă fiind nu numai reflectarea istoriei trăite a poporului, ci și un important mijloc de educație, o pârghie modelatoare, un factor mobilizator. „Cunoscând istoria glorioasă a poporului nostru, luptele și sacrificiile înaintașilor noștri, strădaniile lor în perfecționarea creației materiale și spirituale - arată președintele țării noastre - învățăm să prețuim și să iubim mai mult, mai profund, cuceririle prezentului, să facem totul pentru a le dezvolta, pentru a făuri istoria nouă a patriei noastre, istoria socialismului și comunismului”. Citind acest nobil îndemn ca motto la primul volum, alcătuitorii lucrării au reliefat astfel rolul modelator al ei, împreună cu semnificația mai largă a participării conștiente și active la propășirea patriei din prezent către viitor.

Primul volum din Istoria militară a poporului român derulează și interpretează datele și evenimentele din cele mai vechi timpuri până în secolul XIV. faptele istorice, aspectele militare sunt structurate pe capitole și subcapitole nu numai cronologic, peste tot urmărindu-se dialectica fenomenelor, raporturile cauzale, semnificațiile, fiind subliniate ideile ce se desprind din evoluția noastră istorică. Accentul pus pe rolul maselor făuritoare ale istoriei nu pierde din vedere contribuția personalităților istorice, formele organizaționale, fiind reliefate cristalizările statale, instituțiile, modurile de apărare specifice, evoluția și unitatea noastră etnoculturală, în contextul împrejurărilor istorice adesea nefaste. Interesante sunt comentariile privitoare la tradiția statului geto-dac, sistemul de fortificații, modul specific de apărare al străbunilor noștri, cetățile, uneltele și armele lor fiind descrise în legătură cu vocația alor creatoare, cu voința lor nestrămutată de unitate și permanență. Capitolul consacrat tradițiilor social-politice ale românilor, formelor lor organizaționale, se continuă firesc cu reliefarea rezistenței poporului nostru prin secolele de izbeliște ale atâtor migrații, demn de evidențiat fiind interesul acordat  - prin coroborarea tuturor datelor cunoscute până în prezent - prezenței neîntrerupte ale formelor de organizare specifice (obști, „romanii populare”), întrunind și nutrind continuu capacitatea de apărare față de agresori. Un capitol este destinat , în continuare, luptei formațiunilor politice românești pentru apărarea autonomiei lor (sec. VIII - mijlocul sec. XIII).

La capătul acestor mențiuni (ce ar putea fi extinse, dată fiind importanța temelor abordate) se cuvine sî dăm lista autorilor ce au conlucrat la reușita acestui prim volum: prof. univ. dr. Ion Barnea, dr. vasile Boroneanț, prof. Hadrian Daicoviciu, cercetător științific dr. Petre Diaconu, locotenent-major Mircea Dogaru, cercetător științific Catrinel Domăneanțu, cercetător științific Radu Harhoiu, cercetător științific Sergiu Iosipescu, muzeograf principal Floricel Marinescu, dr. Dardu Nicolăescu-Plopșor, dr. Radu Popa, colonel dr. Al. Gh. Savu, colonel dr. Florian Tucă, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel dr. Cristian Vlădescu, dr. Alexandru Vulpe, prof. univ. dr. docent Radu Vulpe, cercetător științific Mihail Zahariade.

Nașii proverbe românești

 (198-199)

(...)

Menționînd la început nuanța consolatoare a proverbului, am avut în vedere posibila relație cu o altă zicere paremiologică din același complex: „O dată vede nașul buricul finului” (Pann, Hințescu, Hasdeu, jud. Covurlui, Dîmbovița, Bihor), cu varianta „o dată vede nașul p... finului” ( cf. Zanne , id., p. 482). Ciudat, din colecția lui Zanne lipsește varianta „O dată vede nașa p... finei”, frecventă în circulația orală și astăzi; apare, în schimb, un calc tardiv al acesteia: „Numai o dată vede nașa ceea a finului” (Zanne, ibid.). Cei mai mulți dintre informatorii chestionați în legătură cu sursa proverbului leagă zicerea de momentul botezului, cînd copilul desfășat este cufundat în apă și, apoi, gol, este arătat lumii, cei mai aproape fiind, ca părinți spirituali, nașul și nașa. În conformitate cu identitatea moș-moașă - naș-nașă, ocazia putea fi, înaintea botezului creștin, prima scaldă, baia rituală a noului născut. Totuși, sensul proverbului nu este de constatare a stării de fapt, nici de amuzament, așa cum s-ar părea din nuanța ușor obscenă. Sensul este limitativ: accentul ca de pe o dată, o singură dată, numai o dată, la fel ca și în explicațiile lui I. Zanne: „1. Se zice că pentru cele ce nu se cuvine a se vdea și a urma deseori ( I. Golescu); 2. Cînd unul, din cauza relei purtări, numai are trecere la cineva; 3. O dată se întîmplă un lucru: să nu pierzi ceasul prielnic.”

