„Profil. Gabriela Gheorghe” (CRUCERU 1997)

 Fl. Cruceru, Profil. Gabriela Gheorghe, „Tomis”, Constanța, 199?

Pictor, absolvent al Academiei de Arte din București, promoția 1996, elevă a prestigioșilor profesori Vladimir Zamfirescu și Florin Ciubotaru.

Din același an lucrează la Muzeul de Artă Constanța. Încă din anii studenției ia parte la expozițiile organizate de Academie la București - 1993, 1994, 1995, 1996, Budapesta, Berlin 1995 și Maastricht 1996. În 1993 beneficiază de o bursă de studii pentru Germania. Din 1996 este o prezență remarcabilă la expozițiile Filialei UAP Constanța, organizate în localitate, la București, Yokohama și Cluj.

Creația Gabrielei Gheorghe condensează energii nebănuite; ea relevă „apetența” artistei pentru spațiile mari ale compozițiilor „acoperite” de valori armonioase - ades suave - pe care liniile „aleargă” cumpănit, tăind trasee; o pictură a alcătuirilor elaborate, ce pleacă, de obicei, de la bogatele lecturi din Platon și Vechiul Testament sau inspirate de folclor. Gândul urmărește imaginile ce se ivesc după lectura textului și mâna înscrie schițe - zeci - de mici dimensiuni, reluate în format din ce în ce mai mare, în multiple variante. Și drumul acest al apariției compoziției este lent, îndelung decantat.

Artista lucrează cu acrilice diluate cu apă, pentru ca „zemurile” colorate, aproape transparente, o apropie mai mult de tehnica frescei. Desenul său amplu, prin conturi ferme, este susținut de „suporturile” colorate, executate, ele însele, cu reveniri pentru consistență, atunci când este nevoie, pentru că nu folosește materia consistentă, densă, cu ar fi aceea a uleiului. 

În timpul lucrului, după schițele prealabile, artista revine mereu și mereu, până „simte” că lucrarea este încheiată, că ea corespunde ideii care a sugerat-o. Și dacă acest finit nu-i mulțumește exigențele, după scurt timp reia compoziția cu răbdare, temeinic.

Încercând a cunoaște treptat, opera și omul, constați că acesta din urmă are o atitudine fermă - privind creația - pe care o impune cu strășnicie artistului, actului său creator, adică sieși. Pentru că deși mintea este populată cu imagini, virtuale pânze, starea de visare este condusă spre aceea de lucru, prin dificila cale a autoinstruirii; o autonomă autoritate pe care și-o impune propriei persoane. Când afli, apoi, că arta lui Rubliov îi este apropiată inimii, că idolii săi sunt Giotto și Leonardo îi înțelegi căutările picturale, rostul și importanța coloritului, urmărirea clarității desenului ș. a. și - pe o anume scară de valori - conceptul său, privind pictura, care este „una cosa mentale”. Uneori mi se pare că ar urma chiar unul din preceptele davinciene, care spune: „... toate lucrurile ce se află în Cosmos, prin esență, prezență și ficțiune, pictorul le are mai întâi în minte... apoi le trece în însușiri, iar acestea sunt în stare să alcătuiască o armonie îmbrățișată de văz...” Iată, aserțiunea își dovedește, peste secole (fără intenții declarate), importanța, conturând relații, drumuri aflate, crezuri aflate, posibile concluzii... În timpul studiilor cu profesorii V. Zamfirescu și F. Ciubotaru, două temperamente forte, Gabriela Gheorghe a simțit la timp că forța creatoare pe care acești mari pictori o emanau, ar fi putut să i se impună, ceea ce a condus-o la „despărțire”. În acest sens își amintește, cu hazul și detașarea așezate de timp, îndemnul pictorului F. Ciubotaru, care spunea studenților pentru a-i feri de epigonism: „căutați drumurile dintre curente!” Șocul acestor cuvinte a însemnat momentul „trezirii” și al imboldului de a-și căuta drumul propriul drum de creație. În acest fel ipotetica influență a celor doi profesori nu s-a putut produce, nimic din pictura sa nu duce cu gândul la arta vreunuia, dar nici altundeva, spre o cale ce nu i-ar aparține. Cum spuneam, compozițiile sa le sunt ample: spațiile mari denudează setea de ele; dar amplitudinea nu este un dat al dimensiunii necondiționat. Ea poate fi indusă gândirii ordonatoare, căci chiar pânze de mici dimensiuni poartă totuși semnul spațialității, al monumentalului. Suprafața tabloului se amplifică ades mental. Accentul pare acum să fie pus pe expresivitatea liniilor, a desenului, pe vigoarea construcției compoziționale, care se operează cu reduceri succesive, până la esențializarea imaginii, nu departe de un virtual abstract.

Imagini unicat, pânzele artistei sunt suite, dar și secvențe de gând creator, subliniat în detalii rarefiate. Gabriela Gheorghe decupează aceste detalii, le izolează în enclave ce compun, în final, împreună, întregul. Translarea de la mental la imagine se face, cum spuneam, prin eliminări pe care gândirea-control le impune bogatei sale imaginații. Concretul și sugestia, volumul și elementul plat, transparența și matitatea culorii - și încă altele - contraste, dar nu paradoxuri, se alături în imagini, cu dezinvoltură și farmec, dar ele vin spre privitor după îndelungi stadii de cernere, de recompuneri. Totul este cumpănit, condus spre esențial.

Desenul Gabrielei Gheorghe nu este subsidiar culorii, locul lui este - în imagine - egal acesteia. Pentru că nu este vorba de un joc grafic, ci (...) lui ca parte egală, componentă a pânzei. Traseele nu sunt arabescuri decorative, o parte intrinsecă a ansamblului. Sentimentul spațiului este detectabil în mai toate compozițiile sale, indiferent de dimensiunile lor; pe acest spațiu, fantezia prodigioasă a artistei alcătuiește „montaje” simbolice sau aluzive, ades determinate, citatul plastic decurgând, uneori, din cel literar. Poate de aceea pânzele sale întâmpină privitorul cu îndemnul spre dialog, de aceea bucuria privirii este urmată de cea a descifrării. Senină, fără crispări, dar și fără narațiuni anecdotice, pictura sa este ca o curgere lină.

De fapt, creația Gabrielei Gheorghiu este o „mărturisire”. Fiecare pânză este un suport al gestului dezlănțuit și reținut, totodată, aflat în căutarea întregului. Și, prin ritmica liniilor, se descoperă virtuozitatea plastică suverană, dominantă, a mișcării. Pentru că marcată - din studenție - de deprinderea lucrului temeinic făcut, pictorița zăbovește, cu îndărătnică răbdare, asupra fiecărui detaliu, văzut în ansamblul contextului cu rost și scop al acestuia. Suverană, gândirea conduce mișcarea însăși a actului creator.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1997)

 O. D., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1997, noiembrie

*

Un eveniment excepțional a avut loc în viața culturală a Constanței la începutul acestei luni. Inaugurarea, joi, 8 noiembrie, a primei librării - cafenea literară a Uniunii Scriitorilor din România. Înființarea ei în orașul de pe malul mării nu este întâmplătoare, ci direct legată de existența aici a unei puternice Filiale a US, organism profesionist care a creat premisele unui astfel de demers. Librăria - cafenea face parte dintr-o serie de alte douăzeci, care vor fi deschise pe tot cuprinsul țării în orașe precum Brăila, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Turnu Severin, Arad șamd.

Prin înființarea unui sistem propriu de librării, US intenționează, pe de o parte, să-l aducă pe scriitorul român în fața cititorilor săi, iar în al doilea rând, să rezolve problema extrem de delicată a circulației cărții și a revistelor literare și de cultură din România.

Noua librărie are toate șansele să devină unul din cele mai importante spații culturale ale Constanței, unde întâlnirile cu scriitorii, colocviile cultural-literare, lansările de carte își vor afla locul lor firesc.

Intens mediatizat, evenimentul s-a bucurat de participarea unui numeros public format din reprezentanți ai presei locale și centrale, scriitori, membri ai Filialei Dobrogea a US, studenți, cadre didactice din învățământul universitar și liceal, cititori. El s-a conturat pe durata desfășurării lui ca o inedită sărbătoare a spiritului, datorită prezenței unor vârfuri ale literaturii române contemporane.

În scurta și riguroasa sa intervenție, amfitrionul întâlnirii, criticul literar Laurențiu Ulici, președinte al US, a vorbit despre importanța și semnificația deschiderii unei astfel de rețele de librării, precizând că librăria de la Constanța, ca de altfel toate cele care se vor desființa, se dorește a fi „un spațiu al cuvântului, un spațiu al limbii, ala limbii române în special”.

Iar cum lansarea unei mari librării nu putea fi făcută decât printr-o lansare de carte a unui mare scriitor contemporan, pentru acest moment inaugural a fost invitat Fănuș Neagu, căruia, cu două zile în urmă, îi apărea la Editura Cartea Românească, volumul de nuvele „O corabie spre Bethleem”. Despre personalitatea artistică și despre noua sa carte și-au exprimat opiniile criticii Gabriel Dimisianu, director adjunct al revistei „România literară”, Dan Cristea, director al Editurii Cartea Românească, Lucian Chișu, redactor șef adjunct al revistei „Literatorul”.

În cuvântul său plin de farmec și culoare cu trimiteri repetate la condiția scriitorului de la sfârșitul acestui mileniu  ciudat și confuz, Fănuș Neagu a mărturisit: „Noi trebuie să fim mereu prezenți în mintea și în sufletul dumneavoastră, ca idee, iluzie, speranță, aventură și atâtea magice întâmplări. Întoarcerea spre carte trebuie făcută și prin aceste librării. Aveți scriitori minunați în Dobrogea. Aici, dacă n-ar fi această librărie, dacă dânșii n-o vor conduce, dacă dumneavoastră nu veți veni să vă interesați, la o cafea, ce se întâmplă cu noi, să știți că ignoranța și analfabetismul vor înainta. Orașele mari, cum e și Constanța, au datoria, au obligația morală să-și educe tinerii întru cinstirea limbii române”.

Autorul a acordat autografe și s-a întreținut de la suflet la suflet cu numeroși cititori și admiratori.

Din partea Colegiului Director al Uniunii Scriitorilor au fost prezenți: Eugen Uricaru, vicepreședinte al Uniunii, și Mihai Chicuș, director economic al acesteia.

