Festivalul Național al Teatrelor de Revistă la Constanța (DUNĂREANU 2002)

 Ovidiu Dunăreanu, „Tomis”, 2002

Ediția a 7 a a Festivalul Național al Teatrelor de Revistă din România, organizată la Constanța de Teatrul „Fantasio”, a inclus în program și tradiționalul „Colocviu” asupra problemelor stringente ale revistei. Reuniunile din anii trecuți au pus în discuție calitatea textului și muzicii spectacolului de revistă, manageriatului unui teatru de acest profil în condițiile economiei de piață și ale tranziției, valoarea montărilor prezentate în concurs, regia și coregrafia spectacolului de revistă.

Colocviul a avut ca subiect „Teatrul de revistă și publicul său”, criza prin care trece această relație ca o reflectare fidelă a aceleia prin care trec astăzi economia și societatea românească și consecințele ei multiple asupra evoluției culturii și dramaturgiei naționale. Au fost prezenți la dialog personalități ale revistei contemporane - actori, regizori, muzicieni, scenografi, coregrafi, directori - și scriitori, ziariști, cronicari de teatru: Draga Olteanu Matei - președinta juriului, Geo Saizescu - decanul Facultății de Arte „Hyperion”, Alexandru Arșinel - directorul Teatrului „Constantin Tănase”, Aurel Storin - secretar literar al Teatrului „Constantin Tănase”, Lucian Sabados - directorul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, Mihai Sorin Vasilescu - directorul Teatrului „Fantasio”, Anton Tauf - directorul Teatrului Dramatic din Baia Mare, Florin Melinte - directorul Teatrului Muzical „Nicolae Leonard” din Galați, Cornel Udrea - scriitor, Carmen Chihaia - cronicar dramatic revista „Teatru Azi”, Jean Badea - secretar literar al Teatrului „Fantasio”, Doru Mareș - scriitor, reprezentantul Ministerului Culturii, Constantin Paraschivescu - cronicar dramatic revista „Scena”, Mariana Criș - revista „Rampa”, Gabriela Măgirescu - cotidianul „Curentul” și alții. O parte din părerile, frământările, gândurile, întrebările, îngrijorările, soluțiile și avertismentele exprimate de participanți - privind starea  revistei și comediei românești - se regăsesc în mare măsură sintetizate în mărturisirile pe care le publicăm mai jos.

Civismul la Timișoara și Cluj-Napoca (MARIN 2002)

F. Marin, Between Words and Reality. Victor Neumann - un politician al istoriei, „Tomis”, Constanța, decembrie 2002, p.80.

Volumul Between Words and Reality semnat de Victor Neumann aduce o nouă perspectivă în cercetarea istorică privind marile epoci și evenimentele reper din punctul de vedere al minorității, fie că e vorba de o minoritate etnică și/sau religioasă, fie că este vorba de o minoritate a elitelor intelectuale timișorene, care au făcut posibilă prezervarea unui set de valori interbelice, fundamentale în definirea unui spirit liber.

(...)

Cel de-al doilea capitol, Civic Culture in Banat and Transilvania. The Role of Timișoara in the 1989 Transformation of Romanian Political Order este o odă Timișoarei, model cultural central european. Dimensiunea care distinge Timișoara de restul orașelor românești este, în accepțiunea lui Neumann, civismul. Trebuie subliniat  faptul că nu numai Timișoara a întreținut o maximă deschidere către vest, a încercat sincronizarea permanentă cu Europa, a respins sistemul totalitar, a resimțit necesitatea schimbărilor profunde; interesul declarat al autorului face ca poziția dominantă, reperul chiar cu sensul de axis mundi, să revină Timișoarei. În capitolul următor, deși se anunță discutarea schimbărilor politice la nivel național, comentariul vizează germenii schimbărilor ulterioare așa cum s-au promovat de cei doi poli de putere care își vor disputa întâietatea: leit-motivul Timișoara - focarul inițiativelor - și București, centrul decizional, politic, legislativ, acaparator al marilor desfășurări de protest post decembriste, loc într-o geografie culturală balcanică.