Sensul limitativ nu putea să vină din ocazia scaldei rituale sau a botezului, la care nașul putea chiar să nu ia parte, rolul esențial, personajul indispensabil, investit cu funcții mitico-magice fiind moașa (nașa). În  plus, aceasta, ca și nașul, dacă dorea, putea asista la mai mult scalde, nu numai la una. De aceea, sensul limitativ trebuie pus în relație cu un obicei atestat în evul mediu, în care nașului îi revenea rolul de inițiator al ginerelui (finului), cum s-a văzut din Cîntecul nașului, inclusiv de inițiator sexual. Acest rol îi dă dreptul de a fi primul la mireasă. „În actul căsătoriei au intervenit practici și uzanțe juridice ale căror efecte și semnificații și-au pierdut cu timpul înțelesul. Nașul a îndeplinit mai mult rolul de inițiator sexual în ritul căsătoriei. (...) funcțiunea de naș în viața sexuală a finilor (fiind) similară străvechiului ius (prima) noctis” (129).

Aceluiași sens i se subsumează și proverbul „Înaintea ginerelui trece nașul” care ar putea fi „citit” ca o simplă prescripție protocolară, de bună cuviință, acesta fiind sensul în uzul curent. Dar, la origine, e de presupus, proverbul încifra mai mult de cît o prescripție de comportament politicos: el făcea apel la întărirea unei reguli înrădăcinate, întărind-o. Sensul limitativ al celuilalt proverb avea o funcție constrîngătoare, îngrădind abuzul, impunînd nerepetarea actului îngăduit o singură dată, într-o unică împrejurare. Se realizează astfel un consens între prescripția proverbială și legile civile și religioase care considerau unirea dintre nași și fini, în virtutea rudeniei spirituale, drept incestuoasă: „Ceia ce-și curvesc cu finele, acesta se cheamă sînge amestecat” (Pravila Moldovei). Pe aceleași coordonate se înscrie și balada Vartici, în care finul refuză cu hotărîre avansurile erotice ale nașei, tocmai pe motivul relațiilor de rudenie: „Nu ț-oa fi, nașă, cu păcat / Că mai mic m-ai botezat, / Mai mare m-ai cununat, / La mijloc m-ai retezat, / Trei copii mi-ai botezat, / Doo fete ș-un băiat...” (Amzulescu, loc. cit., inf. N. Candoi-Turică, Celei-Olt)

Rezultă din exemple cîștigurile pe care cercetarea proverbelor le poate dobîndi din adoptarea perspectivei etnologice, etnologia fiind prin obiectul ei deschisă interdisciplinarității. Disciplină integratoare, orientată către descifrarea sensurilor complexe ale culturii populare, etnologia poate oferi sugestii utile pentru înțelegerea tuturor categoriilor folclorului românesc.

(...)

Bibliografie folclorică românească

Un obicei străvechi: strigarea peste sat, „Folclor literar”, I, Timișoara, 1967.

Amzulescu Al. I., Balada familială, Ed. Academiei RSR, 1983.

Bîrlea Ovidiu, Poetică folclorică, Univers, București, 1979.

Bîrlea Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva, București, 1981.

Brăiloiu C., Sur une ballade roumaine (Mioritza), Kundig, Geneve, 1946 (trad, rom. „Elogiu folclorului românesc, EPL, București, 1969).

Brăiloiu C., „Ale mortului” din Gorj, Despre bocetul de la Drăguș, Bocete din Oaș, „Opere - Oeuvres”, V, Ed. Muzical, București, 1981.

Bremond Claude, Logica povestirii, Univers, București, 1981.

Caracostea Dimitrie, Un examen de conștiință literară, „Drum drept”, X, 1915, nr. 46.

