vineri, 28 februarie 2014
joi, 27 februarie 2014
Mormântul hanului Tamerlan din Samarkand (VERNE 1892)
(67-8) „Moscheea
e însă impunătoare. Are un dom aidoma unei căciuli persane, unde principala culoare e
albastrul verzui, iar unicul ei minaret, acum trunchiat, sclipește de
arabescuri smălțuite ce și-au păstrat străvechea strălucire.
Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo se înalță mormîntul `Șchiopului de fier` – cum i
se spunea lui Timur Cuceritorul.
Înconjurat de cele 4 morminte ale fiilor
săi, sub o lespede de jad negru, acoperită de o broderie de inscripții, albesc
oasele lui Tamerlan, al cărui nume
pare să rezume al XIV lea secol de
istorie veche. Zidurile sălii sînt placate cu jad pe care sînt desenate nenumărate
ornamente în formă de frunze sau plante încolăcite, iar o coloană mică, ridicată în
partea de SV arată spre Mecca. D-na Ujfalvi-Bourdon a asemuit, pe bună
dreptate, această porțiune a moscheii lui
Gur-Emir cu un sanctuar și într-adevăr asta-i impresia care ne-a făcut-o. Ea ni s-a întipărit după ce, pe o scară îngustă
și întunecoasă, am coborît pînă la cripta
unde sînt îngropate nevestele și
fiicele lui T.
(...)
-Tamerlan, răspunde
maiorul Noltitz, a fost unul dintre marii cuceritori ai lumii, poate cel mai mare, dacă
e să măsori grandoarea cu întinderea cucerilor sale: Asia, de la E de M. Caspică,
Persia și proviciile de la S frontierei ei, Rusia pînă la M. Azov, India, Siria, Asia Mică, în fine China în care a intrat cu 2000 de oameni. A avut un continent întreg
ca teatru al bătăliilor sale.
-Și mai era și șchiop!
-Da, d-nă, ca Genseric,
Shakespeare, Byron, Walter Scott, Talleyrand, ceea ce nu l-a împiedicat să
urce foarte sus. Dar era fanatic și sîngeros. Istoria spune că a masacrat la Delhi 100.000 de prinși în război și a
înălțat la Bagdad un obelisc din
84.000 de capete.
Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
miercuri, 26 februarie 2014
Populația orașului Tașkent din Uzbekistan în secolul XIX (VERNE 1892)
(74) „În ce privește populația
Tașkentului, ea nu se deosebește simțitor de cele pe care le-am întîlnit în
alte părți ale Turkestanului. E
formată din sarți, uzbeci, tadjici,
kirghizi, nogai, evrei, ceva afgani, hinduși și ruși.”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
marți, 25 februarie 2014
Fostul hanat Kokand din Asia centrală (VERNE 1892)
-Kokandul are bazaruri destule, (...); acolo cele mai
frumoase țesături ale Asiei se
plătesc în monede de aur numite tiahi, care valorează 3 ruble și 60 de
copeici.”
(77) „-Desigur, dl. reporter, dar trebuie să știți că monumentele [Kokandului] nu se ridică la
înălțimea celor din Samarkand și Buhara.”
(78) „(...) ne aflăm pe teritoriul oazei Fergana, nume al vechiului hanat Kokand, care s-a lipit Rusiei
în 1876 cu cele 7 districte ale
sale. Aceste districte, unde populația majoritară e sartă,
sînt administrate acum de prefecți, subprefecți și primari.”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
luni, 24 februarie 2014
Fostul hanat Kashgaria din Asia centrală (VERNE 1892)
(83) „-Nu-ți închipui că Turkestanul chinez se desoebește mult de Turkestanul rusesc. (...)
S-a dus vremea cînd emirii domneau peste Kashgaria. (...) În acest sfârșit de secol ajungem mereu prea tîrziu și minunile orientale, datinile necunoscute, capodoperele artei asiatice nu se mai află decît în
stare de amintire ori în ruine. (...) Kashgar
nu mai e capitala Kashgariei; e o stație a Marelui Transasiatic, punct de întîlnire al trenurilor rusești și chinezești
și panglica de fier care are 3.000 km de la M.
Caspică pînă aici, se desprinde doar pentru a se prelungi alți 4.000 km pînă
în capitala Chinei.”
(84) „(...) trebuie să ieși din incintă și la o mică
distanță se află resturi de fortificații
vechi de 500 ori 2000 de ani după punctul de vedere al diferiților arheologi. Mai sigur e că Kashgar
a fost asediat de Tamerlan. După el
au stăpînit ținutul sultani fioroși –
între alții Uali-Han-Tulla, care l-a
omorît în 1857 pe Schlagintweit, unul din cei mai buni
cunoscător și îndrăzneți exploratori ai
continentului asiatic. Două plăci de bronz dăruite de Societățile de geografie din Paris și Petersburg, împodobesc monumentul său comemorativ. K. e un important centru comercial: mătăsurile de Khotan, țesăturile de bumbac,
covoarele de lînă sînt principalele articole pe piețele provinciei și sînt chiar exportate peste frontieră între Tașkent și Kulja (2),
spre N Turkestanului E. Populația din K. e turkmenă, dar
numără și mulți chinezi, cea mai
mare parte meseriași și negustori ambulanți. (...) Acum nu mai
întîlnești infanteriștii djighiți,
nici sarbazii care mărșăluiau pe
aici. Au pierit minunatele corpuri de armată ale tefurcilor,
înarmate și disciplinate după sistemul chinezesc;
nu mai vezi superbi lăncieri, arcașii kalmuci, purtînd arcuri înalte
de 5 picioare, acești `tigri` cu scuturi vopste în culori vii și cu puști cu
feștilă, puși pe post de trăgători.
(89) „Numai că această porțiune a Kashgariei a fost răvășită groaznic de războaie în epoca în care se lupta
să-și cucerească independența. Pe
acest pământ au curs valuri de sînge și lungul linei ferate este prevăzut cu tumuluri în care sînt înmormîntate
leșurile patrioților.”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
duminică, 23 februarie 2014
Moşierul rus din secolul XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
Să trecem acumn la celălalt moşier.
Mardari Apolonîci Stegunov nu samănă întru nimic cu Hvalînski, nu-i de crezut să fi fost cîndva în serviciu şi niciodată nu trecuse drept bărbat frumos. Mardari Apolînici e un bătrînel scund, umflat, chel, cu două bărbii, cu mînuţe moi şi cu o burticică respectabilă. E foarte primitor şi glumeţ - om de viaţă, cum se spune. Umblă şi vara şi iarna într-un halat vărgat, vătuit. Numai într-un singur punct se apropie de generalul Hvalînski. E şi el holtei. Are în proprietate cinci sute de suflete*. Mardari Apolonîci se ocupă foarte superficial de moşie. Acum zece ani, ca să nu fie în urmă cu progresul, a cumpărat de la Butenhop din Moscova o batoză*, a încuiat-o într-o şură şi s-a liniştit. În cîte o zi frumoasă de vară porunceşte să i se înhame calul la drişca** de cursă şi se duce să vadă grînele pe cîmp şi să culeagă albăstreală. Mardari Apolonîci trăieşte cu totul după moda veche. Şi casa lui e aranjată ca în vechime: în antret, aşa cum se cuvine, miroase a cvas***, a lumînări de seu şi a piei; la dreapta, bufetul cu o mulţime de şvabi**** şi ştergare; în sufragerie, portrete de familie, muşte, un ghiveci mare cu muşcate şi un spinet discordat; în salon trei divanuri, trei mese, două oglinzi şi o pendulă răguşită cu smalţul cadranului înnegrit şi cu arătătoarele de bronz cizelat; în birou, o masă plină de hîrtii, paravane de culoare sinelie***** pe care-s lipite gravuri decupate din diverse opere ale secolului trecut, dulapuri de cărţi cu iz de mucegai, paianjeni şi colb negru, un fotoliu desfundat, o fereastră italiană, o uşă spre grădină ermetic închisă... Într-un cuvînt, toate după datină. Mardari Apolonîci are multă slujitorime, toată îmbrăcată după moda veche: caftane****** lungi, albastre, cu gulere înalte, pantaloni de culoare nedesluşită, veste scurte, gălbii. Slugile spun musafirilor ''batiuşka''*******. Gospodărirea moşiei o duce un burmistru******** ţăran, cu barba revărsată peste cojoc, iar casa - o babă zgîrcită şi zbîrcită, îmbrobodită cu tulpan********* cafeniu. În grajdul lui Mardari Apolonîci sînt vreo treizeci de cai de toate soiurile; domnia-sa călătoreşte cu o caleaşcă meşterită în gospodărie la el şi care cîntăreşte o sută de cincizeci de puduri**********. Primeşte oaspeţi cu multă plăcere şi-i tratează minunat, adică: mulţumită proprietăţilor de abrutizare a bucătăriei ruse îi lipseşte toată ziua de putinţa de a se interesa de orice altceva, afară de preferans***********. El însuşi nu se ocupă nicodată de nimic şi nu mai citeşte nici măcar Cheia viselor. Dar asemenea proprietari mai sînt destui la noi în Rusia.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Doi moşieri: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, pp. 190-192.
