CUGETARE - copii / M. Puzo (1920-1999)

Cea mai mare bogăție din această lume sunt copii, mai mult decât toți banii din lume și toată puterea de pe pământ.

Mario Puzo (1920 - 1999) - scriitor și scenarist american

SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

CUGETARE - copil / V. Hugo

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm. 

VICTOR HUGO (1802-1885) - scriitor francez

SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

   

CITATE - Copil / N. Iorga

1. Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea. 

2. Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric român


SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

Torţionarul Ion Ficior şi-a început cariera la Poarta Albă. Mărturiile unui constănţean: „Erau o haită de criminali“

Cuget Liber 31 august 2013

În acest week-end, la Capidava, trăieşte ca un dac!

Cuget Liber 31 august 2013

Eleganța antebelică între și formă (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Între oglinzi paralele
(...)
- Acum vreo două luni, un prieten a invitat la o masă, la Capșa, pe una din elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, de altfel. Ei bine, venea întîia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nune dintre cele mai frumoase nume ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele* Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sînt alt ideal de eleganță.
- Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, de altfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decît ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sînt profesorii secundari din țările balcanice, pe cînd, oriunde, adevărații savanți nu sînt decît niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gîndit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amîndoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă forma presupusă a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby**, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorant că Napoleon*** n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că toți ei știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
- Mă întăresc în convingerea că novicea noastră s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 123.

Note M. T.
*
**
***

Gândurile unui ofițer român înaintea primului atac din Primul Război Mondial (PETRESCU 1930)

<
Cartea a doua
(...)
Întîia noapte de război
(...)
Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sînt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții, cînd străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sînt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spînzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum în mod real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sînt și voi continua. Mă gîndesc în treacăt că mîine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gîndeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sînt șterse, indiferente.
Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întîmplări ca să fim toți aci, care sîntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărîtoare.
Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă sentimentul de superioritate pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie cînd ataci și nu cînd fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacînd, îți alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întîiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele unui asasinat.
V-ați întrebat, de altfel, ce s-ar întîmpla cu un om care are intențiunea să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?
Acum cînd văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gîndesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales, cei cu care luptăm.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 190-191.

Cum a cucerit pizza întreaga lume


Cuget Liber 28 august 2013

Când va controla Fiscul averile miliardarilor de carton?

Cuget Liber 28 august 2013

Călătoria terestră în Rusia în secolul XIX (VERNE 1892)

(I/6) „(...) `tarantas` e un soi de căruță rezemată pe 5 scînduri destul de elastice, între roțile depărtate una de alta și de înălțime mijlocie; e condusă de `iemtcik` cocoțat pe capră, care ține în frîu 3 cai și atunci cînd  e nevoie să se ia al patrulea cal de la `smatritel`, adică șeful de poștă al drumurilor caucaziene, primul vizitiu i se alătură un al doilea,` faletrul`.”

(I/7) „(...) să terminăm cu problema pașaportului. Din fericire, nu era vorba să obțin o `poderojnaia` de care odinioară avea neapărată nevoie oricine călătorea prin Rusia. Era timpul curierilor și cailor de poștă și, datorită puterii sale, acest act oficial îndepărta toate dificultățile, asigura cel mai rapid atelaj la halte, cea mai mare bunăvoință a vizitiului poștalionului, cea mai mare viteză de transport, într-o atare măsură, încît un călător cu recomandare bună putea străbate în 8 zile și 5 ore cele 2.700 de verste care despart Tiflisul de Petersburg. Dar ce greu îți puteai procura un asemenea pașaport! Astăzi e de ajuns un simplu permis de circulație, un permis atestînd, într-o oarecare măsură, că ești,  ce se cheamă în țările civilizate, un om cumsecade.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Hanatul Buharei din Asia Centrală (VERNE 1892)

(58) „Hanatul Buharei și Samarkandului alcătuiau odinioară Sogdiana, o țară condusă de un satrap persan, locuită de tadjici, apoi de uzbeci, care au ocupat-o la sfârșitul sec. XV. (...)

Buhara era capitala hanatului, Roma Islamului. (...) Comerțul ei cu China a fost întotdeauna înfloritor. Acum are 80.000 de locuitori. (1)

n. 1 = În 1984 avea 204.000 locuitori.

(60) „Iată toate amintirile pe care le-am păstrat din Roma Turkestanului (1).

n. 1 = Azi se află în Uzbekistan.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Scriitorul și pictorul W. Rothenstein* despre dramaturgul irlandez G. B. Shaw**

„El nu a așteptat să devină celebru pentru a se comporta ca un om mare. N-a existat un pas mai ușor, nici ochi mai înnoitor, nici limbă mai slobodă sau mai curată ca a lui Shaw. În el nu a fost nici urmă de decădere; a fost un om aparte, strălucitor, genial, întreg.”

Note
* William Rothenstein (1872-1945) = Pictor și scriitor din Anglia (http://www.1890s.ca/HTML.aspx?s=rothenstein_bio.html)
**George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg irlandez. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/g-b-shaw-apologet-al-stalinismului-si-al-uciderii-in-masa)

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 149.

Miliardari americani la sfârșitul secolului XIX (VERNE 1899)

„(...) și această cifră* părea respectabilă chiar și în țara domnilor Gould, Benett, Vanderbilt, Astor, Bradley-Martens, Hatty-Green, Hutchinson, Caroll, Prior, Morgan Slade, Lenox, Rockfeller, Shemeorn, Richard King, May Gaclet, Ogden Mills, Sloane, Belmont și altor miliardari, regi ai zahărului, grîului, făinii, petrolului, căilor ferate, cuprului , argintului și aurului!”

Notă
* 60 milioane dolari.

Sursa
Jules Verne, Testamentul unui excentric, trad. T. Cristea, ed. Ion Creangă/col. Biblioteca pt. toți copiii nr. 35, București, 1974, p. 59.

Scriitorul francez A. France despre dramaturgul irlandez G. B. S.

„Primele cuvinte pe care mi le-a spus Shaw au fost: `Moi aussi, je susi un genie`. Foarte drăguț din partea tânărului și de asemenea foarte înțelept, căci în acest cuvinte nu numai că își anunța geniul, ci m-a făcut să cred în al meu.”

Note
* Anatole France (1844-1924) = Pseudonimul poetului, prozatorului și criticului francez Jacques Anatole Francois Thibault, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921. (https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1921/france/facts/)
** George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg irlandez. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/g-b-shaw-apologet-al-stalinismului-si-al-uciderii-in-masa)

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 149.