Caracostea Dimitrie, Lenore. O problemă de literatură comparată și folclor (1929); „Poezia tradițională română”, Vol. I, EPL, București, 1969, p. 311-415.

Constantinescu Nicolae, Fișe pentru un dicționar de folclor (III), „Analele Universității București. Limba și Literatura Română”, XXXII, 1983.

Densusianu Ovid, Flori alese din cîntecele poporului, 1920.

Eretescu C., Fața albă și-a spălat, „REF”, tom 19, nr. 1, 1974.

Fochi Adrian, Datini și eresuri populare de la sfîrșitul secolului XIX. Răspunsurile la chestionarele lui N. Densusinau, Minerva, Bucurști, 1976.

Fochi Adrian, Estetica oralității, Minerva, București, 1980.

Fochi Adraian, Una din universalele necunoscute ale folclorului românesc, „REF”, tom 29, nr. 2, 1984.

Marian Fl., Înmormântarea la români, 1892.

Mușlea Ion & Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Minerva, București, 1970.

Mușlea Ion, Le mort-mariage, une particularite du folklore balkanique (1925), „Cercetări etnografice și de folclor, II, Minerva, București, 1972, 

Neagu Fănuș, În văpaia lunii, pref. N. Balotă, notă biobliografică C. Popescu, Minerva/BPT, București, 1971.

Oprișan I., Folclor din Moldova de Jos, „Folcor din Moldova”, II, EPL, 1969.

Papahagi Tache, Paralele folclorice, ed. II, Minerva, București, 1970.

Pop Mihai , Obiceiuri tradiționale românești, ICED, București, 1976.

Popa Marian, Viscolul și carnavalul, Eminescu, București, 1980.

Popa Marian, Competență și performanță, Cartea Românească, București, 1983.

Popescu Dumitru R., Leul albastru, pref. și tabel cron. de C. Ungureanu, Minerva/BPT, 1981.

Popescu Dumitru R., Galaxia Grama, Cartea Românească, București, 1984.

Propp V. I.,  Morfologia basmului, Univers, București, 1970.

Roznovanu Mirela, Dumitru Radu Popescu, Albatros, București, 1981.

Sandu-Timoc Cristea, Ursitoarea, „Cîntece bătrînești și doine”, EPL, București, 1967

Sorescu M., Teoria sferelor de influență, Eminescu, București, 1969.

Stănescu C., Pref. la Ion Gheorghe, Proba logosului, Minerva/BPT, București, 1979.

Taloș Ion, Meșterul Manole, Minerva, București, 1973.

Vrabie Gheorghe, Voica sau călătoria fratelui mort, „Balada populară română”, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 108-143.

Zumthor Paul, Text și textură. Interpretarea poeziei medievale, „Poetică și stilistică. orientări moderne”, Univers, București, 1972.

Folclor în poezia lui Tudor Arghezi (18-1967)

 (142-143) Oricît de îndepărtate sînt, din punct de vedere stilistic, balada Miorița și poemul De-a va-ți ascuns, în esența lor cele două creații se întîlnesc și își răspund în fond, fiind doar expresia aparent deosebită a unei stări, a unei atitudini profund umane în fața sfîrșitului inevitabil - moartea. grijii ciobanului mioritic pentru maica bătrînă căreia vrea să-i ascundă realitatea crudă a morții prin alegorizarea acesteia  („Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră mireasă / A lumii crăiasă”) îi corespunde în poemul arghezian delicatețea tatălui față de copii săi, cărora le înfățișează eventuala plecare dintre cei vii ca pe un joc: „Dragii mei, o să mă joc odată  / Cu voi de-a ceva ciudat. / Nu știu cînd o să fie asta, tată / Dar, hotărît, o să ne jucăm o dată, / Odată, poate, după scăpătat.” (în volumul Cuvinte potrivite, 1927).

O altă direcție lesne de observat în poezia argheziană de factură folclorică, cu puternice reverberații și în creația altor poeți, este antonpannismul, tenta balcanică, nota gnomică și anecdotică a discursului, vizibile în Flori de mucigai, fabule, Stihuri pestrițe etc. Este vorba aci mai puțin de preluarea unui model poetic propriu-zis, cît de reconstituirea unei atmosfere dominată de parfumul mahalalei, de aroma tîrgului oriental, de vorba plină de tîlc a personajelor. De altfel și Ion Barbu își așezase sub semnul lui Anton Pann unele dintre poeziile sale cum sînt Isarlik, care poartă drept motto: „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, Domnișoara Hus, Nastratin Hogea la Isarlik etc.

