<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)
[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.
Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.
(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>
SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.
marți, 30 iunie 2015
luni, 29 iunie 2015
Poetul basarabean G. Vieru în presa constănțeană din anii 80 („Tomis”)
<
Grigore Vieru (născut la 14 februarie 1935 în R.S.S. Moldovenească), este fără îndoială unul din acei lirici acre „mută umbra cregii, / Dar fără a rupe creanga”. Creanga lui - „limba în care m-am născut”. „Cinstirea limbii / În care ți-e dor”, „avere cea mai bună” - vine „Din munții omeniei”, din prispă și literatură, din iarbă și flori de măr, din simfonia spicelor de grîu și sfinte azimi, din miere și șoșea, din tată și mamă, din dor și patimă, din boure blînd și leru-i ler, din stealogostea și pe-un picior de plai, din Eminescu și Arghezi, sau, cum singur sintetizează:
Și sînt slăvit: prin ziua / Ce dulce datu-mi-s-a / De-a vieții în graiul / Ce-i spune Miorița / Mai bun noroc și-avere / Mai mare eu nu am / Decît în suflet graiul / Acestui pașnic neam. / Umbra acestei „crengi” a altoit sinceritate și bucurie, cutezanță și instelare, belșug și omenie, și mai cu seamă acea iubire, dintîi și de pe urmă care vitalizează întregul lirism al autorului:
„Dar din toate femeile / a venit una singură: / mama. (Mica baladă)
Antalogarea, din întregul scris al poetului, și de cîntece vechi, și de cîntece noi, reliefează în primul rînd patosul acestei iubiri, întrucît „Pe drum alb înzăpezit / Pleacă mama / Pe drum verde înverzit / Vine draga”. Chiar și atunci cînd se află sub „semnul Mamei”, lirica lui Grigore Vieru nu-și mofidică această coordonată fundamentală ci o amplifică, sentimentul inițial și total al acestei iubiri se adaugă țara, pămîntul, neamul, și nu întîmplător ultimul său volum de versuri apărut la Chișinău în 1980, în condiții grafice de excepție se intitulează „Fiindcă iubesc”:
O, neamule, tu /adunat grămăjoară /ai putea să scapi / într-o singură icoană. / (Acasă)
>
SURSA
Victor Crăciun, Un poet al iubirii, „Tomis”, Constanța, 198?.
Grigore Vieru (născut la 14 februarie 1935 în R.S.S. Moldovenească), este fără îndoială unul din acei lirici acre „mută umbra cregii, / Dar fără a rupe creanga”. Creanga lui - „limba în care m-am născut”. „Cinstirea limbii / În care ți-e dor”, „avere cea mai bună” - vine „Din munții omeniei”, din prispă și literatură, din iarbă și flori de măr, din simfonia spicelor de grîu și sfinte azimi, din miere și șoșea, din tată și mamă, din dor și patimă, din boure blînd și leru-i ler, din stealogostea și pe-un picior de plai, din Eminescu și Arghezi, sau, cum singur sintetizează:
Și sînt slăvit: prin ziua / Ce dulce datu-mi-s-a / De-a vieții în graiul / Ce-i spune Miorița / Mai bun noroc și-avere / Mai mare eu nu am / Decît în suflet graiul / Acestui pașnic neam. / Umbra acestei „crengi” a altoit sinceritate și bucurie, cutezanță și instelare, belșug și omenie, și mai cu seamă acea iubire, dintîi și de pe urmă care vitalizează întregul lirism al autorului:
„Dar din toate femeile / a venit una singură: / mama. (Mica baladă)
Antalogarea, din întregul scris al poetului, și de cîntece vechi, și de cîntece noi, reliefează în primul rînd patosul acestei iubiri, întrucît „Pe drum alb înzăpezit / Pleacă mama / Pe drum verde înverzit / Vine draga”. Chiar și atunci cînd se află sub „semnul Mamei”, lirica lui Grigore Vieru nu-și mofidică această coordonată fundamentală ci o amplifică, sentimentul inițial și total al acestei iubiri se adaugă țara, pămîntul, neamul, și nu întîmplător ultimul său volum de versuri apărut la Chișinău în 1980, în condiții grafice de excepție se intitulează „Fiindcă iubesc”:
O, neamule, tu /adunat grămăjoară /ai putea să scapi / într-o singură icoană. / (Acasă)
>
SURSA
Victor Crăciun, Un poet al iubirii, „Tomis”, Constanța, 198?.
duminică, 28 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre cucerirea Europei de către împăratul Napoleon I (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Atunci, văzîndu-se bine înscăunat pe tronu lui și stăpîn peste toate, încît Europa trebuia să-i ceară voie ca să-și facă nevoile, cum avea el patru frați și trei surori, ne spune cîndva, așa, într-o doară, la raport:
- Băieți, zice el, e drept ca părinții împăratului vostru să întindă mîna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca și mine! Așa că trebuie negreșit să cucerim un regat pentu fiecare dintre ei, încît francezu să fie pretutindeni stăpîn; toată lumea să tremure de frica soldațior gărzii mele și Franța să scuipe unde vrea și toți să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!
- Am înțeles! răspunde oastea; sîntem gata să-ți pescuim regate cu baioneta.
A! da ce? era chip să pregeți? da de unde! dacă i-ar fi dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem ranițele și să ne cățărăm acolo. Norocu nostru că nu s-a gîndit. Regii, cum sînt deprinși cu dulceața tronului, se lasă greu; atunci, noi ăștia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm și tărăboiu încep din nou, mai ceva ca înainte. Și cîți oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - și cîte pingele! Ne-am luptat cu-atîta înverșunare încît alții decît francezii ar fi obosit de mult. Da voi știți că francezu e născut filozof, așa că știe că mai curînd sau mai tîrziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toții fără crîcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcînd așa pe geografii. (Spunînd acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Și spunea: Ăsta va fi un regat!” și făcea un regat. A! ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cît ai bate din palme; generalii mareșali, mareșalii regi. Mai este unu, care trăiește ca să povestească Europei, deși e un gascon, care a trădat Franța ca să-și păstreze coroana*, căruia nu i-a crăpat obrazu de rușine pentru că vedeți, coroanele sînt de aur! Pe scurt, pontonierii care știau citi deveneau nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi și o puzderie de prinți care roiau în jurul lui Napoleon ca razele de soare! Acuma voi știți că orice soldat avînd putința să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toți întorceau capul, că fiecare avea contribuția lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Și cîte bătălii n-au fost! Austerlitz**, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau***, unde Napoleon i-a înecat pe ruși într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram****, unde am luptat trei zile în șir fără să băgăm de seamă... Ce să vă mai spun: au fost bătălii cît sfinții din calendar. Atunci toți au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Și soldatu se bucura de stima lui, că se știa iubit ca un copil și împăratu se interesa dacă are ce încălța, dacă are cămașă, dacă are manta, pîine, cartușe; deși își ține rangu, că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent și chiar un soldat putea să-i spună: „Împărate”, cum îmi spuneți voi mie: „Băiete”. Și ținea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rînd cu noi; pe scurt, avea înfățișarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeți, l-am văzut printre obuze, în fața mea, așa cum stați voi acum, da umblînd de colo pînă colo, privind prin binoclu, veșnic ocupat; atunci noi ne țineam deoparte, ca proștii. Nu știu cum le făcea toate, da cînd ne vorbea, apoi glasu lui parcă ne ardea măruntaiele; și ca să-i dovedim că sîntem copiii lui, și că nu ne putem supăra pe dînsu, treceam prin fața afurisitelor de tunuri care mugeau și scuipau regimente de obuze, fără să crîcnim. Pînă și cei ce trăgeau să moară se ridicau în capul oaselor ca să-l salute și să-i strige:
- Trăiască împăratu!
Era firesc? ați face voi asta pentru un om de rînd? Și uite așa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina*****, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea un beteșug de nu-i putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deși o iubea din tot sufletu. Da el dorea copii, că se gîndea la guvern. Aflînd de necazu ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harță, că fiecare voia să-i facă rost de o femeie. Da el s-a cununat, după cîte am auzit, cu o austriacă******, fiica cezarului, un om bătrîn de care toți vorbeau, nu numai în țările noastre, unde se spune că a făcut și a dres, da în toată Europa. Și e adevărat că, uite, eu, ăsta care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lu Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hîrtie la mînă să-l moștenească pentru fiu-său. Și așa, după cununia lui, care a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, și cînd a scutit poporu de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să țină seamă, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei******; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viață. în ziua ceea, un balon a zburat de la Paris la Roma, ca să ducă vestea, și balonu a făcut drumu numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri firești! Nu, nu! Sînt lucruri scrise colo, sus. Să dea rîia-n cel care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franței!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson. ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 177- 180.
NOTĂ M.T.
* Jean Bernadotte (1763-1844) = Mareșal francez. A fost ales în 1810 succesor al regelui Suediei de către Statele Generale ale țării scandinave, cu acordul lui Napoleon. Dar refuză să participe la campania împăratului din Rusia din 1812, iar în 1813 se alătură coaliției antifranceze care îl înfrânge pe Napoleon. În 1818 devine rege al Suediei. (http://www.napoleon-series.org/research/biographies/marshals/c_bernadotte.html)
** Austerlitz = Localitate în Cehia, unde, la 2 decembrie 1805, Napoleon a obținut cea mai mare victorie a sa, împotriva împăraților Austriei și Rusiei. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
*** Eylau = Localitate în Prusia, azi în enclava rusă Kaliningrad, unde, la 8 februarie 1807, Napoleon a obținut o victorie sângeroasă împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_eylau.htm)
**** Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva armatei austriece. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
***** Josephine Beauharnais (1763-1814) = Prima soție a lui Napoleon, în perioada 1796-1809. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
****** Maria Louisa de Austria (1791-1847) = A doua soție a lui Napoleon, în perioada 1809-1814. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
******* Napoleon Francois Bonaparte (1811-1832) = Fiul legitim al lui Napoleon și al Mariei Louisa de Austria. După prima abdicare a lui Napoleon, din aprilie 1814, a plecat cu mama sa la Viena, unde a trăit ca duce de Reichstdat. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)
(...) Atunci, văzîndu-se bine înscăunat pe tronu lui și stăpîn peste toate, încît Europa trebuia să-i ceară voie ca să-și facă nevoile, cum avea el patru frați și trei surori, ne spune cîndva, așa, într-o doară, la raport:
- Băieți, zice el, e drept ca părinții împăratului vostru să întindă mîna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca și mine! Așa că trebuie negreșit să cucerim un regat pentu fiecare dintre ei, încît francezu să fie pretutindeni stăpîn; toată lumea să tremure de frica soldațior gărzii mele și Franța să scuipe unde vrea și toți să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!
- Am înțeles! răspunde oastea; sîntem gata să-ți pescuim regate cu baioneta.
