<
(...)
Catul Bogdan își impusese totuși un nou regim de viață cu Luli și pentru ea. Cu toată permanența zăbrelită a ploii, începură să facă lungi plimbări pe jos, vizitînd zi cu zi cartierele mai puțin oficiale și convenționale decît Strada Lăpușneanu*, cu anexele ei arhitecturale și umane. Tîrgul-Cucului** le apăru galițian*** prin evreimea de acolo, pitorescă și necăjită în desimea ei încîlcită, cu glasuri pasionate și mereu interogative în jurul samovarului cu ceai sau cu păpușoi fierți. Ajunseră din sărăcime în sărăcime, din dugheană în dugheană și din magherniță în magherniță, pînă în Podul-Roșu. Se opriră pe pod, privind Bahluiul****, care dă impresia că se isprăvește la marginea orașului cu rît grohăitor de scroafă trîndavă. Suiră dealul Sărăriei, atît de demodat provincial, parcă locuit numai de pensionari cu papuci și hulubi, cu prezența de broască țestoasă de pe vremea războiului ruso-japonez*****. Escaladară și înălțimea verde a Tatarașului, adevărat Rădășani****** al Iașiului, cu casele lui de munte voinic și chiabur și livezile lui rurale, colindarăși prin Beilic, găsind pe o străduță numai bună pentru săniuși de lîngă Zlataust, un felinar de gaz de pe vremea fanaragiilor*******, și-n fundul zării - un deal singuratic care părea predestinat pentru sculptarea capului lui Isus. Intrară la Golia********, unde vremea a rămas în cetate, pe iarbă verde și între ziduri care amintesc cele Șapte Turnuri constantinopolitane, unde a pătimit Brîncoveanu Constantin*********. Descoperiră farmecul de veche mănăstire al bisericei Bărboi**********, unde o sărutare e atît de aproape de îngerii naivi și Scaraoschi cel cu țeapă și coadă înfurcată. Văzură aspectul de șea de elefant de procesiune indică al acoperișului bisericei Barnoschi***********.
(...) În ploile ieșene și pe ulițele desfundate ca ale Fanarului************, rîsul lui Luli aducea o lumină și o melodie de cer italian.
(...)
Apo începură cu un automobil de piață plimbări exterioare. Galata*************, Cetățuia**************, Repedea***************. Ajunseră odată, hurducați mai rău decît de galopul bîlbîit al cămilei, tocmai la Bîrnova. Acolo pădurea de aur mort se pregătea de iarnă, rărindu-se pentru apariția celor dintîi fulgi.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 193-194.
NOTE M.T.
* strada Lăpușneanu (http://ieseanul.gandul.info/saptamanal/stralucirea-pierduta-a-strazii-lapusneanu-2609708)
** Tîrgul-Cucului = Cartier al orașului Iași.
*** Galiția = Provincie obținută de Hasburgii austrieci în 1772, la prima împărțire a Polonei, alături de Rusia și Prusia. (http://www.jewishencyclopedia.com/articles/6473-galicia-austria)
**** Bahlui = Râu care izvorăște din județul Botoșani, trece prin orașul Iași și se varsă în Jijia.
***** Războiul ruso-japonez din 1904-1905.
****** Rădășeni = Sat în apropierea orașului Fălcticeni din județul Suceava. (http://ziarullumina.ro/documentar/radaseni-satul-aflat-intre-livezi-nesfarsite)
******* Fanaragiu = (Înv.) Persoană care aprindea și stingea felinarele de pe străzi; lampagiu. – Din tc. fenarğı. (http://dexonline.ro/lexem/fanaragiu/20256)
******** Golia = Mănăstire ctitorită în orașul Iași de logofătul Ioan Golia în secolul XVI. (http://www.monumenteiasi.ro/monument_de_arhitectura.php?id=330)
********* Edicule (turcește) / Șapte Turnuri = Închisoarea din Constantinopol / Istanbul unde a fost deținut Constantin Brâncoveanu, fostul domn al Țării Romnești, pînă la execuția sa din 15 august 1714. (http://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/edicule-inchisoarea-sfintilor-brancoveni-124669.html)
********** biserica Bărboi = Biserică construită în 1613-1615 de boierul Ursu Bărboi, marele vornic al Țării de Jos. (http://www.monumenteiasi.ro/monument_de_arhitectura.php?id=300)
*********** biserica Barnovschi = Biserică începută în 1627 de domnitorul Miron Barnovschi. (http://www.monumenteiasi.ro/monument_de_arhitectura.php?id=305)
************ Fanar = Cartier al Constantinopolului / Istanbul, unde, după cucerirea otomană din 1453, s-a retras aristocrația greacă bizantină și patriarhul ortodox ecumenic. (http://www.fenerbalat.org/content.php?ct=district%20history)
************* Galata = Mănăstirea Galata a fost construită de domnitorul Petru Șchiopul în 1577-1583. (http://www.monumenteiasi.ro/monument_de_arhitectura.php?id=330)
************** Cetățuia = Mănăstirea Cetățuia a fost construită de domnitorul Gheorghe Duca în 1669-1672. (http://www.monumenteiasi.ro/monument_de_arhitectura.php?id=317)
*************** Repedea= Dealul Repedea, astăzi arie protejată, se află lîngă comuna Bîrnova din județul Iași.(http://www.ziaruldeiasi.ro/local/dezastru-la-rezervatia-repedea~ni440v)
marți, 30 septembrie 2014
luni, 29 septembrie 2014
Emancipare femeii în România interbelică (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Alteori, Gabriela, care pînă atunci înclina mai mult spre discuţiile literare, se amesteca în politică, devenind vehementă şi peremptorie, amabalîndu-se ca un adevărat militant.
- Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o calm dar curios.
Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise teoreticiană agresivă, cu obraji de şcolăriţă pe care ai prins-o copiind-o la teză. Dar roşeaţa obrajilor putea fi socotită expresia noviciatului într-un gen nou de entuziasm. Sigur că-o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai putea limita numai la dragoste şi literatură. Avea însă obligaţia şi chemarea de-a împodobi viaţa, dar trebuia s-o şi priceapă subt toate aspectele ei. Într-o vreme de prefaceri sociale ca aceasta, politica era ca un dig înaintat de pe care simţeai mai bine vînturile din larg ale vieţii.
O vedea gata să-l combată. Apologia polticei, socotită dig în viaţă şi far revelator, era de fapt o răzvrătire împotriva omului apolitic din faţa ei; şi faptul că exprima această recalcitranţă tocmai în faţa lui nu era deloc conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de pînă atunci. O ştia pe Gabriela ca pe acei căţeluşi care nu latră cu pretenţii de ferocitate decît dacă au îndărăt prezenţa ocrotitoare a stăpînului, care-i ia în braţe la nevoie, sau gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea să aibă emanciparea Gabrielei.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.
(...)
Alteori, Gabriela, care pînă atunci înclina mai mult spre discuţiile literare, se amesteca în politică, devenind vehementă şi peremptorie, amabalîndu-se ca un adevărat militant.
- Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o calm dar curios.
Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise teoreticiană agresivă, cu obraji de şcolăriţă pe care ai prins-o copiind-o la teză. Dar roşeaţa obrajilor putea fi socotită expresia noviciatului într-un gen nou de entuziasm. Sigur că-o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai putea limita numai la dragoste şi literatură. Avea însă obligaţia şi chemarea de-a împodobi viaţa, dar trebuia s-o şi priceapă subt toate aspectele ei. Într-o vreme de prefaceri sociale ca aceasta, politica era ca un dig înaintat de pe care simţeai mai bine vînturile din larg ale vieţii.
O vedea gata să-l combată. Apologia polticei, socotită dig în viaţă şi far revelator, era de fapt o răzvrătire împotriva omului apolitic din faţa ei; şi faptul că exprima această recalcitranţă tocmai în faţa lui nu era deloc conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de pînă atunci. O ştia pe Gabriela ca pe acei căţeluşi care nu latră cu pretenţii de ferocitate decît dacă au îndărăt prezenţa ocrotitoare a stăpînului, care-i ia în braţe la nevoie, sau gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea să aibă emanciparea Gabrielei.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1991, p. 262-263.
sâmbătă, 27 septembrie 2014
UMOR Ce are de-a face sexul cu dovleacul?
Într-o zi Napoleon deghizându-se în simplu om s-a dus într-un sat. Plimbându-se prin sat observă doi tineri - ambii aveau lipsă câte un picior. Curios, se apropie şi întreabă:
- Amândoi sunteţi aşa de tineri, ce s-a întâmplat cu voi?
- Noi am pierdut picioarele luptând pentru Napoleon.
Napoleon, gândindu-se un pic, îi întreabă:
- Spuneţi-mi vă rog, care este pentru voi cea mai mare dorinţă?
- Dacă aş avea 2.000 de franci, aş fi asigurat toată viaţa - spune primul.
- Iar eu aş vrea ca înainte de a muri să petrec o noapte cu Josefina, soţia lui Napoleon.
Napoleon le-a urat toate cele bune şi a plecat. A doua zi în res-pectivul sat, apar jandarmii, îi gă-sesc pe cei doi tineri şi sub convoi îi transportă la Paris, în faţa împăratului. Primului, Napoleon i-a dat jumătate de milion de franci, spunându-i: „Du-te şi trăieşte fericit până la moarte”. Pe cel de-al doilea, Napoleon l-a invitat la cină şi l-a servit cu 20 de feluri de mâncare şi 20 de feluri de deserturi - toate din dovleac. Oaspetele a mâncat un fel, al doilea, al treilea, dar mai mult nu putea. Atunci Napoleon îl întreabă:
- Dar tu de ce nu mănânci? Eu te-am invitat la cină, iar tu trebuie să mănânci tot ceea cu ce eu te servesc.
- Dar - se împotriveşte tânărul - chiar dacă toate felurile de mâncare şi desert au forme şi aranjamente diferite gustul la toate e de dovleac.
- Eu special te-am servit numai cu dovleac, ca şi tu să înţelegi că fix aşa e şi cu femeile, tânărul meu prieten.
„Cuget Liber”, Fun, Constanța, 21 martie 2013
vineri, 26 septembrie 2014
Familiile moldovenești tradiționale în România interbelică (TEODOREANU 1935)
<
(...) Căci și căminul soților Novleanu avea stigmatul calității familiilor moldovenești: o moleșitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viața de afară prea aspră, dînd copilului care vede acest contrast dorința de a fi mereu mic și ocrotit în casa părintească, ferit de viața de afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleiește treptat, ca piciorușele chinezoaicelor închircite în tradiția pantofului de lemn. De asta, nicăieri mai mult decît în Moldova, oamenii în genere, și scriitorii îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe de viață, în loc să încolțească pofta ei.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 86-87.
(...) Căci și căminul soților Novleanu avea stigmatul calității familiilor moldovenești: o moleșitoare atmosferă intimă, care face prin contrast viața de afară prea aspră, dînd copilului care vede acest contrast dorința de a fi mereu mic și ocrotit în casa părintească, ferit de viața de afară, care-i apare ca o primejdie. Astfel, energia copiilor se sleiește treptat, ca piciorușele chinezoaicelor închircite în tradiția pantofului de lemn. De asta, nicăieri mai mult decît în Moldova, oamenii în genere, și scriitorii îndeosebi, nu vor manifesta o mai statornică nostalgie a copilăriei. De-atunci începe de viață, în loc să încolțească pofta ei.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 86-87.
joi, 25 septembrie 2014
Unicitatea scriitorului din perioada interbelică (TEODOREANU 1935)
<
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 132.
(...)
Nathan însă era de altă părere. De la început devenise adversarul
izolării, semnalînd stăruitor lui Catul Bogdan, primejdiile ei, mai ales pentru
un scriitor.