Atracția pe care lumea lui Pann, culegătorul-„editor”, colportor talentat de poezie populară („finul Pepelei cel isteț ca un proverb” după caracterizarea lui Eminescu) o prezintă pentru scriitorii români  este dovedită, în epoca la care ne referim, de succesul și prețuirea de care s-a bucurat volumul Cîntece țigănești (1941) de Miron Radu Paraschivescu. Asumîndu-și sau doar mimînd doar o atitudine romantică, autorul arăta în „cuvînt înainte” la ediția din 1969, că a încercat să schițeze „nu din puterea fanteziei, ci doar ca un ucenic iconar după zugrăveala unui mare meșter, profilul liric al mahalalei”, avertizîndu-l pe cititor „să nu caute nici un alt merit acestor cîntice ce vor să exprime mai mult o funcție (sl. ns. - N. C.), decît o creație poetică; o funcție ce-i drept vitală - cum este circulația - și pe care atît de minunat a formulat-o neprețuitul nostru înaintaș maistru și model, Anton Pann: de la lume adunate și înapoi la lume date”.

În acest spirit, unele dintre bucățile incluse în ediția din 1969 transcriu aproape neschimbate cîntece lăutărești, „de mahala”, „de dor și inimă albastră”, cu o largă circulație și audiență (O dramă, Terente și Tina, Marioara de la munte etc), în timp ce corpul  masiv al volumului conține piese mai mult decît „prelucrate”, creații poetice originale, în care răzbat ecouri  din Romancero gitan de Federico Garcia Lorca, din „cîntecele de lume” colportate la vremea lui Anton Pann, din romanțele și cîntecele de mahala gustate și astăzi de o anumită categorie de „consumatori”. Dar, ca și la Arghezi, este greu, dacă nu imposibil, de identificat modelul folcloric al baladei Rică (trimiterea la Toma Alimoș este factice, nerelevantă), al romanței Hanny, al cîntecului Tristă e viața de mort etc și cu atît mai puțin a acelor texte care propun o „perspectivă ironică”, cum sînt Nevasta mincinoasă, Cîntic de dor și of, Cîntic de poterași. Deși sursa imediată a cîntecelor nu poate fi identificată nu este greu  de reperat în structura lor, în imagistică, în lexic acele elemente care creează o atmosferă tipică pentru mediul socio-cultural care le generează și pe care le omagiază. Cîntice țigănești nu tentează nici relevarea laturii pitorești a vieții țiganilor, nici aspectele picante ale acesteia, ci, dimpotrivă, relevarea unei umanități asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea zugrăvită de Arghezi  în Flori de Mucigai. Imaginea acestei umanități, care ascunde sub o urîțenie aparentă (lipsuri, sărăcie, violență, trivialitate) frumuseți nebănuite, este conturată în linii clare și în culori vii, împrumutate din paleta cromatică a cîntecului de mahala: „Pielea ei e crin și lapte / I-o-nvelea părul de noapte... / În pridvor stă visătoare / Fata neagră, neagră floare...”. Să notăm similitudinile dintre acest portret și acela al altei făpturi aparținînd aceluiași mediu, aceleiași lumi - florăreasa din Tinca de Arghezi: „Coșul ei cu soare, / Proptit în șold, pe cingătoare, / Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte, / Și garoafele de noapte...”. 

(...)

Legenda lui Roman și Vlahata

 (134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului)  sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o  parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă  formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)

(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele”  asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)

(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens.  În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)

Atlas folcloric

 (33-34) (...) Atlasul. Nu a lipsit un interes istoric în ceea ce privește atlasul folcloric, manifestat timpuriu. Arhivele noastre s-au îmbogățit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecții utilizate pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată, ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare a științei și de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte perspective. Nici măcar cercetările de teren din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice și, în consecință, atlasului. Institutul de studii etnologice și dialectale, după ce și-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecția națională de folclor, la drept vorbind operă de recuperare, iar secțiile specializate din țară, înființate nu de mult (Timișoara, Craiova, Baia Mare, Iași) au mereu aceleași preocupări colecționare. Experiența din alte domenii a pus în evidență faptul că întocmirea unui atlas pretinde o anumită strategie a cercetării, care începe și nu se sfîrșește cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecțiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densusianu, Arhiva fonogramică) recuperabile, totuși din motive arătate, pentru dialectologia folclorică.