*

Din inițiativa inspectorului șef al Inspectoratului pentru Cultură al Județului Ialomița, George Stoian, vineri, 31 octombrie, la Centrul Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia, a avut loc prima întâlnire a scriitorilor ialomițeni. Poeți, prozatori și critici literari de prestigiu ai literaturii române, dar și autori aflați în plină afirmare, au răspuns invitației, reuniunea dându-le prilejul să răspundă la o întrebare incitantă: „Într-o epocă a confesiunilor, cum vă destăinuiți legătura cu locurile natale?”Au fost prezenți: Tudor Amza, Dinu Adam, Vasile Asanache, Alexandru Buleandră, Costel Bunoaica, Cătălin Ciolca, Șerban  Codrin, Nina Croitoru-Bobârniche, Virgil Dascălu, Mircea Dinescu, Liviu Dobrinescu, Marcel Fotache, George Genoiu, Ion Ianole, Dan Laurențiu, Ion Marin, Ioan Neșu, Constantin Panait, Takys Panayotis, Aurel Sezciuc, Nicolae Stan, Ion Văduva, Mihai Vișoiu, Olimpiu Vlădulescu. Între invitați s-a aflat și poetul, prozatorul și eseistul Nicolae Motoc, redactorul șef adjunct al revistei „Tomis”, legat prin naștere și copilărie de meleagurile ialomițene. De asemenea, din partea revistei „Tomis” la reuniune a participat și prozatorul Ovidiu Dunăreanu.

*

Emisiunea de o largă audiență în rândul intelectualilor „Arte și opinii” a postului de televiziune Soti Neptun, realizată de criticul de artă dr. Doina Păuleanu, l-a avut ca invitat duminică, 16 noiembrie, pe scriitorii Constantin Novac și Ovidiu Dunăreanu. În centrul discuției s-au aflat rolul și locul Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor în viața culturală a spațiului pontic, în condițiile austerității economice actuale, înființarea primei librării și cafenele literare a Uniunii Scriitorilor la Constanța.

*

C. Novac, N. Motoc și O. Dunăreanu au fost - vineri, 15 noiembrie - oaspeții Casei de Cultură din orașul Basarabi. Scriitorii au dialogat cu un grup de tineri cititori despre devenirea lor literară, problematica debutului literar, rolul revistei „Tomis” în promovarea tinerelor talente și despre ultimele lor apariții editoriale: „Punctul mort”, roman de C. Novac, și „Fragilități”, poeme de N. Motoc.

Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)

dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă  decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.

„Farmecul peisajului” (CRUCERU 199?)

Florica Cruceru, Farmecul peisajului, „Tomis”, Constanța, august 199?

Restaurantul „plutitor” Gavroche, inedită apariție în portul Tomis, a fost inaugurat într-una din serile canicularului sfârșit de iulie. Eleganta ambarcațiune cu acoperiș galben, paviment verde intens și mobilier alb, ușor legănată de ape și bătută de briza marină, apare solar-picturală, subliniind, cumva, legătura cu expoziția Danielei Țurcanu, care a onorat momentul inaugural.

Compusă din trei grupe distincte de lucrări, executate la distanțe de timp și spațiu, expoziția este, totuși, unitară prin fermitatea unui desen construit, ca și prin puternica voință a autoarei de a configura atmosfera spațiilor evocate.

O suită de peisaje inspirate de comuna Cobadin și de împrejurimile acesteia - unde autoare a organizat o tabără de creație cu elevii clasei a zecea de la Liceul de Artă Constanța în iunie - lucrate „a la prima”, în fața motivului, dezvăluie noile sale încercări de a reevalua cumva, refăcând drumul parcurs de artiștii înaintași ai perioadei interbelice. Conservarea și selectarea acelor elemente de detaliu care să slujească „întregul”, urmărirea redării dialogului spațiului și luminii locale (cel puțin incipient), caracteristice atmosferei peisajului dobrogean de dincolo de malul mării ș. a., iată câteva repere ale lucrărilor executate la Cobadin și satele Fântâna Mare sau Conacu.

Pictate în timpi anteriori - în consecință bazate pe alte coordonate plastice - apar peisajele inspirate de Cheile Dobrogei. Ochiul ager al pictoriței descoperă aici și „reface” „monumentala” apariție a rocii, lipsită de vegetație în partea ei estică. Și pentru a mări parcă misterul acestor ciudate „canioane dobrogene”, artista înscrie în imagini și partea lor vestică, aceea pe care foarte puțini dintre cei care vizitează locul, o descoperă. Sălbăticia ei, succesiunea semicercurilor orizontale ale straturilor de rocă, lichenii pietrei și alternanța ei cu vegetația arbuștilor pitici, „pitiți” în interstiții și falii, toate subliniază farmecul unui peisaj fantastic, plăsmuit parcă de închipuire, deși real. D. Țurcanu știe să vadă și văzând să redea natura, îmbogățind-o.

Cel de-al treilea grup de lucrări este constituit cu acuarele lucrate într-o țară în care D-sa s-a aflat în călătorie de documentare prin 1995, reprezentând coride spaniole. În alcătuiri suave (cromatic) de rozuri și brunuri stinse, diluate (poate tocmai pentru a atenua dramatismul - pentru noi - al luptei), expozanta surprinde, prin câteva linii, întregul spectacol: eleganța mișcărilor toreadorului, ca și forța taurului surprins în luptă.

Și dacă peisajele de la Cobadin și din împrejurimi sunt imagini recognoscibile, construite în spirit tradițional, cu accent voit pe ideea de spațiu-lumină, acuarelele-compoziții din Spania dezvăluie un mod de rezolvare pictural și grafic totodată. Căci, schițe rapide, voluntar stenografice, notații realist-sugestive, ele au aceeași forță expresivă: impresia de mișcare, de acțiune este împlinită limpede, clar, deși fără insistențe de contur, sugerarea atmosferei revenind aici tentelor fluid-transparente ale culorii.

D. Țurcanu demonstrează, prin expoziția sa, știința de a sluji „subiectul” și „motivul” printr-o mare varietate de mijloace și rezolvări picturale dictate de complexitatea dialogului său interior cu natura. Opera sa nu are „cifru”, ea se dezvăluie direct, chiar cu o insistență ce rezidă în propriile-i calități, cu sinceritate și cu un anume farmec, privitorului, antrenându-l într-o „colocvială tăcere”. Înteraga expoziție „respiră” o debordantă energie creatoare, care este specifică artistei.

Evenimente culturale în județul Tulcea în 1997 („Tomis” 1997)

OLIMPIU VLADIMIROV, Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, octombrie 1997
-De la începutul acestui an, câteva apariții editoriale tulcene ne-au reținut atenția: Armata poporului (versuri de Augustin Ioan, la editura Cartea românească), Lacrima cu zăvor (versuri de Dumitru Nicodim, la editura Mustang), Povestiri din Delta Dunării de Paul Sârbu la editura Eminescu și Soare..., versuri de Victoria Mihăilescu-Ștefănescu, (volum postum) la editura Eminescu.
-Sub genericul „Confluențele artelor”, la Biblioteca orășenească din Isaccea s-a desfășurat un dialog între scriitorii Ștefan Caraman, Marian Dopcea, Mihai Moleșag și artiștii plastici Cicerone Ciobanu și Vasile Drăgușanu. S-au acordat autografe pe volumele Zapp... de Ș. Caraman și Epigrame... pe alese de M. Moleșag, iar V. Drăgușanu a prezentat expoziția proprie de grafică publicitară (carte, teatru, muzică) intitulată Starea de... 

„O tradiție - „Tridentul de aur”” (VLAD 1997)

 Geo Vlad, O tradiție - „Tridentul de aur”, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Inițiat în 1993 - Concursul de interpretare a muzicii ușoare românești „Tridentul de aur” s-a aflat în acest an la cea de a IV a ediție. Organizat de Direcția pentru Servicii Sociale și Tradiții Militare a MApN, Cercul Militar Constanța - cu sprijinul Statului Major al Marinei Militare, concursul este adresat tinerilor interpreți de la cercurile militare din toată țara.

La această ediție au participat 45 de soliști de la 25 de C. M. - în etapa de preselecție, dintre care 20 au urcat pe scenă în etapa finală. Aceștia au reprezentat C. M. din Basarabi, Buzău, București, Craiova, Cluj, Constanța, Deja, Galați, Ploiești, Slobozia, Sibiu Tg. Mureș, Tg. Jiu, Vaslui și Vulcan.

Un juriu compus din personalități ale vieții culturale, col. Constantin Popovici - director al Ansamblului „Doina”, lt. col. Constantin Ștefănescu - șeful C. M. Mangalia, lt. col. Traian Broască, lt. col. Ion Petrache, lt. col. Gheorghe Orghidan, lt. col. Al. Bălan, mr. Cristi Vecerdea, lt. cdor Ananie Gagniuc, mr. Valentin Neacșu, cpt. Virgil Vânătoru, alături de care au fost invitați Carmen Aldea-Vlad - textier de muzică ușoară și compozitorul și dirijorul Dumitru Lupu de la Teatrul de Revistă „Fantasio” - ca președinte - a urmărit timp de două zile (5-6 sept.) evoluția de foarte bună calitate a interpreților, reușind cu dificultate să-i aleagă pe cei mai buni. La „gala laureaților” (7 sept.), au încântat sala, după primirea premiilor - următorii tineri artiști: grupul „Vogue” al C. M. Sibiu (trofeul „Tridentul de aur”), Florentina Tuchel - C. M. Galați (premiul I), Radu Ghencea - C. M. Național București (premiul II), Daniel Rădulescu - C. M. Constanța (premiul III), Ileana Berchi - C. M. Vulcan, Gabriela Farcaș - C. M. Dej, Romeo Zaharia - C. M. Vaslui (premii speciale).

Menționăm contribuția remarcabilă la reușita concursului a domnului Viorel Opran, realizatorului cadrului scenografic, a tinerilor Neli Cimpoca și Aurel Lăzăroiu, prezentatori ai spectacolelor, a invitaților în recital Andreea Bănică, Steliana Tănase (deținătoarea trofeului din precedenta ediție), „Ștrumfii din Constanța”, a solistelor Vivi Petcu și Ileana Șipoteanu de la Teatrul „Fantasio”.

„Începuturile presei marine” (PĂVĂLOIU 1997)

 Mariana Păvăloiu, „Tomis”, Constanța, sep. 1997

Prima revistă dedicată marinarilor și problemelor navale a fost concepută în noiembrie 1896, la hotelul „Moldavia” din Galați și s-a născut în 3 august 1897 la Constanța.