- Un romancier, mai cu seamă la vrîsta ta,
nu poate trăi numai din amintirea vieții de pînă acum. Asta înseamnă să te
limitezi la copilărie și tinereță, pierzînd exeperiența contactului matur cu
viața. Un poet ar putea să o facăș un romancier - nu. În fond, tu temi de viață...
Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe
Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simțea vulnerabil din acest punct de vedere.
Natural, invoca o serie de argumente și de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni,
neacceptînd să fie judecătorul ei. Și el susținea că romancierul e condiționat în
primul rînd de experiența vieții, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că
intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria și tinerețeaș atunci cînd nu
te cunoști, cînd începi să te descoperi, prin mirări și comparație cu ceilalți în
copilărie, prin elanuri și analize în tinereță. Dacă ești viu și sănătos, pînă
la douăzeci și cinci de ani, ai acumulat suficentă experiență ca să te poți
socoti demobilizat din viața combativă efectivă, trăită anonim în rîndurile
celorlalți. De-atunci încolo poți începe ``marea vînătoare``: așa definea el
genul lui de creațiune - fără să mai trăiești în actualitate cum ai trăit pînă
atunci. Viața e în tine cu tot materialul ei brut, așteptînd descoperirea esențelor
ei și transfigurarea lor prin chimia creațiunii literare. Dar între timp, cu
toate că nu mai participi la viață ca pînă atunci, nu mori, nu te îndepărtezi
de ea, n-o uiți. O trăiești numai marginal ca spectator. Pentru un om obișnuit,
evident că o astfel de pasivitate contemplativă echivalează cu o renunțare la
viață, cu o prăfuire și o ruginire. Dar scriitorul niciodată nu e un simplu
spectator, chiar dacă nu participă direct la o acțiune. Văzînd-o numai, în
treacăt, chiar o trăiește intutitiv, complectîndu-i imaginativ lacunele și
hiatusurile, fără ca aceste interpretări și reconstituiri să aibă caracterul
unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deține toate esențele vieții,
toate diversitățile ei. Unicitatea scriitorului conține toate mulțimile, picătura
lui psihologică cuprinde tot spațiul astral, fiind prin aceasta magică și
privilegiată față de a omului comun...
(...)>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, Bucure;ti, 1991, p. 132.
duminică, 21 septembrie 2014
„Studia Securitas” (UNIVERSITATEA „L. BLAGA” 2014)
„Studia Securitas”, Ed. Univ. „L. Blaga”, Sibiu, 2014
INTERNATIONAL SECURITY
Andrey DEVYATKOV, Neighborhood Strategies and Soft Power Potential
of the European Union and Russia in Moldova.................................. 7
Andreea-Paula IBĂNESCU, Velocity or Stasis? Iran in Central Asia,
between Diplomacy Realignement and New Strategic References ...... 17
Radu TABĂRĂ, Cauzele încălcării normelor de drept internaţional
umanitar şi comiterii de crime de război............................................ 27
Silviu NATE, Securitatea privată şi statele fragile ............................. 36
NATIONAL SECURITY
Cristian TRONCOTĂ, Reţeaua Caraman – o analiză istoriografică..... 46
Vasile TABĂRĂ, Terorismul. Atribuţiile autorităţilor şi instituţiilor publice
pentru prevenirea şi contracarea terorismului ................................... 55
Rodica PANŢA, Aspecte ale securităţii ecologice în Federaţia Rusă..... 70
Sabina-Adina LUCA, Globalizare şi identitate naţională. Reprezentări
sociale ale tinerilor români.................................................................84
TRANSNISTRIAN CONFLICT
Victor MORARU, Conflictul transnistrean şi impactul acestuia asupra
imaginii Republicii Moldova.............................................................. 92
Iulia ROTĂRESCU, The Relevance of the Transnistrian Conflict to
Moldova-Russia Relations. Some Considerations ............................ 102
Eugen STRĂUŢIU, Security Policies and Institutions in Transnistrian
Region........................................................................................... 110
ECONOMIC SECURITY
Oleksandr CHERNYAK, Yevgen CHERNYAK, „The Golden Migrant”
Concept in Governmental Regulation of the Labor Force Migration ... 118
Valeriu MOSNEAGA, Economic Crisis and the Problems of Returns of
Moldovan Labor Migrants............................................................... 123
Grațian LUPU, Din istoria securităţii economice: protecţia dreptului de
autor prin patente şi mărci. Cazul german ...................................... 136
DIPLOMACY AND FOREIGN POLICY
Mihai CROITOR, Sanda BORŞA, De la conflict la reconciliere: relaţiile
politico-diplomatice sovieto-iugoslave.............................................. 143
Oana-Luiza BARBU, Reflectarea intereselor de securitate ale României
în poziţia sa de negociere a Actului Final de la Helsinki .................. 150
Andreea-Emilia DUŢĂ, Demersurile României pentru destindere în
cadrul Tratatului de la Varşovia...................................................... 160
BOOK REVIEWS
Cristian TRONCOTĂ, Spionajul american în România 1944-1948,
Editura Militară, Bucureşti, 2013 (autor Sorin Aparaschivei)............ 171
Mihai-Marcel NEAG, Particularităţi ale angajamentului organizaţional
în instituţiile de învăţământ superior, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2013 (autor Raluca Rusu)............................................176
UMOR Ce ne învaţă filmele americane
Apartamentele mari, etajate, din New York, au o chirie convenabilă pentru oricine, fie el şomer sau director.
Cel puţin unul din doi gemeni identici este diabolic.
Dacă trebuie să dezamorsezi o bombă nu ai de ce să-ţi faci griji, întotdeauna vei alege corect firul care trebuie tăiat.
Mai toate computerele laptop sunt suficient de puternice pentru a pătrunde în sistemul de comunicaţii al oricărei civilizaţii extraterestre invadatoare.
Nu contează dacă într-o luptă marţială numărul adversarilor este foarte mare: inamicii tăi vor aştepta răbdători să te atace unul câte unul, dansând în jurul tău într-o manieră ameninţătoare, până când îi faci knock-out pe cei dinainte.
Dacă eşti blondă şi drăguţă, este foarte probabil să ajungi expert mondial în fisiune nucleară la vârsta de 22 de ani.
Poliţiştii cinstiţi şi muncitori sunt în mod tradiţional împuşcaţi cu trei zile înainte de pensionare.
Decât să risipească gloanţele, megalomaniacii preferă să-şi ucidă adversarii pe care-i prind folosind maşinării complicate, care cuprind rachete, sisteme electronice, gaze mortale, lasere sau rechini mâncători de oameni, ce le oferă prizonierilor cam 20 de minute pentru a evada.
Toate paturile au cearşafuri speciale, probabil în formă de L, care ajung până la subraţul femeii care doarme, dar depăşesc numai cu puţin coapsele bărbatului de lângă ea.
Toate pungile cu cumpărături conţin cel puţin o pâine-baghetă.
Este foarte uşor pentru oricine să piloteze un avion, până la aterizare, urmând instrucţiunile cuiva din turnul de control.
O dată pus pe buze, rujul nu mai dispare de acolo, orice ai face, inclusiv scufundări submarine.
Cel mai probabil vei supravieţui unei bătălii, dar numai dacă nu faci greşeala să arăţi înainte cuiva fotografia iubitei care te aşteaptă acasă.
Dacă vrei să te dai drept ofiţer german sau rus, nu-i nevoie să ştii limbi străine, este suficient un accent potrivit.
Turnul Eiffel se vede pe orice fereastră din Paris.
Un bărbat nu va arăta niciun semn de durere în cursul celor mai feroce lupte, dar se va crispa cu totul când o femeie încearcă să-i cureţe zgârieturile.
Toate bombele au un ceas electronic cu cifre mari şi roşii, pentru a şti exact cât mai este până la explozie.
Un detectiv poate rezolva un caz numai după ce a fost suspendat.
Dacă trebuie să dezamorsezi o bombă nu ai de ce să-ţi faci griji, întotdeauna vei alege corect firul care trebuie tăiat.
Mai toate computerele laptop sunt suficient de puternice pentru a pătrunde în sistemul de comunicaţii al oricărei civilizaţii extraterestre invadatoare.
Nu contează dacă într-o luptă marţială numărul adversarilor este foarte mare: inamicii tăi vor aştepta răbdători să te atace unul câte unul, dansând în jurul tău într-o manieră ameninţătoare, până când îi faci knock-out pe cei dinainte.
Dacă eşti blondă şi drăguţă, este foarte probabil să ajungi expert mondial în fisiune nucleară la vârsta de 22 de ani.
Poliţiştii cinstiţi şi muncitori sunt în mod tradiţional împuşcaţi cu trei zile înainte de pensionare.
Decât să risipească gloanţele, megalomaniacii preferă să-şi ucidă adversarii pe care-i prind folosind maşinării complicate, care cuprind rachete, sisteme electronice, gaze mortale, lasere sau rechini mâncători de oameni, ce le oferă prizonierilor cam 20 de minute pentru a evada.
Toate paturile au cearşafuri speciale, probabil în formă de L, care ajung până la subraţul femeii care doarme, dar depăşesc numai cu puţin coapsele bărbatului de lângă ea.
Toate pungile cu cumpărături conţin cel puţin o pâine-baghetă.
Este foarte uşor pentru oricine să piloteze un avion, până la aterizare, urmând instrucţiunile cuiva din turnul de control.
O dată pus pe buze, rujul nu mai dispare de acolo, orice ai face, inclusiv scufundări submarine.
Cel mai probabil vei supravieţui unei bătălii, dar numai dacă nu faci greşeala să arăţi înainte cuiva fotografia iubitei care te aşteaptă acasă.
Dacă vrei să te dai drept ofiţer german sau rus, nu-i nevoie să ştii limbi străine, este suficient un accent potrivit.
Turnul Eiffel se vede pe orice fereastră din Paris.
Un bărbat nu va arăta niciun semn de durere în cursul celor mai feroce lupte, dar se va crispa cu totul când o femeie încearcă să-i cureţe zgârieturile.
Toate bombele au un ceas electronic cu cifre mari şi roşii, pentru a şti exact cât mai este până la explozie.
Un detectiv poate rezolva un caz numai după ce a fost suspendat.
Sistemul de ventilaţie al unei clădiri este locul perfect în care să te ascunzi. Nimeni, niciodată, nu se va gândi să caute în locul în care poţi să te deplasezi dintr-o parte a clădirii în cealaltă fără nicio greutate.
Toţi oamenii din vechime, indiferent de epocă, au dinţi perfecţi.
Orice încuietoare poate fi deschisă cu o carte de credit sau o agrafă în câteva secunde. Excepţie fac cazurile când dincolo de uşă este un copil ameninţat de un incendiu.
Toate buletinele de ştiri conţin materiale care te afectează direct şi sunt difuzate în momentul în care tu deschizi televizorul.
Toţi oamenii din vechime, indiferent de epocă, au dinţi perfecţi.
Orice încuietoare poate fi deschisă cu o carte de credit sau o agrafă în câteva secunde. Excepţie fac cazurile când dincolo de uşă este un copil ameninţat de un incendiu.
Toate buletinele de ştiri conţin materiale care te afectează direct şi sunt difuzate în momentul în care tu deschizi televizorul.
„Cuget Liber”, Constanța, 9 septembrie 2013
vineri, 19 septembrie 2014
Frac versus opincă (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Era deprins să intimideze el pe alții, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu știau cine-i deveneau deferenți față de el, dacă erau bărbați; iar pe femei le intriga, dînd celor mai multe imboldul de a vorbi franțuzește, sau într-o limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar și în România. Părea în fiecare loc că vine din altă parte, că e ambasadorul unei țări depărtate. Cînd intra la un teatru, înainte de a întinde biletul, cei de la ușă se înclinau, întrebîndu-l: „Loja dumneavoastră?” Cînd pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul*îi ducea bagajele la clasa întîia. Iar cînd mergea pe stradă, cei care-l întîlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmărește de la distanță.