Învățământul universitar clujean face obiectul studiului Civic Education and Human Rights in Romania ca exemplu intercultural perfectibil. Premisele istorice și filosofice ale fenomenului sunt invocate pentru a asigura un cadru larg teoretic unei probleme atât de aplicate. Din simpla enumerare a atribuțiilor Ministerului Educației în conformitate cu legea învățământului din 1995 rezultă centralismul sistemului în detrimentul unei autonomii funcționale care să se manifeste și prin inserarea elementelor de specificitate zonală, de identitate minoritară în sistemele de învățământ, eludând dreptul menționat în constituție de a conserva și a exprima identitatea. Propunerile pe care le face Neumann ar trebui cunoscute și în alte  spații de interferențe culturale și religioase, cum ar fi Dobrogea, fără a ajunge însă la discriminări pozitive. Astfel privite lucrurile, concluzia că rolul Învățământului din perspectivă multiculturală ar trebui să crească prin promovarea unei autentice toleranțe în soluționarea exceselor naționaliste se impune. Restrângerea la un singur caz - Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj - are însă neajunsul de a avea tentația generalizării unei soluții ce pare viabilă local, dar inacceptabilă altundeva. În încheierea capitolului, zonele de frontieră sunt caracterizate drept zone ale dialogului intercultural, cât și ale dialogului transnațional. Documentele anexate alcătuiesc un tablou complet al structurilor instituționalizate, al ponderii celor care fac apel la ele din cadrul fiecărei minorități, pe de o parte, din cadrul minorităților în raport cu majoritatea. Relevanța lor cantitativă nu trebuie transferată axiologic și pentru preîntâmpina o asemenea interpretare s-a asigurat așezând pe prima poziție cifrele de la recensământul din 1992.

(...)

Neumann propune un incitant studiu care s-ar putea înscrie într-o serie de promovare a realităților românești cu complexitatea specifică spațiilor de acumulare a tensiunilor, dar și de rezistență a valorilor, de supraviețuire a ceea  ce poate fi considerat un handicap (vezi poziția geopolitică a teritoriilor românești de-a lungul istoriei), dar și a încercării de a recupera către normalitate o nouă perspectivă care să echivaleze cu o privire mai obiectivă  către sine. Fără a avea o miză imagologică, cartea construiește o imagine model pentru un spațiu real, invitând la alte replici regionale la fel de achizitiv formulate.

„Anul Caragiale” („TOMIS” 2002)

 ***, Anul Caragiale, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002

La Mangalia s-a înființat de curând, din inițiativa doamnelor Luiza Calaidjoglu, Ana Maria Bucur, Monica Szekely, Ana Oleniuc, Jeni Petrache, Ioana Pescaru, ONG-ul „Lamaji Sana”, care are scop principal „educația” sub toate aspectele. Prima manifestare a acestei organizații a fost sesiunea de comunicări Nenea Iancu, contemporanul nostru, înscrisă în anul UNESCO - I. L. Caragiale și prilejuită de împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui dramaturg. Invitatul de onoare, prof. dr. doc. Ștefan Cazimir, a vorbit în stilu-i inconfundabil despre actualitatea lui Caragiale.

„Observație și realism” (APOSTOLEANU 2002)

 Corina Apostoleanu, Scriitori la Tomis. Observație și realism, „Tomis”, Constanța, nov. 2002, p. 32

Victor Loghin, medic și scriitor constănțean, aduce în atenția iubitorilor de lectură volumul de proze scurte Puzzle, mult diferit de ceea ce scrisese anterior, romanul Dedublarea de exemplu. Cartea se află în zona filosofiei Zen și aceasta cere lectorului să se familiarizeze cu un mod de gândire mai puțin cunoscut și exersat la noi.

Existența umană se dovedește a fi ea însăși un puzzle (o povestire chiar așa se numește), pe care fiecare individ reușește mai mult sau mai puțin să-l descifreze sau să-l „rezolve”, operație nu tocmai lesne de îndeplinit.

Cele peste douăzeci de proze scurte - având ca subtitluri concepte Zen - caută un posibil răspuns la tot atâtea situații și o ierarhizare a lor este foarte dificilă.

La prima vedere, V. Loghin este un anticalofil; cititorul atent descoperă cu totul altceva: tonul frust este adesea îmblânzit de un vocabular bine temperat și abil mânuit scriitoricește. Proza are o curgere intrinsecă, o mixtură de stil oral și discurs intelectual.

Multe dintre personaje se află în momente de cumpănă, de bilanț, de conștientizare a parcurgerii vieții în mod mecanic, practic trecând pe lângă, și nu trăind-o în toate fibrele sale. Extincția, neantul, ca o amenințare clipă de clipă obligă la o trezire bruscă a individului. Așa se întâmplă în Etajul de sus.