Autorii erau tineri ofițeri entuziaști, care considerau o datorie proprie „să începem o agitație prin gazete, prin reviste, prin oameni politici (...) pentru a atrage atențiunea asupra noastră și a face să se dea acestei arme mijloacele care să o pună în stare de a face față împrejurărilor”. Pentru a-și face cunoscute ideile, ei au hotărât „să pună bazele unei reviste, la care încetul cu încetul se abonară mai toți ofițerii flotilei și care începea a apărea la Constanța, în august 1897, în tipografia Nicolaescu, sub numele „Marina, ziar pentru marina militară, comercială și de plăcere”. Redactor-șef a fost numit N. C. Fleva, civil, cunoscător al problemelor de marină. În primele patru luni, revista apare bilunar, pentru ca din ianuarie 1898 până-n august același an să fie  lunară. Primul număr poartă pe prima pagină articolul program, semnat de „Direcțiune”, articol din care spicuim: „În dorința de a da glas marinei române, am creat acest organ. De mult apărarea națională simte nevoia de a fi completată prin armarea atât fixă, cât și mobilă, a litoralului Mării Negre și a unei importante porțiuni a Dunării de Jos. (...) Va fi o tribună deschisă, la dispoziția tutuor acelora care, cu bunăvoință și loialitate, vor dori să servească interesele marinei”.

Și, într-adevăr, în cel 17 numere ce au apărut până în august 1897, când revista își încetează existența, s-a făcut o intensă propagandă pentru crearea unei marine militare și comerciale naționale, bine organizate și dotate la nivelul cuceririlor tehnice contemporane, pentru o marină puternică. Revista preconiza dezvoltarea marinei militare în același ritm cu marina comercială. Ilustrativ, în acest sens, este articolul semnat de Sembat Marinarul intitulat „Marina de război. Ce a fost, ce este și cum ar trebui să fie”, publicat în primul număr, paginile 2-3.

Spații largi a acordat revista proiectului de program pentru dotarea Marinei Militare Române, program nu numai modern.dar și îndrăzneț pentru acea dată și care, deși avea să fie realizat în parte și cu amendamente în timp, rămâne în istoria navală românească nucleu pe care aveau să fie elaborate celelalte programe din 1900, 1921, 1936 ș. a.

Cu prilejul discutării și votării noii Legi de organizare a Marinei Militare din 1898, coloanele revistei dau in extenso luările de cuvânt ale parlamentarilor. Majoritatea senatorilor și deputaților s-a pronunțat pentru ca proiectul să devină lege, considerând necesară dezvoltarea Marinei Militare Române. În motivația la proiectul de lege, susținută de generalul Berindei, ministrul de război, se arăta: „Marina de război este trebuincioasă pentru că ea va concura cu armata de uscat pentru apărarea țării. (...) de la 1886 nu s-a mai făcut nimic pentru marina noastră, nu s-a mai cumpărat nici un material”.

Cu ocazia discutării legii organizării Marinei Militare, ofițerii grupați în jurul revistei au dat unui deputat toate detaliile pentru a-i aduce amendamente, apoi îi oferă un album cu semnăturile lor în semn de recunoștință. Dar, în același timp, comandantul marinei descoperă organizația și o dizolvă.

La un an de la înființare, publicația își schimbă denumirea în „Revista marinei” și lansează un nou articol-program, intitulat „Către cititori”. Publicația nu și-a modificat numai titlul, ci și forma - mult mărită și bogat ilustrată. Dar, din păcate, acesta avea să fie ultimul număr. Dizolvarea organizației tinerilor ofițeri care editau revista a dus și la desființarea ei. S-a hotărât de către comanda marinei editarea unei reviste oficiale, care încep să apară din martie 1900 sub numele „Revista maritimă” și care va moșteni de la „Marina” fondurile; noua revistă nu va trăi decât un an. Amintim că aceasta a fost revista ce l-a consacrat pe tânărul locotenent Eugen Botez, care semnează cu pseudonimul Jean B.art

„Prizonier în propria țară” (MARINESCU1997)

 Alexandru Mihalcea, O carte pentru demistificarea istoriei, „Tomis”, Constanța, septembrie 1997

Dl. Aurel Sergiu Marinescu, personalitate a exilului românesc, promotor de frunte al lobby-ului din Statele Unite în favoarea integrării țării noastre în structurile euroatlantice, a lansat la librăria „Mihai Eminescu” din Constanța, ultimul volum al trilogiei Prizonier în propria țară. I-a revenit semnatarului acestor rânduri, și el fost deținut politic și autor al unei cărți despre Gulagul din România bolșevizată, onoarea de a prezenta cartea, comparabilă, în opinia noastră, cu excepționala lucrare a dlui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele. Ca și Închisoarea..., opera dlui Marinescu depășește sfera memorialisticii, reconstituind, de fapt, istoria celei mai întunecate perioade din viața poporului român. Cărți precum Prizonier în propria țară înfățișează - așa cum încă ezită s-o facă istoricii de profesie - adevărata istorie a perioadei 1945-1964. Se cuvine să subliniem un aspect de o importanță aparte: autorul demitizează mult trâmbițata afirmație a lui Nicolae Ceaușescu și a cântăreților regimului, gen Adrian Păunescu, care proslăvea „Conducătorul”, care știa că „țării îi trebuie fabrici și școli, nu pușcării”, cum că, după decretul din 1964, nu au mai existat deținuți politici în România. Au existat, în număr mic, e drept, și A. S. Marinescu eliberat de-abia în 1969 și amenințat până în 1974 cu rearestarea - după 14 ani de pușcărie - este unul dintre aceștia.
L-am rugat pe distinsul oaspete al Constanței să ne vorbească despre carte și motivația scrierii ei. „Am scris-o din obligația morală de a restitui adevărul - ne-a spus autorul. Arhivele se îngroapă la Berevoiești sau dispar, oamenii mor și, peste ani, cercetătorului care ar încerca să reconstituie tragedia românilor trecuți prin malaxorul Securității i-ar fi imposibil. Enorm de multe probe au fost distruse. Am scris-o și cu gândul la tineret, cei care trebuie să înlăture orice i-ar putea primejdui viitorul. Am scris-o pentru încă un motiv: au apărut „scriitorii securiști” sau „securiștii scriitori” care mint de îngheață apele, producând o maculatură conform căreia, dacă ai sta să-i asculți, nu s-a întâmplat nimic tragic în România, nici măcar n-a existat Gulag, cu atât mai puțin sute de mii de deținuți politici”. În legătură cu situația actuală a foștilor deținuți politici, dl. Marinescu ne-a spus: „Sunt îndurerat de faptul că, atâta timp cât mai sunt în viață, sunt marginalizați și batjocoriți. Nu au fost repuși în drepturi, locuințele și alte lucruri confiscate în urma condamnărilor politice nu li se restituie. Ar fi trebuit să fie primii chemați la reconstrucția morală a societății românești. Personal, cred că în România este o schimbare în bine, dar nu adevărată democrație. Va fi doar când instalațiile de ascultare vor fi expuse în muzee, ca și aparatele de desfăcut scrisorile de către cenzură, alături de instrumentele de tortură ale Securității. Nu poate fi democrație adevărată câtă vreme torționarii nu-și cer iertare de la victime. Nu poate exista <reconciliere> între cel care  aridicat diguri la Salcia și a găsit schelete cu lanțuri la picioare și cătușe la mâni și prosperul om de afaceri al tranziției, fost călău al Securității, cu pensie grasă și pe care nimeni nu-l deranjează! <Reconciliere> poat efi între dl. Roman, cu studii la Toulouse, și col. Crăciun de la Aiud. Între torționari și foști deținuți politici, nu!”

În ce privește impresia pe care i-a făcut-o societatea românească, după 22 de ani de absență, interlocutorul niostru ne-a declarat: „Mă impresionează neplăcut urmele lăsate de comunism în <opera de creare a omului nou>. Românii nu mai sunt ce au fost înainte, pe vremea modelelor care au dispărut în închisori sau în mormânt. Le-au înlocuit nomenclaturiștii, activiștii de partid și, în plus, este extrem de supărătoare infuzia de țigănisme în limba noastră, extinsă, din nefericire, la mai toate nivelele: <mișto>, <parai>, <gagică> etc. La fel ca lenevia, muzica țigănească de pe străzi, faptul că au venit aici, să facă pâine, turcii și libanezii!”
Dl. Marinescu este membru al AFDPR Geneva, afiliată la AFDPR condusă de dl. Ticu Dumitrescu. Prima este condusă de dl. Dumitru Ionescu, iar reprezentantul ei pentru românii din SUA este dl. Grigore Caraza (23 de ani de închisoare), bucovinean din Vatra Dornei. Există strânse legături între membrii AFDPR, în ciuda celor 3.500 km care despart Coasta de Est de Coasta de Vest. L-am întrebat pe dl. Marinescu cum se explică toleranța americanilor față de securiștii aciuați acolo. Nu se știe cine sunt? „Ba da, dar nu interesează pe nimeni. Când au fost arestați, cu ani în urmă, câțiva comuniști, dovediți ca autori de acte de subversiune într-o țară sud-americană, presa a făcut mare tam-tam sub influența stângii, iar dacă zece mii de oameni au fost trimiși în Siberia, nimeni n-a scos o vorbă! Periodic apar filme despre crimele naziste, dardespre crimele de o sută de ori mai numeroase  săvârșite de comuniști nu se zice nimic”, ne-a spus dl. Marinescu.

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1997)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

*

În perioada 7-14 iulie, Uniunea Scriitorilor din România în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova au organizat ediția a doua a „Simpozionului literar Chișinău-București”. Simpozionul s-a desfășurat la sediul USRM și la Casa de creație „Al. Donici” din Peresecina. Delegația scriitorilor din țara noastră a fost condusă de criticul literar Laurențiu Ulici, președintele USR, și a avut în componență pe: Gabriel Dimisianu, membru al Consiliului Director al USR, Mihai Chicuș, directorul economic al USR, Alexandru Ecovoiu, membru al Asociației din București, Sergiu Adam, Viorel Savin, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov, Emil Iordache, Marina Codruț, Cristina Cârstea din partea Filialei din Iași, Ion Mircea din partea Filialei din Sibiu. Din partea Filialei Dobrogea a fost prezent prozatorul Ovidiu Dunăreanu, redactorul la revista „Tomis”. Gazdele avându-i în frunte pe criticul și istoricul literar Mihai Cimpoi, președintele USRM, au participat la simpozion cu un număr remarcabil de scriitori aparținând unor generații diferite.

*

La Cercul Militar Constanța, poetul Arthur Porumboiu, și-a lansat noul volum de versuri Lupta cu îngerul negru (Ex Ponto, Constanța, 1997). Despre carte a vorbit nuanțat, cu obiectivitatea și detașarea care se impuneau, scriitorul Nicolae Motoc, relevând reușitele și scăderile acesteia, lipsa spiritului critic în selectarea poemelor și în organizarea cuprinsului. Și-au mai exprimat opiniile: Constantin Novac, Nicolae Necula, O. Dunăreanu.