Actorul şi regizorul de teatru englez G. Craig despre dramaturgul irlandez G. B. Shaw

„Nu-și mai timpul apelând la surzi. Apelează la America. Dacă America eșuează, apelează la Satana.  Dacă și Satana eșuează, încearcă la B. Shaw, unul din cei buni și generoși oameni de pe pămînt.”

Note
* Edward Gordon Craig (1872-1966) = Actor și regizor de teatru englez reprezentant al simbolismului. (https://www.britannica.com/biography/Edward-Gordon-Craig)
** George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg irlandez. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/g-b-shaw-apologet-al-stalinismului-si-al-uciderii-in-masa)

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148.

Scriitorul ceh K. Capek (1890-1938) despre dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950)

„Domnul G. B. S. este o personalitate aproape supranaturală. (...); seamănă pe jumătate cu un zeu și pe jumătate cu un satir răutăcios care, cumva, printr-un proces de sublimare care s-a întins de-a lungul a peste o mie de ani, a pierdut tot ce era prea apropiat de natură. (...), un nas lung și certăreț, are ceva din Don Quijote* în el, ceva apostolic și ceva ce-și bate joc de orice în lume, inclusiv de el însuși. Niciodată în viața mea nu am văzut o ființă mai neobișnuită; să vă spun adevărul, mi-a fost frică de el. Credeam că era un spirit care pretinde doar că este celebrul B. S. Iradiază viață și are o mulțime de lucruri interesante de spus despre el însuși, despre Strindberg**, despre Rodin*** și despre alte celebrități; să-l asculți este o plăcere combinată cu teamă și respect.”


Note
* Karel Capek (1890-1938), scriitor și jurnalist ceh. (https://www.litencyc.com/php/speople.php?rec=true&UID=728)
** George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg irlandez. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/g-b-shaw-apologet-al-stalinismului-si-al-uciderii-in-masa)
*** Personajul principal al romanului Don Quijote de la Mancha al scriitorului spaniol Miguel Cervantes (1547-1616), apărut în 2 volume în 1605 și 1615. (https://www.lexico.com/en/definition/don_quixote)
**** August Strindberg (1849-1912), dramaturg suedez. (https://adevarul.ro/cultura/arte/august-strindberg-visez-exist-1_50ad88197c42d5a66396dca0/index.html)
***** Auguste Rodin (1840-1917), sculptor și pictor francez. (http://www.artcyclopedia.com/artists/rodin_auguste.html)

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148.

Proiectil de artilerie găsit la Poarta Albă

Cuget Liber 20 august 2013

De ce este atât de specială bucătăria turcească

Cuget Liber 19 august 2013

Calea ferată rusă a Transsiberianului (VERNE 1892)

(62) „După  Transcaspian, se lucrează la Transsiberian, proiectat din 1888 și care e în curs de execuție, ba chiar într-o fază destul de avansată. Primului său traseu prin Ișim, Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Nijni-Ufimsk și Irkutsk, i s-a substituit un al doilea, mai la sud, care trece prin Orenburg, Akmolsmk, Minusinsk, Abatui și Vladivostok. Cînd se va termina construcția acestor 6.000 de km de cale ferată, Petersburg va fi la 6 zile de Marea Japoniei. Transsiberianul, a cărui lungime va depăși pe cea a Transcontinentalului din Statele Unite, nu va costa mai mult de 750 de milioane”

Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Samarkand în secolul XIX (VERNE 1892)

(63) „Samarkand este situat în mijlocul bogatei oaze scăldată de Zarafsan în oaza Sogdiană. Dintr-o broșurică pe care am cumpărat-o în gară aflu că marele oraș ar putea prea bine ocupa unul din cele 4 locuri unde geografii au căzut de acord să plaseze paradisul terestru. (...) Incendiat de armata lui Cyrus, 529 de ani î. e. n., S. a fost în parte distrus de Ginghis-han prin 1219. Devenit capitala lui Tamerlan, (...). Dar asta n-a împiedicat ca orașul să fie jefuit de nomazi în sec. XVIII.”

(64) „Medresele – Samarkandul are un număr de 17 colegii de acest fel și 85 de moschei – (...).”

(66) „Iată bazarul. (...) Printre stofe se găsește o țesătură de mătase numită kanaus, care pare a fi foarte căutată de elegantele Samarkandului, cu toate că nu se compară cu produsele similare fabricate la Lyon nici ca frumusețe, nici sub aspectul calității. D-na Caterna se lăsa ispită de parcă ar fi fost în fața unei vitrine de la Bon Marche sau Luvru. (...)

- Eu am zărit niște papuci care vor avea mare succes cînd voi juca pe Ali Baju în Caidul! rostește dl. Caterna.”

(66) „(...) unde se află una din cel mai frumumoase moschei din Asia Centrală, moscheea Șah-Sindeh, datînd din anul 795 al hegirei (1392).”

(66-7) „(...) o popululație care număra 40.000 de loc. (1). În majoritate sînt de origine iraniană. Puternici și bine legați, deși au pielea albă, ea s-a înnegrit la aer și soare. Reproduc un pasaj din interesanta lucrare a  doamnei Ujfalvy-Bourdon: `Au îndeobște părul negru ca și barba, foarte deasă. Ochii căprui nu sînt migdalați, au nasul drept și frumos, buzele subțiri, dinții mici. Fruntea e înaltă și lată, iar fața ovală`.

n. 1 = Număra 515.000 loc. în 1984.”

Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Indignare

Imaginea lui Hitler, folosită pentru vânzarea unor vinuri

Replica, Constanţa, 16 august 2013

Primele zile de război ale armatei române în august 1916 (PETRESCU 1930)

<
Cartea a doua
(...)
Post înaintat la Cohalm
(...)
- (...) Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. De alminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune sîntem încontinuu în linie înaintată. (...)
- Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că nu am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atît de repede încît, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX* a avut pierderi pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului**, pierdeam jumătate de batalion. Dar la Tohanul-Vechi***? Și chiar la Olt****. A intervenit rezerva atît de repede, că ungurii,  care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.
(...)
- (...) Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întîlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte că n-a vrut inamicul.
- (...) Noi nu am susținut decît un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e nici o importanță dacă moare la Verdun****** sau într-o încăierare de patrule.
Eu susțin că noi, care sîntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe că de aci înainte, sîntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e cu totul altceva. De altfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.
Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.
- Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?
- Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decît dacă ești ucis cu alți zece mii odată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.
(...)
- Dacă-i prost! N-are decît să puie stînjeni de cadavre, uragane de obuze, rîuri de sînge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 231-232.

Note M. T.
* Nr. regimentului.