Tulburătoarea opunere între viața care își cere vehement dreptul și moartea care, la rându-i, își ia nemilosul  tain o întâlnim și în Trecerea, Theo și Tea, legendarii Philemon și Baucis sau Parastasul, aceasta din urmă proză o foarte expresivă „punere în scenă” amintind sofisticatele descrieri călinesciene.

O altă categorie accentuează ironic neplăcerile vieții cotidiene. Gelozie este cea care animă povestirile Buchetul de flori și Paftaua. Dizidentul este reconstituirea unei existențe, pornind de la momentele politice tulburi ale anilor de după cel de al doilea război mondial și instalarea comunismului la noi.

În Cantonul, Marea Monotonie devine lege într-o existență dominată de nimicul absolut și anularea speranței.

În Finit coronat opus, K., proaspăt pensionat de banca la care a lucrat o viață întreagă, ține să-și organizeze permanenta duminică a existenței după aceleași legi de fier care i-au guvernat timpul lucrativ. Singura abatere de la regulă: relația amoroasă cu d-ra R., o funcționară a băncii; evenimentele se petrec după ce încetaseră a mai fi colegi. Singură, d-ra R. îl susține continuu, îi reorganizează existența, îl îndeamnă să-și abandoneze fixismele. Plecarea la munte este mai mult decât un concediu banal: înseamnă o libertate care îi permite ca după un număr incredibil de ani să trăiască adevărat.

Cu Puzzle, V. Loghin demonstrează o forță a observației și realism benefic  prozei scurte, mai cu seamă când acesta explorează viața în fibrele sale intime. P. este ridicat în miez de noapte, anchetat și bătut, cerându-i-se detalii despre manifestele pe care se presupune că le ascunde. Într-o bună zi se recunoaște eroarea și P. este eliberat. El își urmează cursul vieții cât se poate de normal. Revoluția din 1989 l-a găsit „într-o funcție bine plătită și nu lipsită de poziție socială rezonabilă”. Zilele petrecute mai demult în arest i-au „folosit” în a-și construi o aură de „dizident” unanim recunoscut și cu apariții în media foarte numeroase. Zvonul că ar fi colaborat la un moment dat cu cei care i-au fost cândva torționari nu mai poate dărâma piedestalul pe care P. este deja solid instalat.

120 de ani de la nașterea geografului C. Brătescu (VLADIMIROV 2002)

 Olimpiu Vladimirov, Constantin Brătescu - 120, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002, p. 70.

Fiu al învățătorului Ioan Brătescu, originar din Brăteștii Romanului, și al Caliopiei Ecaterina Caranfil, viitorul geograf român de reputație europeană Constantin Brătescu s-a născut la 30 septembrie 1882, în acea provincie a României care, privită pe hartă, „se arată ca o peninsulă adânc intrată în hotarul rotund al țării noastre”.

La Mineri (Câșla), județul Tulcea, veche așezare românească, a fost în clasele primare elev al propriului tată, iar apoi, la liceul tulcean „Spiru Haret” face parte din a doua serie de absolvenți, în 1901.

La îndemnul profesorului N. Alexandru, se înscrie la Facultatea de Litere (secția clasică) a Universității din București, dar, audiind cursurile marelui geograf Simion Mehedinți și având în memorie și în suflet meleagurile dragi ale copilăriei, se simte atras către geografie. Licențiat în 1906, ajunge asistentul lui S. M. în 1910 și, apreciat pentru seriozitatea și înzestrarea sa, este trimis la universitățile din Leipzig și Berlin, unde va aprofunda studiul etnografiei, antropologiei și zoomorfologiei. La revenirea în țară, este numit profesor de limba română și geografie la Școala Normală din Constanța, unde rămâne până în 1924. În timpul primului război mondial este mobilizat și ajunge la Iași, unde îi va cunoaște pe George Vâlsan și Gh. Munteanu Murgoci.

Doctor în geografie al Universității din București (1922), funcționează din 1024 la catedra de geografie a Universității din Cernăuți până în 1938, când este chemat la catedra de geografie generală și antropogeografie a Universității din București, urmând ilustrului său profesor S. M., ieșit la pensie.

Membru titular al Academiei Române (1935), C. B. se stinge din viață la 23 octombrie 1945, în plină activitate creatoare.