NOTE M.T.
* Țăranii ruși dependenți de boieri au fost eliberați prin ucazul din 1861 al țarului Alexandru II (1855-1881), ca parte a efortului de modernizare a imperiului după înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856).
** batoză = maşină de treierat
*** drișcă = trăsurică ușoară neacoperită cu două roți, cabrioletă, șaretă („bricika” rusă)
**** cvas = băutură răcoritoare, cu gust acrișor, obișnuită la ruși, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine și malț
***** şvab = două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase şi se hrănesc cu resturi alimentare: Blatta orientalis de culoare neagră-cafenie şi Phyllodromia germanica de culoare galben-roşcată
****** sineliu =albăstriu, ultramarin, indigo („sinu” bulgară)
******* caftan = manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau și domnii și boierii români („kaftan” turcă)
******** batiușka = tată
********* burmistru = administrator („burgmeister”=primar / germană)
********** = basma în trei colțuri cu care țărăncile își acoperă capul, făcută din pânză bumbac, de lână, de mătase, cu țesătura foarte subțire și străvezie („tulpáni” neogreacă; „tulbent” turcă)
*********** pud = unitate de măsură rusească pentru masă egală cu 16,38 kg
************ preferans = joc de cărți franțuzesc („preference”) cu trei sau patru persoane în mai multe tururi
Să trecem acumn la celălalt moşier.
Mardari Apolonîci Stegunov nu samănă întru nimic cu Hvalînski, nu-i de crezut să fi fost cîndva în serviciu şi niciodată nu trecuse drept bărbat frumos. Mardari Apolînici e un bătrînel scund, umflat, chel, cu două bărbii, cu mînuţe moi şi cu o burticică respectabilă. E foarte primitor şi glumeţ - om de viaţă, cum se spune. Umblă şi vara şi iarna într-un halat vărgat, vătuit. Numai într-un singur punct se apropie de generalul Hvalînski. E şi el holtei. Are în proprietate cinci sute de suflete*. Mardari Apolonîci se ocupă foarte superficial de moşie. Acum zece ani, ca să nu fie în urmă cu progresul, a cumpărat de la Butenhop din Moscova o batoză*, a încuiat-o într-o şură şi s-a liniştit. În cîte o zi frumoasă de vară porunceşte să i se înhame calul la drişca** de cursă şi se duce să vadă grînele pe cîmp şi să culeagă albăstreală. Mardari Apolonîci trăieşte cu totul după moda veche. Şi casa lui e aranjată ca în vechime: în antret, aşa cum se cuvine, miroase a cvas***, a lumînări de seu şi a piei; la dreapta, bufetul cu o mulţime de şvabi**** şi ştergare; în sufragerie, portrete de familie, muşte, un ghiveci mare cu muşcate şi un spinet discordat; în salon trei divanuri, trei mese, două oglinzi şi o pendulă răguşită cu smalţul cadranului înnegrit şi cu arătătoarele de bronz cizelat; în birou, o masă plină de hîrtii, paravane de culoare sinelie***** pe care-s lipite gravuri decupate din diverse opere ale secolului trecut, dulapuri de cărţi cu iz de mucegai, paianjeni şi colb negru, un fotoliu desfundat, o fereastră italiană, o uşă spre grădină ermetic închisă... Într-un cuvînt, toate după datină. Mardari Apolonîci are multă slujitorime, toată îmbrăcată după moda veche: caftane****** lungi, albastre, cu gulere înalte, pantaloni de culoare nedesluşită, veste scurte, gălbii. Slugile spun musafirilor ''batiuşka''*******. Gospodărirea moşiei o duce un burmistru******** ţăran, cu barba revărsată peste cojoc, iar casa - o babă zgîrcită şi zbîrcită, îmbrobodită cu tulpan********* cafeniu. În grajdul lui Mardari Apolonîci sînt vreo treizeci de cai de toate soiurile; domnia-sa călătoreşte cu o caleaşcă meşterită în gospodărie la el şi care cîntăreşte o sută de cincizeci de puduri**********. Primeşte oaspeţi cu multă plăcere şi-i tratează minunat, adică: mulţumită proprietăţilor de abrutizare a bucătăriei ruse îi lipseşte toată ziua de putinţa de a se interesa de orice altceva, afară de preferans***********. El însuşi nu se ocupă nicodată de nimic şi nu mai citeşte nici măcar Cheia viselor. Dar asemenea proprietari mai sînt destui la noi în Rusia.
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Doi moşieri: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, pp. 190-192.
NOTE M.T.
* Țăranii ruși dependenți de boieri au fost eliberați prin ucazul din 1861 al țarului Alexandru II (1855-1881), ca parte a efortului de modernizare a imperiului după înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856).
** batoză = maşină de treierat
*** drișcă = trăsurică ușoară neacoperită cu două roți, cabrioletă, șaretă („bricika” rusă)
**** cvas = băutură răcoritoare, cu gust acrișor, obișnuită la ruși, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine și malț
***** şvab = două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase şi se hrănesc cu resturi alimentare: Blatta orientalis de culoare neagră-cafenie şi Phyllodromia germanica de culoare galben-roşcată
****** sineliu =albăstriu, ultramarin, indigo („sinu” bulgară)
******* caftan = manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau și domnii și boierii români („kaftan” turcă)
******** batiușka = tată
********* burmistru = administrator („burgmeister”=primar / germană)
********** = basma în trei colțuri cu care țărăncile își acoperă capul, făcută din pânză bumbac, de lână, de mătase, cu țesătura foarte subțire și străvezie („tulpáni” neogreacă; „tulbent” turcă)
*********** pud = unitate de măsură rusească pentru masă egală cu 16,38 kg
************ preferans = joc de cărți franțuzesc („preference”) cu trei sau patru persoane în mai multe tururi
sâmbătă, 22 februarie 2014
Slujba la boier versus slujba la negustor în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
-Şi ce leafă ai?
-Treizeci şi cinci de ruble, plus cinci ruble pentru cizme.
-Şi eşti mulţumit?
-Cum să nu fiu? La noi la cancelarie nu intră oricine. Eu am avut mare noroc cu moşu-meu, care-i majordom la curte*.
-Şi-ţi merge bine?
-Cred şi eu. La drept vorbind, adăugă el c-un oftat, e mai bine să slujeşti, de pildă, la un negustor. Da, alde noi, o duc mai bine la negustori. Uite, asară a picat un neguţător de la Veniov** şi-aşa îmi spunea băiatul, care-l slujeşte... Îi merge bine, nimic de zis. Tare bine îi merge.