- Ești impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. Regret că nu-ți sînt fiu. M-aș fi tras din frac, nu din opincă.
Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.
Catul Bogdan, însă, dădea impresia că strămoșii săi sînt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Așa era el numai, în neamul lui - după tată -, deși părea că a moștenit înălțimea fină și cam dolentă a trupului de la strămoși a căror mînă, înainte de a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, mînuise pe cîmpuri istorice, în jurul voievozilor, spada vitează. Atfel de mîni avea: mai mult fine decît puternice, cu toate că erau mari și aparțineau unui bărbat. Fără inele totuși, deși ochiul care întîlnea aceste mîni căuta să-l descoperepe cel cu stemă.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, p. 29-30.
NOTĂ M.T.
* Tregher = (înv. și reg.) Hamal. – Din germ. Träger. (http://dexonline.ro/lexem/tregher/58593)
(...)
Era deprins să intimideze el pe alții, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu știau cine-i deveneau deferenți față de el, dacă erau bărbați; iar pe femei le intriga, dînd celor mai multe imboldul de a vorbi franțuzește, sau într-o limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar și în România. Părea în fiecare loc că vine din altă parte, că e ambasadorul unei țări depărtate. Cînd intra la un teatru, înainte de a întinde biletul, cei de la ușă se înclinau, întrebîndu-l: „Loja dumneavoastră?” Cînd pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul*îi ducea bagajele la clasa întîia. Iar cînd mergea pe stradă, cei care-l întîlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmărește de la distanță.
- Ești impunător, colega, îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. Regret că nu-ți sînt fiu. M-aș fi tras din frac, nu din opincă.
Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.
Catul Bogdan, însă, dădea impresia că strămoșii săi sînt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Așa era el numai, în neamul lui - după tată -, deși părea că a moștenit înălțimea fină și cam dolentă a trupului de la strămoși a căror mînă, înainte de a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boieresc, mînuise pe cîmpuri istorice, în jurul voievozilor, spada vitează. Atfel de mîni avea: mai mult fine decît puternice, cu toate că erau mari și aparțineau unui bărbat. Fără inele totuși, deși ochiul care întîlnea aceste mîni căuta să-l descoperepe cel cu stemă.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, 1991, p. 29-30.
NOTĂ M.T.
* Tregher = (înv. și reg.) Hamal. – Din germ. Träger. (http://dexonline.ro/lexem/tregher/58593)
joi, 18 septembrie 2014
Istoria ciocolatei
<
Istoria cicolatei începe înjurul anilor 1500 cînd un conchistador spaniol*, Hernando Cortez, a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”. Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, serit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie. În secolul XIX englezii au descoperit procesul tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar suedezii au adus ingredientul secret: laptele.
>
SURSA
„Kaufland”: martie 2013
NOTE M.T.
* Conchistador = Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America, imediat după descoperirea acestui continent. – Din fr. conquistador (< sp.). (http://dexonline.ro/definitie/conchistador)
** Hernando Cortez (1485-1547) = A cucerit statul aztecilor aflat pe actualul teritoriu al Mexicului în perioada 1519-1521. (http://www.aztec-history.com/hernan-cortez-biography.html)
*** Montezuma / Moctezuma II (1466-1520) = Al nouălea și ultimul conducător al statului aztec (1502-1520). (http://www.aztec-history.com/moctezuma-ii.html)
Istoria cicolatei începe înjurul anilor 1500 cînd un conchistador spaniol*, Hernando Cortez, a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”. Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, serit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie. În secolul XIX englezii au descoperit procesul tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar suedezii au adus ingredientul secret: laptele.
>
SURSA
„Kaufland”: martie 2013
NOTE M.T.
* Conchistador = Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America, imediat după descoperirea acestui continent. – Din fr. conquistador (< sp.). (http://dexonline.ro/definitie/conchistador)
** Hernando Cortez (1485-1547) = A cucerit statul aztecilor aflat pe actualul teritoriu al Mexicului în perioada 1519-1521. (http://www.aztec-history.com/hernan-cortez-biography.html)
*** Montezuma / Moctezuma II (1466-1520) = Al nouălea și ultimul conducător al statului aztec (1502-1520). (http://www.aztec-history.com/moctezuma-ii.html)
miercuri, 17 septembrie 2014
Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.
marți, 16 septembrie 2014
Om și pitecantrop (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului* pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada.
Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă.
Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului - cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 139-140.
NOTĂ M.T.
* Pitecantrop - Reprezentant al lui Homo erectus, descoperit în insula Java, cu caractere intermediare între maimuțele antropoide și omul primitiv. – Din fr. pithécanthrope. (http://dexonline.ro/definitie/pitecantrop/paradigma)
(...)
Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului* pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada.
Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă.
Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului - cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 139-140.
NOTĂ M.T.
* Pitecantrop - Reprezentant al lui Homo erectus, descoperit în insula Java, cu caractere intermediare între maimuțele antropoide și omul primitiv. – Din fr. pithécanthrope. (http://dexonline.ro/definitie/pitecantrop/paradigma)
luni, 15 septembrie 2014
Mănăstirea Neamțu versus mănăstirea Agapia (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cele două biserici dinlăuntrul „zidului” un alîngă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupola enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sînt 518...) este călugăriță.
În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganți. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco--român...)
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 100-101.
NOTE M.T.
* Mănăstirea Neamț = Mănăstire de călugări din județul Neamț (Moldova), a cărei existență tradiția locală o menționează la sfârșitul secolului XIV. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-neamt-67899.html)
** Mănăstirea Agapia = Mănăstire de maici din județul Neamț, menționată prima dată într-un act domnesc din 1437. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-agapia-noua-67927.html)
(...)
Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cele două biserici dinlăuntrul „zidului” un alîngă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupola enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sînt 518...) este călugăriță.
În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganți. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco--român...)
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 100-101.
NOTE M.T.
* Mănăstirea Neamț = Mănăstire de călugări din județul Neamț (Moldova), a cărei existență tradiția locală o menționează la sfârșitul secolului XIV. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-neamt-67899.html)
** Mănăstirea Agapia = Mănăstire de maici din județul Neamț, menționată prima dată într-un act domnesc din 1437. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-agapia-noua-67927.html)
sâmbătă, 13 septembrie 2014
Zgârciţi scoţienii ăştia
Un scoţian avea gardul stricat şi se hotărăşte să şi-l repare singur, întrucât era „scump” să plătească pe altcineva.
Numai că pentru asta avea nevoie, în primul rând, de un ciocan. Aşa că îl cheamă pe fiul său şi îi spune:
- Mergi la vecinul de vizavi şi roagă-l să ne dea împrumut un ciocan pentru jumătate de oră... Se întoarce fiul, bineînţeles fără niciun ciocan:
- Tată, nu mi-a dat. A zis că tocmai acum are şi el nevoie de ciocan, însă mâine te-ar putea ajuta.
- Al dracului de zgârcit. Du-te la vecinul de alături şi roagă-l pe el, zise scoţianul nostru.
Se întoarce fiul cu un răspuns similar...
- Tată, nu mi-a dat. A zis că ciocanul său l-a împrumutat vecinului din capătul străzii...
Se enervează scoţianul la culme:
- Mama dracului de zgârciţi, cu tot cu naţia asta, că m-am săturat. N-am văzut aşa ceva. Atâta zgârcenie la un loc. Fir-ar ei să fie.
Fiule, mergi în hambar şi adu ciocanul nostru!!!
Numai că pentru asta avea nevoie, în primul rând, de un ciocan. Aşa că îl cheamă pe fiul său şi îi spune:
- Mergi la vecinul de vizavi şi roagă-l să ne dea împrumut un ciocan pentru jumătate de oră... Se întoarce fiul, bineînţeles fără niciun ciocan:
- Tată, nu mi-a dat. A zis că tocmai acum are şi el nevoie de ciocan, însă mâine te-ar putea ajuta.
- Al dracului de zgârcit. Du-te la vecinul de alături şi roagă-l pe el, zise scoţianul nostru.
Se întoarce fiul cu un răspuns similar...
- Tată, nu mi-a dat. A zis că ciocanul său l-a împrumutat vecinului din capătul străzii...
Se enervează scoţianul la culme:
- Mama dracului de zgârciţi, cu tot cu naţia asta, că m-am săturat. N-am văzut aşa ceva. Atâta zgârcenie la un loc. Fir-ar ei să fie.
Fiule, mergi în hambar şi adu ciocanul nostru!!!
„Cuget Liber”, Fun, Constanța, 5 decembrie 2013
vineri, 12 septembrie 2014
Burghezi versus aristocrați în stațiunile balneare (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Sînt interesante aerele aristocratice pe care și le ia în micile stațiuni „balneare” și „climaterice” toată lumea asta, și mai cu seamă femeile. Neavînd nici o ocupație și lipsind aici clasa de sus care să-i comprime și să-i pună la locul lor - ca păpușile cu resort cînd închizi capacul - acești mic burghezi se simt într-adevăr boieri. Senzația de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. (Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez* de senzații: aci sclav, aci rege asirian**.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 9-10.
NOTĂ M.T.
* Ecosez = (Despre țesături) Care este țesut cu un model în carouri mari, de obicei în culori vii și variate. [< fr. écossais – scoțian]. (http://dexonline.ro/definitie/ecosez)
** Asiria = Imperiu antic, al cărui nucleu era situat în Mesopotamia, regiunea dintre fluviile Tigru și Eufrat, în Irakul de azi. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/asiria.html)
(...)
Sînt interesante aerele aristocratice pe care și le ia în micile stațiuni „balneare” și „climaterice” toată lumea asta, și mai cu seamă femeile. Neavînd nici o ocupație și lipsind aici clasa de sus care să-i comprime și să-i pună la locul lor - ca păpușile cu resort cînd închizi capacul - acești mic burghezi se simt într-adevăr boieri. Senzația de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. (Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez* de senzații: aci sclav, aci rege asirian**.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 9-10.
NOTĂ M.T.
* Ecosez = (Despre țesături) Care este țesut cu un model în carouri mari, de obicei în culori vii și variate. [< fr. écossais – scoțian]. (http://dexonline.ro/definitie/ecosez)
** Asiria = Imperiu antic, al cărui nucleu era situat în Mesopotamia, regiunea dintre fluviile Tigru și Eufrat, în Irakul de azi. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/asiria.html)
joi, 11 septembrie 2014
Filosoful grec antic Diogen Laerțiu despre predecesorul său Epicur (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Dar azi am recetit paginile lui Diogen Laerțiul* despre Epicur**. Ataraxele***. „Apatie”... Frica de acșiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid și prea mult preocupat de urmările faptelor lui. Decadența Greciei****. Antipodul „bestiei blonde”. „L`homme , ivre d`une hombre qui passe, porte toujours le chatiment d`avoir voulu changer le place...” (1). Indulgent cu alții, sever cu el însuși. Inspiratorul tuturor endemonologiilor***** amabil-pesimiste. Neînțelese de proști și de porci, care traduc „plăcerea” lui subtilă și detașată în plăcerea lor trivială și-l stropesc cu noroiul indignării lor ipocrite.
(...)
(1) „Omul amăgit de-o umbră care trece, își poartă necontenit osînda de-a fi voit să-și schimbe locul...” (fr.)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 9.
NOTE M.T.