15 artişti prezintă 40 de lucrări la Medgidia

Cuget Liber 14 august 2013

Prima călătorie a unei nave româneşti în jurul lumii (III)

Cuget Liber 13 august 2013

Prima călătorie a unei nave româneşti în jurul lumii (II)

Cuget Liber 12 august 2013

Hârtibaciul istoric (A. J. T. SIBIU 2007)

<
În centrul județului Sibiu se află Podișul Hârtibaciului, un ținut deluros în ale cărui văi se succed localități dominate de biserici fortificate* săsești**. La limita cu Podișul Secașelor se află Slimnic, localitate în care se pot vedea ruinele unei impresionante cetăți din sec. XV-XVI.
Pornind de la Sibiu pe DJ106A se poate ajunge la Daia și Roșia, care au păstrat biserici construite peste bazilici*** romanice**** dn sc. XIII. În casa parohială din Roșia trăiește scriitorul Eginald Schlattner*****, autorul romanului "Cocoșul decapitat", care descrie cu un farmec deosebit viața dn sudul Transilvaniei în preajma celui de-al doilea război mondial. În Vurpăr există o biserică săsească și mai veche, de la finalul sc. XII, una din cele ma vechi construcții romanice din țară, încadrată de porțiuni de fortificații și bastion.
Drumul DJ106A duce apoi spre Nocrich, unde se poate vedea casa familiei Bruckenthal****** (sec. XVIII) și biserica fortificată din Hosman. Aceasta are la bază o bazilică romanică din sec. XIII, căreia i s-au adăugat apoi în sec. XVI o incintă dublă de ziduri și șase turnuri de apărare. O altă atracție la Hosman este moara cu motor de la sfârșitul sec. XIX, produs de Langen&Wolf din Budapesta. (...) La 5 km de drumul principal veți descoperi, cocoțată pe colina satului Fofeldea, biserica pictată de frații Grecu. La Marpod se poate vedea biserica săsească din sc. XIII, iar în apropiere biserica de lemn din Ilimbav, din sec. XVIII. În Alțâna, Chirpăr și Veseud se pot vizita frumoase biserici fortificate, iar în Veseud și Săsăuși se găsesc două biserici ortodoxe construite în perioada 1790-1792.
Agnita, oraș agro-industrial, atestat din 1280, oferă vizitatorului câteva atracții: Muzeul Văii Hârtibaciului, cu exponate despre activitatea de secole a breslelor******* și o biserică ortodoxă din 1797. Acestora li se adagă biserica evanghelică******** în stil gotic*********, în care se amestecă elemente arhitectonice din Renaștere și Baroc, întărită cu o incintă fortificată, din care încă se mai păstrează Turnul clopotniță, Turnul Croitorilor, încorporat în clădirea școlii, Turnul Cizmarilor, Turnul Dogarilor și Turnul Slăninelor, folosit în trecut de comunitate pentru păstrarea proviziilor.
De la Agnita, în direcția Sighișoara, se ajunge la Iacobeni, cu o frumoasă biserică fortificată, iar apoi la Netuș, cu cea mai veche bisericuță de lemn de pe Valea Hârtibaciului. În apropiere se află Brădeni, în centrul căruia găsim  biserică din sec. XIV, monument istoric. Ansamblul este înconjurat de ziduri cu bastioane, iar clădirea bisericii este supraetajată cu niveluri de apărate dotate cu două rânduri de guri de tragere, iar în interior cu o fântână cu apă. La etajele de apărare se găsește o colecție unică formată dn 140 de lăzi decorate din sec. XV, XVI și XVII, folosite pentru păstrarea hainelor, bijuteriilor și alimentelor.
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, pp. 26-27.

Note M. T.
* Listă cu biserici fortificate din Transilvania. (kirchenburgen.org - Biserici fortificate)
** sași = Germani colonizați în Transilvania de regalitatea maghiară în secolul XII. (https://povestisasesti.ro - 1 august 2014 - 10 lucruri pe care nu le știai despre sași)
*** bazilică = Tip de lăcaș de cult în Biserica Catolică, realizat prin transformarea edificiului public "basilica" din Roma antică. ()
**** romanic = Stil arhitectonic din secolele XI - XII din Europa catolică, unde s-au construit biserici, mănăstiri și castele. ()
*****
******
*******
*******

Prima călătorie în jurul lumii a unei nave româneşti (I)


Cuget Liber 10 august 2013

Prima călătorie în jurul lumii a unei nave româneşti (I)

Cuget Liber 10 august 2013

Biografia scriitorului irlandez G. B. Shaw (1856-1950) (HULBAN 1990)