-Cum adică, negustorii plătesc mai bine?
-Ferit-a sfîntul! Negustorului nici să-i pomeneşti de leafă, că te dă pe uşă afară. Da, la dînsul merge pe supunere şi credinţă. Te hrăneşte, îţi dă de băut, te îmbracă şi asta-i. Are el chef, îţi dă şi pe deasupra... Ce nevoie de leafă? Că negustorul trăieşte de-a valma cu noi, pe potriva noastră a tuturor, ruseşte. Pleci la drum cu dînsul, bea el ceai, bei şi tu; ce mănîncă el îţi dă şi el. Ce mai vorbă... negustorul nu face pe boierul. Negustorul nu umblă pe înconjur: e mînios, te plesneşte în numele Tatălui şi cu asta gata. Nu te bodogăneşte, nu-ţi găseşte veşnic pricină. Pe cîtă vreme cu boierul, mămulică Doamne! Hojma*** nu-i mulţămit: că asta nu-i bun, că ceea ce nu-i place... Îi dai un pahar de apă, ori ceva de mîncare: ''Ptiu! Asta-i apă? Pute! Asta-i mîncare? Pute!'' O iai, stai ce stai în dosul uşii şi vii cu dînsa înapoi. ''Ei, da, aşa mai merge, aşa mai zic şi eu, acum nu mai pute!'' Apoi pe urmă cucoanele! D-apoi duducile!...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Cancelaria: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 162-163.
NOTE M.T.
*Curtea boierească.
**Orăşel situat la 45 km nord-est de Tula (193 km sud de Moscova), cu 5.200 de locuitori în 1897.
***Hojma (din ucraineanul ''hozma'') = mereu.
-Şi ce leafă ai?
-Treizeci şi cinci de ruble, plus cinci ruble pentru cizme.
-Şi eşti mulţumit?
-Cum să nu fiu? La noi la cancelarie nu intră oricine. Eu am avut mare noroc cu moşu-meu, care-i majordom la curte*.
-Şi-ţi merge bine?
-Cred şi eu. La drept vorbind, adăugă el c-un oftat, e mai bine să slujeşti, de pildă, la un negustor. Da, alde noi, o duc mai bine la negustori. Uite, asară a picat un neguţător de la Veniov** şi-aşa îmi spunea băiatul, care-l slujeşte... Îi merge bine, nimic de zis. Tare bine îi merge.
-Cum adică, negustorii plătesc mai bine?
-Ferit-a sfîntul! Negustorului nici să-i pomeneşti de leafă, că te dă pe uşă afară. Da, la dînsul merge pe supunere şi credinţă. Te hrăneşte, îţi dă de băut, te îmbracă şi asta-i. Are el chef, îţi dă şi pe deasupra... Ce nevoie de leafă? Că negustorul trăieşte de-a valma cu noi, pe potriva noastră a tuturor, ruseşte. Pleci la drum cu dînsul, bea el ceai, bei şi tu; ce mănîncă el îţi dă şi el. Ce mai vorbă... negustorul nu face pe boierul. Negustorul nu umblă pe înconjur: e mînios, te plesneşte în numele Tatălui şi cu asta gata. Nu te bodogăneşte, nu-ţi găseşte veşnic pricină. Pe cîtă vreme cu boierul, mămulică Doamne! Hojma*** nu-i mulţămit: că asta nu-i bun, că ceea ce nu-i place... Îi dai un pahar de apă, ori ceva de mîncare: ''Ptiu! Asta-i apă? Pute! Asta-i mîncare? Pute!'' O iai, stai ce stai în dosul uşii şi vii cu dînsa înapoi. ''Ei, da, aşa mai merge, aşa mai zic şi eu, acum nu mai pute!'' Apoi pe urmă cucoanele! D-apoi duducile!...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Cancelaria: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 162-163.
NOTE M.T.
*Curtea boierească.
**Orăşel situat la 45 km nord-est de Tula (193 km sud de Moscova), cu 5.200 de locuitori în 1897.
***Hojma (din ucraineanul ''hozma'') = mereu.
vineri, 21 februarie 2014
joi, 20 februarie 2014
Beijing în secolul XIX (VERNE 1892)
(129) „Alcătuită din 9
departamente, capitala ei e Beijing. Construită după legile geometrice ale liniei drepte, cetatea cuprinde 4
orașe pătrate sau dreptunghiulare unul într-altul. În incinta simetrică de 6 leghe trăiesc mai mult de 2 milioane de locuitori, tătari sau chinezi, precum și cîteva mii de mongoli și tibetani.
Remarc furnicarul de oameni (...). Orașul chinezesc formează un paralelogram
împărțit în 2 de la N spre S de Strada
Mare, care încep la poarta Hungting
și se termină la poarta Tienanmen.
Strada Mare se încrucișează cu bulevardul Sha-Jua care merge de la E spre V, și
anume de la poarta care are același nume pînă la poarta Cuangtsa.”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
miercuri, 19 februarie 2014
Marele Zid din China în secolul XIX (VERNE 1892)
(117) „Din uriașa frontieră artificială ridicată între China și Mongolia n-au mai rămas decît bucăți din temelia de granit și cuarț
roșiatic, terasa de cărămizi cu parapete de înălțimi inegale, cîteva tunuri vechi,
ruginite și ascunse sub o perdea deasă de licheni și niște turnuri pătrate cu
creneluri desperecheate. Nesfîrșitul zid
urcă și coboară, se curbează și se îndreaptă, se-ntinde cît vezi cu ochii urmînd
denivălările solului.”
(113) „-Zidul
chinezesc e cu adevărat de vreun folos? m-a întrebat maiorul Noltitz.
- Chinezilor,
nu știu, dar fără îndoială oratorilor,
cărora le slujește de comparație cînd se discută tratatele comerciale. Fără el s-ar face discuții?”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
marți, 18 februarie 2014
Tehnica chineză în secolul XIX (VERNE 1892)
(46) „Să n-ai nici o grijă, dl. Bombarnac, chinezii nu sînt mai puțin specializați decît personalul nostru și
au mecanici foarte buni. La fel și inginerii care au construit cu
pricepere calea ferată ce străbate China. E, fără îndoială, un popor inteligent, foarte apt pentru progresul industrial... Are o
înțelegere vie, o ușurință de asimilare uimitoare. I-am văzut pe chinezi la lucru și vorbesc din
experiență.”
(93) „Prima cale
ferată, construită în China pe
la 1877, a legat Shanghaiul cu Fuzhou. Ea urmează , cu mici diferențe, traseul rusesc care a fost propus în 1874,
trecînd prin Tașkent, Kulja Kami,
Lazhou, Xian și Shanghai.”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
luni, 17 februarie 2014
Ţăranul rus din regiunea Oriol versus ţăranul rus din regiunea Kaluga în secolul XIX (TURGHENIEV 1852)
<
Cine a avut vreodată prilejul să treacă din judeţul Bolhov în judeţul Jindra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia* Oriol** şi cel din Kaluga***. Ţăranul din Oriol e mic de statură, umblă din spate, priveşte pe subt sprîncene posomorît, trăieşte în izbe mizerabile de plop, face boieresc, cu negoţul nu se ocupă, mănîncă prost, poartă opinci de scoarţă. Ţăranul de Kaluga, supus la obroc**** în locul boierescului*****, trăieşte în izbe****** mari de brad, e înalt, cu privire veselă şi îndrăzneaţă, cu faţa luminată, face negoţ cu unt şi păcură şi, în zilele de sărbătoare, umblă încălţat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lîngă rîpi prefăcute în băltoace. În afară de cîteva răchiţi, bune totdeauna la ceva, şi doi-trei mesteceni firavi, nici un copac cît vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lîngă izbă, acoperite cu paie putrede... Satele din Kaluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sînt înconjurate de păduri. Casele sînt despărţite una de alta, frumos clădite, acoperite cu şindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundul grădinii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toţi porcii de pe drum...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Hori şi Kalinîci: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. Mihail Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 5.