Este regretabil că ne lipsește experiența practică a unui atlas folcloric. De aceea, o discuție în detaliu mi se pare prematură. cel mult, pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei:

Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei  folclorice, propunem două tipuri de criterii: criterii-cadru și criterii-specifice. Prin  criterii-cadru înțelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice și sociale care permit dezvoltarea unitară în timp și spațiu a culturii. În limbajul lingviștilor, acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic și psihologic (conștiința vorbitorilor). Cu ajutorul acestora, poate fi pusă în evidență forța de expansiune a elementelor de cultură, precum și funcția lor uniformizatoare. Pentru dialectologia lingvistică ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii-specifice înțelegem fenomenele variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilor-cadru prin tendința centrifugală de individualizare stilistică a creațiilor în timp și spațiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice , celelalte permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii  și de la dialecte la subdialecte și graiuri. Prin criteriile-specifice, dialectologia folclorică se întîlnește cu tipologia folclorică (sînt autori care le și confundă), iar atlasul reprezintă o modalitate de clasificare a creației orale, pe lîngă cea de valorizare.

Luate împreună, criteriile-cadru și criteriile-specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate și numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existența lui în unitate și în varietate (tipologică și zonală) s-a scris în repetate rînduri. În special, au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comișel) și coregrafii (A. Bucșan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere, fenomene artistice se dezvoltă paralel și în corelație cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingviști pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existența unor dialecte folclorice. Deocamdată, rămînem la nivelul ipotezelor, nefăcîndu-se nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, faza esențială în munca de elaborare a atlasului. (...)

(39) (...) Iată și exemple de aplicare limittaivă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete:
„Frunzî verdi baraboi
ni-o făcut maica pi doi
ț-o umplut țările cu noi.
Frunzdileana lozioari,
s-o pornit maica prin țarî
sî ni stringî grămăzioari.
Grămăzioarî nu ni-o strîns,
numai mi-o pornit la plîns.
Astî varî n-o fost varî
ș-o fost om potop șț-o parî
și ni-o ars la inimioarî”.

Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulație pe teritoriul nord-dunărean:

„Frunză verde lozioară,

La Focșani între hotară

Este un nuc cu frunza rară.

Se strîng cucii toți din țară

Și cîntă de se omoară...”

Exemplele fac parte dintr-o familie de variante aparținînd liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică, ele sînt interesante și ca ilustrări ale convergenței și divergenței stilistice. Ultimul segment, de circulației modlo-munteană, apar mai unitar ca structură, iar în privința lexicului se apropie de limba literară. (...) 

(44) (...) Cît privește cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula atlas folcloric, nu dicționar ori album, cum s-a mai propus, iar disciplina cer îl elaborează să se numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile și pentru eventualele și necesarele corelări cu discipline și sectoare înrudite ale cercetării: dialectologie lingvistică, Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale și folclorice ale literaturii scrise.

Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este bogată: fonetice, lexicale, morfologice, fonologice (48), istorice (49) și pentru diminutive (50). Interesează două categorii: atlase folclorice analitice și atlase folclorice sintetice, în această fază incipientă a dialectologiei folclorice. Ca să ne folosim de informația ui Romulus Vulcănescu, atlasul, indiferent de conținutul tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare (51). Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eșantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic și coerent, astfel încît să permită oricînd jocul gîndirii și al cunoașterii, de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe zone, pe țări și pe dialecte. La un alt nivel de abstractizare se poate realiza un atlas folcloric general, fiind corelate fapte caracteristice din toate ramurile artelor populare, ca, la nivelul țării, să putem vorbi de un model românesc. Cît privește „elaborarea unei opere etnografice de tipul AER, se poate trec gradat  de la ancheta generalizată pe țară asupra elementelor și aspectelor civilizației și culturii populare, efectuată prin concursul științelor etnologice particulare, la un sistem corelat de modele culturale analitico-descriptive  și stilistico-matematice, relevate de ancheta interdisciplinară, care să acopere nevoile unei imagini complexe și viziuni unitare despre viață și lume a poporului român” (52).