*

În cadrul aceleiași instituții de cultură a marinei române, scriitorii C. Novac, N. Motoc, Sorin Roșca, Lică Pavel, Dan Perșa și Emilia Dabu s-au întâlnit cu ofițerii și militarii de pe distrugătorul „Mărășești”. Dialogul dintre scriitori și marinari a stat sub semnul unei teme generoase și incitante: „Literatura română și marea”, la care au făcut referiri C. Novac și N. Motoc. D. Perșa a vorbit despre romanul Punctul mort, publicat de C. Novac. N. Motoc, S. Roșca, L. Pavel, D. Perșa și E. Dabu au citit din versurile lor inspirate de mare și ținuturile pontice.

*

Continuând seria schimburilor de experiență și dialogului cu scriitorii din alte localități decât cele dobrogene, în vederea atragerii acestora în rândurile filialei din Constanța, comitetul filialei a organizat o deplasare de lucru în județul Ialomița, la Slobozia. C. Novac, secretar executiv, membru în Consiliul USR, și S. Roșca s-au întâlnit cu membrii Asociației Literare „Costache Negri”, al cărei vicepreședinte este prozatorul Ioan Neșu.

„Periscop” („TOMIS” 1997)

 O. D., Periscop, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

*

Prezent până acum cu fragmente de roman, povestiri și versuri în paginile unor reviste literare - „Euphorion”, „Arca”, „Poesis”, „Calende”, „Tomis” - colegul nostru Dan Perșa debutează în forță cu romanul Vestitorul (Albatros, 1997). Romanul, având ca motto un citat din Dimitrie Cantemir, face trimitere la o „istorie ieroglifică” care cuprinde două sute de ani de istorie românească, de la 1800 încoace. Cartea are în centru o utopie: Falansterul de la Scăeni și pune problema identității românești, conturând o suită de personaje care amintesc de figuri reale ale istoriei și contemporaneității, de la Petrache Lupu la Petre Țuțea.

*

La Mangalia, Fundația  pentru Tineret, în colaborare cu Primăria municipală și organizația „Salvați copiii”, au organizat sub coordonarea poetei Emilia Dabu, spectacolul de muzică și poezie „Copilărie zbor infinit”, printre vedete numărându-se elevii: Irina Pavăl, Mihai și Ștefan Chiper, Laurențiu Stere, Camelia Ghica și alții. Elevii Școlii generale nr. 4 din Neptun, sub îndrumarea profesoarei Ecaterina Nour, au prezentat o expoziție care a încântat prin originalitatea ei, majoritatea lucrărilor fiind concepute din scoici. Manifestarea  cu vernisajul expoziției de „Mangalia în culorile iubirii” a Aglaiei Lungu. Aflată la a doua expoziție personală, pictorița a oferit iubitorilor de frumos, peisaje inspirate de spațiul marin și naturi statice, ,toate configurând o sensibilitate și o înzestrare artistică deosebită.

Români în orașul elvețian Geneva (ARGHEZI 1997)

Baruțu T. Andrei, Geneva internațională, „Tomis”, Constanța, iulie 1997

Cunoscut mai ales din confruntările și reuniunile politice internaționale, orașul Geneva a căpătat, încă din timpurile trecute, un renume care nu se dezminte nici azi.
La o distanță de peste 500 km de Paris și aproximativ 2000 km de București, Geneva are o populație de peste 150.000 locuitori stabili. Oraș principal cantonului cu același nume, el are ca inscripție pe steagul propriu, ca și pe sigiliile oficiale, expresia latinească: „Post tenebras lux ”. (După întuneric, lumină) Cum fiecare canton elvețian are un steag propriu, ca și un sigiliu particular, cel al Genevei, sub care s-au purtat diverse bătălii în cursul istoriei locale, este compus din două părți: o jumătate poartă simbolic o aripă de vultur, iar cealaltă parte o cheie, semnificații de avânt, dar și de deschidere spre realitățile epocilor și a spiritului umanist. La început catolică, Geneva a trecut la protestantism sub impulsul lui Calvin în 1532. Astăzi spiritualitatea geneveză este împărțită între catolici protestanți majoritari, fiecare cu instituțiile bisericești separate, dar cu un spirit liberal general. Din secolul 18, Geneva este locul unei vieți intelectuale deosebite, având în frunte pe Jean Jacques Rousseau căruia, mai târziu, i s-a ridicat o statuie pe o mică insulă locală. O altă mare personalitate a Genevei, dar și  alumii,  a fost Henri Dunant, fondatorul Crucii Roșii.
Dintre marile instituții internaționale și muzee celebre, e de notat sediul ONU, fost al Societății Națiunilor, la care și-a adus io importantă contribuție diplomatul român Nicolae Titulescu, Muzeul Ariana (ceramică, sticlărie) ca și muzeele de Artă și Istorie, de Etnografie și folclor, de Istorie naturală, Biblioteca universitară, ca și sediile multiple ale organizațiilor internaționale sau edificiile religioase ori clădirile din Orașul vechi, mărturisind valorile unei culturi proprii.
Geneva, ca oraș, este împărțită în două zone distincte prin partea finală a lacului Leman, care, alimentat de râul Ron, continuă cursul prin reunirea cu Arva, alt râu, pe teritoriul francez până la vărsarea în Mediterana, în vecinătatea orașului Marsilia. Cele două zone ale Genevei (malul stâng și malul drept) sunt reunite printr-un pod numit „Pont du Mont-Blanc”, vecin marelui „Jet d eau”, de fapt, o țâșnitoare imensă care a devenit un veritabil simbol al orașului. La capătul nordic al acestui pod magnific, se află un important parking de automobile, construit sub apele lacului Leman.
La Geneva a locuit și a intrat în normalitate pianistul român Dinu Lipatti, de asemenea desfășurat o vie activitate etnograful Constantin Brăiloiu, întemeietorul Arhivelor Internaționale de folclor. Amândoi au rămas pe veci în țărânele genoveze, zălog de nemurire a legăturilor de prietenie româno-elvețiană. Tot aici, la Geneva anilor 1879, s-a constituit și Societatea studenților români, premergătorii unor importante evenimente cu caracter istoric pentru țara noastră.
În imediata apropiere a Genevei s-a ridicat recent o biserică românească de lemn adusă din Transilvania.
Tot la Geneva a trăit între 1905-1910 și revenit, pentru scurte perioade de tratament medical între 1959-1966, Tudor Arghezi pe a cărei locuință din tinerețe s-a așezat o placă de amintire. La Muzeul Rath, importantă instituție de artă, în 1967, cu ocazia dezvelirii acestei plăci, a avut loc și o expoziție de volume și manuscrise argheziene. 
Vorbind despre Geneva și anii de tinerețe petrecuți aici, T. Arghezi declara unui important jurnal genevez: „Fără ajutorul, fără climatul Elveției și îndeosebi al Genevei, nu m-aș fi găsit pe mine însumi (presupunând că m-am găsit) pe vremea, de mult trecută, când tânărul care am fost a cunoscut primele neliniști ale vocației. La Geneva, ca și la Fibourg, am deprins acel stil de viață numai al vostru, făcut din eleganță, delicatețe morală, vreau să spun acel sentiment al absolutei datorii față de aproapele tău, datorie de la care cred să nu mă fi abătut până azi. Astfel, mica republică Post tenebras lux  a fost școala, inspiratoarea permanentă a carierei mele întregi. Și dacă iubesc atât de fierbinte libertatea, dacă -mi iubesc patria, știu că această dragoste are ca sursă Alpii voștri, pe malurile frumosului lac Leman”. (Interviu realizat în 1967 de către un ziarist de la Journal de Geneve)
Geneva de azi este nu numai un punct important pe harta Europei și a lumii, dar și locul unde spiritul și cultura poporului elvet își are câștigat un binemeritat renume.

Revista „Tomis” din Constanța (MARIN 1997?)

 Lector univ. dr. Ileana Marin, „Tomis”, Constanța, 1997?

Cu prilejul acestei ediții a Colocviilor tomitane, am aflat lucruri noi despre revista „Tomis”. Listele de nume încep cu aceia care, dintr-un motiv sau altul, nu mai colaborează la această publicație. Să înțeleg prin aceasta că există dorința de a-i recâștiga? Sau că există dorința de a recupera o vârstă de aur? Pe de altă parte, constat că participanții la acest colocviu au încercat să valideze această revistă, care nu mai are nevoie de validări explicite. O revistă de cultură cum se dorește „Tomis” să fie, și cum cred că este, se validează prin ceea ce publică, se validează pe sine prin sine și mai puțin prin discursuri despre ea.

Sunt de acord cu ideea că o publicație culturală trebuie să-și precizeze ținta și chiar să încerce să dea o definiție a culturii care să-i fie proprie, dar cu care să fie consecventă. Citind revista „Tomis” în ultimii ani, mi-am dat seama că există această încercare de a foi consecvent cu propria direcție. Ceea ce nu am știut este că această consecvență a avut o istorie, fapt absolut lăudabil.

(...)

„Olimpiadele școlare. Constanța pe locul 2” (MOCANU 1997)

 Virgil Mocanu, Olimpiadele școlare. Constanța pe locul 2, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Peste 2000 de elevi și eleve din gimnaziile și liceele constănțene, după ce au atins performanțe respectabile la faza județeană a concursurilor și olimpiadelor școlare, au participat, râvnind la consacrare deplină, în iureșul competiției naționale a inteligenței juvenile, la diferite discipline de studiu. Prezența unora dintre aceștia în finala pe țară a fost încununată de laurii izbânzii. Merită însă remarcat însă, în primul rând,  că la matematică, liceenii Constanței s-au situat pe locul I în ierarhia județelor țării. Matematicienii în formare ai Constanței, pregătiți de profesori de elită cum sunt Doru Caragea, Gheorghe Andrei, Stan Sava, Nelu Chichirim, Costinel Martici (Colegiul Național „Mircea cel Bătrîn”), Liviu Ionescu (Liceul „Ovidius”), Gheorghe Mânză (Liceul „Anghel Saligny” Cernavodă) au cucerit două locuri I (Nicolae Mihalache, clasa XII și Ramona Anton, clasa XII), cinci locuri II (Ioan Berbec, clasa XII, Octavian Udrea, clasa XI, Marius Petria, clasa X, Florin Cucu, clasa X, și Diana Fulger, clasa IX), precum și un premiu II prin Cristian Mitrana, clasa XII. Și chiar dacă la limba și literatura română s-au înregistrat mai puține premii, lotul constănțean s-a situat pe locul II în clasamentul oficial pe județe. Premii numeroase au obținut și elevii de la Colegiul Național „Constantin Brătescu” la „istoria pedagogiei”, „pedagogie socială”, „psihologia copilului” și „teoria educației”, ca și cei de la Liceul Teoretic „George  Călinescu” la limbi clasice (latina și greaca veche) și limbi moderne (engleză, spaniolă și franceză).