TABEL CRONOLOGIC (p. V-XIV)
1856 iul. 26 
Se naște G. B. Shaw, la Dublin, în Irlanda.
1867
Intră la Wesleyan Connexional School, D..
1870
Devine funcționar la o agenție imobiliară din D.
1876 mar.
Se alătură mamei și surorilor sale la Londra.
1876-85
Studiu asiduu la The British Museum Library.
1879
S. ține primul discurs public în cadrul Zetetical Society, la care tocmai aderase.
Începe să scrie romane, impunându-și redactarea a 5 pagini pe zi.
Termină primul roman, Immaturity.
1879-83
Scrie romanul An Unsocial Socialist.
1884 ian.-dec.
An Unsocial Socialist apare ca roman foileton în revista socialistă To-Day.
1884 mai 16
Participă pt. prima dată la o ședință la Fabian Society, o societate care preconiza reforme sociale prin schimbări treptate, dar aderă la societate doar în septembrie.
1885 ian. 2
Este ales în Comitetul Executiv al F. S., fiind reales în fiecare an până la retragerea sa în 1911.
1885-86
Apare în foileton romanul Cashel Byron`s Profession în To-Day.
Conduce rubrica „Colțul artelor” din revista Our Corner.
1885-7
Apare în foileton romanul The Irrational Knot în O. C.
1885-8
Publică cronici literare la Pall Mall Gazette.
1885-92
Scrie prima dramă, Widowers` Houses. Piesa a fost începută în colaborare cu William Archer și e întreruptă din cauza neînțelegerilor. Reia lucrul în 1892 când termină piesa.
1886-90
Colaborează la ziarul The Star. Susține în el rubrica muzicală sub pseudonimul Corno di Bassetto.
1887
Apare în volum romanul An Unsocial Socialist.
1887-8
Publică în foileton romanul Love among Artist în O. C.
1889
Apare Fabian Essays in Socialism, cu 2 eseuri editate de el.
Scrie pt. revista Truth.
1890
Citește la F. S. eseul The Quintessence of Ibsenism, considerat o capodoperă a criticii literare.
1890-4
Este critic de artă și apoi critic muzical la The World.
1891
Apare în volum The Quintessence of Ibsenism.
1892 dec. 9
The Independent Theatre Society prezintă în premieră Widowers` Houses, ca o emanație a „noii drame”, expresie a necesităților epocii. Spectacolul e ovaționat de socialiști și independenți și huiduiți de reprezentanții burgheziei.
1893
Scrie piesa The Philanderer. Apare Widowers` Houses în seria de piese promovate de T.I.T.S.
1893-4
Scrie piesa Mrs Warren`s Profession.
1894 apr. 21
Premiera piesei Arms and the Man la Avenue Theatre, Londra. Piesa a fost scrisă în același an.
1894-5
Scrie piesa Candida.
1895 mar. 30
Premiera piesei Candida la Theatre Royal, Durham.
Scrie eseul The Sanity of Art, în care pledează cauza realismului în artă.
1895-6
Scrie piesa The man of Destiny.
1895-7
Scrie piesa You Never Can Tell.
1895-8
Colaborează la The Saturday Review, unde face critică tetrală și se impune ca unul din cei mai importanți critici dramatici ai epocii.
1896-7
Scrie piesa The Devil`s Disciple.
1897 oct. 1
Premieră mondială a piesei The Devil`s Disciple, la Harmanus Bleeker Hall, Albany, SUA.
1898 apr.
Suferă o operație cauzată de necroza osului. Este îngrijit de d-ra Charlotte Payne-Towbshend, o irlandeză milionară, membră a F. S.
1898 iun.
Se căsătorește cu C. P.-T.
1898
Scrie piesa Caesar and Cleopatra.
Apare volumul Plays Pleasant and Unpleasant.
Publică eseul The Perfect Wagnerite, una din cel mai importante contribuții pt. înțelegerea muzicii lui Wagner.
1899 mar. 15
Premiera piesei Caesar and Cleopatra la Royal Theatre din Newcastle-on-Thyne.
1899 sep. 26
Premiera britanică a piesei The Devil`s Disciple la Princess of Wales Theatre, Londra.
1899 nov. 26
Premiera piesei You Never Can Tell cu Stage Society la Royality Theatre, Londra.
1899
Scrie piesa Captain Brassbound`s Conversion.
1900
Apare Fabianism and the Empire. A Manifesto by the Fabian Society Edited by George Shaw.
Apare în volum romanul Love among Artist.
1900 dec. 16
Premiera piesei Captain Brassbound`s Conversion cu Stage Society la Strand Theatre, Londra.
1901 mar. 13
Premiera piesei The Admirable Bashville or Constancy Unrewarded inspirată de romanul Cashel Byron`s Profession la Victoria Hall, Londra.
1901 mar. 29
Premiera piesei The Man of Destiny la Comedy Theatre, Londra.
1901
Apare volumul Three Plays for Puritans.
1901-3
Scrie piesa Man and Superman.
1902 ian. 5
Premiera piesei Mrs Warren`s Profession cu Stage Society la New Lyric Theatre, Londra.
1904 noi. 1
Premiera piesei John Bull`s other Island, scrisă în același an.
1905 febr. 20
Premiera piesei The Philanderer la New Stage Club, Londra.
1905 apr. 12
Ține o conferință despre Shakespeare ce atrage atenția asupra „disputei” sale cu Marele Will.
1905 mai 21
Premiera piesei Man and Superman cu London Stage Society la Royal Court Theatre.
1905 noi. 28
Premiera piesei Major Barbara, scrisă în același an.
1905
Scrie piesa Passion, Poison and Pietrifications.
Apare în volum în Anglia și SUA romanul The Irrational Knot.
1906 noi. 26
Premiera piesei The Doctor`s Dilemma la Royal Court Theatre, scrisă în același an.
1908 mai 12
Premiera piesei Getting Married la Royal Theatre, Londra, scrisă în același an.
1909 aug. 25
Premieră mondială a piesei The Showing-up of Blanco Posnet la Abbey Theatre, Dublin, scrisă în același an.
1909 dec. 5
Premiera britanică a piesei The Showing-up of Blanco Posnet la Aldwich Theatre, Londra.
1909
Scrie piesa Press Cuttings.
Scrie piesa The Fascinating Foundling.
1910 feb. 23
Premiera piesei Misalliance la Duke of York`s Theatre, Londra. Piesa a fost scrisă în același an.
1910
Premiera piesei The Dark Lady of the Sonnets la Haymarket Theatre, în beneficiul Shakespeare Memorial National Theatre.
1911 apr. 11
Premiera piesei Fanny`s First Play la Little Theatre, Londra. Piesa a fost scrisă în același an
1911 sep. 1
Premiera piesei Androcles and the Lions la St. James`s Theatre, Londra. Piesa a fost scrisă în același an.
1912-3
Scrie piesa Pygmalion.
1913
Scrie piesa Heartbreak House.
Premiera piesei Pygmalion.
1914 noi. 14
Publică pamfletul Common Sense about the War.
1914
Scrie piesa Music Cure.
1916-7
Scrie piesa Augustus Does His Bit.
1917 ian. 21
Premiera piesei Augustus Does His Bit la Court Theatre cu Stage Society.
1917 oct. 25
Are loc Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. G. B. S. se declară de partea Sovietelor.
1918-21
Scrie pentalogia Back to Mathuselah.
1921 oct. 18
Premiera piesei Heartbreak House la Royal Court Theatre.
1922 feb. 27
Premiera mondială a piesei Back to Mathuselah la Theatre Guild, Carrick Theatre, New York, SUA.
1923 oct. 9
Premiera britanică a piesei Back to Mathuselah la Repertory Theatre, Birmingham.
1923 dec. 28 
Premiera mondială a piesei Saint Joan la Theatre Guild, Carrick Theatre, New York, SUA. Piesa a fost scrisă în același an.
1925 apr. 23
Participă la a 361 aniversare a lui W. Shakespeare. În toastul său se declară urmaș al lui W. S., văzînd în Hamlet un model de „piesă problemă”.
1925
I se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. L-a considerat ca o răsplată pentru faptul că în acel an nu a scris nimic. Acceptă titlul de laureat, dar refuză banii, cerînd să li se dea o destinație mai bună.
1926
Apare volumul Translations and Toomfooleries.
1927
Scrie Beethoven Broadcast, un eseu dedicat marelui compozitor cu prilejul comemorării a 100 de ani de la moarte.
1928
Apare The Intelligent Woman`s Guide in capitalism and Socialism, o expresie a ideilor sale socialiste.
1929 mar. 26
Premiera britanică a piesei Saint Joan la New Theatre, Londra.
1929 iun. 14
Premiera mondială a piesei The Apple Cart la Teatr Polski, Polonia.
1929
Sir Barry Jackson inițiază Malvern Festival în Worcester, Anglia, pentru onorarea lui G. B. S., după modelul Festivalului Wagner de la Bayreuth. Festivalul a fost întrerupt în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și reluat în 1949.
1929 aug. 19
Premiera britanică a piesei The Apple Cart la Malvern Festival.
1930
E publicat în volum romanul Immaturity.
1931
Vizitează Uniunea Sovietică.
Scrie piesa Too True to be Good.
1932 feb. 23
Premiera mondială a piesei Too True to be Good la Colonial Theatre, Boston, SUA.
1932 aug. 6
Premiera britanică a piesei Too True to be Good la Malvern Festival.
1932
Apar 3 volume conținînd cronicile muzicale din The World.
1933 noi. 25
Premiera piesei On the Rocks la Winter Garden Theatre, Londra.
1933
Scrie piesa Village Wooing.
Scrie piesa The Six of Calais.
1934
Scrie piesa The Simpleton of the Unexpected Isles.
1935
Scrie piesa The Millionairess.
1936 ian. 4
Premiera mondială a piesei The Millionairess la Teatrul Academic din Viena.
1936 noi. 17
Premiera britanică a piesei The Millionairess la De la Warr Pavilion, Bexhill.
1937
Rescrie finalul piesei Cymbeline de W. Shakespeare sub titlul Cymbeline Re-Finished.
Apare volumul London Music in 1888-1889.
1938 aug. 1
Premiera piesei Geneva la Malvern Festival.
1938 aug. 12
Premiera piesei In Good King Charles`s Golden Days la Malvern Festival.
1946
Se serbează aniversarea a 90 de ani de la nașterea lui G. B. S. Printre manifestările omagiale se numără și publicarea a 10 volume din operele sale în Penguin Library, o colecție similară colecției românești Biblioteca pentru toți.
1947
Scrie piesa Buoyant Billions.
1948 oct. 21
Premiera mondială a piesei Buoyant Billions la Schauspielhaus, Zurich, Elveția.
1949 aug. 13
Premiera britanică a piesei Buoyant Billions la Malvern Festival.
1949
Apare volumul Sixteen Self Sketches.
Scrie piesa pentru teatru de marionete Shakes versus Shaw.
1950
Scrie piesa Why She Would Not.
1950 noi. 2
Se stinge din viață G. B. S.
1951
National Trust deschide pentru public Shaw`s Corner la Ayot St. Lawrence în casa în care și-a trăit G. B. S. ultimii ani ai vieții și pe care a pregătit-o singur pentru a deveni casă memorială.
1952
Apare volumul Bernard Shaw and Mrs. Patrick Campbell: Their Correspondence.
Apare volumul Ellen Terry and Bernard: A Correspondence.
1955
Apare volumul Bernard Shaw`s Letters to Granville Barker.
1956 mar. 15
Premiera mondială a muzicalului My Fair Lady de Alan Lerner, pe muzică de Frederick Loewe, la Mark Hellinger Theatre, după piesa Pygmalion. Pînă în 1962 au avut loc 2717 cu Rex Harrison în rolul Henry Higgins și Julie Andrews ca Eliza Doolittle - unul din cele mai mari succese ale muzicalurilor americane.
1958 apr. 30
Premiera britanică a muzicalului My Fair Lady la Drury Lane Theatre, Londra.
1960
Apare la New York volumul To a Young Actress, the Letters of Bernard Shaw to Molly Tompkins.
1961
Apare la New York volumul Shaw on Shekespeare.
Apare la New York volumul Shaw on Theatre.
1962
Apare volumul Platform and Pulpit.
1963
Apare la New York volumul Advice to an Young Critic and Other Letters.
1965
Apare volumul de corespondență Collected Letters: 1874-1897.
Apare volumul George Bernard Shaw on Language.
1967
Apare volumul Shaw on Religion.