NOTE M.T.
* gubernie = provincie în Rusia ţaristă.
** Oriol = oraşul natal al lui Turgheniev, situat la 350 km sud-vest de Moscova (''vultur'' în rusă) (azi 325 000 locuitori).
*** Kaluga = oraş situat la 150 km sud-vest de Moscova (325 000 locuitori în 2010).
**** obroc (limba slavă)= 1. măsură de capacitate pentru cereale. 2. plată în produse sau bani a ţăranului dependent către boier pentru lotul de pământ primit în folosinţă de la acesta.
***** boieresc = obligaţia ţăranului dependent de boier de a munci pe pământul acestuia pentru un lot de pământ primit în folosinţă de la acesta.
****** izbă = casă rusească rurală din bârne .
Cine a avut vreodată prilejul să treacă din judeţul Bolhov în judeţul Jindra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia* Oriol** şi cel din Kaluga***. Ţăranul din Oriol e mic de statură, umblă din spate, priveşte pe subt sprîncene posomorît, trăieşte în izbe mizerabile de plop, face boieresc, cu negoţul nu se ocupă, mănîncă prost, poartă opinci de scoarţă. Ţăranul de Kaluga, supus la obroc**** în locul boierescului*****, trăieşte în izbe****** mari de brad, e înalt, cu privire veselă şi îndrăzneaţă, cu faţa luminată, face negoţ cu unt şi păcură şi, în zilele de sărbătoare, umblă încălţat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lîngă rîpi prefăcute în băltoace. În afară de cîteva răchiţi, bune totdeauna la ceva, şi doi-trei mesteceni firavi, nici un copac cît vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lîngă izbă, acoperite cu paie putrede... Satele din Kaluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sînt înconjurate de păduri. Casele sînt despărţite una de alta, frumos clădite, acoperite cu şindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundul grădinii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toţi porcii de pe drum...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Hori şi Kalinîci: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. Mihail Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 5.
NOTE M.T.
* gubernie = provincie în Rusia ţaristă.
** Oriol = oraşul natal al lui Turgheniev, situat la 350 km sud-vest de Moscova (''vultur'' în rusă) (azi 325 000 locuitori).
*** Kaluga = oraş situat la 150 km sud-vest de Moscova (325 000 locuitori în 2010).
**** obroc (limba slavă)= 1. măsură de capacitate pentru cereale. 2. plată în produse sau bani a ţăranului dependent către boier pentru lotul de pământ primit în folosinţă de la acesta.
***** boieresc = obligaţia ţăranului dependent de boier de a munci pe pământul acestuia pentru un lot de pământ primit în folosinţă de la acesta.
****** izbă = casă rusească rurală din bârne .
duminică, 16 februarie 2014
Expresii americane din secolul XIX (VERNE 1899)
(77)
„`De la ocean la ocean`, se zice în America.”
(321)
„Vehicul rapid mergea ca un `fulger uns`,
expresie specific americană – (…).”
J. VERNE, Testamentul unui excentric, trad. (fr. 1899) T. Cristea, ed. Ion Creangă/BPTC 35, București, 1974.
sâmbătă, 15 februarie 2014
Revoluţie franceză la televizor (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1907 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. În timp ce meditează la vechea şi noua sa viaţă, în oraş încep şi escaladează confruntări armate periodice, care se apropie de clădirea în care locuia şi restaurantul unde îşi lua masa de obicei.
<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.
<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.
vineri, 14 februarie 2014
Recuperarea imagologică a lui Bruce Lee de către regimul comunist din China (WU MIN 2013)
<Bruce Lee, legenda artelor marțiale, este comemorat zilele acestea în întreaga lume, la 20 iulie fiind marcați 40 de ani de la trecerea subită în neființă (20 iulie 1973).
Primul, cel mai prolific și mai cunoscut practicant de arte marțiale chinez Li Xiao Long (alias Bruce Lee) s-a născut la 17 noiembrie 1940 în chinatownul din San Francisco, din părinți chinezi, originari din Hong Kong. Tatăl era un renumit actor de operă cantoneză, iar mama o apreciată cântăreață, descendentă a unui bogat și influent clan honkonghez. Se poate spune că Xiao Long (micul dragon) a fost născut pentru arte marțiale și pentru cinematografie, în primul său „rol” fiind distribuit la numai un an („Golden Gate Girl”) ca sugar, iar în ultimul, post-mortem, în 1981 („Jocul morții 2”).
Meritele incontestabile în zona artelor marțiale, recunoscute de cei mai apreciați luptători, sportivi și practicanți, l-au făcut pe Bruce Lee deopotrivă celebru și invidiat. Părintele culturismului modern, Joe Weider, declara la vremea respectivă că acesta avea cel mai definit corp văzut de el până atunci. Colegii de platou, între cei mai cunoscuți fiind Chuck Norris și Bob Wall, la rândul lor maeștri ai artelor marțiale, îl considerau un deschizător de drumuri. Același renume l-a câștigat și în cinematografie, fiind primul chinez care a reunit calitățile de producător, scenarist, regizor și actor în rolul principal.
Unul dintre admiratorii declarați ai lui Bruce Lee a fost chiar liderul de facto al noii Chine, Mao Zedong (1893-1976). În articolul „The man who was Mao s hero”, apărut în anul 2010 în publicația China Daily, Raymond Zhou a consemnat că, după ce a vizionat producțiile „The Big Boss”, „Fist of Fury” și „The Way of the Dragon”, Mao a avut numai cuvinte de laudă la adresa lui Lee, fiind extrem de încântat. „În timp ce viziona pentru prima dată „Fist of Fury”, Mao, plin de lacrimi, a spus: „Bruce Lee este un erou”. Apoi Mao a revăzut filmul de încă două ori. Liu Qingtang, ministr adjunct al Culturii la acea vreme, un apropiat al familiei Mao, martor la eveniment, a declarat că nu știe să existe un alt film pe care Mao să-l fi vizionat de trei ori.
Surprinzătoarea moarte a lui Bruce Lee a lăsat în urmă o serie de legende, care pentru mulţi anulează verdictele medicale care arătau că acesta a decedat ca urmare a unui edem cerebral. La 32 de ani, Lee beneficia de trei asigurări de viaţă, fiecare în valoare de un milion de dolari, enorm pentru acea perioadă, aceasta fiind una dintre pistele urmărite de presa vremii. Antipatiile stârnite de faptul că Bruce Lee dezvăluise tehnici secrete ale artelor marţiale chineze sunt o altă parte de legendă, în care este invocată ''lovitura morţii tăcute şi ascunse'' capabilă să smulgă suflul vieţii prin simpla blocare a meridianelor energetice.
Pentru a înţelege respectul şi admiraţia chinezilor şi a lumii întregi pentru Bruce Lee, trebuie ştiut că în Hong Kong a fost dezvelită, la 27 noiembrie 2005, o statuie de bronz în mărime naturală. O statuie a vedetei se găseşte şi la Mostar (Bosnia), dezvelită cu o zi înaintea celei din Hong Kong. În anul 2008, în provincia Guandong, a fost inaugurată o rezevaţie naturală dedicată lui Bruce Lee, spaţiu care include un memorial al familiei sale care are originile la Shunde, un muzeu Bruce Lee, o şcoală de arte marţiale, dar şi cea mai mare
statuie a acestuia, de 18,8 metri.
Unul dintre ultimele tributuri în memoria marelui iniţiat a fost adus recent în Statele Unite ale Americii unde o statuie a fost dezvelită, în luna iunie, în chinatownul din Los Angeles.