A! da ce? era chip să pregeți? da de unde! dacă i-ar fi dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem ranițele și să ne cățărăm acolo. Norocu nostru că nu s-a gîndit. Regii, cum sînt deprinși cu dulceața tronului, se lasă greu; atunci, noi ăștia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm și tărăboiu încep din nou, mai ceva ca înainte. Și cîți oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - și cîte pingele! Ne-am luptat cu-atîta înverșunare încît alții decît francezii ar fi obosit de mult. Da voi știți că francezu e născut filozof, așa că știe că mai curînd sau mai tîrziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toții fără crîcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcînd așa pe geografii. (Spunînd acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Și spunea: Ăsta va fi un regat!” și făcea un regat. A! ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cît ai bate din palme; generalii mareșali, mareșalii regi. Mai este unu, care trăiește ca să povestească Europei, deși e un gascon, care a trădat Franța ca să-și păstreze coroana*, căruia nu i-a crăpat obrazu de rușine pentru că vedeți, coroanele sînt de aur! Pe scurt, pontonierii care știau citi deveneau nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi și o puzderie de prinți care roiau în jurul lui Napoleon ca razele de soare! Acuma voi știți că orice soldat avînd putința să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toți întorceau capul, că fiecare avea contribuția lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Și cîte bătălii n-au fost! Austerlitz**, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau***, unde Napoleon i-a înecat pe ruși într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram****, unde am luptat trei zile în șir fără să băgăm de seamă... Ce să vă mai spun: au fost bătălii cît sfinții din calendar. Atunci toți au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Și soldatu se bucura de stima lui, că se știa iubit ca un copil și împăratu se interesa dacă are ce încălța, dacă are cămașă, dacă are manta, pîine, cartușe; deși își ține rangu, că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent și chiar un soldat putea să-i spună: „Împărate”, cum îmi spuneți voi mie: „Băiete”. Și ținea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rînd cu noi; pe scurt, avea înfățișarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeți, l-am văzut printre obuze, în fața mea, așa cum stați voi acum, da umblînd de colo pînă colo, privind prin binoclu, veșnic ocupat; atunci noi ne țineam deoparte, ca proștii. Nu știu cum le făcea toate, da cînd ne vorbea, apoi glasu lui parcă ne ardea măruntaiele; și ca să-i dovedim că sîntem copiii lui, și că nu ne putem supăra pe dînsu, treceam prin fața afurisitelor de tunuri care mugeau și scuipau regimente de obuze, fără să crîcnim. Pînă și cei ce trăgeau să moară se ridicau în capul oaselor ca să-l salute și să-i strige:
- Trăiască împăratu!
Era firesc? ați face voi asta pentru un om de rînd? Și uite așa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina*****, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea un beteșug de nu-i putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deși o iubea din tot sufletu. Da el dorea copii, că se gîndea la guvern. Aflînd de necazu ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harță, că fiecare voia să-i facă rost de o femeie. Da el s-a cununat, după cîte am auzit, cu o austriacă******, fiica cezarului, un om bătrîn de care toți vorbeau, nu numai în țările noastre, unde se spune că a făcut și a dres, da în toată Europa. Și e adevărat că, uite, eu, ăsta care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lu Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hîrtie la mînă să-l moștenească pentru fiu-său. Și așa, după cununia lui, care a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, și cînd a scutit poporu de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să țină seamă, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei******; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viață. în ziua ceea, un balon a zburat de la Paris la Roma, ca să ducă vestea, și balonu a făcut drumu numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri firești! Nu, nu! Sînt lucruri scrise colo, sus. Să dea rîia-n cel care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franței!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson. ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 177- 180.
NOTĂ M.T.
* Jean Bernadotte (1763-1844) = Mareșal francez. A fost ales în 1810 succesor al regelui Suediei de către Statele Generale ale țării scandinave, cu acordul lui Napoleon. Dar refuză să participe la campania împăratului din Rusia din 1812, iar în 1813 se alătură coaliției antifranceze care îl înfrânge pe Napoleon. În 1818 devine rege al Suediei. (http://www.napoleon-series.org/research/biographies/marshals/c_bernadotte.html)
** Austerlitz = Localitate în Cehia, unde, la 2 decembrie 1805, Napoleon a obținut cea mai mare victorie a sa, împotriva împăraților Austriei și Rusiei. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
*** Eylau = Localitate în Prusia, azi în enclava rusă Kaliningrad, unde, la 8 februarie 1807, Napoleon a obținut o victorie sângeroasă împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_eylau.htm)
**** Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva armatei austriece. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
***** Josephine Beauharnais (1763-1814) = Prima soție a lui Napoleon, în perioada 1796-1809. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
****** Maria Louisa de Austria (1791-1847) = A doua soție a lui Napoleon, în perioada 1809-1814. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
******* Napoleon Francois Bonaparte (1811-1832) = Fiul legitim al lui Napoleon și al Mariei Louisa de Austria. După prima abdicare a lui Napoleon, din aprilie 1814, a plecat cu mama sa la Viena, unde a trăit ca duce de Reichstdat. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)
sâmbătă, 27 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre încoronarea împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Atunci împăratu a inventat Legiunea de onoare*, un lucru cît se poate de frumos, ce-i drept!
- În Franța, spunea el, la Boulogne, în fața armatei întregi, toată lumea are curaj! Deci, partea civilă care va face fapte curajoase va fi sora soldatului, soldatu va fi fratele ei, și vor fi uniți sub drapelul onoarei.
Noi, ăștia, care eram acolo, ne întorceam din Egipt**. Toate se schimbaseră! Îl lăsasem general, îl regăsisem împărat. Nu, zău, Franța i se dăduse, cum se dă o fată unui lăncier. Și după ce s-au făcut toate, spre mulțumirea tuturor se poate zice, s-a pus la cale o sfîntă ceremonie cum nu s-a mai văzut de cînd lumea și pămîntu. Papa și cardinalii, în odăjdiile lor numai aur și purupură, trec Alpii anume ca să-l ungă în fața armatei și a poporului care bătea din palme. Da s-a mai întîmplat ceva care ar fi nedrept să nu vă spun. În Egipt, în pustie, nu departe de Siria, OMU ROȘU îi apăru pe muntele lui Moise și-i grăi:
- Merge bine!
Pe urmă, la Marengo***, în seara victoriei, pentru a doua oară Omu roșu i-a apărut înainte-i și i-a spus:
- Vei vedea lumea la picioarele tale și vei fi împărat al Franței, rege al Italiei, stăpîn al Olandei, suveran al Spaniei, Portugaliei, Iliriei****, protector al Germaniei, mîntuitor al Poloniei*****, primu vultur al Legiuni de onoare și de toate!
Acest Om roșu, vedeți voi, asta era ideea lui; un fel de poștaș care-l servea, după cum spun unii, să comunice cu steaua lui. Eu n-am crezut nicodată; da Omu roșu există și chiar Napoleon a vorbit cu dînsu și spunea că-i apărea în clipele grele și rămînea la palatu Tuileries******, la mansardă. Deci, la încoronare, Napoleon l-a văzut seara pentru a treia oară și au chibzuit despre multe. După aceea, împăratu se duce drept la Milano să se încoroneze rege al Italiei. Acolo începe adevăratu triumf al soldatului. Atunci, oricine știa să scrie devenea ofițer. peste tot ploua cu pensii, cu dotări de ducate; comori pentru statu-major, pentru care Franța nu plătea nimic; iar Legiunea de onoare soldaților de rînd și o rentă, pe care o încasez și eu pe lîngă pensie. În sfîrșit, am văzut și noi armata ținută cum nu se mai pomenise. Da împăratu, care știa că trebuie să fie împăratu tuturor, se gîndește și la burghezi și le construiește, după placu lor, un monument ca-n basme, într-un loc gol ca-n palmă.. Dacă aveți avea prilej să vă întoarceți din Spania în drum spre Berlin, ei atunci ați întîlni în cale arcuri de triumf cu soldați de rînd sculptați frumos pe ele, tot atîția cît și generali. Napoleon, în doi sau trei ani, fără să pună biruri noi, și-a umplut beciurile cu aur, a construit poduri, palate, șosele, a făcut savanți, sărbători, legi, vase, porturi; și a cheltuit puzderie de milioane, atîta bănet, de zicea careva că ar fi putut acoperi Franța toată cu monezi de cinci franci, dacă ar fi vrut el.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 176-177.
NOTE M.T.
* Legiunea de onoare = Instituție fondată în 1802 de N. Bonaparte, Prim-Consul al Republicii franceze. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
** În 1798, generalul N. Bonaparte a început o expediție în provincia otomană Egipt, campanie care a continuat pînă în 1802, și după întoarcerea sa în Franța în august 1799. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
*** Marengo = Localitate în nordul Italiei, unde la 14 iunie 1800, generalul Bonaparte a obținut o victorie decisivă împotriva austriecilor. (http://www.wtj.com/articles/marengo/)
**** Iliria = Litoralul balcanic al Mării Adriatice, locuit în antichitate de iliri. (http://www.crispedia.ro/Provinciile_Ilirice)
***** Polonia a fost împărțită în 1772, 1793 și 1795 de Rusia, Austria și Prusia. (http://www.crispedia.ro/Provinciile_Ilirice)
****** Tuileries = Palat din Paris construit în 1564. Reședință regală și imperială pînă la arderea sa în timpul Comunei din Paris din 1871. (http://ionarts.blogspot.com/2006/08/rebuilding-tuileries-palace.html)
(...)
Atunci împăratu a inventat Legiunea de onoare*, un lucru cît se poate de frumos, ce-i drept!
- În Franța, spunea el, la Boulogne, în fața armatei întregi, toată lumea are curaj! Deci, partea civilă care va face fapte curajoase va fi sora soldatului, soldatu va fi fratele ei, și vor fi uniți sub drapelul onoarei.
Noi, ăștia, care eram acolo, ne întorceam din Egipt**. Toate se schimbaseră! Îl lăsasem general, îl regăsisem împărat. Nu, zău, Franța i se dăduse, cum se dă o fată unui lăncier. Și după ce s-au făcut toate, spre mulțumirea tuturor se poate zice, s-a pus la cale o sfîntă ceremonie cum nu s-a mai văzut de cînd lumea și pămîntu. Papa și cardinalii, în odăjdiile lor numai aur și purupură, trec Alpii anume ca să-l ungă în fața armatei și a poporului care bătea din palme. Da s-a mai întîmplat ceva care ar fi nedrept să nu vă spun. În Egipt, în pustie, nu departe de Siria, OMU ROȘU îi apăru pe muntele lui Moise și-i grăi:
- Merge bine!
Pe urmă, la Marengo***, în seara victoriei, pentru a doua oară Omu roșu i-a apărut înainte-i și i-a spus:
- Vei vedea lumea la picioarele tale și vei fi împărat al Franței, rege al Italiei, stăpîn al Olandei, suveran al Spaniei, Portugaliei, Iliriei****, protector al Germaniei, mîntuitor al Poloniei*****, primu vultur al Legiuni de onoare și de toate!
Acest Om roșu, vedeți voi, asta era ideea lui; un fel de poștaș care-l servea, după cum spun unii, să comunice cu steaua lui. Eu n-am crezut nicodată; da Omu roșu există și chiar Napoleon a vorbit cu dînsu și spunea că-i apărea în clipele grele și rămînea la palatu Tuileries******, la mansardă. Deci, la încoronare, Napoleon l-a văzut seara pentru a treia oară și au chibzuit despre multe. După aceea, împăratu se duce drept la Milano să se încoroneze rege al Italiei. Acolo începe adevăratu triumf al soldatului. Atunci, oricine știa să scrie devenea ofițer. peste tot ploua cu pensii, cu dotări de ducate; comori pentru statu-major, pentru care Franța nu plătea nimic; iar Legiunea de onoare soldaților de rînd și o rentă, pe care o încasez și eu pe lîngă pensie. În sfîrșit, am văzut și noi armata ținută cum nu se mai pomenise. Da împăratu, care știa că trebuie să fie împăratu tuturor, se gîndește și la burghezi și le construiește, după placu lor, un monument ca-n basme, într-un loc gol ca-n palmă.. Dacă aveți avea prilej să vă întoarceți din Spania în drum spre Berlin, ei atunci ați întîlni în cale arcuri de triumf cu soldați de rînd sculptați frumos pe ele, tot atîția cît și generali. Napoleon, în doi sau trei ani, fără să pună biruri noi, și-a umplut beciurile cu aur, a construit poduri, palate, șosele, a făcut savanți, sărbători, legi, vase, porturi; și a cheltuit puzderie de milioane, atîta bănet, de zicea careva că ar fi putut acoperi Franța toată cu monezi de cinci franci, dacă ar fi vrut el.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 176-177.