SURSĂ
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron.(p. V-XIV)&pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, 171 p.

Moralitatea burgheză în Anglia secoclului XIX (SHAW )

<
DOOLITTLE: - (...) Ceea ce mă rîcîie e că m-au făcut gentleman. Ce? Eu le-am spus să mă procopsească? Eram fericit așa cum eram. Eram liber. Puteam să fac rost de gologani aproape de la fitecine, cînd îmi trebuiau, cum am făcut de la dumneata, Henry Higgins. Acum sînt necăjit, legat de mîini și de picioare, și toate lumea mă stoarce de bani. Avocatul meu îmi zice că asta îmi prinde bine. Așa? zic. Ți-o fi prinzînd dumitale bine, dară mie nu, zic eu. Cînd eram sărac, numai o dată am avut nevoie de avocat, cînd mi-au găsit un căruț de copil în tămbărău și el m-a scăpat de pîrnaie, după care s-a descotorosit repede de mine și eu de el. La fel cu doctorii: înainte, cînd abia mă puteam ține pe picioare și nu le puteam plăti nimc, mă izgoneau din spital. Acum au descoperit, mă rog, că nu sînt sănătos și că nu pot trăi dacă nu mă cercetează de două ori pe zi. În casă, n-am voie să dau o mînă de ajutor; altcineva face treaba și apoi îmi ia parale pentru asta. Acum un a n-aveam o rudă pe lume, afară de doi-trei, care se făceau că nu mă cunosc. Acum am cincizeci și, din toată liota, nu-i unul cu leafă mai acătării. Trebuie să trăiesc pentru alții și nu pentru mine; asta-i moralitatea clasei burgheze. Dumneata vorbești de pierderea Elizei. N-ai dumneata grijă, mă prind pe ce vrei că acuma va veni și ea pe capul meu; parcă o văd în prag, pe dumneaei, care s-ar putea lesne întreține vînzînd flori, dacă acuma n-aș fi ditai omul respectabil.Și următorul care mă va șurfului de bani vei dumneata, Henry Higgins. Va trebui să învăț limba burgheză de la dumneata, în loc să vorbesc englezește sadea. Aicea intri dumneata în joc; poate că d-aia ai și făcut-o.
>

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron.&pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 106-107.