* Diogen Laerțiul (sec III d.H.) = Filosof grec din Asia Mică (Turcia) (http://epistematic.blogspot.ro/2012/03/diogenes-laertios-despre-vietile-si.html)
** Epicur (341-270 î.H.) = Filosof grec din insula Samos. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-placerii-supreme)
*** Ataraxie = 1. (Med.) Stare bolnăvicioasă de pasivitate a unui organ sau a unei funcțiuni. 2. Concepție filosofică idealistă din Antichitate care susținea că omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă liniște sufletească prin detașarea de frământările lumii. – Din fr. ataraxie. (http://dexonline.ro/definitie/ataraxie)
**** Victoria regelui macedonean Filip II la Cheroneea în 338 î.H. aduce orașele-stat grecești sub hegemonia Macedoniei, iar victoria romană de la Pidna din 168 î. H. împotriva macedonenilor, transformă Grecia antică în provincie romană.
***** Eudemonologie = (Liv.) Raționament, discuție în jurul problemei fericirii. [Pron. e-u-, gen. -iei. / cf. fr. eudémonologie, it. eudemonologia] (http://dexonline.ro/definitie/eudemonologie/paradigma)
(...)
Dar azi am recetit paginile lui Diogen Laerțiul* despre Epicur**. Ataraxele***. „Apatie”... Frica de acșiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid și prea mult preocupat de urmările faptelor lui. Decadența Greciei****. Antipodul „bestiei blonde”. „L`homme , ivre d`une hombre qui passe, porte toujours le chatiment d`avoir voulu changer le place...” (1). Indulgent cu alții, sever cu el însuși. Inspiratorul tuturor endemonologiilor***** amabil-pesimiste. Neînțelese de proști și de porci, care traduc „plăcerea” lui subtilă și detașată în plăcerea lor trivială și-l stropesc cu noroiul indignării lor ipocrite.
(...)
(1) „Omul amăgit de-o umbră care trece, își poartă necontenit osînda de-a fi voit să-și schimbe locul...” (fr.)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 9.
NOTE M.T.
* Diogen Laerțiul (sec III d.H.) = Filosof grec din Asia Mică (Turcia) (http://epistematic.blogspot.ro/2012/03/diogenes-laertios-despre-vietile-si.html)
** Epicur (341-270 î.H.) = Filosof grec din insula Samos. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-placerii-supreme)
*** Ataraxie = 1. (Med.) Stare bolnăvicioasă de pasivitate a unui organ sau a unei funcțiuni. 2. Concepție filosofică idealistă din Antichitate care susținea că omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă liniște sufletească prin detașarea de frământările lumii. – Din fr. ataraxie. (http://dexonline.ro/definitie/ataraxie)
**** Victoria regelui macedonean Filip II la Cheroneea în 338 î.H. aduce orașele-stat grecești sub hegemonia Macedoniei, iar victoria romană de la Pidna din 168 î. H. împotriva macedonenilor, transformă Grecia antică în provincie romană.
***** Eudemonologie = (Liv.) Raționament, discuție în jurul problemei fericirii. [Pron. e-u-, gen. -iei. / cf. fr. eudémonologie, it. eudemonologia] (http://dexonline.ro/definitie/eudemonologie/paradigma)
miercuri, 10 septembrie 2014
Turiști-conserve în SUA la începutul secolului XX (LARDNER 1917)
<
(...)
În timpul șederii noastre am vizitat orașul campus Lewis*, care este cartierul general al turiștilor conserve. Dar poate n-ați auzit de ei pînă acum. Fac parte dintr-o organizație, își petrec concediile cu mașina, luînd cu ei tot ce le trebuie. Adică își iau corturi pentru dormit, își gătesc singuri mîncarea și nu frecventează hoteluri sau restaurante, căci dacă nu se dovedesc niște turiști bona fide**, nu pot face parte din organizație.
Mi-au spus că sînt peste două sute de mii de membri și se autotintitulează „conserviștii”, din pricina hranei lor care provine din conserve. În orașul-camping am văzut o pereche din Brady, Texas, pe nume domnul și doamna Pence. El avea peste optzeci de ani și veniseră cu mașina de la o distanță de 1641 de mile***.
Conserviștii se adună din fiecare colț al Statelor Unite; în timpul verii vizitează locuri noi ca Noua Anglie**** sau Marile Lacuri***** și iarna majoritatea vin în Florida și se împrăștie în toată zona. Cît am stat acolo, au organizat o întrunire națională la Gainesville, Florida, și au ales ca președinte pe unul din Fredonia, statul New York. Titlul său era ,,Regele deschizătorilor de conserve”. Au scris și un cîntec, pe care fiecare trebuia să-l învețe, înainte de a deveni membru al organizației.
„Trăiască conservele! Ura, băieți! Ura!
Sus conserva! Jos cu dușmanii săi!
Încă o dată în jurul focului să ne-adunăm,
Strigînd trăiască auto-campingul!”
(...)
>
Ring Lardner, Voiajul nunții de aur: Ring Lardner, Călătoriile lui Gullibe, trad. I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. 182-183.
NOTE M.T.
* Lewis = Oras in statul sud-estic Florida, cu iesire la Golful Mexic si Oceanul Atlantic.
** bona fide (latina) = buna credinta (http://www.merriam-webster.com/dictionary/bona%20fide)
*** mila terestra = 1609 metri; unitate de masura anglo-saxona (http://www.eudict.com/?lang=romeng&word=mil%C4%83%20(1%20mil%C4%83%20terestr%C4%83%20=%201,6093%20km);%20(nav)%201mil%C4%83%20marin%C4%83%20=1,8533%20km)
**** Noua Anglie = Regiune in nord-estul SUA, formata din statele atlantice Maine, New Hampshire, Vermont,Massachusetts, Rhode Island si Connecticut. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/411409/New-England)
***** Marile Lacuri = Lacurile Superior, Huron, Michigan, Erie si Ontario situate la granita americano-canadiana. (http://www.epa.gov/glnpo/)
(...)
În timpul șederii noastre am vizitat orașul campus Lewis*, care este cartierul general al turiștilor conserve. Dar poate n-ați auzit de ei pînă acum. Fac parte dintr-o organizație, își petrec concediile cu mașina, luînd cu ei tot ce le trebuie. Adică își iau corturi pentru dormit, își gătesc singuri mîncarea și nu frecventează hoteluri sau restaurante, căci dacă nu se dovedesc niște turiști bona fide**, nu pot face parte din organizație.
Mi-au spus că sînt peste două sute de mii de membri și se autotintitulează „conserviștii”, din pricina hranei lor care provine din conserve. În orașul-camping am văzut o pereche din Brady, Texas, pe nume domnul și doamna Pence. El avea peste optzeci de ani și veniseră cu mașina de la o distanță de 1641 de mile***.
Conserviștii se adună din fiecare colț al Statelor Unite; în timpul verii vizitează locuri noi ca Noua Anglie**** sau Marile Lacuri***** și iarna majoritatea vin în Florida și se împrăștie în toată zona. Cît am stat acolo, au organizat o întrunire națională la Gainesville, Florida, și au ales ca președinte pe unul din Fredonia, statul New York. Titlul său era ,,Regele deschizătorilor de conserve”. Au scris și un cîntec, pe care fiecare trebuia să-l învețe, înainte de a deveni membru al organizației.
„Trăiască conservele! Ura, băieți! Ura!
Sus conserva! Jos cu dușmanii săi!
Încă o dată în jurul focului să ne-adunăm,
Strigînd trăiască auto-campingul!”
(...)
>
Ring Lardner, Voiajul nunții de aur: Ring Lardner, Călătoriile lui Gullibe, trad. I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. 182-183.
NOTE M.T.
* Lewis = Oras in statul sud-estic Florida, cu iesire la Golful Mexic si Oceanul Atlantic.
** bona fide (latina) = buna credinta (http://www.merriam-webster.com/dictionary/bona%20fide)
*** mila terestra = 1609 metri; unitate de masura anglo-saxona (http://www.eudict.com/?lang=romeng&word=mil%C4%83%20(1%20mil%C4%83%20terestr%C4%83%20=%201,6093%20km);%20(nav)%201mil%C4%83%20marin%C4%83%20=1,8533%20km)
**** Noua Anglie = Regiune in nord-estul SUA, formata din statele atlantice Maine, New Hampshire, Vermont,Massachusetts, Rhode Island si Connecticut. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/411409/New-England)
***** Marile Lacuri = Lacurile Superior, Huron, Michigan, Erie si Ontario situate la granita americano-canadiana. (http://www.epa.gov/glnpo/)
marți, 9 septembrie 2014
Biografia scriitorului american Ring Lardner (1885-1933)
Ringgold Lardner s-a născut la 5 martie 1885, în orașul Niles din statul nordic Michigan, fiind al șaptelea copil al cuplului Henry și Lena Lardner, una dintre familiile importante ale micii urbe americane.
Ca și frații săi, face școala primară acasă, sub supravegherea unui profesor particular și a mamei sale, o fire autoritară pasionată de literatură și muzică. Astfel, Ring învață din copilărie să cânte la pian, pasiune care va contribui la formarea personalității sale adulte.
De la 12 ani urmează liceul din orașul natal, dar cînd îl termină în 1901 nu mai dorește să facă și studii universitare, spre regretul părinților săi. Mai mult, în anul următor, deși este înscris de tatăl său alături de fratele mai mare Rex la Institutul Tehnologic din Chicago, renunță împreună și se întorc acasă.
Aici ocupă diverse slujbe mărunte și devine membru al unei trupe de teatru de amatori, unde activează ca actor, pianist și compozitor.
Dar deoarece nivelul de trai al familiei scade, este obligat să se întrețină singur. Astfel, în 1905, cu ajutorul lui Rex, se angajează la cotidianul Times din localitatea South Bend. Inițial se ocupă de rubrica de sport, dar apoi primește și rubricile teatrală și mondenă. În scurt timp își descoperă vocația de gazetar. Devine repede cunsocut prin cronicile despre fotbal american și baseball, caracterizate printr-un limbaj argotic și un deosebit simț al umorului.
După doi ani se mută la Chicago, unde va lucra la gazetele Inter Ocean, Examiner și Tribune.
În 1911 se căsătorește cu Ellis Abbot, fiica unui președinte de bancă din orașul Goshen, pe care o cunoscuse în 1905 și cu care întreținuse o amplă corespondență. Peste un an se naște primul fiu, John, urmat de James (1914), Ringgold (1915) și David (1919). Între timp comentariile sale sportive din Examiner se transformă în adevărate povestiri, unele fiind scrise la persoana întîi, din perspectiva unui sportiv sau a unui spectator.
Din 1913 revine la Tribune, unde începe să publice și scurte povestiri, parodii, scrisori, piese absurde, poezii pentru copii și satire autoironice.
În anul următor publică în Saturday Evening Post prima povestire din serialul You Know me, Al, al cărui personaj principal este jucătorul de baseball Jack Keefe. Succesul fiind imediat, la cererea cititorilor publică încă cinci texte pînă la sfârșitul anului, onorariul crescând de la 250 de dolari la 1500 de dolari pentru o povestire. Ca urmare, tot în 1914 își construiește o casă în suburbiile metropolei nordice Chicago.
În anii 1915-1917 are o bogată activitate literară: publică volumul de poezii Bib Ballads, scrie 29 povestiri și îi apare culegerea de povestiri Gullible`s Travels, continuă colaborarea cu Saturday Evening Post și o începe pe cea cu Metropolitan. De asemenea publică Champion, poveste melodramatică din lumea boxului, fiind revoltat de corupția din acest popular sport.
După intrarea SUA în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, este trimis corespondent de război pe frontul din Franța. Povestirile de război îi vor fi publicate în anul următor în volumul My four weeks in France.
În iunie 1919 se încheie contractul cu Tribune, aceasta fiind cea mai bună perioadă jurnalistică a sa.
Activitatea publicistică continuă în 1920, când publică în S.E.P. povestirea The Young Immigrants și începe rubrica săptămânală Ring Lardner` Weekly Letter, care apare prin intermediul lui Bell Syndicate în diverse ziare, precum World (New York), Examiner (Los Angeles), Democrat (Goshen).