NOTE M.T.
* Legiunea de onoare = Instituție fondată în 1802 de N. Bonaparte, Prim-Consul al Republicii franceze. (http://florianajucantravel.com/muzeul-%E2%80%9Elegiunii-de-onoare-paris.html)
** În 1798, generalul N. Bonaparte a început o expediție în provincia otomană Egipt, campanie care a continuat pînă în 1802, și după întoarcerea sa în Franța în august 1799. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
*** Marengo = Localitate în nordul Italiei, unde la 14 iunie 1800, generalul Bonaparte a obținut o victorie decisivă împotriva austriecilor. (http://www.wtj.com/articles/marengo/)
**** Iliria = Litoralul balcanic al Mării Adriatice, locuit în antichitate de iliri. (http://www.crispedia.ro/Provinciile_Ilirice)
***** Polonia a fost împărțită în 1772, 1793 și 1795 de Rusia, Austria și Prusia. (http://www.crispedia.ro/Provinciile_Ilirice)
****** Tuileries = Palat din Paris construit în 1564. Reședință regală și imperială pînă la arderea sa în timpul Comunei din Paris din 1871. (http://ionarts.blogspot.com/2006/08/rebuilding-tuileries-palace.html)
vineri, 26 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre generalul N. Bonaparte ca Prim Consul al republicii franceze (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
joi, 25 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre campania în Egipt din 1798-9 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*. Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.
NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
(...)
La Paris, lumea văzînd ce se întîmplă, zicea:
- Iată un pelerin care primește porunci din ceruri, ăsta ar fi în stare să pună mîna pe Franța, n-ar strica să-l asmuțim asupra Asiei sau Americii, poate că se va sătura!
I-a fost scris ca lui Cristos. Și așa, i se poruncește să pornească în Egipt*. Vedeți cum se aseamănă soarta sa cu a fiului lui Dumnezeu? Ba, mai mult. Își adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci și le grăiește astfel:
- Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiți în doi timpi și trei mișcări, cum am făcut și cu Italia. Soldații de rînd vor deveni prinți, vor avea moșiile lor. Înainte!
- Înainte, copii! ordonă sergenții.
- Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da cînd ne-am îmbarcat, Napoleon ne spune:
- Englezii n-o să ne vadă și e bine să știți, de pe-acum, că generalu vostru are o stea în cer care ne călăuzește și ne apără!
Zis și făcut. Trecînd peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că era un om care nu putea sta cu brațele în sîn. Iată-ne și în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeți voi, sînt oameni care, de cînd lumea, s-au deprins să aibă pe tron niște uriași și armate numeroase ca nisipu mării; pentru că e o țară de duhuri și de crocodili, unde s-au construit niște piramide mari cît munții noștri, sub care - ce s-au gîndit ei? - să-și înmormînteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta țin ei cel mai mult. De-aia, cînd să debarcăm, micu caporal ne spune:
- Copii, țările pe care o să le cuceriți se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu cată să fie prietenu tuturor și să-i bată pe toți fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că nu aveți voie să vă atingeți de nimic, deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marș!
Toate merg bine. Da toată lumea aceea care îl poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir- Bonaberdis, o vorbă din graiu lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-pușca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa, îi fac farmece și ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborît din cer pe-un cal alb și care, ca și stăpîna lui, nu se atingea glonte de dînsu și-amîndoi se hrăneau cu aer. Unii l-au și văzut; da eu, unu, nu știu dacă-i adevărat. Stăpînirile din Arabia și mamelucii spuneau ostașilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătlii, sub cuvînt că era un arhanghel trimis să lupe împotriva lui Napoleon și să-i răpească sceptru lui Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu nostru l-a furat. Vă dați seama că tot noi i-am făcut să scheaune.
Ei, da, ia spuneți, de unde știau ei de pactu lu Napoleon? E lucru firesc?
Cu toții erau siguri că putea porunci duhurilor și că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altu - ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu. (...) Atunci am ocupat poziții la Alexandria, la Ghizeh și în fața Piramidelor. A trebuit să mărșăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbul găinilor vedeau ape care nu se puteau bea și umbră care te făceau să asuzi. De îi mîncam de vii pe mameluci și toți se supuneau ordinelor lu Napoleon, care a cucerit Egiptu de sus și Egiptu de jos, Arabia, ba și capitalele regatelor care nu mai existau, și unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întîlnește, puzderie de șopîrle, o țară fără margini, unde fiecare putea să-și ia cîteva hectare de pămînt, dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu își vede de treburile lui interne, că avea de gînd să facă niște lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai știau ce să născocească ca să ne pună bețe-n roate. Da Napoleon, care se bucura de stimă și-n Răsărit și-n Apus, pe care papa îl numea fiul său și văru lui Mahomed, părintele său, vrea să se răzbune împotriva Angliei și să-i răpească Indiile ca să-si scoată apguba cu flota. Avea să ne mîne în Asia prin Marea Roșie, prin niște țări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda și de unde construi palate pe unde avea să poposească; numa că Mody se vorbește cu ciuma și ne-o trimite pe capu nostru ca să se întrerupă șiru victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr... Soldatu pe moarte nu-ți mai pate cuceri Acra, deși am pătruns în oraș de trei ori, cu încăpățînarea noastră de oameni buni și viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcălești! Toți erau foarte bolnavi. numai Napoleon era foarte rumen ca un trandafir și toată lumea l-a văzut cum bea ciuma și n-a avut nimic.
Ei, da ia spuneți prieteni, era firesc lucru?
Mamelucii, care știau că noi bolim pe la ambulanțe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiților lui, celor cu spinarea mai tare ca toți:
- Ia să-mi curățiți drumu!
Junot, care era un spadasin fără pereche, și prietenu său adevărat, ia cu dînsu numai o mie de oameni și pune fugă armata unei pașale care avusese pretenția să ni se pună de-a curmezișu. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru nostru general...
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 171-174.
NOTĂ M.T.
* Campania din Egipt începută de generalul N. Bonaparte în 1798 a continuat și după revenirea acestuia în Franța în august 1799, până la evacuarea acestei provincii otomane de către armata franceză în 1802. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)
miercuri, 24 iunie 2015
Campionatul de șah al scriitorilor români din 2000 de la Chișinău („Tomis” 2000)
<
Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a organizat la Chișinău, în cadrul Întâlnirii prietenești a scriitorilor de limbă română din cele două țări, încă o ediție a deja tradiționalului Campionatului (internațional) de șah al scriitorilor. Ținut doar la câteva zile de la vizita Președintelui CSI, Valentin Putin (întâmpinat cu entuziasm de populația locală) și a directivelor acestuia privind reglementarea regimului vizelor și pașapoartelor în țara vecină mândră de independența recent obținută (pe cale diplomatică), participanții din Țară se pot considera, probabil, printre ultimii turiști români care au mai trecut frontiera doar cu buletin de identitate.
Întîlnirea a fost entuziastă, Chișinăul este un oraș pitoresc - o mostră a arhitecturii comuniste triumfaliste a jumătății secolului XX, construit consecvent și unitar pe principiul unei grandori „moskovite” de capitală autonomă sovietică europeană. Liniștit și mult mai populat decît Bucureștiul, cu multe spații verzi dar și cu clădiri somptuoase în spirit ultramodern, cu o viață mai puțin agitată și violentă decît în regat, capitala Republicii Moldova găzduiește bilingv o mulțime de comunități (români, ruși, evrei, ukraineni, turci, tătari etc.) conviețuind îndeobște pașnic și binevoitor. Satele din drumul de la frontieră pînă în capitală par destul de depopulate în pofida caselor și saivanelor din plăci de prefabricate arătînd aparent încă bine, dar părăsite.
Cu disponibilități financiare limitate, basarabenii s-au dovedit, totuși, gazde ospitaliere. Scriitorii celor două țări au făcut schimburi de opinii, publicații, autografe. S-au dat interviuri. S-au recitat poezii. Uniunea Scriitorilor din Moldova a decernat premiile pe anul 1999-2000 (Ioan Liviu Stoicu a fost și el printre laureați) iar Primarul orașului a subvenționat concursul oferind bani și medalii primelor trei locuri și diplome pentru toți participanții.
S-a jucat semi-activ (15 min.), sistem turneu. Pe primul loc în clasament s-a situat Maestrul Dieter Fuhrman (ca și la edițiile precedente din România). pe locul al doilea, basarabeanul Victor Vasilache, iar pe locul al treilea, președintele USR, Laurențiu Ulici. Arbitrajul a fost asigurat de Tudor Scripcenco.
Din partea basarabeană s-au afirmat frații Valeriu și Victor Vasilac. Reprezentanța regățeană a mai fost alcătuită din Mihai Grămescu (locul IV, la egalitate de puncte cu locul III, dar cu un forfait), Vociu Bugariu, Draga Mirianici și Nicoale Turtureanu.
Printre gazde: academicianul Mihai Cimpoi (preșdintele USdRM), Serafim Urecheanu (președintele FeSaRM), regizorul Silviu Fusu de la Teatrul epic de etnografie și folclor, scriitorii Arcadie Suceveanu. Nicolae Rusu, Nicoale Dabija, Grigore Vieru, Nicolae Esinencu și Leo Butnaru.
Laurențiu Ulici a propus încă o întîlnire șahistă în acest an în țară, iar Mihai Cimpoi a asigurat participanții că va face tot posibilul să permanentizeze anual acțiunea moldoveană, considerată ca o reușită.
>
SURSA
Mihail Grămescu, Campionatul de șah al scriitorilor români, „Tomis”, Constanța, 2000.
Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a organizat la Chișinău, în cadrul Întâlnirii prietenești a scriitorilor de limbă română din cele două țări, încă o ediție a deja tradiționalului Campionatului (internațional) de șah al scriitorilor. Ținut doar la câteva zile de la vizita Președintelui CSI, Valentin Putin (întâmpinat cu entuziasm de populația locală) și a directivelor acestuia privind reglementarea regimului vizelor și pașapoartelor în țara vecină mândră de independența recent obținută (pe cale diplomatică), participanții din Țară se pot considera, probabil, printre ultimii turiști români care au mai trecut frontiera doar cu buletin de identitate.
Întîlnirea a fost entuziastă, Chișinăul este un oraș pitoresc - o mostră a arhitecturii comuniste triumfaliste a jumătății secolului XX, construit consecvent și unitar pe principiul unei grandori „moskovite” de capitală autonomă sovietică europeană. Liniștit și mult mai populat decît Bucureștiul, cu multe spații verzi dar și cu clădiri somptuoase în spirit ultramodern, cu o viață mai puțin agitată și violentă decît în regat, capitala Republicii Moldova găzduiește bilingv o mulțime de comunități (români, ruși, evrei, ukraineni, turci, tătari etc.) conviețuind îndeobște pașnic și binevoitor. Satele din drumul de la frontieră pînă în capitală par destul de depopulate în pofida caselor și saivanelor din plăci de prefabricate arătînd aparent încă bine, dar părăsite.
Cu disponibilități financiare limitate, basarabenii s-au dovedit, totuși, gazde ospitaliere. Scriitorii celor două țări au făcut schimburi de opinii, publicații, autografe. S-au dat interviuri. S-au recitat poezii. Uniunea Scriitorilor din Moldova a decernat premiile pe anul 1999-2000 (Ioan Liviu Stoicu a fost și el printre laureați) iar Primarul orașului a subvenționat concursul oferind bani și medalii primelor trei locuri și diplome pentru toți participanții.