Prefață la Pygmalion: Un profesor de fonetică (1)

<
Cum se va vedea ceva mai tîrziu, Pygmalion nu are nevoie de o prefață, ci de o o urmare, pe care am scris-o și am așezat-to la locul potrivit.
Englezii nu au respect pentru limba lor. Nu o știu scrie, întrucît nu au cu ce o scrie, în afara unui vechi alfabet străin,în care doar consoanele - și nici cel puțin toate acestea - au o valoare oarecare bine stabilită. În consecință, nici un om nu poate învăța singur cum ar trebui să sune atunci cînd e citită și este imposibil ca un englez să-l urască. Majoritatea limbilor europene sînt acum accesibile străine cînd sînt așternute negru pe alb. Engleza și franceza nu sînt accesibile în acest forme nici chiar englezilor și francezilor. Reformatorul de care avem nevoei astăzi trebuie să fie un entuziast plin de energie: de aceea am făcut unul, eroul unei piese populare.
Au existat astfel de eroi care au strigat în pustiu timp de mulți ani. Cînd subiectul a început să mă intereseze, spre sfîrșitul deceniului al optulea al secolului al nouăsprezecelea, ilustrul Alexander Melville Dell, inventatorul Vorbirii Vizibile, emigrase în Canada, unde fiul său a inventat telefonul (2), dar Alexander J. Ellis era încă un venerabil bătrîn londonez, cu un cap de-a dreptul impresionant, permanent acoperit cu un capișon de catifea în formă de craniu, pentru care își cerea scuze în public într-o manieră foarte curtenitoare. El și Tito Pagliardini, un alt veteran al foneticii, erau niște oameni care nu puteau să nu-ți placă. Henry Sweet, pe vremea aceea un om tînăr, nu avea dulceața lor de caracter: era la fel de conciliator față de muritorii obișnuiți ca Ibsen (3) sau Samuel Butler (4). Marea sa abilitate ca fonetician (cred că era cel mai bun din ei la treaba asta) l-ar fi îndreptățit la o înaltă recunoaștere oficială și l-ar fi ajutat probabil să popularizeze acest subiect, dacă n-ar fi fost disprețul său satanic pentru toți demnitarii academiei și în general față de cei care se gîndeau mai mult la limba greacă decît la fonetică. Odată, pe vrema cînd Institutul Imperial se ridica în South Kensington, iar Joseph Chamberlain (5) dădea avînt economic Imperiului, am reușit să-l conving pe editorul unei reviste lunare de frunte să-i comande lui Sweet un articol asupra importanței colosale a subiectului său. Cînd acesta a fost adus, nu conținea nimic altceva decît un atac extrem de batjocoritor la adresa unui profesor de latină și literatură, a cărui catedră Sweet considra că i se cuvine doar unui expert în fonetică. Articolul, fiind calomniator, a trebuit să fie înapoiat ca fiind necorespunzător, iar eu a trebuit să renunț la visul de a-l aduce pe autorul său la luminile rampei. Cînd l-am întîlnit după aceea, pentru prima dată după mai mulți ani, spre marea mea mirare am descoperit că el, care fusese un tînăr destul de prezentabil, reușise, datorită unui dispreț profund, să-și schimbe înfățișarea personală pînă a ajunge la un fel de repudiere în carne și oase a Oxfordului și a tradițiilor sale. Acolo trebuie să fi fost împins să accepte, în mare măsură în ciuda voinței sale, să accepte ceva ce se numea un post de conferențiar. Viitorul foneticii se găsește, probabil, în mîinile elevilor săi, care au jurat cu toții credință în el; dar nimic n-a putu aduce omul însuși în ton cu universitatea de care ținea cu toate acestea, prin dreptul divin, într-un mod intens oxfordian. Îndrăznesc să spun că lucrările sale, dacă a lăsat vreuna, includ niște satire care ar putea fi publicate făra a avea rezultate prea destructive peste cincizeci de ani de acum înainte. Cred că nu era deloc antipatic; aș spune, dimpotrivă; dar nu-i suporta pe proști cu plăcere, iar pentru el, toți erudiții care nu erau niște foneticieni pasionați erau niște proști.
Cei car el-au cunoscut vro recunoaște în actul al treilea aluzia la Sistemul cursiv de stenografie pe care îl întrebuința pentru a scrie ilustrate. Poate fi învățat dintr-un manual de 4 șilingi și 6 penny publicat de Editura Clarendon. Ilustratele pe care le descrie d-na Higgins sînt asemănătoare celor pe care le-am primit de la Sweet. Descifram cîte un sunet pe care un vorbitor cockney l-ar reprezenta prin zerr, iar un francez prin seu, ca apoi să-i scriu pentru a-i cere aprins să-mi explice ce naiba a vrut să spună cu asta. Sweet, cu un nemărginit dispreț pentru prostia mea, îmi replica că nu a vrut doar să spună, ci acela chiar era cuvîntul „Result” (6), întrucît nici un alt cuvînt care conține acel sunet și poate avea sens în respectivul context nu există în nici una din limbile vorbite pe pămînt. Faptul că unii muritori mai puțin pricepuți aveau nevoie de indicații mai detaliate depășea răbdarea lui Sweet. De aceea, deși esența Sistemului său cursiv de stenografie este aceea că poate exprima perfect orice sunet al limbii, atît vocalele cît și consoanele și că mîna sa nu trebuie să facă alte linii decît acele ușoare și obișnuite prin care îl scrieți pe m, n, u, l, p, și g, așternîndu-le în orice unghi care vă vine la îndemînă, hotărîrea sa nefericită de a face această scriere remarcabilă și cu totul lizibilă să servească și drept sistem de stenografie, a redus-o  în propria sa practică la una din cele mai neînțelese criptograme. Scopul său a fost acela de a creea o scriere lizibilă, adecvată și completă pentru limba noastră, dar a fost împins să-l depășească de disprețul său pentru popularul siestm de stenografie Pitman, pe care el îl numea Pitfall (7). Triumful lui Pitman a fost triumful organizării comerciale: exista un săptămînal menit să te convingă să înveți sistemul Pitman; existau cărți, caiete de exerciții ieftine și chiar transcrieri de cuvîntări pe care să le copiezi și școli în care profesori experimentați se ocupau de tine pînă dobîndeai eficiența necesară. Sweet nu a putut organiza piața sa de desfacere în această manieră. Ar fi putut la fel de bine să fie sibila (8) care rupe frunzele unei profeții la care nu asistă nimeni. Manuscrisul său care costa 4 șilingi și 6 penny, apărut în cea mai mare parte litografiat după propriul său manuscris autograf, căruia nu s-a făcut niciodată o reclamă vulgară, s-ar putea să fie adoptat într-o zi de de către o organizație care să-l impună publicului, așa cum „The Times” (9) a promovat „Enciclopedia Britanică” (10), dar, pînă atunci, nu o va lua, cu siguranță, înaintea sistemului Pitman. În timpul vieții mele am cumpărat 3 exemplare din el și sînt informat de către editori că existența retrasă este sănătoasă și fermă. Eu am învățat de fapt cel de-al doilea sistem de mai multe ori și totuși sistemul în care scriu aceste rînduri e sistemul Pitman. Motivul e acela că secretara mea nu poate transcrie sistemul Sweet, fiind învățată cu forța în școlile lui Pitman. În America aș fi putut folosi sistemul Gregg, bine organizat din punct de vedere comercial, care a luat ceva de la Sweet, făcînd literele desenabile (cursive cum le-ar fi numit Sweet), în loc de a le face geometrice, ca ale lui Pitman. Dar toate aceste sisteme, inclusiv cel alui Sweet, sînt alterate prin faptul că sînt întrebuințate în procesele verbale, în care scrierea exactă și împărțită în silabe este imposibilă. O scriere fonetică completă și exactă nu e nici practică și nici necesară la întrebuințarea curentă, dar dacă ne vom mări alfabetul la dimensiuniel alfabetului rusesc și vom face scrierea noastră la fel de fonetică ca spaniola, progresul va fi uriaș.
Pygmalion-Higgins nu este un portret al lui Sweet, pentru care aventura Elizei Doolittle este imposibilă.: totuși, așa cum se va vedea, există în piesă elemente care amintesc de Sweet. Cu fizicul și temperamentul lui Higgins, Sweet ar fi putut avea un succes extraordinar. Așa însă, el s-a impus din punct de veder profesional Europei într-o asemenea măsură încît a făcut din relativa sa obscuritate profesională de la Oxford și eșecul Oxfordului de a-i răsplăti eminența, o enigmă pentrru specialiștii străini din acest domeniu. Nu condamn Oxfordul, întrucît cred că Oxfordul este cu totul justificat să ceară o anumită amabilitate socială din partea copiilor săi adoptivi (și cerul știe că nu este deloc excesiv în cerințele sale): căci, deși știu prea bine cît este de greu pentru un om de geniu dintr-un domeniu subapreciat să mențină relații prietenești și calme cu oamenii care-l subapreciază și care mențin cele mai bune locuri pentru domeniile mult mai puțin importante  pe care le profesează cu totul lipsiți de originalitate și uneori fără a avea suficientă dotare pentru ele, totuși, dacă-o copleșește cu mînie și dispreț, nu se poate aștepta din partea lor să-l acopere cu daruri.
Despre următoarea generație de foneticieni știu puține. Deasupra lor se înalță Robert Bridges (11), căruia Higgins, îi datorează, probabil, simpatiile sale pentru Milton, deși, și în acet caz, trebuie să neg orice încercare de portretizare. Dar, dacă piesa reușește să facă publicul conștient că există asemenea oameni ca foneticienii și că ei sînt astăzi printre cei mai importanți oameni din Anglia, își va atinge scopul.
Aș vrea să mă laud că Pygmalion a fost o piesă plină de succes atît pe scenă cît și pe ecran, în întreaga Europă și în America de Nord, ca și acasă. Este atît de intens și deliberat didactică, iar subiectul est atît de sec, încît îmi face plăcere să-l arunc în fața deștepților care repetă ca papagalii că arta n-ar trebui să fie niciodată didactică. Vine să-mi dovedească teoria contrară, că marea artă n-ar putea fi nimic altceva.
În concluzie și spre încurajarea oamenilor handicapați de accente care-i exclud de la slujbele înalte, aș adăuga că schimbarea determinată de profesorul Higgins în florăreasă nu este nici imposibilă și nici neobișnuită. Fiica portăresei din zilele noastre care își îndeplinește aspirația de a o juca pe Regina Spaniei în Ruy Blas (12) la Theatre Francais este doar una din multele mii de femei și bărbați care și-au lepădat dialectele în care s-au născut și au dobîndit o limbă cu totul nouă. Vînzătorii din magazinele noastre din West End și servitorii din casele noastre sînt bilingvi. Dar lucrul acesta trebuie făcut științific sau ultima stare a aspirantului poate fi mai proastă decît cea dinainte. Un dialect cinstit de periferic este mai tolerabil decît încercările persoanelor care nu au fost învățate fonetică să imite plutocrația. Florăresele ambițioase care citesc această carte nu trebuie să-și imagineze că pot trece drept doamne printr-o imitație nesupravegheată. Ele trebuie să învețe din nou alfabetul și într-un mod cu totul diferit, de la un expert din domeniul foneticii. Imitația le face doar ridicole.