Apoi, în 1921 publică ciclul de povestiri The Big Town și în S.E.P. apare una din cele mai cunoscute creații ale sale, Some Like Them Cold. În același an se mută la Great Neck, lângă Long Island, o zonă mondenă unde se retrăgeau oamenii de cultură săturați de apropiatul și agitatul megalopolis New York. Cu această ocazie va observa cu obișnuita sa ironie: „A locui la Great Neck este sinonim cu a fi un succes național!”
În anul următor îi apare în revista Cosmopolitan povestirea Golden Honeymoon și începe colaborarea la un serial de desene animate, care continua serialul You Know me, Al. Tot acum se mută în apropierea sa marele romancier american Francis Scott Fitzgerald (1896-1940), cu care leagă o strânsă prietenie, în pofida temeperamentelor foarte diferite. Fiul său Ringgold avea să observe în memoriile sale: „Ring avea disciplina de lucru a gazetarului profesionist, iar Scott avea talent nativ și tentația veșnică de a se irosi într-o mulțime de activități”. La sugestia lui F.S.F., Ring va publica în 1924 volumul de povestiri How to write short stories, la celebra editură Charles Scribner`s. Cu această ocazie creațiile sale, el intră și în atenția criticilor lor literari, care îl recenzează favorabil. În același soții Scott se mută în Franța, dar vor păstra legătura prin corespondență și-i vor și vizita acolo. Din Franța va trimite impresii de călătorie revistei Liberty.
În perioada 1923-1925 publică o parodie după Cenușăreasa, piesa absurdă I Gaspiri în Transatlantic Review, care aparținea marelui romancier american Ernst Hemingway (1899-1961), volumul de povestiri și articole What of It? și povestirea Haircut în Liberty.
Din nefericire pentru el în 1925 este diagnosticat cu tuberculoză, dar nu renunță la intensa sa activitate pentru a-și susține financiar la studii cei patru fii,. Astfel, ajunge în situația de a fi internat în spital în iarna 1929-1930. În această perioadă renunță la rubrica săpătămînală pentru a avea mai mult pentru literatură și publică volumul de povestiri The Love Nest la Scribner, precum și povestirea Hurry Kane la Cosmopolitan. Dramatizarea povestirii The Love Nest de Robert Sherwood (1896-1955) se va juca însă numai de 23 de ori, dar revine cu piesa Elmer The Great (în colaborare cu J. Cohan), de asemenea fără mare succes. În sfârșit, succesul în dramaturgie vine cu piesa June Moon, în colaborare cu experimentatul dramaturg de pe Broadway George Kaufmann (1889-1961), și care s-a jucat în 273 de reprezentații. De asemenea, începe și colaborarea la ziarul New Yorker cu texte autobiografice și cu cronici la emisiuni radio.
Din decembrie 1930, când este internat la New York, perioadele de spitalizare alternează cu cele în care stă acasă. Deși boala se agravează, își continuă totuși munca literară, presat de problemele financiare provocate de marea criză economică (1929-1933). Cosmopolitan îi publică povestirea Insomnia, S.E.P. șase povestiri, iar Scribner`s volumul de șase povestiri Love with a Smile.
La 23 septembrie 1933, Ring Lardner moare acasă în urma unui atac de cord. Prietenul său Scott a încercat să-l ajute, insistând ca Scribner`s să-i publice volumul de povestiri First and Last, dar din păcate evenimentul a fost posibil doar în anul următor morții lui Lardner. Dar editura nu-l uită și la 30 de ani de la decesul scriitorului îi publică cele mai importante scrieri, cu titlul Ring Lardner Reader.
În România a fost tradus în 1968 volumul Cuibul dragostei.
Memoria scriitorului a fost eternizată de fiul său Ring Jr. în volumul de amintiri The Lardners: My Family Remembered, publicat în 1976.
SURSA
Ring Lardner, Călătoriile lui Gullible, trad. & pref. & tabel cronologic & note de I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. XXIV-XXXII.
Ca și frații săi, face școala primară acasă, sub supravegherea unui profesor particular și a mamei sale, o fire autoritară pasionată de literatură și muzică. Astfel, Ring învață din copilărie să cânte la pian, pasiune care va contribui la formarea personalității sale adulte.
De la 12 ani urmează liceul din orașul natal, dar cînd îl termină în 1901 nu mai dorește să facă și studii universitare, spre regretul părinților săi. Mai mult, în anul următor, deși este înscris de tatăl său alături de fratele mai mare Rex la Institutul Tehnologic din Chicago, renunță împreună și se întorc acasă.
Aici ocupă diverse slujbe mărunte și devine membru al unei trupe de teatru de amatori, unde activează ca actor, pianist și compozitor.
Dar deoarece nivelul de trai al familiei scade, este obligat să se întrețină singur. Astfel, în 1905, cu ajutorul lui Rex, se angajează la cotidianul Times din localitatea South Bend. Inițial se ocupă de rubrica de sport, dar apoi primește și rubricile teatrală și mondenă. În scurt timp își descoperă vocația de gazetar. Devine repede cunsocut prin cronicile despre fotbal american și baseball, caracterizate printr-un limbaj argotic și un deosebit simț al umorului.
După doi ani se mută la Chicago, unde va lucra la gazetele Inter Ocean, Examiner și Tribune.
În 1911 se căsătorește cu Ellis Abbot, fiica unui președinte de bancă din orașul Goshen, pe care o cunoscuse în 1905 și cu care întreținuse o amplă corespondență. Peste un an se naște primul fiu, John, urmat de James (1914), Ringgold (1915) și David (1919). Între timp comentariile sale sportive din Examiner se transformă în adevărate povestiri, unele fiind scrise la persoana întîi, din perspectiva unui sportiv sau a unui spectator.
Din 1913 revine la Tribune, unde începe să publice și scurte povestiri, parodii, scrisori, piese absurde, poezii pentru copii și satire autoironice.
În anul următor publică în Saturday Evening Post prima povestire din serialul You Know me, Al, al cărui personaj principal este jucătorul de baseball Jack Keefe. Succesul fiind imediat, la cererea cititorilor publică încă cinci texte pînă la sfârșitul anului, onorariul crescând de la 250 de dolari la 1500 de dolari pentru o povestire. Ca urmare, tot în 1914 își construiește o casă în suburbiile metropolei nordice Chicago.
În anii 1915-1917 are o bogată activitate literară: publică volumul de poezii Bib Ballads, scrie 29 povestiri și îi apare culegerea de povestiri Gullible`s Travels, continuă colaborarea cu Saturday Evening Post și o începe pe cea cu Metropolitan. De asemenea publică Champion, poveste melodramatică din lumea boxului, fiind revoltat de corupția din acest popular sport.
După intrarea SUA în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, este trimis corespondent de război pe frontul din Franța. Povestirile de război îi vor fi publicate în anul următor în volumul My four weeks in France.
În iunie 1919 se încheie contractul cu Tribune, aceasta fiind cea mai bună perioadă jurnalistică a sa.
Activitatea publicistică continuă în 1920, când publică în S.E.P. povestirea The Young Immigrants și începe rubrica săptămânală Ring Lardner` Weekly Letter, care apare prin intermediul lui Bell Syndicate în diverse ziare, precum World (New York), Examiner (Los Angeles), Democrat (Goshen).
Apoi, în 1921 publică ciclul de povestiri The Big Town și în S.E.P. apare una din cele mai cunoscute creații ale sale, Some Like Them Cold. În același an se mută la Great Neck, lângă Long Island, o zonă mondenă unde se retrăgeau oamenii de cultură săturați de apropiatul și agitatul megalopolis New York. Cu această ocazie va observa cu obișnuita sa ironie: „A locui la Great Neck este sinonim cu a fi un succes național!”
În anul următor îi apare în revista Cosmopolitan povestirea Golden Honeymoon și începe colaborarea la un serial de desene animate, care continua serialul You Know me, Al. Tot acum se mută în apropierea sa marele romancier american Francis Scott Fitzgerald (1896-1940), cu care leagă o strânsă prietenie, în pofida temeperamentelor foarte diferite. Fiul său Ringgold avea să observe în memoriile sale: „Ring avea disciplina de lucru a gazetarului profesionist, iar Scott avea talent nativ și tentația veșnică de a se irosi într-o mulțime de activități”. La sugestia lui F.S.F., Ring va publica în 1924 volumul de povestiri How to write short stories, la celebra editură Charles Scribner`s. Cu această ocazie creațiile sale, el intră și în atenția criticilor lor literari, care îl recenzează favorabil. În același soții Scott se mută în Franța, dar vor păstra legătura prin corespondență și-i vor și vizita acolo. Din Franța va trimite impresii de călătorie revistei Liberty.
În perioada 1923-1925 publică o parodie după Cenușăreasa, piesa absurdă I Gaspiri în Transatlantic Review, care aparținea marelui romancier american Ernst Hemingway (1899-1961), volumul de povestiri și articole What of It? și povestirea Haircut în Liberty.
Din nefericire pentru el în 1925 este diagnosticat cu tuberculoză, dar nu renunță la intensa sa activitate pentru a-și susține financiar la studii cei patru fii,. Astfel, ajunge în situația de a fi internat în spital în iarna 1929-1930. În această perioadă renunță la rubrica săpătămînală pentru a avea mai mult pentru literatură și publică volumul de povestiri The Love Nest la Scribner, precum și povestirea Hurry Kane la Cosmopolitan. Dramatizarea povestirii The Love Nest de Robert Sherwood (1896-1955) se va juca însă numai de 23 de ori, dar revine cu piesa Elmer The Great (în colaborare cu J. Cohan), de asemenea fără mare succes. În sfârșit, succesul în dramaturgie vine cu piesa June Moon, în colaborare cu experimentatul dramaturg de pe Broadway George Kaufmann (1889-1961), și care s-a jucat în 273 de reprezentații. De asemenea, începe și colaborarea la ziarul New Yorker cu texte autobiografice și cu cronici la emisiuni radio.
Din decembrie 1930, când este internat la New York, perioadele de spitalizare alternează cu cele în care stă acasă. Deși boala se agravează, își continuă totuși munca literară, presat de problemele financiare provocate de marea criză economică (1929-1933). Cosmopolitan îi publică povestirea Insomnia, S.E.P. șase povestiri, iar Scribner`s volumul de șase povestiri Love with a Smile.
La 23 septembrie 1933, Ring Lardner moare acasă în urma unui atac de cord. Prietenul său Scott a încercat să-l ajute, insistând ca Scribner`s să-i publice volumul de povestiri First and Last, dar din păcate evenimentul a fost posibil doar în anul următor morții lui Lardner. Dar editura nu-l uită și la 30 de ani de la decesul scriitorului îi publică cele mai importante scrieri, cu titlul Ring Lardner Reader.
În România a fost tradus în 1968 volumul Cuibul dragostei.
Memoria scriitorului a fost eternizată de fiul său Ring Jr. în volumul de amintiri The Lardners: My Family Remembered, publicat în 1976.
SURSA
Ring Lardner, Călătoriile lui Gullible, trad. & pref. & tabel cronologic & note de I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. XXIV-XXXII.
luni, 8 septembrie 2014
Educație vest-europeană versus stil de viață est-european (SADOVEANU 1934)
<
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.
NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.
NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)
duminică, 7 septembrie 2014
Proces pentru moșie în timpul domniei fanariotului Alexandru Moruzi în Moldova (SADOVEANU 1934)
<
(...)
- Ce-i cu hrisoavele*, Sofronie?