S-a jucat semi-activ (15 min.), sistem turneu. Pe primul loc în clasament s-a situat Maestrul Dieter Fuhrman (ca și la edițiile precedente din România). pe locul al doilea, basarabeanul Victor Vasilache, iar pe locul al treilea, președintele USR, Laurențiu Ulici. Arbitrajul a fost asigurat de Tudor Scripcenco.
Din partea basarabeană s-au afirmat frații Valeriu și Victor Vasilac. Reprezentanța regățeană a mai fost alcătuită din Mihai Grămescu (locul IV, la egalitate de puncte cu locul III, dar cu un forfait), Vociu Bugariu, Draga Mirianici și Nicoale Turtureanu.
Printre gazde: academicianul Mihai Cimpoi (preșdintele USdRM), Serafim Urecheanu (președintele FeSaRM), regizorul Silviu Fusu de la Teatrul epic de etnografie și folclor, scriitorii Arcadie Suceveanu. Nicolae Rusu, Nicoale Dabija, Grigore Vieru, Nicolae Esinencu și Leo Butnaru.
Laurențiu Ulici a propus încă o întîlnire șahistă în acest an în țară, iar Mihai Cimpoi a asigurat participanții că va face tot posibilul să permanentizeze anual acțiunea moldoveană, considerată ca o reușită.
>
SURSA
Mihail Grămescu, Campionatul de șah al scriitorilor români, „Tomis”, Constanța, 2000.
marți, 23 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre campania din Italia din 1796-7 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)
<
(...) De atunci, ne pomenim cu el, slăbuț cum era, general-șef al armatei din Italia*, care n-avea nici pîine, nici muniții, nici încălțăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu.
- Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre în cap, zice, că pînă-n două săptămîni veți fi învingători, echipați cu efecte noi, veți avea cu toții mantale, ghetre bune, încălțăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărșăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.
Și pornim în marș. Francezu nostru, turtit, mai mult mort decît viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toți chipeși, bine hrăniți, parcă-i văd și acuma. Atunci Napoleon, care pe atunci nu era decît Bonaparte, parcă ne dă puteri: și mărșăluiam noaptea, și mărșăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo și nu le dăm răgaz. Ostașu prinde gust de bătaie. Și atunci, Napoleon, numai ce ți-i învălui pe generalii germani care nu mai știau pe unde să se vîre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, cîte zece mii de oameni, împresurîndu-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum știa el; cu un cuvînt, le ia tunurile, proviziile, bani, muniția, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munți, îi zvîrle în aer, îi mănîncă de vii pe pămînt, îi cotonogește pe tot locu. Iar trupele noastre prind osînză; că, vedeți voi, împăratu, care era și om deștept, știa să se pună bine cu populația, căreia îi spunea că venea ca s-o libereze. Așa că civilii ne găzduiau și ne iubeau, ba și femeile, care erau foarte cu judecată. Pînă la urmă, în ventose** 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolțiți într-un ungher din țara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpîni peste Italia așa cum făgăduise Napoleon. Iar anu următor, în martie, după un singur an și două campanii, iată-ne în fața Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rînd, la trei armate diferite și scosesem din pîine patru generali austrieci, printre care și un bătrîn cu părul alb și căruia îi făcusem de petrecanie ca unui șoarece, pe o rogojină, la Mantova.
Un om ca toți oamenii ar fi putu face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toți ca cele cinci pîini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încît sentinelele îl vedeau mereu umblînd de colo pînă colo, și nu dormea, nici nu mînca. Așa că văzînd ce minuni făcea, ostașul îl privea ca pe tatăl său bun. Și înainte!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, pp. 169-171.
NOTE M.T.
* Prin campania victorioasă din Italia din 1796-1797, generalul a obligat pe Hasburgii austrieci să încheie o pace defavorabilă cu Franța republicană. http://www.historynet.com/general-napoleon-bonapartes-italian-campaign.htm
** În 1792 Convenția Națională (parlamentul republican din Franța) a adoptat un nou caldendar, în vigoare până în 1806. (http://destepti.ro/calendarul-republican-al-revolutiei-franceze)
(...) De atunci, ne pomenim cu el, slăbuț cum era, general-șef al armatei din Italia*, care n-avea nici pîine, nici muniții, nici încălțăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu.
- Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre în cap, zice, că pînă-n două săptămîni veți fi învingători, echipați cu efecte noi, veți avea cu toții mantale, ghetre bune, încălțăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărșăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.
Și pornim în marș. Francezu nostru, turtit, mai mult mort decît viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toți chipeși, bine hrăniți, parcă-i văd și acuma. Atunci Napoleon, care pe atunci nu era decît Bonaparte, parcă ne dă puteri: și mărșăluiam noaptea, și mărșăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo și nu le dăm răgaz. Ostașu prinde gust de bătaie. Și atunci, Napoleon, numai ce ți-i învălui pe generalii germani care nu mai știau pe unde să se vîre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, cîte zece mii de oameni, împresurîndu-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum știa el; cu un cuvînt, le ia tunurile, proviziile, bani, muniția, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munți, îi zvîrle în aer, îi mănîncă de vii pe pămînt, îi cotonogește pe tot locu. Iar trupele noastre prind osînză; că, vedeți voi, împăratu, care era și om deștept, știa să se pună bine cu populația, căreia îi spunea că venea ca s-o libereze. Așa că civilii ne găzduiau și ne iubeau, ba și femeile, care erau foarte cu judecată. Pînă la urmă, în ventose** 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolțiți într-un ungher din țara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpîni peste Italia așa cum făgăduise Napoleon. Iar anu următor, în martie, după un singur an și două campanii, iată-ne în fața Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rînd, la trei armate diferite și scosesem din pîine patru generali austrieci, printre care și un bătrîn cu părul alb și căruia îi făcusem de petrecanie ca unui șoarece, pe o rogojină, la Mantova.
Un om ca toți oamenii ar fi putu face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toți ca cele cinci pîini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încît sentinelele îl vedeau mereu umblînd de colo pînă colo, și nu dormea, nici nu mînca. Așa că văzînd ce minuni făcea, ostașul îl privea ca pe tatăl său bun. Și înainte!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, pp. 169-171.
NOTE M.T.
* Prin campania victorioasă din Italia din 1796-1797, generalul a obligat pe Hasburgii austrieci să încheie o pace defavorabilă cu Franța republicană. http://www.historynet.com/general-napoleon-bonapartes-italian-campaign.htm
** În 1792 Convenția Națională (parlamentul republican din Franța) a adoptat un nou caldendar, în vigoare până în 1806. (http://destepti.ro/calendarul-republican-al-revolutiei-franceze)
luni, 22 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre legătura împăratului Napoleon I cu religia (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.
NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.
NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)
duminică, 21 iunie 2015
Elite versus mase în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic avînd drept scop să mărească în ochii poporului numărul privilegiaților, triumful poporului asupra burgheziei va fi efectul inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întîmpla această perturbare, ea va avea ca mijloc dreptul de vot acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere discutată nu există. Vă puteți imagina o societate fără guvern? Nu. Ei bine, cine spune guvern, spune forță. Forța trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată rațiunile care m-au făcut să gîndesc că principiul elecțiunii este unul dintre cele mai funeste pentru existența guvernelor moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea pentru cei săraci și pentru cei care suferă, n-aș putea fi învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admirația pe care le-o port pentru calea grea pe care au pășit, sublimi prin răbdarea și resemnarea lor, îi declar incapabili să participe la guvernarea țării. Ei îmi par a fi minorii unei națiuni și trebuie ținuți sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, cuvîntul elecțiune va aduce aceleași stricăciuni ca și cuvintele conștiință și libertate, rău înțelese, rău definite și aruncate mulțimilor ca simboluri de revoltă și ordine de distrugere. Conducerea maselor mi se pare așadar un lucru drept și necesar pentru menținea societății.
- Acest sistem dezminte atît de total convingerile noastre actuale, încît cred că avem dreptul să vă cerem să ne explicați argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, întrerupîndu-l pe medic.
(...)
- Dacă cer legi energice pentru a ține în frâu mulțimile ignorante, continuă medicul după o scurtă pauză, în schimb, doresc ca sistemul să aibă o rețea elastică și binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor - care ar avea voință și s-ar simți capabil - de a se ridica spre păturile superioare. Orice putere tinde să se mențină. Pentru a dura, astăzi ca și odinioară, guvernele trebuie să atragă de partea lor bărbații puternici, recrutîndu-i de pretudindeni pentru avea apărători și a răpi maselor elementele energice care le agită. Deschizînd ambiției publice căi anevoioase și totodată lesnicioasă - anevoioase pentru veleitățile incomplete, lesnicioase pentru voințele reale - un stat poate preveni tulburările la care duc piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor spirite superioare spre nivelul lor.
Cei patruzeci de ani de frământări* au convins pe oamenii de bun-simț că superioritățile sunt urmare a ordinii sociale. Acestea se împart în trei categorii și sînt incontestabile: superioritate de gândire, superioritate politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, puterea și banii - sau: principiul, mijlocul și rezultatul. Făcînd tabula rasa, presupunînd că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dînd fiecărei familii o bucată egală de pămînt, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritataea de avere, de gîndire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna o nedreptate, văzînd niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobîndite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sînt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decît mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situîndu-vă pe acest punct de vedere atunci cînd judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște de asemeni că mandatarii lor nu pot avea decît atribuții extrem restrînse.
Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. El constată tendința erorilor generale și precizează direcțiile în care înclină ideile unei națiuni; el va lucra așadar mai mult pentru viitor decît pentru prezent, mai mult pentru generația care crește decît pentru cea care dispare. Dacă însă apelați la mulțime pentru a făuri legea, poate oare mulțimea să fie superioară ei înșeși? Nu. Cu cît adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile mulțimii, cu-atît mai puțin se va bucura ea de înțelegerea guvernului, cu-atît mai puțin înalte vor fi vederile ei, cu atît mai puțin precisă și mai confuză legislația ei, căci gloata este, mai ales în Franța, și va fi întotdeauna, ceea ce este o gloată. Legea înseamnă supunere față de reguli; orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor individului; va face mulțimea legi împotriva ei înșiși? Nu. Ades, tendința legilor trebuie să fie în rațiune inversă cu tendința moravurilor. A modela legile după moravurile generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de încurajare intoleranței religioase și lenei; în Anglia, spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentu artele menite a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în Germania, titlurilor nobiliare; în Franța, spiritului de superficialitate, modei ideilor, ușurinței cu care ne separăn în clici care ne-au devorat întotdeauna, Ce s-a întîmplat în ultimii patruzeci și mai bine de ani, de cînd colegiile electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii legi nu are nici una. Cinci sute de capete mediocre - căci într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligențe mari - pot avea tăria de a se înălța pînă la aceste considerații? Nu. Oameni originari din cinci sute de localități diferite nu vor înțelege niciodată în același chip spiritul legii - iar legea trebuie să fie una.
Dar merg mai departe. Mai curînd sau mai tîrziu, o adunare cade sub sceptrul unui om și, în loc să avem niște dinastii regale, avem schimbătoarele și costisitoarele dinastii ale primilor miniștri. La căpătul oricărei deliberări se află Mirabeau**, Danton***, Robespierre**** sau Napoleon*****; niște proconsuli****** sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită cantitate de forță pentru a ridica o anumită greutate; această forță poate fi distribuită pe un număr mai mare sau mai mic de pîrghii; dar, în definitiv, forța trebuie să fie proporțională cu greutatea; în cazul nostru, greutatea este poporul ignorant și năpăstuit care formează talpa oricărei societăți. Puterea, reprezintă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare pentru a opune rezistență egală mișcării populare. Iată aplicarea principiului pe care adineauri l-am dezvoltat vorbindu-vă de restricția privilegiului guvernamental. Dacă admiteți oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale și îi supun țara; dacă adunați oameni mediocri, vor fi învinși mai devreme sau mai tîrziu, de spiritul superior: deputatul talentat simte rațiunea de stat, deputatul mediocru face tranzacții cu forța. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, precum Convenția******* în timpul Terorii********; sau unei puteri, precum Corpul Legislativ********* sub Napoleon; unui sistem sau, ca astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii oameni bine-intenționați, este imposibilă; cei ce o doresc sunt niște naivi desăvîrșiți sau niște viitori tirani.