(1) Prefața a fost scrisă de G. B. Shaw în 1912 și revizuită în 1942.
(2) Alexander Graham Bell (1847-1922), născut în Scoția, a devenit după studiile universitare, asistent al tatălui său, Alexander Melville Bell, inventatorul „vorbirii vizibile”, un sistem de predare pentru surdo-muți. G. B. a predat mai tîrziu lecții de vorbire în diferite școli pt. surdo-muți din Anglia și din 1871 în SUA. Shaw se referă la emigrarea familiei Bell în Canada în 1870, în urma îmbolnăvirii celor 3 fii de tuberculoză. Doi frați ai lui G. mor de această boală, dar el se însănătoșește. Emigrează apoi în SUA, unde predă fiziologia vocală la Universitatea din Boston, unde o va învăța vorbirea vizibilă pe viitoarea soție, Mabel Hubbard, o tînără handicapată de surzenie din cauza scarlatinei. Multe din invențiile sale sînt legate de strădania sa de a-și ajuta soția. Cercetările sale din domeniul sunetului au dus la inventarea telefonului, patentat la 7 martie 1897. A mai inventat telegraful multiplu sau armonic, ce permitea transmiterea mai multor mesaje simultan (1874), fotofomul (1880) și altele.
(3) Henrik Ibsen (1828-1909), dramaturg norvegian, reprezentant de frunte al dramei realiste de factură socială, dar și autorul unor drame eroico-romantice de inspirație folclorică sau istorică sau al unor piese de factură simbolistă și naturalistă. A exercitat o influență considerabilă asupra contemporanilor și în mod deosebit asupra dramaturgiei din prima perioadă de creație a lui Shaw, prin teatrul de idei, ilustrat de piese ca Nora sau O casă cu păpuși, analizată de Shaw în profunzime în eseul său The Quintesence of Ibsenianism. I. este unul din cei importanți reprezentanți ai dramaturgiei universale din secolul XIX. Aici se face aluzie la intransigența demonstrată de I. față de tarele sociale ale epocii sale.
(4) Samuel Butler (1612-1680), poet și autor satiric englez. Este autorul celebrului poem burlesc Hudibras, considerat prima satiră britanică ce ataca fanatismul, ipocrizia, intoleranța religioasă, pretențiile, pedanteria și alte defecte. A fost un scriitor deosebit de incisiv, capabil de o mare forță de analiză satirică a diferitelor aspecte ale societății în care trăia.
(5) Joseph Chamberlain (1836-1914), politician englez, adept al unității imperiului britanic. Între 1895-1900 a fost secretar de stat pentru colonii și a încercat să pună în aplicare un plan de federalizare imperială ce a avut unele consecințe pozitive asupra dezvoltării comerțului, fapt la care se referă G. B. Shaw. Pentru stimularea comerțului în cadrul Imperiului Britanic, a propus introducerea unui tarif preferențial și a pus bazele unei legi pentru reforme tarifare.
(6) „Rezultat” în limba engleză.
(7) Joc de cuvinte: „Pitfall” înseamnă „eșecul lui Pit”, adică al lui Pitman.
(8) Termenul provine din latinescul Sybilla, derivat, la rîndul său, dintr-un etimon grecesc și care desemnează una din cele 10 profete care ar fi trăit în diferite părți ale lumii antice, în Grecia, Italia, Egipt ș. a. m. d. Astăzi denumește curent o femeie care se îndeletnicește cu profeția.
(9) Fondat la 1 ian. 1785 de John Walter sub titlul „The Daily Universal Register”, ziarul își schimbă denumirea în „The Times” în 1788. Interesul deosebit pentru știrile ale a fost asigura nu numai de o ținută exemplară, ci și de faptul că a fost primul ziar care a introdus practica corespondenților străini și a corespondeților de război. Începînd din 1902, ziarul publică săptămînal „The Times Litterary Supplement”, iar din 1910 un supliment educațional.
(10) Prima ediție din „Enciclopedia Britanică” a fost publicat cu 1768 și a apărut pe parcursul a 100 de numere săptămînale, la prețul de 6 penny, fiind ulterior publicată în 3 volume. Metoda de abordare a subiectelor era monografică. Începînd cu a 14 a ediție, au fost preferate articole scurte, pe teme specifice. În primii 150 de ani enciclopedia  fost britanică, dar treptat s-a americanizat, principalele sale ediții find la Chicago, Londra și Toronto.
(11) Robert Seymour Bridges (1844-1930), poet laureat. Ca filolog, a fost susținătorul ideii `englezei pure`. A studiat medicina, dar după cîțiva ani de practică medicală s-a retras, dedicîndu-se poeziei, științei și artelor. A publicat mai multe volume de versuri, de teatru în versuri și eseuri asupra unor mari scriitori englezi, printre care J. Milton.
(12) Ruy Blas, piesă romantică de Victor Hugo (1802-1885), care a stîrnit atît entuziasm cît și controverse printre contemporanii marelui scriitor francez.
(...)>