- Întrebarea fusese pusă cu glas ușor, și cu o intenție amicală. Leca însă nu se putu să nu întoarcă spre stăpînul său un scurt fulger de privire dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privință tot de Lupu Mavrocosti cel bătrîn, cînd își pusese în rînduială hîrtiile vechi ale moșiilor lui. Fusese cîndva adusă în fața divanului domnesc** a lui Alexandru Moruz-Vodă*** o jalbă lungă a răzășilor leculești pentru încălcări de hotare. Un Mavrocosti intrase în hotarul răzășilor prin cumpărarea unei părți și după aceea se lărgise și devenise stăpîn pe toată moșia răzășească. Se arăta în acea pîră că acel Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculești; iar acum se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prins silă, și de atunci așa ajunseseră lucrurile încît răzășii sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se judecase și răzășii leculești fuseseră rămași de Mavrocosti cel dintîi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, cîteodată, să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui Sofronie, cu amintirea procesului și hotărîrea divanului.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 66-67.
NOTE M.T.
* Hrisov = Act emis de domnitor în Țările Române (http://www.readoz.com/publication/read?i=1034463&pg=497#page496)
** Divan domnesc = Consiliul marilor boieri.
*** Alexandru Moruzi = Domn fanariot al Moldovei (1792-1793; 1802-1806; 1806-1807)
(...)
- Ce-i cu hrisoavele*, Sofronie?
- Întrebarea fusese pusă cu glas ușor, și cu o intenție amicală. Leca însă nu se putu să nu întoarcă spre stăpînul său un scurt fulger de privire dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privință tot de Lupu Mavrocosti cel bătrîn, cînd își pusese în rînduială hîrtiile vechi ale moșiilor lui. Fusese cîndva adusă în fața divanului domnesc** a lui Alexandru Moruz-Vodă*** o jalbă lungă a răzășilor leculești pentru încălcări de hotare. Un Mavrocosti intrase în hotarul răzășilor prin cumpărarea unei părți și după aceea se lărgise și devenise stăpîn pe toată moșia răzășească. Se arăta în acea pîră că acel Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculești; iar acum se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prins silă, și de atunci așa ajunseseră lucrurile încît răzășii sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se judecase și răzășii leculești fuseseră rămași de Mavrocosti cel dintîi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, cîteodată, să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui Sofronie, cu amintirea procesului și hotărîrea divanului.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 66-67.
NOTE M.T.
* Hrisov = Act emis de domnitor în Țările Române (http://www.readoz.com/publication/read?i=1034463&pg=497#page496)
** Divan domnesc = Consiliul marilor boieri.
*** Alexandru Moruzi = Domn fanariot al Moldovei (1792-1793; 1802-1806; 1806-1807)
sâmbătă, 6 septembrie 2014
Agricultură modernă versus agricultură tradițională în România interbelică (SADOVEANU 1934)
<
(...)
- Crezi, Sofronie? Îmi pare ciudat ce spui; ca și cum ai fi din niște veacuri vechi, și totuși ești mai tînăr decît mine. Socot că timpurile în care trăim ne dau drept să ne temem mai puțin. Operațiile agricole și transporturile se pot face astăzi altfel decît odinioară.
Sofronie tăcu.
- Ai ceva de zis, prietine Sofronie? rîse cu bunăvoință Mavrocosti. Poate ar trebui să-ți sporești și să-ți perfecționezi inventarul de mașini.
Administratorul scutură cu energie din cap.
- Măria ta, făcu el întîmpinare cu un respect afectat, eu am avut bun dascăl în lucrarea pămîntului pe tatăl meu, iar tatăl meu, pe cît mi-a povestit el, a avut învățător pe tatăl măriei sale. Umblau și ei așa cercetînd pe moșie, cum umblăm noi acuma. După ce s-a fost săturat boierul cel bătrîn decît cheltuie cu mașinile, care din Anglia, care din Germania, care din Franța, apoi a arătat tatei pe cele mai potrivite cu oamenii de la noi, cu pămîntul și cu văzduhul.
- Îmi spui o poveste destul de interesantă, Sofronie. Care oameni? și mai ales care pămînt și care văzduh? Pămîntul îl supunem unei analize de laborator și pentru văzduh avem observații meteorologice.
Administratorul zîmbi subțire. Mavrocosti îl observa cu coada ochiului și-i aștepta replica. Era zîmbetul unui om ager, însă mărginit în prejudecăți.
- E adevărat, măria ta, că munca omului trebuie ajutată și sporită, vorbi Sofronie cu o oarecare îndoială, poate cu puțintel dispreț pentru ceea ce era străin și depărtat de el în boier; așa spuneau și bătrînii noștri; însă nici o mecanică; nici o analiză și nici o statistică nu pot da conjuncturi prielnice de călduri și de ploi. Nimic nu poate schimba frămîntarea acestor rîpi și chimia lor diversă. Nimic nu poate lega pe acestea cu fazele lunii și anotimp, cu primăvara noastră din ianuarie, ori cu iarna din iunie. Aici fenomenele au altă logică și oamenii deasemeni. Ziua noastră de lucru e de șaisprezece ceasuri; avem o amiază care ne coace ca-n cuptor; trebuie o bătălie fără răsuflet, după care dormim ori lenevim șase luni. Așa că eu mă țin de legea veche. Dacă îmi dă voie măria ta, am să-i mărturisesc că eu n-am adoptat calendarul nou*. Numai în cel vechi găsesc datele și epocile plugăriei noastre. La Sfîntul Ilie trebuie să înfățișez la curte păpușoi nou copt; la Foca nu ni-i îngăduit să lucrăm ca să nu ni se aprindă girezile; la Sfîntu Pantelimon dau căciuli și cojoace slujitorilor la oi și la vite, căci, de și căldura e în toi, pentru el s-a arătat semnul iernii.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 65-66 .
NOTĂ M.T.
* Calendarul gregorian sau stilul nou a fost adoptat de papa Grigore XIII în 1582 prin modificarea calendarului iulian, adoptat de dictatorul roman Iuliu Cezar în 46 î. H. În România calendarul gregorian a fost adoptat de guvern în 1919 și acceptat de Biserica Ortodoxă în 1924. (http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html)
(...)
- Crezi, Sofronie? Îmi pare ciudat ce spui; ca și cum ai fi din niște veacuri vechi, și totuși ești mai tînăr decît mine. Socot că timpurile în care trăim ne dau drept să ne temem mai puțin. Operațiile agricole și transporturile se pot face astăzi altfel decît odinioară.
Sofronie tăcu.
- Ai ceva de zis, prietine Sofronie? rîse cu bunăvoință Mavrocosti. Poate ar trebui să-ți sporești și să-ți perfecționezi inventarul de mașini.
Administratorul scutură cu energie din cap.
- Măria ta, făcu el întîmpinare cu un respect afectat, eu am avut bun dascăl în lucrarea pămîntului pe tatăl meu, iar tatăl meu, pe cît mi-a povestit el, a avut învățător pe tatăl măriei sale. Umblau și ei așa cercetînd pe moșie, cum umblăm noi acuma. După ce s-a fost săturat boierul cel bătrîn decît cheltuie cu mașinile, care din Anglia, care din Germania, care din Franța, apoi a arătat tatei pe cele mai potrivite cu oamenii de la noi, cu pămîntul și cu văzduhul.
- Îmi spui o poveste destul de interesantă, Sofronie. Care oameni? și mai ales care pămînt și care văzduh? Pămîntul îl supunem unei analize de laborator și pentru văzduh avem observații meteorologice.
Administratorul zîmbi subțire. Mavrocosti îl observa cu coada ochiului și-i aștepta replica. Era zîmbetul unui om ager, însă mărginit în prejudecăți.
- E adevărat, măria ta, că munca omului trebuie ajutată și sporită, vorbi Sofronie cu o oarecare îndoială, poate cu puțintel dispreț pentru ceea ce era străin și depărtat de el în boier; așa spuneau și bătrînii noștri; însă nici o mecanică; nici o analiză și nici o statistică nu pot da conjuncturi prielnice de călduri și de ploi. Nimic nu poate schimba frămîntarea acestor rîpi și chimia lor diversă. Nimic nu poate lega pe acestea cu fazele lunii și anotimp, cu primăvara noastră din ianuarie, ori cu iarna din iunie. Aici fenomenele au altă logică și oamenii deasemeni. Ziua noastră de lucru e de șaisprezece ceasuri; avem o amiază care ne coace ca-n cuptor; trebuie o bătălie fără răsuflet, după care dormim ori lenevim șase luni. Așa că eu mă țin de legea veche. Dacă îmi dă voie măria ta, am să-i mărturisesc că eu n-am adoptat calendarul nou*. Numai în cel vechi găsesc datele și epocile plugăriei noastre. La Sfîntul Ilie trebuie să înfățișez la curte păpușoi nou copt; la Foca nu ni-i îngăduit să lucrăm ca să nu ni se aprindă girezile; la Sfîntu Pantelimon dau căciuli și cojoace slujitorilor la oi și la vite, căci, de și căldura e în toi, pentru el s-a arătat semnul iernii.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 65-66 .
NOTĂ M.T.
* Calendarul gregorian sau stilul nou a fost adoptat de papa Grigore XIII în 1582 prin modificarea calendarului iulian, adoptat de dictatorul roman Iuliu Cezar în 46 î. H. În România calendarul gregorian a fost adoptat de guvern în 1919 și acceptat de Biserica Ortodoxă în 1924. (http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html)
vineri, 5 septembrie 2014
Strămoșii pecenegi ai unui sat de țigani lingurari și ai unei familii boierești în România interbelică (SADOVEANU 1934)
<
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.
NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.
NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)
joi, 4 septembrie 2014
Reacția Canadei la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...)
Bună ziua ți-am dat, belea am căpătat, spuneau cei de demult, și-aveau dreptate, cel puțin ei au profitat de timpul lor pentru a judeca faptele pe atunci noi la lumina faptelor pe atunci vechi, greșeala noastră contemporană este persistența unei atitudini sceptice în legătură cu lecțiile antichității. A spus președintele Statelor Unite ale Americii că peninsula ar fi binevenită, și Canadei, se va vedea, nu i-a plăcut asta. Pentru că observă canadienii, dacă nu se schimbă cursul, noi vom fi amfitrionii, vor fi atunci două Terra Novae* în loc de una, iar peninsularii habar n-au, sărmanii, ce-i așteaptă, frig de moarte, îngheț, unicul avantaj e că rămîn portughezii mai aproape de morun, care le place atît de mult, mai rece pentru nație, mai mult la rație.
Purtătorul de cuvînt al Casei Albe a sărit imediat în ajutor explicînd că declarația președintelui fusese generată, la bază, de motive umanitare, fără vreo intenție de preponderență politică, cu atît mai mult cu cît țările peninsulare au rămas în continuare suverane și îndependente prin faptul că plutesc pe ape, într-o bună zi tot se vor opri și vor fi la fel ca celelalte, și a adăugat, Din partea noastră, vă dăm garanția solemnă că tradiționalul spirit de bună vecinătate între Statele Unite și Canada nu va fi afectat de nici o împrejurare, și, ca demonstrația a voinței nord-americane de a păstra prietenia cu marea națiune canadiană, propunem realizarea unei conferințe bilaterale pentru examinarea diverselor aspecte care, în cadrul acestei dramatice transformări a fizionimiei politice și strategice a lumii, va constitui întîiul pas, cu siguranță, cu siguranță, pentru nașterea unei comunități internaționale, compuse din Statele Unite, Canada și cele două popoare iberice, care vor fi invitate să participe, cu titlul de observatori, la această reuniune, devreme cenu s-a consumat încă apropierea fizică la o distanță destul de mică pentru ca, imediat, să se poată defini o perspectivă de integrare.