Comentariu la „Ținutul Vrancei” (1930, 1969) de etnograful Ion Diaconu (1903-1984)

 (36) (...) Ion Diaconu a corelat criteriul genetic cu cel estetic, urmărind, cum singur spune, „vîna pastorală” (33), ceea ce l-a condus firesc pe urmele Mioriței. El descoperă balada la diferite categorii de depozitari și susține, în baza unei terorii proprii despre dinamica folclorică (34), originea străveche (româna comună), păstorească și vrînceană a motivului. Avem însă dreptul să  selectăm pentru atlas o anumită variantă și, în baza ei, să formulăm o concluzie definitivă? În caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului Ținutului Vrancei trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman, la concepția creștină a ispășirii prin iertare și faptă”? Fie și așa. Dar nu avem nici o siguranță că motivul inițial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. În al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit tacit cu altul tipologic, dat fiind că, în vechime, motivul mioritic circula sub formă lirice (bocet, colind) și ritualistice. Dacă selectăm o variantă literaturizată tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi. Nu și cel etnografic, în speță păstoresc, pentru că textul reprezintă experiența estetică a întregului etnic.

Redactarea lucrării științifice (ȘINCAI 1985)

Ana Șincai, Din metodologia întocmirii lucrărilor științifice, Biblioteca Centrală pedagogică/Biblioteca pedagogică II, București, 1985, 77 p.

(9) APARATUL ȘTIINȚIFIC al lucrărilor de autor. Elemente redacționale. Sinteză documentară.
(9) 1. Aparatul științific. Definiție
(9) 1.1.Terminologie
(10) 1.2. Componență
(12) 2. Notele la textul principal
(13) 2.1. Categorii
(15) 2.2.Referințe bibliografice privind
(17) 2.2.1. o publicație ca un tot
(18) 2.2.2. o contribuție cuprinsă într-o carte sau în altă publicație separată
(20) 2.2.3. un articol sau o contribuție cuprinsă într-un periodic sau într-o publicație în serie
(21) 2.2.4. Ordonarea, abrevierea, punctuația și alte precizări legate de redactarea elementelor referinței bibliografice
(25) 2.2.5. Indicative uzuale în prescurtarea referințelor bibliografice
(29) 2.2.6. Numerotația notelor în text
(31) 3. Abrevieri curente folosite în lucrări și referințe bibliografice în limba română
(31) 3.1. Cuvinte tipice românești
(35) 3.2. Cuvinte latine
(37) Bibliografie
(39) HUMBLET, JEAN-E. Pregătirea și redactarea unei lucrări științifice. Referat de A. Ș.
(50) NADOLSKI, DIETER 7 MILCIN, ARKADI E. Pregătirea auxiliarelor de lectură. Referat de M. GHițescu
(68) GHID pentru redactarea articolelor științifice destinate publicării. Document UNESCO. Traducere de A. Ș.
(76) GHID pentru redactarea rezumatelor de autor destinate publicării. Document UNESCO. Traducere de A. Ș.

APARATUL ȘTIINȚIFIC al lucrărilor de autor. Elemente redacționale.
(9) 1. Lucrările științifice sînt însoțite de un ansamblu de elemente care completează textul de bază și care sînt cunoscute sub denumirile de aparat științific sau de aparat critic, bibliografic etc. Aceste elemente care preced, însoțesc și urmează textul, au scopul de a asigura înțelegerea cît mai clară a lucrării și valorificarea cu ușurință de către cititor a informațiilor cuprinse în ea.
1.1. Denumirea de aparat științific (1) sau de aparat al lucrării se întîlnește frecvent în literatura de specialitate, în practica editorială, în activitatea de documentare și informare științifică. Termenul „aparat” este luat aici în accepția largă de „instrument” (lat. „apparatus” înseamnă „instrument”, „pregătire”), de „ansamblu al mijloacelor care servesc pentru un anumit scop” (2), de „totalitate a mijloacelor de investigație științifică folosite într-o cercetare” (3).
Aparatul critic este definit ca „totalitatea notelor și comentariilor care însoțesc o ediție critică” (4) sau „trimiterile și referințele unei lucrări științifice” (5), (...).
(1) Terminologie folosită în HCM 632/1957.
(2) Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR, București, 1975, p. 43.
(3) Mic dicționar enciclopedic, ed. a II a revăzută și adăugită, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 48.
(4) Dicționar explicativ al limbii române, loc. cit.
(5) Mic dicționar enciclopedic, loc. cit.