Un lung șir de lucrări științifice (peste 70) mărturisesc o personalitate proeminentă, de reputație națională și internațională, creator de școală geografică, „geograf al Dobrogei”, promotor al geografiei aplicate, al geografiei istorice și umane: „Metoda geografică în cercetările etnografice”, „Profile cuaternare ale Mării Negre”, „Delta Dunării. Geneza și evoluția sa morfologică și cronologică” (teza de doctorat), „Pământul Dobrogei. Clima Dobrogei. Fitogeografia și solurile Dobrogei. Populația Dobrogei”, „Oscilațiile de nivel ale apelor bazinului Mării Negre în cuaternar”, „Criterii pentru determinarea vârstei teraselor cuaternare”.

Vocația sa constructivă în planul culturii l-a făcut să se implice cu pasiune în etnografie, toponimie, istorie veche, folclor, creație poetică, publicistică.

Astfel, înființează și conduce revistele „Arhiva Dobrogei”, „Analele Dobrogei” (împreună cu Constantin Moisil, respectiv Ioan N. Roman) și „Societatea culturală dobrogeană” „pentru a promova studiul științific al trecutului și prezentului Dobrogei”. A fost președinte al „Ligii Culturale” din Constanța și fondator al „Muzeului regional al Dobrogei” (pe care l-a condu în calitate de director) și al Școlii Superioare de Comerț Constanța.

Între atâtea elogii, de validare a unei autorități științifice europene, unele strălucesc asemenea unor medalii înfruntând vremurile: „Putem afirma, fără teamă de eroare, că de la Herodot, părintele istoriei, geografiei și etnografiei, nimeni n-a privit cu mai mult interes și cu mai multă înțelegere ținuturile Dunării de Jos decât geograful și etnograful Constantin Brătescu” (Simion Mehedinți, 1938); „Într-un timp nu prea îndepărtat, razele soarelui și ale lunii vor lumina, pe lângă statuia lui Eminescu, a lui Pârvan și a altor aleși, fruntea turnată în bronz a celui care a fost Constantin Brătescu, pentru ca generațiile care vin să știe că, aici, un om de înaltă valoare spirituală s-a dăruit până la ultima fărâmă de energie pentru cultura Dobrogei și a țării” (Gr. Sălceanu, 1970); „Geograf al Dobrogei, Constantin Brătescu, până azi nedepășit de nimeni” (Vintilă Mihăilescu, 1970).

Dacă mai avem nevoie de modele întru comportament civic și profesional (și cu siguranță avem) într-un mileniu al informațiilor debordante și al globalizării, spiritul brătescian se numără printre cele mai notabile proiectări în național.

„Despre globalizare” (SOROS 2002)

 George Soros, Despre globalizare, trad. S. Lupescu (eng. 2002), Polirom/Economie și Societate, Iași, 2000

7 Cuvânt înainte - Daniel Dăianu

13 Prefață la ediția în limba română

15 Prefață 

19 Mulțumiri

21 Introducere - Deficiențele capitalismului global

41 1.Comerțul internațional: Organizația Mondială a Comerțului
48 Drepturile muncii
50 Mediul, sănătatea și securitatea
52 Drepturile de proprietate intelectuală
54 Măsurile cu privire la protejarea investițiilor și anticorupție
56 Concurența și politica fiscală
57 Probleme organizaționale

59 2.Ajutorul internațional: Componenta absentă
69 Taxa Tobin
70 Propunerea privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
72 Explicații cu privire la Drepturile Speciale de Tragere
80 Aspecte de ordin legal
82 Avantajele propunerii

87 3.Reforma structurală: Băncile multilaterale pentru dezvoltare

97 4.Stabilitatea financiară: Fondul Monetar Internațional
103 O foarte succintă istorie a FMI
106 Cum stau lucrurile astăzi
112 Nu există soluții miraculoase
114 Câteva propuneri cu caracter practic

125 Concluzii: Către o Societate Deschisă Globală

147 Apendice: Propunere privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)

153 Addenda

155 Finanțarea furnizării bunurilor publice la scară globală. O propunere de reformare și dezvoltare a asistenței internaționale pentru dezvoltare . Cuvântare la Conferința ONU privind Finanțarea Dezvoltării, Monterey, Mexic, 18 martie 2002

159 Conferința de la London Business School, 27 iunie 2002

171 Index

Colocviile Tomitane Constanța 2002 („TOMIS” 2002)

 Ovidiu Dunăreanu (redactor-șef al revistei „Tomis”), „Tomis”, Constanța, oct. 2002, p. 23