Canada, în mod public, s-a declarat mulțumită de explicații, dar a comunicat că nu considera oportună realizarea imediată a conferinței care, în termenii în care fusese propusă, ar putea leza simțul de onoare al Portugaliei și Spaniei, sugerînd, ca alternativă, o conferință cvatripartidă, pentru studierea măsurilor de prevedere care trebuiesc luate în cazul unei ciocniri vilente cînd peninsula va amara pe coastele Canadei. Statele Unite au fost întru totul de acord, și în particular conducătorii săi i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru crearea insulelor Azore**. Pentru că, dacă peninsula nu ar fi deviat spre nord, dacă mișcarea ar fi urmat mereu o linie dreaptă de la separarea de Europa, orașul Lisabona ar fi rămas ar fi rămas, efectiv, cu ferestrele întoarse spre Atlantic City, și dintr-o reflecție în alta ajunseră la concluzia că, de fapt cu cît devia mai mult înspre nord cu atît era mai bine, închipuiți-vă ce-ar fi rămînă New York, Boston, Providence,
Philadelphia, Baltimore***, transformate în orașe de interior, cu scăderea în consecință a nivelului de trai, fără îndoială că președintele s-a pripit cînd a făcut prima declarație. Într-un schimb ulterior de note diplomatice confidențiale, cărora le-au urmat întîlniri secrete între autoritățile celor două guverne, Canada și Statele Unite au convenit că soluția preferabilă ar fi, dacă s-ar putea, fixarea peninsulei într-un punct al rutei sale îndeajuns de apropiat pentru a rămîne departe de zona de influență europeană, dar îndeajuns de îndepărtat pentru a nu provoca pagube imediate sau mediate intereselor canadiene și nord-americane, trebuind inițiat numaidecît un studiu pribind introducerea unor modificări convenabile în respectivele legi de imigrare, întărind mai ales dispozițiile lor de precauție, să nu creadă spaniolii și portughezii că ne pot intra în casă netam-nesam, sub pretextul că am ajuns veciini de palier.
Au protestat guvernele Portugaliei și Spaniei împotriva tracasărilor cu care astfel pretindeau să dispună puterile de interesele și destinul lor, adică ale Portugaliei și Spaniei, cu mai multă vehemență guvernul portughez, fiind obligat la aceasta, întrucît era de salvare națională. Datorită unei inițiative a guvernului spaniol, se vor stabili contacte între cele două țări peninsulare pentru definitivarea unei politici de comun acord tinzînd să scoată cel mai bun profit posibil posibil din noua situație, dar în Madrid exista suspiciunea că guvernul portughez va veni la aceste negocieri cu o rezervă în minte, care ar fi să pretindă, pe viitor, extragerea de profituri particulare din mai marea apropiere în care se va afla de coastele canadiene sau nord-americane, depinde. Și se știe, sau se crede că se știe, că în anumite medii politice portugheze circulă o mișcare tinzînd spre o înțelegere bilaterală, cu toate că de un caracter neoficial, cu regiunea Galiciei, ceea ce, evident, nu va mulțumi deloc puterea centrală spaniolă, puțin dispusă să tolereze ofensele, oricît de mascate s-ar prezenta ele, existînd unii care susțin, cu acerbă ironie, și au răspîndit zvonul, că nimic din toate aestea nu s-ar fi întîmplat dacă Portugalia ar fi fost de partea Pirineilor, și, mult mai bine, dacă ar fi agățată de ei cînd s-a produs ruptura, ar fi fost modul de a sfîrși, odată pentru totdeauna, prin reducerea la o singură țară, cu această problemă iberică, dar aici se înșeală spaniolii, că problema va subzista, mai mult nu spunem. Se face socoteala zilelor care lipsesc pînă la apariția în fața privirilor a coastelor Noii Lumi, se studiază planuride acțiune pentru ca forța de negociere să se exercite din plin în momentul cel mai potrivit, nici prea devreme, nici prea tîrziu, asta-i de fapt regula de aur a artei diplomatice.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago******, Pluta de piatră*******, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 239- .
NOTE
* Terra Novae („Noul pămînt” în latină) = Newfoundland (engleză) = Insulă canadiană în Atlantic (http://www.britishempire.co.uk/maproom/newfoundland.htm)
** Azore = Arhipeleag portughez în Atlantic, la 1500 km de Lisabona și 3900 km de America de Nord (http://incomemagazine.ro/articles/in-inima-atlanticului)
*** Orașe situate pe coasta atlantică a SUA.
**** Galicia = Regiune istorică în nord-vestul Spaniei, la nord de Portugalia și cu ieșire la Atlantic.(http://www.eurominority.eu/version/eng/minority-detail.asp?id_minorities=95)
***** Pirinei = Munții Pirinei delimitează Spania de Franța și Peninsula Iberică de restul continentului european.
****** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998.(http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
******* Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
(...)
Bună ziua ți-am dat, belea am căpătat, spuneau cei de demult, și-aveau dreptate, cel puțin ei au profitat de timpul lor pentru a judeca faptele pe atunci noi la lumina faptelor pe atunci vechi, greșeala noastră contemporană este persistența unei atitudini sceptice în legătură cu lecțiile antichității. A spus președintele Statelor Unite ale Americii că peninsula ar fi binevenită, și Canadei, se va vedea, nu i-a plăcut asta. Pentru că observă canadienii, dacă nu se schimbă cursul, noi vom fi amfitrionii, vor fi atunci două Terra Novae* în loc de una, iar peninsularii habar n-au, sărmanii, ce-i așteaptă, frig de moarte, îngheț, unicul avantaj e că rămîn portughezii mai aproape de morun, care le place atît de mult, mai rece pentru nație, mai mult la rație.
Purtătorul de cuvînt al Casei Albe a sărit imediat în ajutor explicînd că declarația președintelui fusese generată, la bază, de motive umanitare, fără vreo intenție de preponderență politică, cu atît mai mult cu cît țările peninsulare au rămas în continuare suverane și îndependente prin faptul că plutesc pe ape, într-o bună zi tot se vor opri și vor fi la fel ca celelalte, și a adăugat, Din partea noastră, vă dăm garanția solemnă că tradiționalul spirit de bună vecinătate între Statele Unite și Canada nu va fi afectat de nici o împrejurare, și, ca demonstrația a voinței nord-americane de a păstra prietenia cu marea națiune canadiană, propunem realizarea unei conferințe bilaterale pentru examinarea diverselor aspecte care, în cadrul acestei dramatice transformări a fizionimiei politice și strategice a lumii, va constitui întîiul pas, cu siguranță, cu siguranță, pentru nașterea unei comunități internaționale, compuse din Statele Unite, Canada și cele două popoare iberice, care vor fi invitate să participe, cu titlul de observatori, la această reuniune, devreme cenu s-a consumat încă apropierea fizică la o distanță destul de mică pentru ca, imediat, să se poată defini o perspectivă de integrare.
Canada, în mod public, s-a declarat mulțumită de explicații, dar a comunicat că nu considera oportună realizarea imediată a conferinței care, în termenii în care fusese propusă, ar putea leza simțul de onoare al Portugaliei și Spaniei, sugerînd, ca alternativă, o conferință cvatripartidă, pentru studierea măsurilor de prevedere care trebuiesc luate în cazul unei ciocniri vilente cînd peninsula va amara pe coastele Canadei. Statele Unite au fost întru totul de acord, și în particular conducătorii săi i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru crearea insulelor Azore**. Pentru că, dacă peninsula nu ar fi deviat spre nord, dacă mișcarea ar fi urmat mereu o linie dreaptă de la separarea de Europa, orașul Lisabona ar fi rămas ar fi rămas, efectiv, cu ferestrele întoarse spre Atlantic City, și dintr-o reflecție în alta ajunseră la concluzia că, de fapt cu cît devia mai mult înspre nord cu atît era mai bine, închipuiți-vă ce-ar fi rămînă New York, Boston, Providence,
Philadelphia, Baltimore***, transformate în orașe de interior, cu scăderea în consecință a nivelului de trai, fără îndoială că președintele s-a pripit cînd a făcut prima declarație. Într-un schimb ulterior de note diplomatice confidențiale, cărora le-au urmat întîlniri secrete între autoritățile celor două guverne, Canada și Statele Unite au convenit că soluția preferabilă ar fi, dacă s-ar putea, fixarea peninsulei într-un punct al rutei sale îndeajuns de apropiat pentru a rămîne departe de zona de influență europeană, dar îndeajuns de îndepărtat pentru a nu provoca pagube imediate sau mediate intereselor canadiene și nord-americane, trebuind inițiat numaidecît un studiu pribind introducerea unor modificări convenabile în respectivele legi de imigrare, întărind mai ales dispozițiile lor de precauție, să nu creadă spaniolii și portughezii că ne pot intra în casă netam-nesam, sub pretextul că am ajuns veciini de palier.
Au protestat guvernele Portugaliei și Spaniei împotriva tracasărilor cu care astfel pretindeau să dispună puterile de interesele și destinul lor, adică ale Portugaliei și Spaniei, cu mai multă vehemență guvernul portughez, fiind obligat la aceasta, întrucît era de salvare națională. Datorită unei inițiative a guvernului spaniol, se vor stabili contacte între cele două țări peninsulare pentru definitivarea unei politici de comun acord tinzînd să scoată cel mai bun profit posibil posibil din noua situație, dar în Madrid exista suspiciunea că guvernul portughez va veni la aceste negocieri cu o rezervă în minte, care ar fi să pretindă, pe viitor, extragerea de profituri particulare din mai marea apropiere în care se va afla de coastele canadiene sau nord-americane, depinde. Și se știe, sau se crede că se știe, că în anumite medii politice portugheze circulă o mișcare tinzînd spre o înțelegere bilaterală, cu toate că de un caracter neoficial, cu regiunea Galiciei, ceea ce, evident, nu va mulțumi deloc puterea centrală spaniolă, puțin dispusă să tolereze ofensele, oricît de mascate s-ar prezenta ele, existînd unii care susțin, cu acerbă ironie, și au răspîndit zvonul, că nimic din toate aestea nu s-ar fi întîmplat dacă Portugalia ar fi fost de partea Pirineilor, și, mult mai bine, dacă ar fi agățată de ei cînd s-a produs ruptura, ar fi fost modul de a sfîrși, odată pentru totdeauna, prin reducerea la o singură țară, cu această problemă iberică, dar aici se înșeală spaniolii, că problema va subzista, mai mult nu spunem. Se face socoteala zilelor care lipsesc pînă la apariția în fața privirilor a coastelor Noii Lumi, se studiază planuride acțiune pentru ca forța de negociere să se exercite din plin în momentul cel mai potrivit, nici prea devreme, nici prea tîrziu, asta-i de fapt regula de aur a artei diplomatice.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago******, Pluta de piatră*******, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 239- .
NOTE
* Terra Novae („Noul pămînt” în latină) = Newfoundland (engleză) = Insulă canadiană în Atlantic (http://www.britishempire.co.uk/maproom/newfoundland.htm)
** Azore = Arhipeleag portughez în Atlantic, la 1500 km de Lisabona și 3900 km de America de Nord (http://incomemagazine.ro/articles/in-inima-atlanticului)
*** Orașe situate pe coasta atlantică a SUA.
**** Galicia = Regiune istorică în nord-vestul Spaniei, la nord de Portugalia și cu ieșire la Atlantic.(http://www.eurominority.eu/version/eng/minority-detail.asp?id_minorities=95)
***** Pirinei = Munții Pirinei delimitează Spania de Franța și Peninsula Iberică de restul continentului european.
****** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998.(http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
******* Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
miercuri, 3 septembrie 2014
Consecințe pentru Peninsula Iberică ale desprinderii sale geologice imaginare de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...)