Bruce Lee a fost căsătorit cu Linda Emery. Împreună au avut doi copii: o fată, Shannon, şi un băiat, Brandon. Acesta din urmă, la rândul său renumit practicant de arte marţiale şi actor, a murit la numai 28 de ani, în timpul filmărilor la producţia ''The Crow'', când o armă a fost încărcată, accidental, cu gloanţe reale, pentru o scenă în care personajul lui Brandon trebuia să fie împuşcat de personajul intepretat de Michael Massee.
>
SURSA
Wu Min, 40 de ani de la moartea lui Bruce Lee, „Puntea”, Radio China Internațional / Redacția Română, Beijing, 2013, nr. 37, p.5.
Primul, cel mai prolific și mai cunoscut practicant de arte marțiale chinez Li Xiao Long (alias Bruce Lee) s-a născut la 17 noiembrie 1940 în chinatownul din San Francisco, din părinți chinezi, originari din Hong Kong. Tatăl era un renumit actor de operă cantoneză, iar mama o apreciată cântăreață, descendentă a unui bogat și influent clan honkonghez. Se poate spune că Xiao Long (micul dragon) a fost născut pentru arte marțiale și pentru cinematografie, în primul său „rol” fiind distribuit la numai un an („Golden Gate Girl”) ca sugar, iar în ultimul, post-mortem, în 1981 („Jocul morții 2”).
Meritele incontestabile în zona artelor marțiale, recunoscute de cei mai apreciați luptători, sportivi și practicanți, l-au făcut pe Bruce Lee deopotrivă celebru și invidiat. Părintele culturismului modern, Joe Weider, declara la vremea respectivă că acesta avea cel mai definit corp văzut de el până atunci. Colegii de platou, între cei mai cunoscuți fiind Chuck Norris și Bob Wall, la rândul lor maeștri ai artelor marțiale, îl considerau un deschizător de drumuri. Același renume l-a câștigat și în cinematografie, fiind primul chinez care a reunit calitățile de producător, scenarist, regizor și actor în rolul principal.
Unul dintre admiratorii declarați ai lui Bruce Lee a fost chiar liderul de facto al noii Chine, Mao Zedong (1893-1976). În articolul „The man who was Mao s hero”, apărut în anul 2010 în publicația China Daily, Raymond Zhou a consemnat că, după ce a vizionat producțiile „The Big Boss”, „Fist of Fury” și „The Way of the Dragon”, Mao a avut numai cuvinte de laudă la adresa lui Lee, fiind extrem de încântat. „În timp ce viziona pentru prima dată „Fist of Fury”, Mao, plin de lacrimi, a spus: „Bruce Lee este un erou”. Apoi Mao a revăzut filmul de încă două ori. Liu Qingtang, ministr adjunct al Culturii la acea vreme, un apropiat al familiei Mao, martor la eveniment, a declarat că nu știe să existe un alt film pe care Mao să-l fi vizionat de trei ori.
Surprinzătoarea moarte a lui Bruce Lee a lăsat în urmă o serie de legende, care pentru mulţi anulează verdictele medicale care arătau că acesta a decedat ca urmare a unui edem cerebral. La 32 de ani, Lee beneficia de trei asigurări de viaţă, fiecare în valoare de un milion de dolari, enorm pentru acea perioadă, aceasta fiind una dintre pistele urmărite de presa vremii. Antipatiile stârnite de faptul că Bruce Lee dezvăluise tehnici secrete ale artelor marţiale chineze sunt o altă parte de legendă, în care este invocată ''lovitura morţii tăcute şi ascunse'' capabilă să smulgă suflul vieţii prin simpla blocare a meridianelor energetice.
Pentru a înţelege respectul şi admiraţia chinezilor şi a lumii întregi pentru Bruce Lee, trebuie ştiut că în Hong Kong a fost dezvelită, la 27 noiembrie 2005, o statuie de bronz în mărime naturală. O statuie a vedetei se găseşte şi la Mostar (Bosnia), dezvelită cu o zi înaintea celei din Hong Kong. În anul 2008, în provincia Guandong, a fost inaugurată o rezevaţie naturală dedicată lui Bruce Lee, spaţiu care include un memorial al familiei sale care are originile la Shunde, un muzeu Bruce Lee, o şcoală de arte marţiale, dar şi cea mai mare
statuie a acestuia, de 18,8 metri.
Unul dintre ultimele tributuri în memoria marelui iniţiat a fost adus recent în Statele Unite ale Americii unde o statuie a fost dezvelită, în luna iunie, în chinatownul din Los Angeles.
Bruce Lee a fost căsătorit cu Linda Emery. Împreună au avut doi copii: o fată, Shannon, şi un băiat, Brandon. Acesta din urmă, la rândul său renumit practicant de arte marţiale şi actor, a murit la numai 28 de ani, în timpul filmărilor la producţia ''The Crow'', când o armă a fost încărcată, accidental, cu gloanţe reale, pentru o scenă în care personajul lui Brandon trebuia să fie împuşcat de personajul intepretat de Michael Massee.
>
SURSA
Wu Min, 40 de ani de la moartea lui Bruce Lee, „Puntea”, Radio China Internațional / Redacția Română, Beijing, 2013, nr. 37, p.5.
joi, 13 februarie 2014
Aforism W. Thackeray (1811-1863) (VERNE 1892)
(15) „Thackeray
a spus undeva că o englezoaică
binecrescută este cea mai desăvârșită creație de pe pămînt.”
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
miercuri, 12 februarie 2014
Aforism C. Saint Beuve (1804-1869) (VERNE 1782)
(38-9) „- (...) Unul din cei mai vestiți critici din țara dumitale n-a zis: `Francezilor nu le place să învețe decît
ceea ce știu`. (...)
J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40,
București, 1989, p. 5-138.
marți, 11 februarie 2014
Groenlanda în secolul XIX (VERNE 1901)
(XVII/256)
„Groenlanda înseamnă `Țara Verde`. Dar numele de `Țara Albă` s-ar fi potrivit mai bine
pămîntului acestuia troienit de zăpezi. Dar pesemne că nu și-a primit numele decît
printr-o glumă a nașului său, Erik cel
Roșu, navigator din sec. X, și
care probabil era tot atît de roșu pe cît e G.
de verde. Poate că, la urma urmei, scandinavul
nădăjduia să-și hotărască compatrioții să vină să colonizeze acest pămînt verde al N.
Dar n-a izbutit. (…), iar astăzi populația
groenlandeză nu depășește 10.000 de
locuitori, cu băștinași cu tot.”
J. VERNE, Goana după meteor, trad. (fr. 1901) G. Naum, ed. I. Creangă/19, București,
1979, p. 134-294
luni, 10 februarie 2014
Miliardari americani în secolul XIX (VERNE 1901)
(IX/192) „E sigur că Vanderbilt,
Astor, Rockefeller, Pierpont Morgan, Mackay, Gould și ceilalți Cresuși americani, fără să mai vorbim
de Rotschild, n-ar mai fi fost în
cazul acesta decît niște rentieri neînsemnați pe lîngă dr. Hudelson sau D.
Forsyth!”
J. VERNE, Goana după meteor, trad. (fr. 1901) G. Naum, ed. I. Creangă/19, București,
1979, p. 134-294
duminică, 9 februarie 2014
Istoria expedițiilor spre Polul Nord până în ecolul XIX (VERNE 1864)
(VI/32-3) „(...) acest cap cu un nume atît de potrivit
(2). (...) Ați trecut pe aici Frobisher,
Knight, Barlow, Vaugham, Serrogs, Barentz, Hudson, Blossevile, Franklin,
Crozier, Bellot ca să nu vă mai întoarceți niciodată la căminul vostru,
(...). Prin 970 navigatori porniți din Islanda (3) au descoperit Groenlanda, S. Cabot, în 1498, s-a
ridicat până la 56 gr. lat., G. și M. Cotreal, între 1500-2, au ajuns pînă la 60 gr. lat., iar M. Frobisher, în 1576, a
ajun spînă la golful care-i poartă numele.