Municipiul pontic a fost centru național la două concursuri pe meserii: mecanic și conducător auto (Grupul Școlar Auto) și telecomunicații (Grupul Școlar de Electrotehnică și Telecomunicații). După centralizarea la Ministerul Învățământului a situațiilor statistice referitoare la faza finală a Olimpiadelor Școlare, județul Constanța ocupă al doilea loc pe țară după București. Este o performanță remarcabilă, care obligă în viitor.

„Periscop” („TOMIS” 1997)

 Ov. D., Periscop, „Tomis”, Constanța, 1997, mai

*

Clarie Middleton, producător, Lin Coghian, scenarist, și  Philip Osment, regizor, de la Teatrul „Old Vic” din Bristol, Marea Britanie, s-au aflat din nou, în vizită de lucru, la Teatrul Dramatic din Constanța pentru definitivarea coproducției româno-engleze cu piesa „Iarna”. Cu acest prilej, oaspeții s-au întâlni cu reprezentanții presei constănțene în vederea unei colaborări și mediatizări a spectacolului în presa din țara noastră, cât și a României în presa britanică.

*

Muzeul de Artă Constanța a găzduit expoziția personală a unui redutabil plastician contemporan. Este vorba de pictorul Gheorghe Anghel din București, profesor la Academia de Arte, un statornic prieten al Dobrogei. Expoziția a cuprins: compoziții dedicate tinerei și fermecătoarei Melissa, grecoaică din orașul Galați, care i-a fascinat anii tinereții, lucrări dedicate peisajului marin și ținutului pontic, traversate de poezie, lumină și diafanitate.

*

De curând a fost inaugurat, la Constanța, primul studio teritorial Radio Tv din cele cinci pe care Direcția de Relații Publice a Armatei intenționează să le înființeze în toată țara. Prin intermediul studioului sunt mediatizate, cu înalt profesionalism și promptitudine, activitățile Marinei Militare și ale celorlalți luptători din Dobrogea. Redacția, din care fac parte ziariștii militari Marian Moșneagu și Nezir Gelaledin, este condusă de colonelul Lică Pavel, publicist și scriitor binecunoscut în orașul de la mare, întemeietorul, de fapt, al acestei redacții. Urăm colegilor noștri de la „Scutul Dobrogei” să obțină pe viitor, ca și până acum, rezultate cât mai performante.

*

Asociația artiștilor plastici „Amfora” a organizat, la Clubul „Favorit” din comuna Istria, vernisajul unei expoziții de pictură semnată de Iordan Barău, învățător la școala generală din comună, nepotul renumitului pictor tulcean Eugeniu Barău. Despre autor și lucrările sale au vorbit Paul Teodorescu, președintele asociației constănțene, Costin Antonescu, cercetător la Centrul Județean al Creației Populare, și pictorul Valentin Donici, care au relevat pasiunea lui I. Barău pentru pictura miniaturală, în special pentru peisajele pitorești însorite și portretistica expresivă, inspirate din lumea satului în care trăiește.

*

Icoana este, dincolo de actul manifestării obiectuale, un gest de veșnicie sufletească. A fi iconar presupune stăpânirea limbajului ontologic, al semnelor ce compun alfabetul ermineologic. Un iconar este un stabilizator de stări sufletești, un mijloc al dialogului de întărire în cuget, pe care omul îl poartă cu Dumnezeu și nu de puține ori și invers. Aceasta e starea pe care și-a găsit-o în pragul maturizării artistice Viorel Ungureanu, prezent cu 40 de icoane în spațiul galeriilor „Amfora” din Constanța. La vernisaj, prof. univ. dr. pr. Nechita Runcan remarca: „Dincolo de claritatea limbajului, pe care este stăpân, artistul încântă cu o gamă cromatică blândă, liniștită, senină, propice rugii, meditației și regăsirii sufletești, care accentuează valoarea icoanei prin limbajul grafic ce se va putea îmbogăți în timp”.

*

Editată de Liga Navală Română, Filiala Constanța, revista „Marea Noastră” a ajuns la cele de-al 22 lea număr. Având o redacție de profesioniști ai mării aflați acum în retragere, redactor șef col. (r) Ion Aramă, redactor șef adjunct cam. (r) George Petre, secretar de redacție cdr. (r) Doru Ionescu, susținută de colaboratori prestigioși și sponsori puternici, tipărită în condiții grafice excelente, publicația constănțeană este una din cele mai serioase reviste pentru propaganda, orientarea și promovarea intereselor marinărești din țară. Spicuim din sumar: „Viitorul marinei noastre” de vam. (r) Gheorghe Sandu, „Flota națională în fața soluțiilor salvatoare” de Ion Tița Călin, „Rolul comunității portuare în dezvoltarea durabilă a unui port” de Radu Kramer și Haralambie Beizadea, „Eseu despre ieșirea la mare” de cam. (r) G. Petre, „Delfinul mărturisește” de cam. (r) ing. Ilie Ștefan, „Nave... navigatori” de cdr. (r) Ion Borcilă.

*

În zilele de 9-10 mai, la Curtea de Argeș a avut loc  Festivalul Național de Film cu tematică religioasă „Lumină din lumină”, ediția a IV a. Distinsă cu premiile I și III la edițiile anterioare, echipa Centrului Creației Populare Constanța, formată din Costin Antonescu și C. D. Mazilu, a fost din nou câștigătoarea premiului I ex aequo la categoria eseu cinematografic, cu filmele „Chipul” și „Crucile satului”. Primul film, autor C. Antonescu, abordează portretul unei metafore prin care copiii din clasa I a unei școli constănțene descoperă prin desen chipul dumnezeirii din ei. Cel de-al doilea film, autor C. D. Mazilu, încearcă o trecere în revistă a simbolismului crucii în satele dobrogene tradiționale, exprimat prin obiecte cotidiene în existența țăranului: biserica, fântâna, cișmeaua.

„Dimensiunile unei vocații” (DUNĂREANU - MANOLACHE 1997)

 Ovidiu Dunăreanu, Dimensiunile unei vocații. Dialog cu Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, mai 1997

Ce v-a determinat pe dvs., actor  de dramă, să vă îndreptați spre Teatrul de Păpuși?
Instituția noastră reprezintă prima etapă a copilului de a lua contact cu cultura, iar Teatrul de Păpuși Elpis din Constanța, când s-a înființat ca secție a Teatrului Dramatic - ceea ce este și în prezent - s-a înființat tocmai din această nevoie de educație a celor mici. El pune în scenă o formă de spectacol extraordinar de modernă. Tocmai acest gen de spectacol m-a atras pe mine, foarte tare, încă din studenție. Încă de atunci alături de Emil Zola la Teatrul Țăndărică, iar d-na Margareta Niculescu, actualmente directoarea Forului Internațional al Păpușarilor, cu sediul în Franța, mă ruga insistent să mă angajez în acest teatru, lucru pe care eu nu l-am acceptat atunci. Faptul că eu, actor de teatru dramatic, m-am îndreptat spre această formă de teatru - regizând spectacole și compunând muzică pentru ea - cred că spune destul de mult. Îmi place să-i văd pe copii că se bucură, că plâng, că râd sau cântă alături de personajele din lumea basmului, a poveștii, acea lume care încă mai are frumusețe și puritate sufletească. La Teatrul Dramatic, pe noi actorii ne-au năpădit zilele dure ale existenței și parcă relaxarea pe care o aveam a început să dispară. „Dramaticul” joacă într-o sală improprie pentru un asemenea teatru, în care amestecătura se cunoaște. Sala nu are anvergură, nu are funcționalitate nici pentru „Operă” , nici pentru „Simfonic”, este pentru toți o încropeală, care se vede din ce în ce mai tare. Pe când la Teatrul de Păpuși, sala este intimă, deosebit de bună și de călduroasă din toate punctele de vedere, iar mie personal îmi dă confort și mă relaxează.

Ce șanse acordați teatrului de păpuși sau de marionete, astăzi când el își are, în ultramodernele mass-media, concurenți redutabili?
După opinia mea, el este nemuritor. De ce? Pentru că există de când lumea, în toată lumea. Occidentul a abandonat, pentru o perioadă, această formă de teatru, cultivându-l numai la nivel de trupă ambulantă. Ca o compensație, țările din Est au dezvoltat-o foarte mult în cadrul unor instituții de sine stătătoare. De abia acum, când i-au redescoperit valoarea și forța, cei din Vest au început să-și construiască teatre, nu trupe. Am venit de curând de la Oslo, unde am fost la singurul teatru de păpuși din Norvegia. Una din marile lor actrițe era școlită la Teatrul Țăndărică din București. Nordicii de abia acum își fac școală de actorie de teatru de păpuși. În Anglia, spre exemplu, această formă de spectacol va invada curând piața, pentru că ea are viitor. pentru că ea nu implică foarte mari cheltuieli. În schimb, câștigul este extraordinar. Copiii trăiesc alături de actorii păpușari clipe ce nu le pot uita apoi toată viața.

Ce ne puteți spune despre trupa păpușarilor constănțeni?

Teatrul are în componență, la ora actuală, nouă actori: Aneta Forna-Christu și Ioana Jora se numără printre cele mai mari personalități artistice ale genului din Europa. La „școala” lor a crescut noua generație: Rovena Paraschivoi, Daniela Manolache, Mădălina Petrencu, Gabi Montescu, Adrian Bădilă, Tiberiu Roșu. Între acești tineri actori, care sunt absolvenți de facultate de teatru, mai există o generație de mijloc din care fac parte Iulian Lincu Marinela Marinescu. Trupa a avut mai multe valori în generația veche: Gigi Nicolau, o mare actriță a teatrului de păpuși din România, Tina Romanescu. În persoana Carmencitei Brojboiu avem o scenografă de excepție. Secretarul literar al teatrului este Anaid Tavitian. Colaborăm cu mari profesioniști cum sunt scneegrafa Eugenia Tănăsescu-Jianu, regizorul Mona Chirilă și Cristian Pepino. Lor li se adaugă corpul tehnic: atelierele - unde sunt patru mâini de aur, Vasilica Beer și Doru Georgescu - lumină, sunet, mașiniști, recuzită ș. a.

Să trecem acum la Dvs. Vă rog, definiți-vă ca actor.
Mi-e destul de greu. Eu sunt crescut de un mare actor, Petrică Gheorghiu.  Am făcut școală cu doi profesori extraordinari: Petrică Vasilescu și Octavian Cotescu, de la care am învățat foarte mult. Am terminat cu zece facultatea și am venit la Constanța cu sufletul deschis.

Puteați merge și în altă parte?