S-a vorbit de pericolele pe care le riscă Portugalia dacă se va ciocni de Azore*, şi totodată şi de efectele secundare, dacă nu vor ajunge să fie directe, cu care este ameninţată Galicia**, dar mult mai gravă e, fireşte, situaţia populaţiei din insule. În definitiv, ce e o insulă. O insulă, în acest caz un arhipeleag întreg, este o ieşire la suprafaţă a lanţului muntos submarin, de multe ori doar vîrfurile ascuţite ale unor ace stîncoase care în mod miraculos se susţin pe picioare în străfunduri de mii de metri, o insulă, pe scurt, e cea mai îndoilenică dintre întîmplări. Şi deodată mai vine şi ceea ce, nefiid decît tot o insulă, e atît de mare şi de precipitată încît există marele pericol să asistăm, să sperăm că de departe, la decapitarea succesivă a lui Sao Miguel, a insulei Terceira, a lui Sao Jorge şi Faial, şi a altor insule din Azore, cu pierdere generală de vieţi omeneşti, dacă guvernul de salvare naţională, care mîine îşi va prelua atribuţiile, nu va găsi soluţii pentru dislocarea, într-un timp scurt, a sute de mii şi milioane de oameni către regiunile suficient de sigure, în cazul în care aceasta există, Preşedintele Republicii, chiar înainte de intrarea în funcţiune a noului guvern, a apelat deja la solidaritatea internaţională, mulţumită căreia, după cum ne amintim, şi acesta e doar unul din nenumăratele exemple pe care le-am putea prezenta, s-a evitat foametea în Africa. Țările din Europa, unde din fericire s-a înregistrat o anumită scădere de ton în limbaj, cînd se referă la o anumită scădere de ton în limbaj, cînd se referă la Portugalia și Spania, după serioasa criză de identitate în care s-au zbătut cînd milioane de europeni s-au hotărît să se declare iberici, au întîmpinat cu simpatie apelul și au dorit chiar imediat să afle cum anume vrem să fim ajutați, cu toate că, așa cum se întîmplă de obicei, totul depinde cum vor putea fi satisfăcute nevoile noastre de posibilitățile lor excedentare. Cît despre Statele Unite ale Americii de Nord, care astfel prin extensie completă ar trebui mereu numite, cu toate că au trimis veste că formula guvernului de salvare națională nu le e pe plac, dar că, în fine, treacă-meargă, avînd în vedere împrejurarea, s-au declarat totuși dispuse să evacueze populația din Azore, care nu ajunge la două sute cincizeci de mii de persoane, rămînînd însă să decidă mai tîrziu unde vor putea fi instalate aceste persoane, rămînînd însă să decidă mai tîrziu unde vor putea fi instalate aceste persoane, chiar în statele salvatoare, nici pomeneală, datorită legilor de imigrare, idealul, dacă vreți să vi-l spun, și acesta e visul secret al Departamentului de Stat și al Pentagonului, ar fi ca insulele să rețină, chiarși cu cîteva stricăciuni, peninsula, care astfel ar rămîne fixată în mijlocul Atlanticului spre beneficiul păcii mondiale, al civilizației occidentale și al evidentelor conveniențe strategice. Plebei i se va comunica faptul că escadrilele nord-americane au primit ordin să se îndrepte în zona Azorelor, imediat se vor aduna acolo mai multe mii de azorieni, rămînînd restul pentru podul aerian care se află în curs de amenajare. Portugalia și Spania vor trebui să-și rezolve singure problemele locale, mai puțin spaniolii decît noi, că pe ei întotdeauna istoria și soarta i-au tratat ca o parțialitate mai mult decît evidentă.
Exceptînd cazul Galiciei, caz și regiune pur periferice, sau, cu alte cuvinte, apendiculare, Spania se află la adăpost de urmările mai nefaste ale coliziunii, avînd în vedere că, în mod substanțial, Portugalia îi servește drept tampon sau amortizor. Sînt probleme de o anume complexitate logistică de rezolvat, cum ar fi orașele importante, ca Vigo, Pontevedra, Santiago de Compostela și La Coruna, dar, în privința celorlalte, populația din sate e atît de obișnuită cu precara guvernare a vieții sale, încît, aproape fără să aștepte ordine, povețe și opinii, s-a pornit să mărșăluiască spre interior, pașnică și resemnată, folosind mijloacele de transport pomenite, și altele, începînd cu cel mai primitiv, cu propriile picioare.
Dar situația Portugaliei e radical diferită. Observați că toată coasta, cu excepția părții sudice din Algarve, se află expusă la lovirea cu pietre a insulelor azoriene, expresie care se folosește aici, lovire cu pietre, pentru că în sfîrșit, nu e mare diferență, în ceea ce privește efectele, între faptul că ne lovește o piatră, e totul o chestiune de viteză și inerție, neuitînd, totuși, că în cazul de față, capul, chiar și rănit și spart, va face țăndări toată cremenea. Or, cu o astfel de coastă, aproape toată cu țărmuri joase și cu orașele principale chiar pe malul apei, și avînd în vedere lipsa de pregătire a portughezilor pentru cea mai neînsemnată dintre calamitățile publice, cutremur, inundație, foc în pădure, secetă persistentă, e de mirare, ca guvernul de salvare națională să-și poată îndeplini Îndatorirea. Soluția ar fi să se simuleze chiar panica, să-i facăpe oameni să-și părăsească grabnic casele și să refugieze în cîmpiile din interior. Mai rău este dacă în călătorie și la instalare acești oameni se vor vedea privați de alimente, nici nu se poate închipui pînă la ce extreme vor putea ajunge indignarea și revolta.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago***, Pluta de piatră****, ed. Univers / colecţia Romanul secolului XX, Bucureşti, 1990, p.180-182.
NOTE M.T.
* Azore = Arhipeleag portughez din Atlantic, la 1500 km de Lisabona și 3900 km de America de Nord (http://incomemagazine.ro/articles/in-inima-atlanticului)
** Galicia = Regiune din nord-vestul Spaniei, la nord de Portugalia și cu ieșire la Atlantic (http://www.eurominority.eu/version/eng/minority-detail.asp?id_minorities=95)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
**** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
(...)
S-a vorbit de pericolele pe care le riscă Portugalia dacă se va ciocni de Azore*, şi totodată şi de efectele secundare, dacă nu vor ajunge să fie directe, cu care este ameninţată Galicia**, dar mult mai gravă e, fireşte, situaţia populaţiei din insule. În definitiv, ce e o insulă. O insulă, în acest caz un arhipeleag întreg, este o ieşire la suprafaţă a lanţului muntos submarin, de multe ori doar vîrfurile ascuţite ale unor ace stîncoase care în mod miraculos se susţin pe picioare în străfunduri de mii de metri, o insulă, pe scurt, e cea mai îndoilenică dintre întîmplări. Şi deodată mai vine şi ceea ce, nefiid decît tot o insulă, e atît de mare şi de precipitată încît există marele pericol să asistăm, să sperăm că de departe, la decapitarea succesivă a lui Sao Miguel, a insulei Terceira, a lui Sao Jorge şi Faial, şi a altor insule din Azore, cu pierdere generală de vieţi omeneşti, dacă guvernul de salvare naţională, care mîine îşi va prelua atribuţiile, nu va găsi soluţii pentru dislocarea, într-un timp scurt, a sute de mii şi milioane de oameni către regiunile suficient de sigure, în cazul în care aceasta există, Preşedintele Republicii, chiar înainte de intrarea în funcţiune a noului guvern, a apelat deja la solidaritatea internaţională, mulţumită căreia, după cum ne amintim, şi acesta e doar unul din nenumăratele exemple pe care le-am putea prezenta, s-a evitat foametea în Africa. Țările din Europa, unde din fericire s-a înregistrat o anumită scădere de ton în limbaj, cînd se referă la o anumită scădere de ton în limbaj, cînd se referă la Portugalia și Spania, după serioasa criză de identitate în care s-au zbătut cînd milioane de europeni s-au hotărît să se declare iberici, au întîmpinat cu simpatie apelul și au dorit chiar imediat să afle cum anume vrem să fim ajutați, cu toate că, așa cum se întîmplă de obicei, totul depinde cum vor putea fi satisfăcute nevoile noastre de posibilitățile lor excedentare. Cît despre Statele Unite ale Americii de Nord, care astfel prin extensie completă ar trebui mereu numite, cu toate că au trimis veste că formula guvernului de salvare națională nu le e pe plac, dar că, în fine, treacă-meargă, avînd în vedere împrejurarea, s-au declarat totuși dispuse să evacueze populația din Azore, care nu ajunge la două sute cincizeci de mii de persoane, rămînînd însă să decidă mai tîrziu unde vor putea fi instalate aceste persoane, rămînînd însă să decidă mai tîrziu unde vor putea fi instalate aceste persoane, chiar în statele salvatoare, nici pomeneală, datorită legilor de imigrare, idealul, dacă vreți să vi-l spun, și acesta e visul secret al Departamentului de Stat și al Pentagonului, ar fi ca insulele să rețină, chiarși cu cîteva stricăciuni, peninsula, care astfel ar rămîne fixată în mijlocul Atlanticului spre beneficiul păcii mondiale, al civilizației occidentale și al evidentelor conveniențe strategice. Plebei i se va comunica faptul că escadrilele nord-americane au primit ordin să se îndrepte în zona Azorelor, imediat se vor aduna acolo mai multe mii de azorieni, rămînînd restul pentru podul aerian care se află în curs de amenajare. Portugalia și Spania vor trebui să-și rezolve singure problemele locale, mai puțin spaniolii decît noi, că pe ei întotdeauna istoria și soarta i-au tratat ca o parțialitate mai mult decît evidentă.
Exceptînd cazul Galiciei, caz și regiune pur periferice, sau, cu alte cuvinte, apendiculare, Spania se află la adăpost de urmările mai nefaste ale coliziunii, avînd în vedere că, în mod substanțial, Portugalia îi servește drept tampon sau amortizor. Sînt probleme de o anume complexitate logistică de rezolvat, cum ar fi orașele importante, ca Vigo, Pontevedra, Santiago de Compostela și La Coruna, dar, în privința celorlalte, populația din sate e atît de obișnuită cu precara guvernare a vieții sale, încît, aproape fără să aștepte ordine, povețe și opinii, s-a pornit să mărșăluiască spre interior, pașnică și resemnată, folosind mijloacele de transport pomenite, și altele, începînd cu cel mai primitiv, cu propriile picioare.
Dar situația Portugaliei e radical diferită. Observați că toată coasta, cu excepția părții sudice din Algarve, se află expusă la lovirea cu pietre a insulelor azoriene, expresie care se folosește aici, lovire cu pietre, pentru că în sfîrșit, nu e mare diferență, în ceea ce privește efectele, între faptul că ne lovește o piatră, e totul o chestiune de viteză și inerție, neuitînd, totuși, că în cazul de față, capul, chiar și rănit și spart, va face țăndări toată cremenea. Or, cu o astfel de coastă, aproape toată cu țărmuri joase și cu orașele principale chiar pe malul apei, și avînd în vedere lipsa de pregătire a portughezilor pentru cea mai neînsemnată dintre calamitățile publice, cutremur, inundație, foc în pădure, secetă persistentă, e de mirare, ca guvernul de salvare națională să-și poată îndeplini Îndatorirea. Soluția ar fi să se simuleze chiar panica, să-i facăpe oameni să-și părăsească grabnic casele și să refugieze în cîmpiile din interior. Mai rău este dacă în călătorie și la instalare acești oameni se vor vedea privați de alimente, nici nu se poate închipui pînă la ce extreme vor putea ajunge indignarea și revolta.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago***, Pluta de piatră****, ed. Univers / colecţia Romanul secolului XX, Bucureşti, 1990, p.180-182.
NOTE M.T.
* Azore = Arhipeleag portughez din Atlantic, la 1500 km de Lisabona și 3900 km de America de Nord (http://incomemagazine.ro/articles/in-inima-atlanticului)
** Galicia = Regiune din nord-vestul Spaniei, la nord de Portugalia și cu ieșire la Atlantic (http://www.eurominority.eu/version/eng/minority-detail.asp?id_minorities=95)
*** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
**** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)