Lui Jean Davis
îi aparține onoarea de a fi descoperit strîmt. în 1585 și, 2 ani mai tîrziu, într-o
a treia călăt., acest mare vîn. de balene atinse par. 53, (...).
Barentz, în 1596, Weymouth în 1602, J. Hall în 1605 și, în 1607, Hudson, al cărui
nume a fost atribuit acestu uriaș golf,
J. Poole în 1611, înaintară în strîmtoare în căutarea Trecerii NV, a cărei descoperire ar fi scurtat deosebit de mult căile
de comunuicație între cele două lumi.
Baffin, în 1616,
descoperi, în marea cu acest nume, strîmtoarea Lancastre; a fost urmat, în 1619, de
J. Munc și, în 1719, de Knight, Barlow,
Vaugham și Serrogs, despre care nu s-au mai aflat niciodată vești.
În 1776, lt.
Pickersgill, trimis în întîmp. cpt.
Cook, care încerca să urce prin strâmtoarea Behring, atinse 68 gr.; în anul următor, Young se ridică în același scop pînă la
Insula Femeilor.
Veni James Ross,
care făcu, în 1818, înconjurul
coastelor M. Baffin și corectă erorile hidrografice ale înaintașilor săi.
În 1819 și 1820, vestitul Parry se avîntă în strmtoarea Lancastre, ajunse la ins. Melville și
cîștigă prima de 5.000 de lire
promisă printr-un act al parlamentului
marinarilor englezi care vor tăia al 170
lea meridian la o latitudine mai ridicată de paralela 77.
În 1826, Beechey ajunge pînă la ins. Chamisso; James Ross iernează, de la 1829 pînă la 1833, în str. Prince Regent și descoperă polul magnetic.
În timpul acesta, Franklin,
pe uscat, pornea în recun. coastelor N ale Americii;
cpt. Black mergea pe urmele lui,
între 1823 și 1835, și acest explorări au fost completate în 1839 de Dease, Simpson și
dr. Rae.
Sir John
Franklin, dornic să descopere Trecerea NV, părăsi Anglia
în 1845, cu vasele Erebus
și Terror;
pătrunse în M. Baffin și, de la
trec. lui spre ins. Disko, nu s-a
mai primit nici o știre despre exped. sa.
Dipariția acestuia a determinat numeroase căut. care au adus la
găsirea Trecerii și la descoperirea acestor pământuri polare; cei mai îndrăzneți marinari din Anglia,
Franța, SUA, s-au avîntat spre aceste ținuturi cumplite și, datorită strădaniei lor,
harta atît de greu de alcătuit a acestei țări, a putut, în fine, să figureze în
arhivele Societății Regale de Geografie din
Londra.
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
sâmbătă, 8 februarie 2014
Upernawik din Groenlanda în secolul XIX (VERNE 1901)
(IX&X/47) „(...) Upernawik,
așezarea cea mai nordică pe care o
stăpînește Danemarca pe această
coastă.
(...)
(...) Guvernatorul se născuse pe insula Dsko (...); (...) orașului, care se
compunea din 3 case de lemn, în care locuia el și preotul luteran, o școală și
niște prăvălii care se aprovizionau de pe navele naufragiate. Restul se compunea
din colibe de zăpadă în care eschimoșii
intrau pe brînci, printr-o deschizătură.”
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
vineri, 7 februarie 2014
Națiunile europene implicate în marile descoperiri geogrfaice (VERNE 1864)
(XII/61-2) „Descoperirea Americii se datora genovezului C. Columb, a Indiilor, portughezului V. da Gama, a
Chinei, portughezului Fernand d Andrada, a Țării Focului, portughezului
Magellan, a Canadei, francezului Jacques Cartier; insulele Sonde, Labradorul, Brazilia, capul Bunei Speranțe, Azorele,
Madera, Terra Nova, Guineea, Congo, Mexico, capul Blanc, Groenlanda, Islanda,
marea Sudului, California, Japonia, Cambodgia, Peru, Kamciatka, Filipinele,
Spitzbergul, capul Horn, str. Behring, Tasmania, Noua Zeelandă, Noua Anglie,
Noua Olandă, Louisiana, insula Jean-Mayen fuseseră descoperite de islandezi, scandinavi, ruși, portughezi,
danezi, spanioli, genovezi, olandezi, dar nici un englez nu figura printre
ei (…).
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
joi, 6 februarie 2014
Revoluţie de tip francez (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşţte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. Apoi meditează la vechea şi noua sa viaţă, dar în oraş încep confruntări armate ce se apropie de restaurantul de cartier în care îşi lua masa de obicei.
<(...)
Ceva se schimbase. M-am întrebat dacă într-adevăr este acelaşi restaurant. Da, era acelaşi. Acum foarte multe persoane stăteau la masă, cu carabina sprijinită de scaun. (...) Aproape toţi înarmaţi, atît clienţii obişnuiţi, cît şi ceilalţi.
-Dumnezeule, toţi trebuie să ne apărăm, îmi spuse chelneriţa văzându-mi chipul înspăimîntat.
(...) Cu greu recunoşteam clienţii pe care îi văzusem în fiecare zi. Nu mai aveau aceeaşi înfăţişare. Ceva esenţial se schimbase. (...)
Frînturi de conversaţie îmi ajungeau la ureche:
''Luptă de clasă'', ''măcelarul din Piaţa Roşie'', ''cuţitul între dinţi'', ''bogaţii'', ''săracii'', ''proletariatul'', ''antirevoluţionarism primar'', ''dictatură'', ''da, dar în libertate'', ''liber consimţită'', ''cîntecul zilelor de mîine'', ''zorii însinguraţi'', ''va fi o nouă noapte a Sf. Bartolomeu''*, ''asta va fi plătită cu sînge şi în sînge'', ''admiteţi că au vrut-o, cu corupţia lor'', ''porcii ăştia de burghezi'', ''muncitorii sînt săraci pentru că sînt cu toţii alcoolici'', ''şi drogul atunci'', ''colectivism'', '''individualism'', ''totalitarism'', ''societatea de consum'', ''cei ce sug sîngele poporului'', ''nişte vînduţi cu toţii'', ''conducătorii noştri''.
Brusc, un om înalt, slab, cu un aer furios, se ridică, bătu tare cu pumnul în masă, zbierînd cu o voce înspăimîntătoare:
-Şi fraternitatea! Nu trebuie să uităm fraternitatea!
(...) Omul se aşeză din nou. Discuţiile au fost reluate: ''paharul s-a umplut pînă-n vînt'', ''trei pătrimi din omenire trăieşte în mizerie'', ''dacă asta poate fi numită viaţă'', ''mor de foame'', ''noi sîntem privilegiaţi''.
''Nu sîntem privilegiaţi în raport cu privilegiaţii noştri'', ''prea mulţi privilegiaţi''. ''Jos privilegiaţii!'' ''Ceva trebuie să se schimbe.'' ''Oamenii rămîn aceiaşi'' ''Revoluţiile trec.'' ''Evoluţie sau revoluţie?''
''Totul are un sfîrşit. Totul are un început''.
''Asta-i cuadratura cercului.''
''Numai tinereţea are suficient entuziasm pentru...''
''Tinerii sînt mai lucizi decît noi?''
''Experienţa bătrînilor.''
''Tinerii sînt nişte ticăloşi.''
''Bătrînii sînt ticăloşi.''
''Există tineri ticăloşi şi bătrîni ticăloşi.''
''Cînd eşti ticălos, eşti ticălos pe toată viaţa.''
''Nu-i vom lăsa s-o facă.''
''Revoluţie de diverstisment.''
''Nu se poate, vedeţi, metroul, slujba, plodul, somnul''.
''Bucuria, vedeţi, putem trăi în bucurie.''