Puteam să merg la Piatra Neamț, Constanța fiind oraș închis când am terminat eu. Dar am preferat să iau repartiție la Bârlad. Acolo am stat cinci zile, după care m-am transferat la Constanța. Pe atunci era director Jean Ionescu, unul din cei mai vechi directori de teatru din țară. Am îndrăznit să mă transfer la Constanța, chiar dacă eram băiatul lui Manolache. În momentul în care am venit aici, după cum se știe, se tot vorbea de „clanul” Manolache și cum că eu eram băiatul lui „tătuțu”. În scurtă vreme am demonstrat însă că am personalitatea mea, debutând pe scena constănțeană cu Raimundo din „Beția sfântă” de Paul Everac. Spectacolul a fost unul de mare succes și mi-a adus satisfacția de a da autografe până și în troleibuz. Au urmat multe roluri principale și secundare: Mitică din „Visul unei nopți de iarnă” de Mușatescu, Pepelea din ”Sânziana și Pepelea”, care mi-a adus Premiul național, atât pentru interpretare cât și pentru muzica spectacolului, am jucat în „Moartea unui comis voiajor” ș. a. Am făcut și dublu rol principal, am jucat orice rol mi s-a dat cu mare plăcere: dramă, comedie, comedie bufă, muzical. Aveam nebunia de a juca și trei spectacole pe zi. Important, pentru mine, este ca tot ceea fac să ajungă la sufletul spectatorilor, să-i bucure.

În această stagiune în ce jucați?
Numai în „Desculț în parc”, „Crazy Cats”, la care sunt și unul din realizatori, în „Furtuna” de Shakespeare și cam atât. Alături de dna Cătălina Buzoianu am făcut asistența de regia la „Penthesileea”. În schimb, lucrez la un program cu Anglia și nu vreau să renunț nici la ceea ce cheamă programele educaționale ale UNITER-ului al cărui membru sunt. Cred că mă aflu într-o perioadă de maturizare în care îmi schimb repertoriul.

Am aflat ce face „actorul”, dar „compozitorul” Liviu Manolache la ce lucrează?
La muzica piesei, scrisă special despre România, din programul cu Anglia, la cea a unui spectacol „Păstorița și homarul”, în pregătire la Teatrul de Păpuși și la muzica a încă două piese - una la Teatrul din Târgu Mureș și alta la Teatrul din Craiova. 

Vă mulțumesc.

„Expoziția I. Țuculescu” („TOMIS” 1997)

 Fl. C., Expoziția I. Țuculescu, „Tomis”, Constanța, mai 1997

În expoziția Ion Țuculescu, organizată acum când se împlinesc 35 de ani de la trecerea lui în neființă, de către prestigioasele muzee de artă din Craiova și Constanța, deținătoare poate ale celor mai valoroase opere, prin diversitate și, paradoxal, prin continuitatea lor, publicul întâlnește una dintre cele mai edificator-instructive expoziții dedicată marelui artist. Căci ea se pune în relevanță evoluția creației artistului, expunând pasteluri și acuarele necunoscute, alături de riguros-demonstrativa selecție de lucrări de pictură.

Țuculescu apare astfel și în ipostaza începuturilor, parțial, totuși: căci dacă expoziției i s-ar fi adăugat și cele câteva din patrimoniului Muzeului de Artă Tulcea, din perioadă „se pregătea” să devină mare maestru, înțelegerea „fenomenului” Țuculescu ar fi fost deplină. Dar chiar și fără acestea, se poate vedea că I. Ț. a aparținut familiei de artiști români din perioada interbelică. Lucrările sale de început, portrete, naturi statice cu flori, femei în interior, executate în pastel, semnalează trăsături tradiționale, evidente în epocă; unele calități, precum fugozitatea imaginilor în pastel, și nu numai, ne conduc cu gândul la Francisc Șirato. De fapt, a fost ades menționat în presa timpului ca făcând parte din familia Patina, Istrati, Lucian Grigorescu.

Acuarelele expuse în sala alăturată, inspirate cu precădere de coasta Mării Negre, Balcic și Mangalia, sunt dominate de același aer nostalgic ce se regăsește în multe din reprezentările - de același gen - ale școlii românești de artă din perioada dată, cu aluzii melancolice la timpul estival petrecut acolo. Și totuși vom constata la Ț. ceva în plus: un fel de eliberarea de detalii - clădiri, copaci, minarete etc - pentru a se ocupa intens de atmosfera învăluitoare, de haloul ce definește și singularizează acuarelele sale din această perioadă.

Impunerea în public a lui I. Ț., a acestui medic, dotat de timpuriu pentru pictură îl va detașa treptat, prin expozițiile ulterioare, de filonul tradițional al limbajului pictural - (fie el figurativ, expresionist, cubist) autohton, după călătoria în 1937 în Franța și Elveția, după ce cunoaște ceea ce se întâmpla atunci în arta Europei; dar el se va simți atras cu precădere de arta Fauvilor ca și de descendența expresionistă a lui van Gogh, a cărui operă o admiră la Expoziția internațională a acelui an, la Paris. Confirmarea a venit imediat; lucrările expuse în 1938 erau profund marcate de experiențele enunțate, dar cu interpretări proprii: Noaptea salcâmilor (Muzeul de Artă Craiova), Peisaje din Techirghiol, Peisaj cu casă (Muzeul de Artă Constanța), cu ecou expresionist și fauve totodată, demonstrează cele mai sus afirmate, dar subliniază viziunea originală, proprie a artistului român.

Anilor următori i se înscriu interioarele țărănești (Muzeul de Artă Craiova) cu abundență de piese textile, în execuție oarecum figurativă; ele anunță perioada în care valul, marea, pietrele, florile de câmp sau ciulinii Mangaliei (pentru că artistul fiind legat de studiile privind compoziția și virtuțile curative ale lacului Techirghiol, devenise un mare iubitor al Dobrogei), toate acestea sunt, în pictura sa, elemente de covor oltenesc. Una dintre numeroasele mărturii scrise ale pictorului confirmă trecerea sa spre această etapă: „Am vrut să pictez  scoarțe oltenești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe simplificate... Rațiunea a dirijat o pictură senină ca scoarțele oltenești, pictorul secret din mine (însă) a visat la altceva, la misterul cosmic...”.

Splendida suită de peisaje de inspirație folclorică va fi urmată de opere care pun în fața noastră, în bună măsură, o lume a pictorului medic biolog-cercetător care era combinată cu visurile și închipuirile sale. „Țuculescu - scria Ion Frunzeti în 1948 - adaugă muzicii specifice picturii românești sonoritatea gravă, de gong, a certitudinilor sale superbe, cu rădăcinile în folclorul românesc, cu altoiul tehnicii din Franța fauves-ilor și cu îngrășământul unui weltanschauung asemănător celor al celui marilor peisaje olandeze”.

O expoziție de excepție, elegant prezentată și prin catalogul editat de către Muzeul din Constanța, trebuie nu numai semnalată, ci văzută, revăzută.

„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

 Alvaro Garzon, Politica națională a cărții, trad. S. Craia, pref. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999, 82 p.

Cuprins
Introducere
(....)
Obiectivele unei politici naționale a cărții
Subsectoarele lumii cărții
*Autorul
*Editorul
*Difuzorul. Librarul
*Cititorul. Biblioteca
Diagnosticul
*Pentru autori
*Pentru editor
*Pentru tipar și producția de carte
*Pentru comerțul și difuzarea de carte
*Pentru lectură
Definirea politicii
Mecanismele de dezvoltare a cărții
*Politici privind autorii și creația protejată prin drepturi de autor
*Politici privind editarea
*Politici privind tiparul și producția de carte
*Politici privind comerțul și difuzarea de carte
*Politici privind lectura
Legea cărții
Concertarea între sectorul public și cel particular
*Consiliul național al cărții
Strategia politicii de carte
*Decizia politică la nivel înalt
*Sarcina specialistului în privința sectorului particular
*Sarcina specialistului în privința sectorului public
*Dialogul între sectorul public și cel particular
*Legea cărții. Consiliul național al cărții
*Formarea resurselor umane
Specificitatea manualului școlar
Anexe
1. Formularea unei politici naționale a cărții
2. Propuneri pentru o lege tip dedicată cărții

Introducere

(17) În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC - inițiale franceze) - situat în Columbia - și de a fi ulterior,timp de șapte ani, secretarul general al acestuia.

Mandatul CERLALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numai de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența unui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de (...).

„Tratat practic de editare” (SCHUWER 1999)

Philippe Schuwer, Tratat practic de editare, ed. nouă, revăzută, întregită și adusă la zi, trad. D. Lică & B. Stanciu (fr. 1997), Amarcord, Timișoara, 1999

Cuprins
13 Prefață
15. I. Cele 5 funcții principale ale editorului
15 Descoperirea autorilor, a temelor și a formulelor de editare
21 Asigurarea și finanțarea realizării lucrărilor
23 Asumarea difuzării și distribuirii cărții
27 Promovarea fondului de carte al editurii
29 Obligativitatea unui rezultat
30 Situația în activitatea de editare
39 II. Dreptul de autor
39 De la convențiile internaționale la Codul proprietății intelectuale
39 Scurt istoric
41 Convenția de la Berna
44 Convenția universală privind dreptul de autor
46 „Revizuirile de la Paris 1971”
50 Concluziii provizorii privind jurisprudența internațională
51 De la „fotoplagiat” la dezvoltarea de noi tehnici
51 Codul proprietății intelectuale, 1992
53 Legea franceză privind reprografia
55 III. Principalele contracte cu autorii și colaboratorii
57 Contractul de editare. Principalele condiții negociabile
60 Durata proprietății literare și artistice
61 Opere ce țin de dispoziții speciale: opera de colaborare 62; opera colectivă 62; opera sub pseudonim sau anonimă 63; opera compozită 63; opera postumă 63; opera audiovizuală 64; contractul nui tîn regi autorului 65; contractul nuit pe din două 67; autorii salariați 67
68 Autorul editor
69 Despre negocierile contractului și relațiile autor-editor
75 Transferarea contractului de editare
(...)
514 Contractr cu cesiune a unei lucrări ilustrate sau contract de coeditare
524 Coeditarea cu cesiunea filemlor ilustrației
524 Pro sau contra coeditărilor?
527 3. Coproducțiile de lucrări ilustrate
527 Definiția și caracteristicile coproducției
529 Contract de coproducție internațională
534 Forme și împărțiri ale responsabilităților
535 Promovarea unei politici de coproducție 
536 4. Târgurile internaționale de carte
537 Târgul de carte de la Frankfurt
540 Alte târguri internaționale de carte importante: Londra 540; Bologna 540; ABA și ALA 541; Libor 542; francofonie - Geneva, Bruxelles, Paris 543
545 XII. Cesiunile pentru editările în limba franceză
545 Ediția de buzunar. Cluburile și vânzarea prin corespondență. Curtajul
545 1. Cesiunile de cărți în format de buzunar
547 2. Cesiunile către cluburile cărții / vânzarea prin corespondență
550 Contract de cesiune al unui editor către un club al cărții
552 Cesiunile către un club sau ca vânzare prin corespondență a coeditărilor cumpărate în străinătate
553 3. Curtajul sau vânzarea la domiciliu

„Breviar tulcean” (VLADIMIROV 1997)

 Olimpiu Vladimirov, Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1997

*

Pe simezele Filialei UAP Tulcea, Expoziția de artă plastică „Martie 97” a prilejuit membrilor UAP și ai Fondului Plastic prezentarea unor lucrări, atât cu caracter tematic, în sensul evocării sărbătorilor specifice Primăverii, cât și altele care ilustrează secvențe din preocupărilor lor de durată.