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990, p. 3-11.

Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși

„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”

„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”

„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”

„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”

„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”

„Nu îndrăznesc să mă consider cel  mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”


Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162

Polemică în Parlamentul României în timpul neutralității (1914-1916) din Primul Război Mondial (PETRESCU 1920)

<
Cartea întîi
(...)
Asta-i rochia albastră
(...)
De altfel, și la Cameră* chiar, după cîte reieșea din ziare, nu depășeau mult adîncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau "intrarea în acțiune" și partizanii neutralității expectative". Am avut prilej să asist la una din ședințele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înțesate cu public, căci se știa că guvernul* va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale** aveau să interpeleze banca ministerială "pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, cînd nemții sînt dincolo de Varșovia*** și aproape de Salonic****, fără să intrăm alături de ei?" Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist***** aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutînd în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din cînd în cînd, cîte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. (...)
Interpelarea deputatului "nemțofil", făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursului celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: "Și vezi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărîtor, în această mare, în această nemăsurată clipă istorică?" a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
(...)
Cum era cunoscut ca on de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
- Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotîrcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele acestea, arătă cu degetul spre capătul rîndului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost ilaritate imensă. (...)
Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru "lărgimea de vederi" care îl caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parcă, deși milutant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și cîștigată pentru guvern numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.
S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. (...) Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectînd incinta. Ține mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet, dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev incosecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
- Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și bancile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gîndul că ceasul sfînt al realuzării naționale, ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declrat săptămîna trevută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor - și ridică tonul - eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lîngă sînul mamei lui acasă... pe toț i-aș trimite în foc, în prima linie.
Și trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că sîntem gata. Și aci rămîne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma, atît de amuzantă, a colegului nostru, Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mîna îndoită paralel fu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară) lăsînd deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde. această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, cînd e ștuut că marile victorii se cîștigă numai prin moral? (aplauze) O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul înapoi, ca și cînd comandanții ar fi cam în lături și la soatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri vor lupta cu baioneta - și nu e tun care să reziste baionetei românești - împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.
Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest important membru al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întegi.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 100-104.

Filozofii și lumea (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri,  filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor,  și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc,  zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.

Bunătate versus sentimentalism (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
(...)
Diagonalele unui testament
(...)
În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni "numai buni", sau "numai răi", că doar în melodramă există se întîlnesc astfel de varietăți extreme. Și s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrariul și întîmplarea joacă un rol esențial. Un asemenea scriitor ar fi înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanță de bunătate și dovadă de suflet. Nu era decît exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificație morală deosebită.
O explicație, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăți ar fi că oamenii ceilalți nu există pentru noi decît în măsura în care le cunoaștem dorințele, preferințele, nădejdile, actele și atitudinea în timpul vieții. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinți nu cunosc ca indivizi în lume - nu au reprezentarea lor efectivă - decît pe copiii lor (pe care i-au văzut crescînd), e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei.
Sînt, de altfel, gesturi și acte de pseudobunătate care nu sînt decît variații periferice și nu îndreptățesc nici o conluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sînt la fel de deosebite. Cînd țărănimea unui sat oriental iese, cu donițe de apă și cu codri de pîine, înaintea unui convoi de ocnași, cei care vorbesc de frumusețea sufletului țărănesc văd aici o pildă incontestabilă de bunătate și omenie. Mai mult chiar, e lăudată și ostilitatea pe care cei de pe la porțile caselor o arată gardienilor "lipsiți de inimă", care păzesc pe ocnași. Dar dacă se întîmplă ca în aceeași noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoț de cai, tot satul tabără pe el și-l sfîșie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de ocnașii duși în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot așa de false, sînt în general bunătatea celor amabili și indulgenți, a imensei majorități a oamenilor săraci, a chefliilor generoși, a poeților triști, a romancierilor duioși, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existînd) pe scara morală. În afară de conștiință, totul e o bestialitate. Și sînt nenumărați oameni care, în bucuriile, în tristețile, în surîsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgența lor, în gingășia lor, sînt numai bestiali.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 45-46.