Eram frapat de nivelul ridicat al discuţiei. De preocupările interesante ale tuturor acestor persoane care pînă azi mi se păreau că dorm. (...) Un individ foarte gras, un soi de gigant, o bruftului că nu servea destul de repede. (...)
-Sînteţi comercianţi. Nişte exploatatori în fond.
-Exploatarea omulu de către om, am auzit.
Un freamăt de mînie îşi făcu loc parcă loc în sală.
-Eu sînt o muncitoare, a răspuns chelneriţa. Îmi cîştig viaţa cu sudoarea frunţii, în timp ce voi nu faceţi decît să vorbiţi, toate astea nu sînt decît vorbe.
-Tîrfă, îi strigă în faţă individul voinic chelneriţei.
N-am putut să suport asta. Tot eroismul din mine s-a trezit. M-am ridicat.
-Domnule nu ţi-e ruşine?
-Burghez murdar, mi-a ripostat individul, roşu de mînie. (...)
Am primit în faţă o lovitură de pumn, care m-a trimis pe scaunul meu. Chelneriţa, revoltată, îi dădu două palme teribile individului, care se aşeză pipăindu-şi falca. Apoi veni spre mine cu un prosop şi îmi şterse sîngele ce-mi curgea din nas.
(...) Dar în restaurant nervozitatea creştea. În timp ce beam paharul de rachiu pe care mi l-a oferit chelneriţa şi îmi ţineam batista la nas, în stradă se auziră pîrîituri de rafale şi deodată, ca la un ordin, oamenii îţi luară carabinele şi se ridicară:
-Plata, plata! strigau disperaţi chelneriţa şi patronul.
Unii le-au aruncat bancnotele în cap:
-Banii voştri murdari.
Alţii au ridicat din umeri fără să plătească. Alţii nici măcar n-au ridicat din umeri. Au ieşit îmbrîncindu-se.
-La arme, cetăţeni! striga mulţimea, îi vom învinge, îi vom învinge pe boşi.
S-au bulucit în stradă, în direcţia pieţei celei mari, spre dreapta. S-au întîlnit cu o mulţime înarmată cu carabine şi măciuci. Strada era plină de lume, indivizio care strigau, înjurau, cîntau. (...) Se auziră împuşcături. Strada se goli. În depărtare se mai auzeau înjurături şi cîntece. Pe şosea zăceau doi agenţi de circulaţie şi o bătrînă.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 100-102.
NOTA M.T.
*În noaptea Sfântului Bartolomeu, respectiv 24 august 1572, are loc un episod al războiului religios din Franţa secolului XVII: în urma intrigilor reginei mame Caterina de Medicis, regele Carol IX ordonă partizanilor săi catolici masacrarea cîtorva mii de protestanţi din Paris.
<(...)
Ceva se schimbase. M-am întrebat dacă într-adevăr este acelaşi restaurant. Da, era acelaşi. Acum foarte multe persoane stăteau la masă, cu carabina sprijinită de scaun. (...) Aproape toţi înarmaţi, atît clienţii obişnuiţi, cît şi ceilalţi.
-Dumnezeule, toţi trebuie să ne apărăm, îmi spuse chelneriţa văzându-mi chipul înspăimîntat.
(...) Cu greu recunoşteam clienţii pe care îi văzusem în fiecare zi. Nu mai aveau aceeaşi înfăţişare. Ceva esenţial se schimbase. (...)
Frînturi de conversaţie îmi ajungeau la ureche:
''Luptă de clasă'', ''măcelarul din Piaţa Roşie'', ''cuţitul între dinţi'', ''bogaţii'', ''săracii'', ''proletariatul'', ''antirevoluţionarism primar'', ''dictatură'', ''da, dar în libertate'', ''liber consimţită'', ''cîntecul zilelor de mîine'', ''zorii însinguraţi'', ''va fi o nouă noapte a Sf. Bartolomeu''*, ''asta va fi plătită cu sînge şi în sînge'', ''admiteţi că au vrut-o, cu corupţia lor'', ''porcii ăştia de burghezi'', ''muncitorii sînt săraci pentru că sînt cu toţii alcoolici'', ''şi drogul atunci'', ''colectivism'', '''individualism'', ''totalitarism'', ''societatea de consum'', ''cei ce sug sîngele poporului'', ''nişte vînduţi cu toţii'', ''conducătorii noştri''.
Brusc, un om înalt, slab, cu un aer furios, se ridică, bătu tare cu pumnul în masă, zbierînd cu o voce înspăimîntătoare:
-Şi fraternitatea! Nu trebuie să uităm fraternitatea!
(...) Omul se aşeză din nou. Discuţiile au fost reluate: ''paharul s-a umplut pînă-n vînt'', ''trei pătrimi din omenire trăieşte în mizerie'', ''dacă asta poate fi numită viaţă'', ''mor de foame'', ''noi sîntem privilegiaţi''.
''Nu sîntem privilegiaţi în raport cu privilegiaţii noştri'', ''prea mulţi privilegiaţi''. ''Jos privilegiaţii!'' ''Ceva trebuie să se schimbe.'' ''Oamenii rămîn aceiaşi'' ''Revoluţiile trec.'' ''Evoluţie sau revoluţie?''
''Totul are un sfîrşit. Totul are un început''.
''Asta-i cuadratura cercului.''
''Numai tinereţea are suficient entuziasm pentru...''
''Tinerii sînt mai lucizi decît noi?''
''Experienţa bătrînilor.''
''Tinerii sînt nişte ticăloşi.''
''Bătrînii sînt ticăloşi.''
''Există tineri ticăloşi şi bătrîni ticăloşi.''
''Cînd eşti ticălos, eşti ticălos pe toată viaţa.''
''Nu-i vom lăsa s-o facă.''
''Revoluţie de diverstisment.''
''Nu se poate, vedeţi, metroul, slujba, plodul, somnul''.
''Bucuria, vedeţi, putem trăi în bucurie.''
Eram frapat de nivelul ridicat al discuţiei. De preocupările interesante ale tuturor acestor persoane care pînă azi mi se păreau că dorm. (...) Un individ foarte gras, un soi de gigant, o bruftului că nu servea destul de repede. (...)
-Sînteţi comercianţi. Nişte exploatatori în fond.
-Exploatarea omulu de către om, am auzit.
Un freamăt de mînie îşi făcu loc parcă loc în sală.
-Eu sînt o muncitoare, a răspuns chelneriţa. Îmi cîştig viaţa cu sudoarea frunţii, în timp ce voi nu faceţi decît să vorbiţi, toate astea nu sînt decît vorbe.
-Tîrfă, îi strigă în faţă individul voinic chelneriţei.
N-am putut să suport asta. Tot eroismul din mine s-a trezit. M-am ridicat.
-Domnule nu ţi-e ruşine?
-Burghez murdar, mi-a ripostat individul, roşu de mînie. (...)
Am primit în faţă o lovitură de pumn, care m-a trimis pe scaunul meu. Chelneriţa, revoltată, îi dădu două palme teribile individului, care se aşeză pipăindu-şi falca. Apoi veni spre mine cu un prosop şi îmi şterse sîngele ce-mi curgea din nas.
(...) Dar în restaurant nervozitatea creştea. În timp ce beam paharul de rachiu pe care mi l-a oferit chelneriţa şi îmi ţineam batista la nas, în stradă se auziră pîrîituri de rafale şi deodată, ca la un ordin, oamenii îţi luară carabinele şi se ridicară:
-Plata, plata! strigau disperaţi chelneriţa şi patronul.
Unii le-au aruncat bancnotele în cap:
-Banii voştri murdari.
Alţii au ridicat din umeri fără să plătească. Alţii nici măcar n-au ridicat din umeri. Au ieşit îmbrîncindu-se.
-La arme, cetăţeni! striga mulţimea, îi vom învinge, îi vom învinge pe boşi.