Într-o diversitate de tehnici (ulei, grafică, tehnică mixtă, tapiserie), colegi din generații diferite semnează „buchete de flori” (Eugen Barău, Ion Duman, Ion Dore, Panait Vlahos, Mariana Popescu Suciu), alături de icoane (Pasca Crăciun, Gh. Enache), peisaje și portrete (Grigore Carată, Traian Oancea, Viorel Poiată, Silvia Luchian, Veronica Oancea, Maria Pelmuș, Ibrahim Keita, Vasile Drăgușanu, Gh. Neață, Cicerone Ciobanu, Adrian Pal).

În conceptul și tehnica sa recunoscută, Ștefan Știrbu aduce „un omagiu” celebrelor „Anotimpuri” ale lui Antonio Vivaldi prin ciclul „Primăvara”, „Vara”, „Toamna” și „Iarna”, după cum o notă aparte de diversitate în unitate impun tapiseriile aparținând Irinei Pal.

Efortul artistei Maria Pelmuș, vicepreședinte al Filialei UAP Tulcea, de a organiza, armoniza și omogeniza un întreg univers cromatic, fără a pierde din vedere multitudinea particularităților individuale, este mai mult decât lăudabil, stabilind o notabilă relație emulativă față de public, față de breaslă și, nu în ultimul rând, între expozanții simezei.

*

O expoziție de „Sculptură mică”  a găzduit Muzeul de Artă din Tulcea reunind, în acest prag de primăvară, câteva nume sonore ale unor sculptori români contemporani: Napoleon Tiron, Ioana Kassargian, Oscar Han, Cristian Bedivan, Maria Deac, Emil Mereanu, Ovidiu Maitec, Mircea Spătaru, Constantin Foamete, Martha Iazak, Cornel Pache.

Organizată pe grupe de materiale (lemn, metal, piatră), „monumentalitatea” celor 52 de sculpturi mici presupune un anumit mod de a vedea un tip caracteristic de raportare a volumului la spațiu, pledează pentru legăturile de substanță cu artele decorative și invită la meditație asupra expresiei tridimensionale. Constatăm, încă o dată, îndreptățita aspirație a culturii mici de a-și depăși condiția de comodă situare în sfera artei de agrementare a interiorului de locuit, la opera majoră de întrupare plastică a adevărurilor pe care ne sprijinim și a întrebărilor pe care ni le punem.

Dintre lucrările expuse, rețin atenția „Balada”, „Logodna”, „Copii în copac” (I. K.), „Nud” (M. D.), „Flautist”, „Arlechin”, „Tors” (E. M.), „Elegie” (O. H.), „Victorie” (C. P.).

Etalarea deosebită s-a datorat muzeografei Anca Rotărescu, care a găsit, cu ingeniozitate, cele mai adecvate cadre de expunere pentru fiecare obiect, în familii de opțiuni tematice sau stilistice, astfel încât vecinătățile secvențelor firești de parcurs expozițional au fost semnificative din punctul de vedere al coerenței de expresie plastică.

„Salonul de iarnă” (Ș. E. VALET 1997)

 Ș. E. VALET, Salonul de iarnă, „Tomis”, Constanța, martie 1997

În plină lună a lui Făurar, galeriile „Amfora” au găzduit „Salonul de iarnă” - tradiționalul raport de activitate anuală, individuală și colectivă - și Asociației artiștilor plastici neprofesioniști „Amfora”, pe anul trecut. Parafrazându-l pe Corneliu Baba, putem spune că un salon de iarnă nu trebuie să scuture peste privitor excedente de zăpadă, dar se poate constitui într-un reper al activității artistului plastic, un revelator al căilor de exprimare străbătute de fiecare, o cronică a nivelului mai înalt ori nu atins de plastician în lungul drumului individual prin realitatea transpusă artistic în grafică, ulei, măști, ceramică și sculptură, machete. Translând, ca toate cele în această perioadă, de la amatorism la neprofesionism, termenul poate fi discutat prin prisma celor spuse de Ion Frunzetti, precum „că istoria adevărată a artei universale este cea a artei de amatori, în sensul mare al cuvântului - de iubitori - în vreme ce doar coregrafia moartă a activităților artistice, naționale ori particulare, ce n-au tins ori n-au ajuns să capete valoare universală, se ocupă de obicei de totalitatea profesioniștilor „cu patalama” al acesteia și nu doar de aceia care s-au păstrat amatori - adică îndrăgitori - până la capăt”.

Îmbogățindu-se structural cu studenți ai Universității „Spiru Haret” și elevi ori absolvenți ai Școlii de Arte, membrii Asociației „Amfora” și-au îndoit efortul personal și colectiv de ridicare a ștachetei, impresia privitorului fiind că acest salon este mult mai unitar în plan formal și calitativ decât precedentele. Vernisând evenimentul, dr. Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanța,  observa efortul artiștilor de clarificare a demersului plastic, de depășire a greutăților tehnice ale limbajului, e îmbogățire a mijloacelor de expresie plastică. În plan conceptual, depășirea exprimărilor „fotografice” este de dorit, excursul artiștilor îndreptându-se cu precădere spre găsirea metaforei proprii prin care să comunice emoția, starea, sentimentul.

Cu toată foarte bogata participare - expunând peste patruzeci de plasticieni - cel mai relevant aspect ce-i apare privitorului este gradul de utilitate stilistică al expoziției, gândul ducând spre manifestare de grup. Etalează lucrări în ulei Costin Antonescu, Gh. Caraiman, Nicolae Crăcan, Gh. Dragomir, Ecaterina Hălmăgeanu, Doina Misian, Aurel Parasca, Maricica Petrov, Costin Petrescu, Traian Pihion, Ion Popescu, Gabriel Stratulat, Paul Teodorescu, Viorel Ungureanu ș. a. Grafica, expusă în galeria „Amforeta”, este onorată de Eugenia Coman, Gabriela Dima, Maria Goșoiu, Daiana Matieș, Jeni Mazilu, C. D. Mazilu, Tita Pletea, Constantin Toma, Sorana Văsoiu ș. a. V. Ungureanu expune și măști, Veniamin Mârza - ceramică și sculptură mică, C. Antonescu - machete analitice ale locuirii tradiționale dobrogene. 

Într-o viitoare cronică a Asociației „Amfora” - aflată pe locul doi într-un top național al artiștilor neprofesioniști - actualul Salon de iarnă se constituie într-un moment de revelație plastică și într-un punct de răscruce organizatorică.

„Constantin Grecu” (PĂULEANU 1997)

 Doina Păuleanu, Constantin Grecu, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Lumea muzeelor de artă este restrânsă numeric - mă refer la specialiști desigur - și fără a se constitui ca în alte țări într-o castă, ea însăși ierarhizată prin titluri științifice, reprezintă un teritoriu al colegialității asumate, al unei comuniuni intime și secrete cu care s-a născut prin anii 70. Atunci secția de istorie și teorie a artei a Academiei Naționale de Artă s-a desfășurat în formula care-i adusese recunoaștere; în acea perioadă, muzeele țării s-au reorganizat în funcție de mesajul propagandistic, celor de artă revenindu-le un loc minor în triumfalismul care-și pregătea căile majore de penetrare și anexare. O icoană sau un peisaj de Grigorescu, a căror realitate și valoare patrimonială nu puteau fi spulberată, erau considerate fie primejdioase, fie nesemnificative în procesul oficial de beatificare și canonizare. Muzeele de artă erau astfel tolerate tacit, chiar dacă la nivel județean au existat inițiative profund meritorii. Specialiștii trăiau într-un gen de complicitate savuroasă, ale cărei efecte târzii pot fi detectate astăzi într-o remarcabilă solidaritate de breaslă. Aveam, în deceniul următor chiar mici izbânzi, în momentele în care, în acord cu colecționarul care-și smulgea din suflet câte o lucrare spre a supraviețui, acesta o vindea muzeului și nu gospodăriei de partid, care-i putea oferi un preț superior. Repudiată oficial, arta începuse să pătrundă în numeroase vile de protocol, datorită snobismului celor care le populau, dar și ca o izbândă amară a capodoperei căreia nimeni și nimic nu-i poate altera puritatea și armonia.

Sentimentul pe care-l aveam atunci, când în muzee variațiile de temperatură erau 20 de grade anual, când nu aveam lumină, dar umiditatea din săli era uriașă, iar salariile simbolice, când mulțumea postum marilor noștri creatori pentru că s-au respectat folosind materiale de excepție, nealterabile în timp, era deopotrivă refugiul și izbânda fiecăruia. 

Iată de ce muzeografii au fost și rămân solidari; iată motivul pentru care expozițiile personale sau colective circulă în țară și în lume, indiferent de organizator sau de cei care le itinerează.

Un telefon de la directorul Muzeului de Artă din Brașov, Titus  Hasdeu, a fost suficient pentru ca expoziția pictorului Constantin Grecu să se deschidă în această perioadă la Constanța. Concepută ca o retrospectivă la Brașov, expoziția găzduită apoi la Muzeul de Artă Cluj, urmând ca de la Constanța să ia drumul Iașului.

Formula ei de prezentare a fost mai restrânsă, astfel încât publicului nostru constant nu i-au fost oferite decât aproximativ 100 de lucrări de pictură, grafică și sculptură. Constantin a urmat studiile universitare la Cluj, astfel încât formația sa, întregită din 1980 în Germania, unde s-a stabilit, este mai puțin cunoscută în zona noastră, datoare în întregime, prin creatorii săi profesioniști, Academiei Naționale de Artă din București. C. G. este un pictor al realității, pe care uneori nu o consideră suficient de cuprinzătoare pentru dorința sa de comunicare, astfel încât îi adaugă noi elemente de figurație. Dintr-o asemenea viziune rezultă peisaje compoziționale în care recursul la o recuzită îmbunătățită nu transcende categoria iconică, pentru simplul motiv că lui C. G. natura îi pare suficient de spectaculoasă în sine. O redă cu prospețime și vioiciune, cu spontaneitatea pe care folosirea îndelungată a acuarelei a conferit-o și tehnicii uleiului, în care revenirile sunt posibile. Împătimit de iarna în munți care i s-a impregnat din copilărie pe retină și alimentat de nostalgia plaiului care i-a fost interzis un deceniu, C. G. i-a dedicat cicluri de peisaje, poeme ale pădurii, ale arborelui sau ale rădăcinilor, care le păstrează nealterată culoarea locală, știută și visată. Acestora li se adaugă portrete din mediul familial și nenumărate naturi statice, în care floarea este același necesar element de puritate și esențialitate pentru un pictor care nu ucide „corola de minuni a lumii” situată, indiferent de periplul său european, la poalele munților pe care i-a iubit încă din copilărie.