O adunare deliberantă care discută primejdiile ce amenință o națiune, în loc s-o îndemne la acțiune, nu vi s-ar părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinați să acorde sau să refuze impozitele - și asta e drept, și a existat întotdeauna, sub tiranul cel mai crud și sub principele cel mai blînd. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are margini naturale dincolo de care o națiune se revoltă pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest corp electiv schimbător ca și necesitățile înseși, ca ideile pe care le reprezintă, refuză să admită supunerea față de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de oameni, veniți din toate colțurile unui imperiu, vor face o lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curînd sau mai tîrziu, popoarele o vor plăti? Atunci își schimbă tiranii, asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui singur om care, prin forța lucrurilor, este silit să supună neîncetat acțiunile sale aprobării generale.
Dar modificările aduse exercițiului puterii, fie a unuia singur, fie a mai multor, fie a mai multor, nu se pot găsi decît în instituțiile religioase ale unui popor. Religia este singurul antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. Dacă o națiune pierde sentimentul religios, ea devine sedițioasă din principiu, iar principele devine tiran din necesitate. Camerele - care se situează între suveran și supuși - nu sînt decît paleative ale acestor două tendințe. Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice fie ale insurecției, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpînirea unei singure persoane - spre care înclin - nu reprezintă binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci de moravuri și credințe. Dacă o națiune e îmbătrînită, dacă filozofismul și spiritul de discuție au corupt-o pînă în măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în ciuda libertății formale; tot astfel după cum popoarele înțelepte știu aproape întotdeauna să descopere libertatea sub formele despotismului.
Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricții în drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaș un prieten al săracului și să poruncească săracului o resemnare totală. În sfîrșit, este cu adevărat urgent ca puterea adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului și la aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le fabrica.
Multe capete gîndesc altfel, știu. Astăzi, ca și pe vremuri,există spirite înfocate care caută mai-binele și care ar dori ca societatea să fie mai înțelept întocmită decît este. Dar inovațiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au nevoie de o sancțiune universală. Novatorii să aibă răbdare. Cînd măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea creștinismului, revoluție morală care trebuie să fie pașnică, mă cutremur la nenorocirea unei revoluții în ordinea materială și conchid pentru menținere a instituțiilor existente. Fiecare cu gîndul său, a spus creștinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. Fiecare cu gîndul său înseamnă consfințirea drepturilor inteligenței; fiecare cu ogorul său înseamnă consfințirea proprietății bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea noastră. Natura statornicește viața omenească pe sentimentul conservării individuale, viața socială se întemeiază pe interesul personal. Acestea sînt, pentru mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două sentimente egoiste sub ideea unei vieți viitoare, religia modifică duritatea contactelor sociale. Astfel , Dumnezeu temperează suferințele pe care le produc ciocnirile de interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creștinismul spune săracului să-l suporte pe bogat și bogatului să ușureze suferințele săracului; pentru mine, aceste puține cuvinte cuprind esența tuturor legilor divine și umane.
- Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un suveran lichidatorul unei societăți care trebuie să rămînă în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului său un activ egal cu cel pe care l-a primit.
- Eu nu sunt un om de stat, replică Benassis cu vioiciune, întrerupîndu-l pe notar. Pentru a îmbunătăți starea unei comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere numai bun-simț; celui ce conduce un departament i se cere și talent; dar aceste patru sfere administrative oferă orizonturi mărginite, pe care vederile de rînd pot ușor să le cuprindă; interesele lor se leagă prin fire vizibile de marea mișcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de vedere în care se află. Acolo unde - pentru a face mult bine într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună - nu e necesar să poți prevedea rezultatele politicii pe o perioadă de numai zece ani, cînd e vorba de o națiune, trebuie să-i poți presimți destinele și să le măsori pe o perioadă de un secol. Geniul unui Colbert**********, al unui Sully***********, nu înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voința care i-a făcut pe Napoleon și pe Cromwell************. Un mare ministru, domnilor, este o mare idee scrisă pe toții anii secolului, a cărei splendoare și prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, virtutea cea mai necesară este perseverența. De altfel, în toate cele omenești, oare nu perseverența este expresia cea mai înaltă a forței? De cîtăva vreme, întîlnim prea mulți bărbați care au idei de miniștri în loc să aibă idei naționale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi mereu dincolo de clipa prezentă și a păși înaintea destinului, a te situa deasupra puterii și a rămîne acolo numai prin sentimentul utilității, fără a-ți face iluzii cu privire la forțele tale; a te despuia de pasiuni și chiar de orice simplă ambiție pentru a rămîne stăpîn pe facultățile tale, pentru a prevedea, a voi și a acționa fără încetare; a fi drept și absolut, a păstra ordinea în general, a-ți sili inima să tacă și a nu asculta de glasul inteligenței; a nu fi nici bănuitor, nici încrezător; nici sceptic, nici credul; nici recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici surprins de o idee; în sfîrșit, a trăi prin sentimentul maselor și a le domina întotdeauna întinzîndu-ți aripile spiritului, volumul glasului și penetrația privirii tale; a vedea nu detaliile, ci consecințele tuturor lucrurilor - nu însemnează toate acestea a fi ceva mai mult decît un om? Iată de ce numele marilor și distinșilor părinți ai națiunilor trebuie să fie mereu populare.
(...)
- Domnilor, n-ați spus nimic despre armată! strigă Genestas. Organizarea militară îmi pare a fi adevăratul model al oricărei societăți civile, spada este tutoarea poporului.
- Căpitane, spuse rîzînd judecătorul de pace, un avocat bătrîn zicea că imperiile încep cu spada și sfîrșesc cu pana de scris. Noi am ajuns la pana de scris.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 154-161.
NOTĂ M.T.
* În 1789 a început prima revoluție franceză, urmată de proclamarea republicii în 1792 și proclamarea imperiului în 1804, în paralel cu războaiele cu coalițiile europene succesive, și revenirea dinastiei regale de Bourbon în perioada (1814/1815-1830).
** Honore Riquetti, conte de Mirabeau (1749-1791 Paris) = Personalitate a Adunării Naționale, în timpul revoluției franceze. (http://www.britannica.com/biography/Honore-Gabriel-Riqueti-comte-de-Mirabeau)
*** Georges Danton (1759-1794 Paris) = Fondator al clubului politic revoluționar al Cordelierilor. Deputat al Convenției Naționale (20 septembrie 1792 - 5 aprilie 1794). Ministru al justiției (10 august 1792 - 7 octombrie 1792). Liderul Comitetului Salvării Publice (6 aprilie 1793 - 27 iulie 1793). Ghilotinat în Timpul Terorii iacobinilor. (http://www.britannica.com/biography/Georges-Danton)
**** Maximilien Robespierre (1758-1794) = Avocat. Lider al clubului politic revoluționar al Iacobinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice a care instituit regimul Terorii (iulie 1793-27 iulie 1794). Ghilotinat de politicieni moderați, care au instituit regimul Directoratului (1794-1799). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
***** Napoleon Bonaparte (1769-1821) = General francez. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței (1804-1814/1815). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927)
****** PROCÓNSUL, proconsuli, s. m. Magistrat roman care, după încheierea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii. – Din lat., fr.proconsul. Sursa: DEX '09 (2009)
******* Convenția Națională = Adunarea Constituantă din Franța din perioada 21 septembrie 1792 - 26 octombrie 1795. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sfar-itul-monarhiei-franceze)
******** Teroarea = Regim politic din Franța revoluționară din perioada 5 septembrie 1793 - 28 iulie 1794, când puterea a fost exercitată de extremiștii iacobini conduși de M. Robespierre. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
********* Corpul Legislativ = Una din cele patru adunări legislative instituite de Constituția din 13 decembrie 1799, care legitima lovitura de stat din 10 noiembrie 1799 a generalului Napoleon Bonaparte. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-bonaparte-constitu-ia-anului-viii)
********** Jean Colbert (1619-1683) = Reprezentant al școlii mercantiliste de economie. Controlor general al finanțelor din 1665. Creatorul puterii economice a Franței în timpul domniei regelui Ludovic al XIV. (http://www.britannica.com/biography/Jean-Baptiste-Colbert)
*********** Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641) = Ministru protestant al regelui Henric IV al Franței. (http://www.chateausully.fr/en/duke-of-sully)
************ Oliver Cromwell (1599 -1658) = Comandant al armatei Parlamentului în războiul civil cîștigat împotriva regele Carol I Stuart. Lord-Protector al Angliei (1649-1658). (http://www.evz.ro/cromwell-erou-revolutionar-sau-criminal-de-razboi-819357.html)
(...)
Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic avînd drept scop să mărească în ochii poporului numărul privilegiaților, triumful poporului asupra burgheziei va fi efectul inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întîmpla această perturbare, ea va avea ca mijloc dreptul de vot acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere discutată nu există. Vă puteți imagina o societate fără guvern? Nu. Ei bine, cine spune guvern, spune forță. Forța trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată rațiunile care m-au făcut să gîndesc că principiul elecțiunii este unul dintre cele mai funeste pentru existența guvernelor moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea pentru cei săraci și pentru cei care suferă, n-aș putea fi învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admirația pe care le-o port pentru calea grea pe care au pășit, sublimi prin răbdarea și resemnarea lor, îi declar incapabili să participe la guvernarea țării. Ei îmi par a fi minorii unei națiuni și trebuie ținuți sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, cuvîntul elecțiune va aduce aceleași stricăciuni ca și cuvintele conștiință și libertate, rău înțelese, rău definite și aruncate mulțimilor ca simboluri de revoltă și ordine de distrugere. Conducerea maselor mi se pare așadar un lucru drept și necesar pentru menținea societății.
- Acest sistem dezminte atît de total convingerile noastre actuale, încît cred că avem dreptul să vă cerem să ne explicați argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, întrerupîndu-l pe medic.
(...)
- Dacă cer legi energice pentru a ține în frâu mulțimile ignorante, continuă medicul după o scurtă pauză, în schimb, doresc ca sistemul să aibă o rețea elastică și binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor - care ar avea voință și s-ar simți capabil - de a se ridica spre păturile superioare. Orice putere tinde să se mențină. Pentru a dura, astăzi ca și odinioară, guvernele trebuie să atragă de partea lor bărbații puternici, recrutîndu-i de pretudindeni pentru avea apărători și a răpi maselor elementele energice care le agită. Deschizînd ambiției publice căi anevoioase și totodată lesnicioasă - anevoioase pentru veleitățile incomplete, lesnicioase pentru voințele reale - un stat poate preveni tulburările la care duc piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor spirite superioare spre nivelul lor.
Cei patruzeci de ani de frământări* au convins pe oamenii de bun-simț că superioritățile sunt urmare a ordinii sociale. Acestea se împart în trei categorii și sînt incontestabile: superioritate de gândire, superioritate politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, puterea și banii - sau: principiul, mijlocul și rezultatul. Făcînd tabula rasa, presupunînd că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dînd fiecărei familii o bucată egală de pămînt, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritataea de avere, de gîndire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna o nedreptate, văzînd niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobîndite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sînt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decît mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situîndu-vă pe acest punct de vedere atunci cînd judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște de asemeni că mandatarii lor nu pot avea decît atribuții extrem restrînse.
Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. El constată tendința erorilor generale și precizează direcțiile în care înclină ideile unei națiuni; el va lucra așadar mai mult pentru viitor decît pentru prezent, mai mult pentru generația care crește decît pentru cea care dispare. Dacă însă apelați la mulțime pentru a făuri legea, poate oare mulțimea să fie superioară ei înșeși? Nu. Cu cît adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile mulțimii, cu-atît mai puțin se va bucura ea de înțelegerea guvernului, cu-atît mai puțin înalte vor fi vederile ei, cu atît mai puțin precisă și mai confuză legislația ei, căci gloata este, mai ales în Franța, și va fi întotdeauna, ceea ce este o gloată. Legea înseamnă supunere față de reguli; orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor individului; va face mulțimea legi împotriva ei înșiși? Nu. Ades, tendința legilor trebuie să fie în rațiune inversă cu tendința moravurilor. A modela legile după moravurile generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de încurajare intoleranței religioase și lenei; în Anglia, spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentu artele menite a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în Germania, titlurilor nobiliare; în Franța, spiritului de superficialitate, modei ideilor, ușurinței cu care ne separăn în clici care ne-au devorat întotdeauna, Ce s-a întîmplat în ultimii patruzeci și mai bine de ani, de cînd colegiile electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii legi nu are nici una. Cinci sute de capete mediocre - căci într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligențe mari - pot avea tăria de a se înălța pînă la aceste considerații? Nu. Oameni originari din cinci sute de localități diferite nu vor înțelege niciodată în același chip spiritul legii - iar legea trebuie să fie una.
Dar merg mai departe. Mai curînd sau mai tîrziu, o adunare cade sub sceptrul unui om și, în loc să avem niște dinastii regale, avem schimbătoarele și costisitoarele dinastii ale primilor miniștri. La căpătul oricărei deliberări se află Mirabeau**, Danton***, Robespierre**** sau Napoleon*****; niște proconsuli****** sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită cantitate de forță pentru a ridica o anumită greutate; această forță poate fi distribuită pe un număr mai mare sau mai mic de pîrghii; dar, în definitiv, forța trebuie să fie proporțională cu greutatea; în cazul nostru, greutatea este poporul ignorant și năpăstuit care formează talpa oricărei societăți. Puterea, reprezintă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare pentru a opune rezistență egală mișcării populare. Iată aplicarea principiului pe care adineauri l-am dezvoltat vorbindu-vă de restricția privilegiului guvernamental. Dacă admiteți oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale și îi supun țara; dacă adunați oameni mediocri, vor fi învinși mai devreme sau mai tîrziu, de spiritul superior: deputatul talentat simte rațiunea de stat, deputatul mediocru face tranzacții cu forța. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, precum Convenția******* în timpul Terorii********; sau unei puteri, precum Corpul Legislativ********* sub Napoleon; unui sistem sau, ca astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii oameni bine-intenționați, este imposibilă; cei ce o doresc sunt niște naivi desăvîrșiți sau niște viitori tirani.
O adunare deliberantă care discută primejdiile ce amenință o națiune, în loc s-o îndemne la acțiune, nu vi s-ar părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinați să acorde sau să refuze impozitele - și asta e drept, și a existat întotdeauna, sub tiranul cel mai crud și sub principele cel mai blînd. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are margini naturale dincolo de care o națiune se revoltă pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest corp electiv schimbător ca și necesitățile înseși, ca ideile pe care le reprezintă, refuză să admită supunerea față de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de oameni, veniți din toate colțurile unui imperiu, vor face o lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curînd sau mai tîrziu, popoarele o vor plăti? Atunci își schimbă tiranii, asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui singur om care, prin forța lucrurilor, este silit să supună neîncetat acțiunile sale aprobării generale.
Dar modificările aduse exercițiului puterii, fie a unuia singur, fie a mai multor, fie a mai multor, nu se pot găsi decît în instituțiile religioase ale unui popor. Religia este singurul antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. Dacă o națiune pierde sentimentul religios, ea devine sedițioasă din principiu, iar principele devine tiran din necesitate. Camerele - care se situează între suveran și supuși - nu sînt decît paleative ale acestor două tendințe. Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice fie ale insurecției, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpînirea unei singure persoane - spre care înclin - nu reprezintă binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci de moravuri și credințe. Dacă o națiune e îmbătrînită, dacă filozofismul și spiritul de discuție au corupt-o pînă în măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în ciuda libertății formale; tot astfel după cum popoarele înțelepte știu aproape întotdeauna să descopere libertatea sub formele despotismului.
Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricții în drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaș un prieten al săracului și să poruncească săracului o resemnare totală. În sfîrșit, este cu adevărat urgent ca puterea adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului și la aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le fabrica.
Multe capete gîndesc altfel, știu. Astăzi, ca și pe vremuri,există spirite înfocate care caută mai-binele și care ar dori ca societatea să fie mai înțelept întocmită decît este. Dar inovațiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au nevoie de o sancțiune universală. Novatorii să aibă răbdare. Cînd măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea creștinismului, revoluție morală care trebuie să fie pașnică, mă cutremur la nenorocirea unei revoluții în ordinea materială și conchid pentru menținere a instituțiilor existente. Fiecare cu gîndul său, a spus creștinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. Fiecare cu gîndul său înseamnă consfințirea drepturilor inteligenței; fiecare cu ogorul său înseamnă consfințirea proprietății bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea noastră. Natura statornicește viața omenească pe sentimentul conservării individuale, viața socială se întemeiază pe interesul personal. Acestea sînt, pentru mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două sentimente egoiste sub ideea unei vieți viitoare, religia modifică duritatea contactelor sociale. Astfel , Dumnezeu temperează suferințele pe care le produc ciocnirile de interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creștinismul spune săracului să-l suporte pe bogat și bogatului să ușureze suferințele săracului; pentru mine, aceste puține cuvinte cuprind esența tuturor legilor divine și umane.
- Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un suveran lichidatorul unei societăți care trebuie să rămînă în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului său un activ egal cu cel pe care l-a primit.
- Eu nu sunt un om de stat, replică Benassis cu vioiciune, întrerupîndu-l pe notar. Pentru a îmbunătăți starea unei comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere numai bun-simț; celui ce conduce un departament i se cere și talent; dar aceste patru sfere administrative oferă orizonturi mărginite, pe care vederile de rînd pot ușor să le cuprindă; interesele lor se leagă prin fire vizibile de marea mișcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de vedere în care se află. Acolo unde - pentru a face mult bine într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună - nu e necesar să poți prevedea rezultatele politicii pe o perioadă de numai zece ani, cînd e vorba de o națiune, trebuie să-i poți presimți destinele și să le măsori pe o perioadă de un secol. Geniul unui Colbert**********, al unui Sully***********, nu înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voința care i-a făcut pe Napoleon și pe Cromwell************. Un mare ministru, domnilor, este o mare idee scrisă pe toții anii secolului, a cărei splendoare și prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, virtutea cea mai necesară este perseverența. De altfel, în toate cele omenești, oare nu perseverența este expresia cea mai înaltă a forței? De cîtăva vreme, întîlnim prea mulți bărbați care au idei de miniștri în loc să aibă idei naționale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi mereu dincolo de clipa prezentă și a păși înaintea destinului, a te situa deasupra puterii și a rămîne acolo numai prin sentimentul utilității, fără a-ți face iluzii cu privire la forțele tale; a te despuia de pasiuni și chiar de orice simplă ambiție pentru a rămîne stăpîn pe facultățile tale, pentru a prevedea, a voi și a acționa fără încetare; a fi drept și absolut, a păstra ordinea în general, a-ți sili inima să tacă și a nu asculta de glasul inteligenței; a nu fi nici bănuitor, nici încrezător; nici sceptic, nici credul; nici recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici surprins de o idee; în sfîrșit, a trăi prin sentimentul maselor și a le domina întotdeauna întinzîndu-ți aripile spiritului, volumul glasului și penetrația privirii tale; a vedea nu detaliile, ci consecințele tuturor lucrurilor - nu însemnează toate acestea a fi ceva mai mult decît un om? Iată de ce numele marilor și distinșilor părinți ai națiunilor trebuie să fie mereu populare.
(...)
- Domnilor, n-ați spus nimic despre armată! strigă Genestas. Organizarea militară îmi pare a fi adevăratul model al oricărei societăți civile, spada este tutoarea poporului.
- Căpitane, spuse rîzînd judecătorul de pace, un avocat bătrîn zicea că imperiile încep cu spada și sfîrșesc cu pana de scris. Noi am ajuns la pana de scris.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 154-161.
NOTĂ M.T.
* În 1789 a început prima revoluție franceză, urmată de proclamarea republicii în 1792 și proclamarea imperiului în 1804, în paralel cu războaiele cu coalițiile europene succesive, și revenirea dinastiei regale de Bourbon în perioada (1814/1815-1830).
** Honore Riquetti, conte de Mirabeau (1749-1791 Paris) = Personalitate a Adunării Naționale, în timpul revoluției franceze. (http://www.britannica.com/biography/Honore-Gabriel-Riqueti-comte-de-Mirabeau)
*** Georges Danton (1759-1794 Paris) = Fondator al clubului politic revoluționar al Cordelierilor. Deputat al Convenției Naționale (20 septembrie 1792 - 5 aprilie 1794). Ministru al justiției (10 august 1792 - 7 octombrie 1792). Liderul Comitetului Salvării Publice (6 aprilie 1793 - 27 iulie 1793). Ghilotinat în Timpul Terorii iacobinilor. (http://www.britannica.com/biography/Georges-Danton)
**** Maximilien Robespierre (1758-1794) = Avocat. Lider al clubului politic revoluționar al Iacobinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice a care instituit regimul Terorii (iulie 1793-27 iulie 1794). Ghilotinat de politicieni moderați, care au instituit regimul Directoratului (1794-1799). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
***** Napoleon Bonaparte (1769-1821) = General francez. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței (1804-1814/1815). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927)
****** PROCÓNSUL, proconsuli, s. m. Magistrat roman care, după încheierea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii. – Din lat., fr.proconsul. Sursa: DEX '09 (2009)
******* Convenția Națională = Adunarea Constituantă din Franța din perioada 21 septembrie 1792 - 26 octombrie 1795. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sfar-itul-monarhiei-franceze)
******** Teroarea = Regim politic din Franța revoluționară din perioada 5 septembrie 1793 - 28 iulie 1794, când puterea a fost exercitată de extremiștii iacobini conduși de M. Robespierre. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
********* Corpul Legislativ = Una din cele patru adunări legislative instituite de Constituția din 13 decembrie 1799, care legitima lovitura de stat din 10 noiembrie 1799 a generalului Napoleon Bonaparte. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-bonaparte-constitu-ia-anului-viii)
********** Jean Colbert (1619-1683) = Reprezentant al școlii mercantiliste de economie. Controlor general al finanțelor din 1665. Creatorul puterii economice a Franței în timpul domniei regelui Ludovic al XIV. (http://www.britannica.com/biography/Jean-Baptiste-Colbert)
*********** Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641) = Ministru protestant al regelui Henric IV al Franței. (http://www.chateausully.fr/en/duke-of-sully)
************ Oliver Cromwell (1599 -1658) = Comandant al armatei Parlamentului în războiul civil cîștigat împotriva regele Carol I Stuart. Lord-Protector al Angliei (1649-1658). (http://www.evz.ro/cromwell-erou-revolutionar-sau-criminal-de-razboi-819357.html)
sâmbătă, 20 iunie 2015
Zeița-fetiță din Nepal („Litoral” 1970)
<
În umbra munților Himalaya se află una din cele mai exotice țări ale Asiei - Nepalul. La 10 milioane de locuitori revin 10 milioane de ritualuri. Cu cîteva luni în urmă guvernul nepalez a confirmat oficial că există 178 de zile lucrătoare și 178 de sărbători. Principalul ritual este legat de Kumari - o fetiță în vîrstă între 9 și 11 ani. Supușii regelui consideră această copilă drept o zeiță. Însuși conducătorul țări i se închină cel puțin o dată pe an.