S-au bulucit în stradă, în direcţia pieţei celei mari, spre dreapta. S-au întîlnit cu o mulţime înarmată cu carabine şi măciuci. Strada era plină de lume, indivizio care strigau, înjurau, cîntau. (...) Se auziră împuşcături. Strada se goli. În depărtare se mai auzeau înjurături şi cîntece. Pe şosea zăceau doi agenţi de circulaţie şi o bătrînă.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 100-102.
NOTA M.T.
*În noaptea Sfântului Bartolomeu, respectiv 24 august 1572, are loc un episod al războiului religios din Franţa secolului XVII: în urma intrigilor reginei mame Caterina de Medicis, regele Carol IX ordonă partizanilor săi catolici masacrarea cîtorva mii de protestanţi din Paris.
marți, 4 februarie 2014
luni, 3 februarie 2014
duminică, 2 februarie 2014
Revoluţie în Franţa şi în Rusia (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. El meditează la vechea şi noua sa viaţă de singuratic, dar în oraş încep confruntări armate care se apropie de cartierul său.
<(...)
Într-o zi, spre amiază, pe cînd mă pregăteam să merg la restaurant, am văzut de la fereastră un om mînjit de sînge urmărit de trei poliţişti. Au dispărut cu toţii după colţul străzii. De data asta s-au deschis ferestrele vecinilor de alături şi ale celor din faţă. Au apărut capete. (...) Niciodată nu se văzuse un asemenea lucru pe strada noastră, deşi tot timpul era foarte circulată.
-E un hoţ, zise pensionarul.
-Poate e un revoluţionar, zise rusul alb*.
-Oh, nu vedeţi decît revoluţionari peste tot! Aici nu e ca la dumneavoastră, aici e Franţa.
-Şi la voi au fost revoluţii, răspunse rusul alb.
-Da, în '89**, zise pensionarul, dar asta-i de multă vreme. La noi, se-nţelege, nu va începe iar.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 94.
NOTE M.T.
*După reuşita loviturii de stat comuniste de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 din Petersburg, în Rusia a început un război civil între revoluţionarii ''roşii'' (comunişti) şi contrarevoluţionarii ''albi''. După înfrângerea din 1921, mulţi dintre''albi'' au emigrat în Europa.
**La 14 iulie 1789, populaţia răsculată din Paris a luat cu asalt fortăreaţa-închisoare Bastilia, moment considerat începutul revoluţiei franceze, care va culmina cu abolirea regalităţii şi proclamarea republicii la 20 septembrie 1792. Schimbări de regim politic într-un context mai mult sau mai puţin violent au avut loc în Franţa şi în 1793, 1794, 1799, 1804, 1814, 1815, 1830, 1848, 1852, 1870, 1940, 1944, 1958.
<(...)
Într-o zi, spre amiază, pe cînd mă pregăteam să merg la restaurant, am văzut de la fereastră un om mînjit de sînge urmărit de trei poliţişti. Au dispărut cu toţii după colţul străzii. De data asta s-au deschis ferestrele vecinilor de alături şi ale celor din faţă. Au apărut capete. (...) Niciodată nu se văzuse un asemenea lucru pe strada noastră, deşi tot timpul era foarte circulată.
-E un hoţ, zise pensionarul.
-Poate e un revoluţionar, zise rusul alb*.
-Oh, nu vedeţi decît revoluţionari peste tot! Aici nu e ca la dumneavoastră, aici e Franţa.
-Şi la voi au fost revoluţii, răspunse rusul alb.
-Da, în '89**, zise pensionarul, dar asta-i de multă vreme. La noi, se-nţelege, nu va începe iar.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 94.
NOTE M.T.
*După reuşita loviturii de stat comuniste de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 din Petersburg, în Rusia a început un război civil între revoluţionarii ''roşii'' (comunişti) şi contrarevoluţionarii ''albi''. După înfrângerea din 1921, mulţi dintre''albi'' au emigrat în Europa.
**La 14 iulie 1789, populaţia răsculată din Paris a luat cu asalt fortăreaţa-închisoare Bastilia, moment considerat începutul revoluţiei franceze, care va culmina cu abolirea regalităţii şi proclamarea republicii la 20 septembrie 1792. Schimbări de regim politic într-un context mai mult sau mai puţin violent au avut loc în Franţa şi în 1793, 1794, 1799, 1804, 1814, 1815, 1830, 1848, 1852, 1870, 1940, 1944, 1958.
sâmbătă, 1 februarie 2014
Revoluţie în Franţa postbelică (IONESCU 1973)
În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Dar în oraş încep confruntări armate pe scară largă care se apropie de cartierul şi restaurantul unde îşi ia masa de obicei.
<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.
<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.
Româniile frumoase (MACAROV 2007)
Lavinia Macarov, Belles Roumanies 2007, „Tomis”, Constanța, XLI/2007, februarie, p. 80.
Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.
Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.
Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc. Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!
Dacă aderarea la UE aduce Europa la noi, anul cultural 2007 ne trimite pe noi în Europa. Orașul Sibiu este capitala asociată a culturii, alături de Marea Regiune (Saarland, Lorrena, Luxembourg, Renania, Walona, Comunitatea francofonă și cea germanofonă din Belgia). Cu această ocazie, Asociația Kulturfabrik organizează o serie de evenimente ce vizează prezentarea culturii românești publicului multinațional din Luxembourg. Literatura, arta cinematografică, muzic, teatrul, se reunesc anul acesta sub numle de Belles Rouamanies.
Primul bistro literar, consacrat prozei artistice, a avut loc în Esch sur Alzette pe 6 februarie și a fost moderat de către Ion Bogdan Lefter. Au fost invitați scriitorii Mircea Cărtărescu și Ștefan Agopian, care în 2006 au fost traduși, alături de alți zece scriitori români, pentru culegerea Les Belles Etrangeres. A fost prezent și scriitorul Pierre Oster, ca reprezentant al literaturii franceze. Evenimentul s-a desfășurat într-o ambianță muzicală asigurată de reprezentanți ai Conservatorului din Esch.
Agopian a citit pasaje din Fric (tradus Zadar pentru a evita omonimia cu cuvântul francez), iar Cărtărescu din De ce iubim femeile, pasaje care sunt traduse în limba franceză, după care publicul a avut posibilitatea să adreseze întrebări.
Următorul eveniment va avea loc pe 6 martie, când Ana Blandiana și Emil Brumaru vor reprezenta poezia românească.
Saga întoarcerii la origini
Întrucât de patru luni sunt „ruptă” de România, am învățat să apreciez ceea ce nu mai am. Și cred că același lucru s-a întâmplat cu majoritatea românilor care trăiesc peste hotare. Așa s-ar explica numărul mare al românilor care au participat la evenimentul de ieri. Ca procentaj, mai bine de 90% din cei prezenți. Aceasta este partea bună a lucrurilor. România și cultura noastră ne interesează. Partea proastă este că până acum nu ne-a interesat.
Totul a mers bine până în momentul în care ni s-a permis să punem întrebări. Majoritatea s-au referit la elemnete menționate de către autori în secțiunile anterioare. Întrebări de genul „Cum poate fi cineva și armean și turc?” și „Pentru cine ați scris De ce iubim femeile?” au predominat. „În ce măsură au fost traduse operele acestor scriitori într-o limbă de circulație internațională?” Acestea sunt cele mai puțin pertinente, având în vedere că noi nu le-am citit nici măcar în română.
Și aici m-am revolta cu toată ființa, m-am revoltat împotriva mea însămi, căci nici eu nu găseam o întrebare pertinentă, deoarece nu citisem decât foarte puțin din opera unuia dintre cei doi.
Am intrat automat în pământ, ca la un examen pentru care nu mă pregătisem. Am zburdat pe ușă afară cu Orbitor varianta kinder garden în franceză, achiziționată pe loc. Căci acesta chiar a fost un examen. Ne vedem la toamnă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)