„Un peisagist” („TOMIS” 1997)

 O. D., Un peisagist, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Fără îndoială, unul din cei mai dotați pictori care formează Asociația Artiștilor Plastici „Amfora” din Constanța este Paul Teodorescu. Ca o recunoaștere a valorii, dar și a vocației sale organizatorice, el a fost ales președinte al acestei grupări artistice.

Cu răbdare, sinceritate și cunoaștere de sine, fără să guste din trufia succesului rapid, P. T. s-a perfecționat la școala pictorii clasice românești. Asimilând influențe îndeosebi din marii noștri peisagiști, el reușește să-și păstreze un timbru propriu și să-și consolideze un drum al său. Pictând cu o totală dăruire, artistul este permanent preocupat de echilibrul compozițional și cromatic, de felul în care culoarea este învăluită de lumină, de nuanțarea și jocul acestora, de modul cum ele se pun, rând pe rând, în valoare.

N-ai să-l întâlnești niciodată trudind ore în șir cu șevaletul în peisaj. El merge în natură, contemplă cu atenție ceea ce-l interesează, își face câteva schițe și se retrage apoi în atelier. Acolo elaborează, topește ce a văzut în retortele sensibilității și talentului său și readuce pe pânză farmecul și misterul care există dincolo de obișnuita față a lucrurilor.

Atât în pictură, cât și în grafică, P. T. este un împătimit al peisajelor marine și al celor ce redau colțuri pitorești din Constanța veche, din zona peninsulară. Marea și orașul vechi sunt fibre inefabile ale artistului, iar când le pictează, o face cu emoție și sporită exigență. Peisajele sale cuceresc prin cromatică bine strunite, susținute de un desen fluid imperceptibil. În grafica sa, mai ales în cea care evocă orașul - amintind într-o oarecare măsură de grafica lui Cick Damadian - tușele dense ale desenului au degajare, spontaneitate și o dinamică plină de surprize, care pun în pagină cu frenezie temperamentul pasionant, patosul și virtuozitatea autorului.

„Exerciții după clasici” („TOMIS” 1997)

 În 1996, constănțeanul Costache Tudor debuta cu volumul de nuvele Nurie (ed. Dobrogea) și scrisul său făcea dovada că autorul nu scrie doar sporadic și dintr-un simplu orgoliu „autorlâcesc”, ci dintr-o profundă necesitate interioară.

Anul acesta C. T. e din nou prezent în librării, de data aceasta în ipostaza de ucenic la clasicii poeziei române. Apărută la Editura Metafora din Constanța, placheta poartă un titlu incitant: Scrisori dintr-o livadă de cireși, titlu trimițând nedezmințit la același univers pe care îl consolidaseră nuvelele. Cartea se deschide cu un ciclu de peisaje marine îndemnând la visătorie și la voiaje în imaginație, la introspecție și interogații existențiale care aureolează ambientul și-l conferă mister direcționat spre vagi melancolii romantice.

În ciclul secund, Vis cu magnolii, poetul adună efuziuni de miresme florale din grădina simbolismului, via Macedonski sau Dimitrie Anghel, cenzurate de vagi tristeți ori intensificate de apariția ființei iubite (Vitralii, Rochia de mac). Un poem în ritm folcloric precum Ochii tăi sparge aici în chip benefic monotonia alexandrinilor împovărați de imagini baroce învârtoșind poezii cu strofe obositor-redundant-otios-explicitive și găzduind locuri comune cu iz romanțios-albumistic, păcătuind prin diluție descriptivistă și supărătoare discordanțe temporale: „Pe fire nevăzute se odihneau lăstunii / Tu mă încălzeai la jarul ce ți-l sloboade sânii”.

În cel de-al treilea ciclu, Livadă sub brume, bucuria ceasului de rod împlinit e subminată în mai în fiecare poem de tristeți generate de senzația acută a trecerii timpului, a navigării spre niciunde, a morții speranțelor și a pâlpâirii iubirii întrucât: „La țărmuri de mare, bat orele grav / Lumina-i de ceară, albastru-i bolnav / E toamnă, iubito / Acolo-ntre dealuri izvoru-i plecat / Pe vadul de brume și soare-nnoptat” (E toamnă, iubito). La această stare de inconfort psihic contribuie nemilos intruziunea factorului tehnologic distructiv care, în numele civilizației moderne, atentează la intimitatea și echilibrul naturii: copacii cad „sub rânjetul de fierăstraie mecanice” și a „tăișului lor îmbenzinat” (Ordin); florile își pierd culoarea, armăsarii mănâncă potasiu, peștii uită să înoate, iar oamenii dorm și visează - urmare a exploziei de la Cernobâl - „pe-o pernă de atomi” (Pe-o pernă de atomi). Peisajul ambiental se golește de timp, precum de sânge fețele celor ce „cu cărucioarele scârțâind se apropie de barierele cu moarte”. În absența iubirii îndumneizitoare ce-l făcea cândva să poată păși pe crestetele valurilor, „haina-nsingurării” devine tot mai strâmtă, iar brazdele de pe frunte i se adâncesc fără a fi primit binecuvântarea rodului. Autorul află însă în ultimul ciclu al plachetei, Rădăcini, forța de a se replia dinspre durerile de ordin personal cu care l-a potopit destinul lumesc, spre valorile spirituale ale colectivității cu care se simte solidar. Suspinele subminează în cântec sărbătoresc hrănit de ceea ce a fost cândva frumos nădăjduitor, „steaua ce scânteie-n colind / se trece în memoria clipei”, căci ni „s-au întors „zăpezile acasă” (Ninge la Tropaeum Traiani).

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

Revista „Arhivele totalitarismului” a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului din București (BUZATU 1997)

Gheorghe Buzatu, Arhivele totalitarismului, „Tomis”, 1997, Constanța

După numai cinci ani de la fondare, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București, desfășurându-și activitatea sun egida Academiei Române, s-a impus între unitățile de cercetare prestigioase, atât prin program, cât și, mai ales, prin rezultatele științifice de excepție, concretizate în răstimp în numeroase și temeinice monografii, volume memorialistice și de documente etc. Concomitent, Institutul a organizat periodic dezbateri naționale și internaționale ori a editat o revistă reunind marcante contribuții istoriografice și studii documentare valorificând importante fonduri arhivistice. Publicația în discuție, intitulată Arhivele totalitarismului, a ajuns de acum la nr. 15-16 (1997), fiind indispensabilă tuturor celor interesați de problemele istoriei contemporane din 1930-1960. Se impune să reținem numele unor specialiști incluși în colegiul de redacție al Arhivelor (aceiași cu membrii Consiliului Științific al Institutului): Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Antonie Plămădeală, Ion Rațiu, Dinu C. Giurescu, Răzvan Teodorescu, Florin Constantiniu, Ioan Scurtu, I. Chiper, Alexandru Moșanu ș.a. Ultimul număr al Arhivelor totalitarismului valorifică cele mai mai multe dintre comunicările prezentate în cadrul simpozionului internațional Europa după Yalta - Experiența totalitară (Snagov, 30 mai - 1 iunie 1996): Tatiana Volokitina (Rusia) - Organizarea postbelică a României în proiectele sovietice; Florin Stănescu și Dragoș Zamfirescu - România sub ocupația sovietică 1944-1948; D. Șandru - Comisia Aliată (Sovietică) de Control și frontierele României; Gh. Onișoru - Atitudini politice ale clerului din România 1944-1948; Marian Cojoc - Rezistența anticomunistă în Dobrogea 1948-1958. Coordonate istorice. Alte studii și materiale documentare reflectă studiile de predilecției ale unor colaboratori ai revistei: Dezmembrarea teritorial a Basarabiei din 1940 (Vitalie Văratec); Mișcarea legionară. De la doctrină la propagandă (D. Zamfirescu); Represiunea sovietică în Basarabia 1940-1941 (C. Hlihor); Sumanele Negre. Dosarul operativ 1945-1948 VIII (R. Ciuceanu); Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală 1957-1962 VII (Ion Bălan și O. Roske). Reține atenția cititorului român studiul T. Volokitina, care, în temeiul arhivelor diplomatice de la Moscova, examinează conținutul și semnificația unor proiecte sovietice din 1944 (memoriile lui I. Maiski și M. Litvinov) privind statutul postbelic al țărilor din Europa est-centrală (inclusiv România). Ceea ce până în prezent nu ne era cunoscut decât din arhivele americane sau britanice, de acum aflăm cu precizie și din sursele Kremlinului și anume că „potrivit documentelor, includerea României în sfera de influență sovietică era concepută de Moscova drept incontestabilă, cu mult înainte de încheierea războiului. În proiectele privind organizarea cordonului de securitate din preajma frontierei URSS, României i-a fost rezervat un loc deosebit, faptul fiind determinat de interesele geopolitice ale Uniunii Sovietice” (Arhivele totalitarismului nr. 15-16 / 1997 p. 27). Editorii Arhivelor totalitarismului au avut în vedere completarea Dicționarului biografic cu fișe privind activitatea Gh. Avramescu și a lui Gh. M. Cantacuzino, Cristu Cantuniar și Gh. Chiraș. Gh. Caravia ne propune un glosar de termeni din domeniul totalitarismului, iar Viola Vancea, Alina Tudor sau Anatol Petrencu stăruie asupra unor cărți recente. facem mențiune asupra recenziei A. Tudor asupra cărții lui Zigu Ornea  - Anii 30. Extrema dreaptă românească (nr. 15-16 / 1997 p. 252-253). Se observă că, fără o motivare anume, Ornea polemizează „din perspectiva contemporaneității cu ideile exprimate, nu doar în România interbelică, ci chiar în Europa secolelor XVII-XIX”, după cum și faptul că studiul cunoscutului critic bucureștean  este „mai puțin analitic și mai mult axat pe <repovestirea surselor>”.
În ansamblu, Arhivele totalitarismului se impun, prin acest număr, între publicațiile distincte și de ținută ale cercetării istorice actuale.