În luna octombrie ea se plimbă zece zile pe străzile orașului, într-o caleașcă de aur. După ce trec sărbătorile, mica Kumari se întoarce la reședința ei, unde așteaptă să treacă alte 355 de zile pînă i se permite să iasă din nou pe străzi. Nimănui nu-i este permis să-i vadă chipul.
Fetița poate rămîne zeiță timp de 2-3 ani. După aceea, preoții îi aleg o locțiitoare. pentru fosta zeiță urmează zile foarte grele, pentru că toți oamenii trebuie să o evite.
>
SURSA
***, Soarta tragică a zeiței, „Litoral”, Constanța, (15 iunie - 15 septembrie) 1970, p. 4.
În umbra munților Himalaya se află una din cele mai exotice țări ale Asiei - Nepalul. La 10 milioane de locuitori revin 10 milioane de ritualuri. Cu cîteva luni în urmă guvernul nepalez a confirmat oficial că există 178 de zile lucrătoare și 178 de sărbători. Principalul ritual este legat de Kumari - o fetiță în vîrstă între 9 și 11 ani. Supușii regelui consideră această copilă drept o zeiță. Însuși conducătorul țări i se închină cel puțin o dată pe an.
În luna octombrie ea se plimbă zece zile pe străzile orașului, într-o caleașcă de aur. După ce trec sărbătorile, mica Kumari se întoarce la reședința ei, unde așteaptă să treacă alte 355 de zile pînă i se permite să iasă din nou pe străzi. Nimănui nu-i este permis să-i vadă chipul.
Fetița poate rămîne zeiță timp de 2-3 ani. După aceea, preoții îi aleg o locțiitoare. pentru fosta zeiță urmează zile foarte grele, pentru că toți oamenii trebuie să o evite.
>
SURSA
***, Soarta tragică a zeiței, „Litoral”, Constanța, (15 iunie - 15 septembrie) 1970, p. 4.
vineri, 19 iunie 2015
Primul restaurant submarin („Litoral” 1970)
<
Primul restaurant submarin va fi inaugurat în curînd în Japonia, în preajma localității Kagoshima. Restaurantul este construit pentru a primi 108 persoane și este dotat cu imense ferestere, prin care consumatorii pot admira panorama adîncurilor de lîngă insula Sakurajima. Restaurantul face parte dintr-un complex în formă de turn, denumit „Turnul Simbolului”, care străpunge marea pînă la o adîncime de 48,5 metri.
>
SURSA
***, Restaurant submarin în Japonia, „Litoral”, Constanța, (15 iunie -15 septembrie) 1970, p. 4.
Primul restaurant submarin va fi inaugurat în curînd în Japonia, în preajma localității Kagoshima. Restaurantul este construit pentru a primi 108 persoane și este dotat cu imense ferestere, prin care consumatorii pot admira panorama adîncurilor de lîngă insula Sakurajima. Restaurantul face parte dintr-un complex în formă de turn, denumit „Turnul Simbolului”, care străpunge marea pînă la o adîncime de 48,5 metri.
>
SURSA
***, Restaurant submarin în Japonia, „Litoral”, Constanța, (15 iunie -15 septembrie) 1970, p. 4.
joi, 18 iunie 2015
luni, 15 iunie 2015
Femeile invită bărbații la dans în Germania de Vest în 1970 („Litoral” 1970)
<
Egalitatea dintre bărbați și femei a fost invocată de curînd în scopul soluționării unei „serioase” dileme: cine invită la dans? Congresul Asociației profesorilor germani de dans - desfășurat recent la Hanovra, a concluzionat: „se anulează vechiul obicei, după care doar cavalerii puteau invita femeile la dans. Începînd de acum, doamnele și domnișoarele vor putea să se adreseze direct celor cu care doresc să danseze. Nu este, însă, nevoie ca ele, să se ridice dacă persoana aleasă se află în preajmă”.
>
SURSA
***, Cine invită la dans?, ”Litoral”, Constanța, (15 iunie-15 septembrie) 1970, p. 4.
Egalitatea dintre bărbați și femei a fost invocată de curînd în scopul soluționării unei „serioase” dileme: cine invită la dans? Congresul Asociației profesorilor germani de dans - desfășurat recent la Hanovra, a concluzionat: „se anulează vechiul obicei, după care doar cavalerii puteau invita femeile la dans. Începînd de acum, doamnele și domnișoarele vor putea să se adreseze direct celor cu care doresc să danseze. Nu este, însă, nevoie ca ele, să se ridice dacă persoana aleasă se află în preajmă”.
>
SURSA
***, Cine invită la dans?, ”Litoral”, Constanța, (15 iunie-15 septembrie) 1970, p. 4.
duminică, 14 iunie 2015
Material și spiritual în SUA în 1989 („Tomis” 1989)
<
(...)
Tulburătoare, vastitatea caleidoscopică a imensului spațiu nord american, străbătut de „Ogarul cenușiu”* de la nord spre sud - din New York și Washington pînă la Baton Rouge și New Orleans, și de aici, tăind în diagonală, statele din centru, spre Frisco**, apoi Los Angeles. Copleșitor contactul cu mai multe lumi atît de diferite și fără contact, căci ce legătură poate exista între siluetele avântate ale zgîrie norilor din Manhattan- - simboluri ale forței monopolurilor americane și transnaționale - și cutiile de carton în care dorm cerșetorii și așa numiții „homeless” (cei fără locuință) reeditînd un mod de viață ce amintește de întunecatul Ev Mediu, și asta în plin secol XX. Ce legătură să fie, între limuzinele imense și supraelegante, parcate în preajma hotelurilor de lux, și cozile șomerilor din fața oficiilor de plasare, sau între exorbitanța și splendoare a unui Trump Center*** - o copie modernizată a fîntînilor Romei - și periferia murdar-apăsătoare a Memphis-ului?...
Ai astfel revelația luptei pentru existență la proporții inimaginabile și realizezi că ideologia Far West****-ului - variantă deloc îndulcită a legilor junglei - transpare dincolo de formula de întîmpinare „Welcome to America” și amabilitatea profesională a celui „May I help You?” aflat pe buzele tuturor.
Există un ce specific al Lumii Noi? Oricum e greu să decizi, în condițiile exploziei controlate a originalității cu orice preț, nu doar ca marcă comunitară, ci ca materie primă a afacerii, care, în mod paradoxal, produce comportamentul standard, cultură standard, civilizație standard. Ea s-ar putea numi, totuși, judecînd după mulțimea drapelelor arborate pretutindeni, mîndria și mulțumirea de sine a Americii care acoperă, ca un zîmbet de reclamă, semnele de îngrijorare: competiție și fuziunea cu companiile japoneze, cancerul drogurilor, criminalitatea și pornografia, ciocnirile într albi și negri, impasul tinerei generații, spectrul dezastrului ecologic și perturbările climei care periclitează grav agricultura americană și rezervele de hrană, iar, mai general, pierderea sensului umanist al culturii, într-o societate supertehnicizată, dominată categoric de calculator.
Orientată predilect spre confortul cotidian și valorile de contingență imediată, America își face, totuși, timp să întrețină zgomotul publicitar al manifestărilor artistice de elită, în deplină convergență cu preferința pentru eveniment, pentru performață, chiar pentru super performanță mai mult de ordin sportiv, decît ca sens și profunzime...
Din viața spirituală a marilor orașe, dar și a așezărilor aflate departe de magistralele comerciale și informaționale, nu lipsesc astfel concertul simfonic, spectacolul de operă și balet, concertul coral. Să nu uităm, că asemeni „Columbiei”, acționează o puzderie de firme de gen care-și dispută întîietatea în ordinea atracției și organizării impecabile, ceea ce nu înseamnă că, automat, publicul american este foarte instruit, motivațiile sale fiind, de altfel dirijate cu abilitate - mai mult de ordin psiho-social (prestigiu, întîlnirea și comunicarea cu ceilalți - un fel de club al melomanilor - stare de relax, sau de excepție etc), decît pur muzical.
(...)
>
SURSA
dr. Ana Maria Munteanu, „Tomis”, Constanța, mai 1989.
NOTE M.T.
* Ogarul cenușiu = Celebră rețea de transporturi cu autocarul în DUA. (https://lumeacalume.wordpress.com/2012/04/13/america-ogarului-cenusiu/)
** Frisco = San Francisco.
*** Zgîrie-nori de 68 de etaje construit și deținut în New York de miliardarul american Donald Trump. (http://www.in-arch.net/NYC/nyc4.html#79)
**** Far West = Vestul Îndepărtat / Vestul Sălbatic în SUA în secolul XIX.
(...)
Tulburătoare, vastitatea caleidoscopică a imensului spațiu nord american, străbătut de „Ogarul cenușiu”* de la nord spre sud - din New York și Washington pînă la Baton Rouge și New Orleans, și de aici, tăind în diagonală, statele din centru, spre Frisco**, apoi Los Angeles. Copleșitor contactul cu mai multe lumi atît de diferite și fără contact, căci ce legătură poate exista între siluetele avântate ale zgîrie norilor din Manhattan- - simboluri ale forței monopolurilor americane și transnaționale - și cutiile de carton în care dorm cerșetorii și așa numiții „homeless” (cei fără locuință) reeditînd un mod de viață ce amintește de întunecatul Ev Mediu, și asta în plin secol XX. Ce legătură să fie, între limuzinele imense și supraelegante, parcate în preajma hotelurilor de lux, și cozile șomerilor din fața oficiilor de plasare, sau între exorbitanța și splendoare a unui Trump Center*** - o copie modernizată a fîntînilor Romei - și periferia murdar-apăsătoare a Memphis-ului?...
Ai astfel revelația luptei pentru existență la proporții inimaginabile și realizezi că ideologia Far West****-ului - variantă deloc îndulcită a legilor junglei - transpare dincolo de formula de întîmpinare „Welcome to America” și amabilitatea profesională a celui „May I help You?” aflat pe buzele tuturor.
Există un ce specific al Lumii Noi? Oricum e greu să decizi, în condițiile exploziei controlate a originalității cu orice preț, nu doar ca marcă comunitară, ci ca materie primă a afacerii, care, în mod paradoxal, produce comportamentul standard, cultură standard, civilizație standard. Ea s-ar putea numi, totuși, judecînd după mulțimea drapelelor arborate pretutindeni, mîndria și mulțumirea de sine a Americii care acoperă, ca un zîmbet de reclamă, semnele de îngrijorare: competiție și fuziunea cu companiile japoneze, cancerul drogurilor, criminalitatea și pornografia, ciocnirile într albi și negri, impasul tinerei generații, spectrul dezastrului ecologic și perturbările climei care periclitează grav agricultura americană și rezervele de hrană, iar, mai general, pierderea sensului umanist al culturii, într-o societate supertehnicizată, dominată categoric de calculator.
Orientată predilect spre confortul cotidian și valorile de contingență imediată, America își face, totuși, timp să întrețină zgomotul publicitar al manifestărilor artistice de elită, în deplină convergență cu preferința pentru eveniment, pentru performață, chiar pentru super performanță mai mult de ordin sportiv, decît ca sens și profunzime...
Din viața spirituală a marilor orașe, dar și a așezărilor aflate departe de magistralele comerciale și informaționale, nu lipsesc astfel concertul simfonic, spectacolul de operă și balet, concertul coral. Să nu uităm, că asemeni „Columbiei”, acționează o puzderie de firme de gen care-și dispută întîietatea în ordinea atracției și organizării impecabile, ceea ce nu înseamnă că, automat, publicul american este foarte instruit, motivațiile sale fiind, de altfel dirijate cu abilitate - mai mult de ordin psiho-social (prestigiu, întîlnirea și comunicarea cu ceilalți - un fel de club al melomanilor - stare de relax, sau de excepție etc), decît pur muzical.
(...)
>
SURSA
dr. Ana Maria Munteanu, „Tomis”, Constanța, mai 1989.
NOTE M.T.
* Ogarul cenușiu = Celebră rețea de transporturi cu autocarul în DUA. (https://lumeacalume.wordpress.com/2012/04/13/america-ogarului-cenusiu/)
** Frisco = San Francisco.
*** Zgîrie-nori de 68 de etaje construit și deținut în New York de miliardarul american Donald Trump. (http://www.in-arch.net/NYC/nyc4.html#79)
**** Far West = Vestul Îndepărtat / Vestul Sălbatic în SUA în secolul XIX.
vineri, 12 iunie 2015
Legea societății creditului funciar-rural din România din 1873
<
(...)
12) Crearea unei societăți de credit funciar-rural* era susținută de liberali și de unii conservatori moderați, în frunte cu Vasile Boerescu** (Bacalbașa îi transcrise numele în franceză: Basile Boerescu), din dorința de a demonstra capacitatea românilor de a constitui instituții de credit cu capital național, menite să contribuie, în acest caz, la la dezvoltarea producției agricole. Opinia acestora era combătută de o parte a conservatorilor, care considerau că o asemenea instituție nu putea fi întemeiată decît de străini. Proiectul de lege privind înființarea creditului funciar-rural a fost votat de Cameră la 9/21 martie 1873, iar de Senat la 29 martie/10 aprilie 1873. În puțin timp, Creditul funciar rural a trecut sub controlul efectiv al liberalilor, care au folosit această instituție pentru a atrage în partidul lor unele elemente ale boierimii mici și mijlocii, fideli pînă atunci conservatorilor.
>
NOTE M.T.
* Societatea de credit funciar rural = 1873-1948 / 1873-1923; 1923-1948 (http://cautare-b.arhivelenationale.ro/cautare-b/detail.aspx?ID=136834)
** Vasile Boerescu (1830 București -1883 Paris) (http://biografii.famouswhy.ro/vasile_boerescu/)
(...)
12) Crearea unei societăți de credit funciar-rural* era susținută de liberali și de unii conservatori moderați, în frunte cu Vasile Boerescu** (Bacalbașa îi transcrise numele în franceză: Basile Boerescu), din dorința de a demonstra capacitatea românilor de a constitui instituții de credit cu capital național, menite să contribuie, în acest caz, la la dezvoltarea producției agricole. Opinia acestora era combătută de o parte a conservatorilor, care considerau că o asemenea instituție nu putea fi întemeiată decît de străini. Proiectul de lege privind înființarea creditului funciar-rural a fost votat de Cameră la 9/21 martie 1873, iar de Senat la 29 martie/10 aprilie 1873. În puțin timp, Creditul funciar rural a trecut sub controlul efectiv al liberalilor, care au folosit această instituție pentru a atrage în partidul lor unele elemente ale boierimii mici și mijlocii, fideli pînă atunci conservatorilor.
>
NOTE M.T.
* Societatea de credit funciar rural = 1873-1948 / 1873-1923; 1923-1948 (http://cautare-b.arhivelenationale.ro/cautare-b/detail.aspx?ID=136834)
** Vasile Boerescu (1830 București -1883 Paris) (http://biografii.famouswhy.ro/vasile_boerescu/)
joi, 11 iunie 2015
Biografia pictorului austriac E. Schiele (1890-1918) (TOMIS 1996)
<
Pictorul austriac Egon Schiele se naște la 12 iunie 1890 în localitatea Tulln, Austria Inferioară. După o scurtă carieră didactică, socotită neatrăgătoare, se înscrie la Academia de Arte frumoase din Viena. Intră în contact cu avangarda artistică și în 1909 expune primele lucrări, aflate sub influența impresionismului francez.
Se desprinde destul de repede de acesta, find atras de pictura conaționalului său Gustav Klimt.
Se îndepărtează de stilul decorativ al lui Klimt, alăturându-se școlii expresioniste. E preocupat să capteze emoțiile complexe ale figurii umane. Portretele, ca și autoportretele, sunt colțuroase, subțiri, contorsionate, surprinse în posturi neconfortabile. Ele trădează angoasă, violență combinată frecvent cu erotism. În tușe groase și culori disonante sunt reliefate pregnant mâinile ca în lucrarea Pictorul Paris von Gutersloh. Desenele și acuarelele transmit, ca și picturile, aceeași intensitate psihică, accentuat erotizată. De altfel erotica e o tematică precumpănitoare în Viena acestei epoci, evidentă la Otto Weininger, Gustav Klimt sau Sigmund Freud. Schiele participă frecvent în expoziții individuale și de grup, publicul arătîndu-se contrariat de expunerea nudă a sexualității. Scurt timp e închis, sub acuzația de imoralitate.
O altă serie de lucrări conține picturi semialegorice, remarcabil fiind ciclul Familia. Moare de gripă epidemică, în 1918.
>
SURSA
S.L., Mari artiști plastici ai secolului XX: Egon Schiele, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1996.
Pictorul austriac Egon Schiele se naște la 12 iunie 1890 în localitatea Tulln, Austria Inferioară. După o scurtă carieră didactică, socotită neatrăgătoare, se înscrie la Academia de Arte frumoase din Viena. Intră în contact cu avangarda artistică și în 1909 expune primele lucrări, aflate sub influența impresionismului francez.
Se desprinde destul de repede de acesta, find atras de pictura conaționalului său Gustav Klimt.
Se îndepărtează de stilul decorativ al lui Klimt, alăturându-se școlii expresioniste. E preocupat să capteze emoțiile complexe ale figurii umane. Portretele, ca și autoportretele, sunt colțuroase, subțiri, contorsionate, surprinse în posturi neconfortabile. Ele trădează angoasă, violență combinată frecvent cu erotism. În tușe groase și culori disonante sunt reliefate pregnant mâinile ca în lucrarea Pictorul Paris von Gutersloh. Desenele și acuarelele transmit, ca și picturile, aceeași intensitate psihică, accentuat erotizată. De altfel erotica e o tematică precumpănitoare în Viena acestei epoci, evidentă la Otto Weininger, Gustav Klimt sau Sigmund Freud. Schiele participă frecvent în expoziții individuale și de grup, publicul arătîndu-se contrariat de expunerea nudă a sexualității. Scurt timp e închis, sub acuzația de imoralitate.
O altă serie de lucrări conține picturi semialegorice, remarcabil fiind ciclul Familia. Moare de gripă epidemică, în 1918.
>
SURSA
S.L., Mari artiști plastici ai secolului XX: Egon Schiele, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1996.
miercuri, 10 iunie 2015
Regizorul român A. Șerban despre actorii americani, japonezi, englezi, francezi și români (TOMIS 1996?2003)
<
(...)
Unde s-a simțit cel mai bine, unde a lucrat cel mai lejer?: „Peste tot unde merg încerc să mă simt bine, dar pot să spun, evident, că există o diferență. Actorii americani, de exemplu, sunt extrem de deschiși, foarte disciplinați, de fapt cei mai disciplinați dintre toți actorii pe care îi știu, în afară de cei japonezi, care au o disciplină ce mă înfioară. Fac totul aproape ca pe bandă. Cu actori englezi, de asemeni, e plăcut, pentru că ei se aruncă într-un exercițiu imposibil, ceva care pare ilogic sau poate chiar ridicol. Intră în joc cu umor, cu forță, cu inteligență. Ceea ce au ei superior celor americani, prin tradiția foarte lungă, este că la un moment dat intervine intelectul și spune „asta-i un non-sens, asta nu pot să fac”. Actorii americani au inteligența dezvoltată, dar de la un punct nu mai știu ce este just și ce nu. Cu actorii francezi și nemți e mai dificil. Dacă nu înțeleg exact ce au de făcut, sunt ca paralizați, nu pot face nimic. Ei trebuie să analizeze, să înțeleagă condițiile sociale, politice și psihologice ale momentului în care a fost scrisă. Cel mai teamă mi-a fost, însă, când m-am dus să lucrez la Comedia Franceză. Dacă acei actori știu să facă ceva, atunci știu să facă Moliere, asta-i sigur. Nu trebuie să vină un român care trăiește la New York să-i învețe pe ei cum să joace Moliere. Am avut o șansă unică pentru că erau atât de plictisiți de cum se jucase Moliere până atunci, încât erau într-adevăr dispuși să încerce și altceva. Au fost minunați, dar a fost o excepție. Talent există și în România din plin. Dar e atât de confuz acest cuvânt... Actorul român e foarte empiric, confuz, primitiv ca atitudine. Exist mult talent, dar și foarte multă inerție, atât de multă inconștiență față de ceea ce el poate face cu acest talent, cum să lucreze și cum să aibă această disciplină, rigoare, încât rezultatele sunt confuze.
(...)
>
SURSA
Andrei Șerban: „Când fac un spectacol, merg la risc absolut”, „Tomis”, Constanța, 1996?2003
(...)
Unde s-a simțit cel mai bine, unde a lucrat cel mai lejer?: „Peste tot unde merg încerc să mă simt bine, dar pot să spun, evident, că există o diferență. Actorii americani, de exemplu, sunt extrem de deschiși, foarte disciplinați, de fapt cei mai disciplinați dintre toți actorii pe care îi știu, în afară de cei japonezi, care au o disciplină ce mă înfioară. Fac totul aproape ca pe bandă. Cu actori englezi, de asemeni, e plăcut, pentru că ei se aruncă într-un exercițiu imposibil, ceva care pare ilogic sau poate chiar ridicol. Intră în joc cu umor, cu forță, cu inteligență. Ceea ce au ei superior celor americani, prin tradiția foarte lungă, este că la un moment dat intervine intelectul și spune „asta-i un non-sens, asta nu pot să fac”. Actorii americani au inteligența dezvoltată, dar de la un punct nu mai știu ce este just și ce nu. Cu actorii francezi și nemți e mai dificil. Dacă nu înțeleg exact ce au de făcut, sunt ca paralizați, nu pot face nimic. Ei trebuie să analizeze, să înțeleagă condițiile sociale, politice și psihologice ale momentului în care a fost scrisă. Cel mai teamă mi-a fost, însă, când m-am dus să lucrez la Comedia Franceză. Dacă acei actori știu să facă ceva, atunci știu să facă Moliere, asta-i sigur. Nu trebuie să vină un român care trăiește la New York să-i învețe pe ei cum să joace Moliere. Am avut o șansă unică pentru că erau atât de plictisiți de cum se jucase Moliere până atunci, încât erau într-adevăr dispuși să încerce și altceva. Au fost minunați, dar a fost o excepție. Talent există și în România din plin. Dar e atât de confuz acest cuvânt... Actorul român e foarte empiric, confuz, primitiv ca atitudine. Exist mult talent, dar și foarte multă inerție, atât de multă inconștiență față de ceea ce el poate face cu acest talent, cum să lucreze și cum să aibă această disciplină, rigoare, încât rezultatele sunt confuze.
(...)
>
SURSA
Andrei Șerban: „Când fac un spectacol, merg la risc absolut”, „Tomis”, Constanța, 1996?2003
Abonați-vă la:
Postări (Atom)