A organiza un eveniment de această însemnătate e destul de și în același este un prilej de a te măsura cu tine însuți. Am muncit foarte mult cu colegii mei de la revista „Tomis”, în primul rând pentru a realiza numărul acesta și pentru a da Colocviilor Tomitane o figură intelectuală  serioasă, pentru a demonstra că orașul Constanța, din punct de vedere cultural, are perspective de a-și împlini visele. Eu cred în generația tânără, care vine după noi, cred că va avea șansa să creeze și să se exprime în libertate. Generația tânăr este ca un vehicul extraordinar, care vine din urmă cu viteză și cât mai curând ne va lua locul. Acest vehicul mai are încă nevoie de noi, cei care au o anumită experiență și un anumit profesionalism. Trebuie să le predăm ștafeta seriozității, muncii, profunzimii și culturii, făcute cu minuțiozitate. Cultura această „după ureche” nu va seama șansa acelor tineri să se realizeze. Instrucțiunea riguroasă este absolut necesară. Eu rămân din acest punct de vedere un clasicist. Cartea, chiar și virtuală, are șanse mai mari să se impună față de alte forme, care doresc să o înlocuiască.

„Premiile Salonului Național de Carte Ovidius” („TOMIS” 2002)

 ?, Eveniment cultural 2002. Premiile Salonului Național de Carte Ovidius, „Tomis”, Constanța, oct. 2002, p. 34

Premiul Opera Omnia:
Mihai Șora
Adrian Rădulescu (post-mortem)

Premiul de excelență:
prof. univ. dr. Sorin Alexandrescu
scriitorul Constantin Novac
scriitorul Grigore Vieru

Premiul Special:
Dumitru Blajinu (Chișinău) - Pentru contribuții  deosebite aduse la promovarea folclorului românesc
Constantin Abăluță - Pentru valoarea lucrărilor editate la Constanța
Uniunea Scriitorilor din România - Pentru susținerea literaturii la Pontul Euxin

Diploma „Vivat Nostra Academia”
prof. univ. dr. Adrian Bavaru
IPS Teodosie, arhiepiscop al Tomisului
prof. univ. dr. Paul Bran, rector al ASE București
contraamiral Gheorghe Marin, rector al Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” Constanța
prof. univ. dr. Marin Voicu, Universitatea „Ovidius” Constanța
prof. univ. dr. Rodica Mihăilă, Centrul de Studii Americane

Poezie
Ioan Flora - „Medeea și mașinile ei de război” (Ed. Dacia)
Ioan Stoica - „În drum spre castel” (Ed. Ex Ponto)

Proză:
Ștefan Caraman - „Stăpânul lumii” (Ed. Ex Ponto)
Paul Sârbu - „Moartea în Deltă” (Ed. Ex Ponto)

Critică literară:
Nicolae Rotund - „Lecturi și înțelesuri” (Ed. Ex Ponto)

Eseu:
Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir - „În căutarea comunismului pierdut” (Ed. Paralela 45)
Dionisie Șincan - „Vorbe parlamentare” (Ed, Casa Radio)
Ileana Marin - „Infinitățile mitului” (Ed. Paralela 45)
Antologia îngrijită de Florentin Popescu și prefațată de Dan Condeescu: „I. L. Caragiale. Parodii în versuri și proză” (Ed. Muzeului Literaturii Române)

Cartea de știință:
Adrian Bavaru, Rodica Bercu - „Morfologia și anatomia plantelor” (Ed. Ex Ponto)
redacția prof. univ. dr. Vasile Sârbu -  „Patologie chirurgicală abdominală” (Ovidius University Press)
Liviu Buzoianu - „Civilizația greacă în zona vest pontică” (Ovidius University Press)
Marin Voicu - „Instituții de drept maritim” (Ed. Ex Ponto)
Vladimir Boskoff - „Varietăți cu structură metrică Barbilian” (Ed. Ex Ponto)
Ibram Nuredin - „Filosofia și istoria religiilor” (Ovidius University Press)

Lucrări monografice:
Aurelia Lăpușan, Ștefan Lăpușan - „Drumul pâinii în istoria Dobrogei” (Ed. Dobrogea)

(...)

„Who`s who în România” („TOMIS” 2001)

 ***, Who`s who în România, „Tomis”, Constanța, 2001, iulie

Editura „Pegasus Pres” a lansat miercuri, 10 iulie, ora 19,30, ediția princeps a enciclopediei „Who`s who în România”. Găzduită de Muzeul Național de Istorie, evenimentul a fost onorat de prezența a peste 250 de personalități marcante ale contemporaneității autohtone.

Beneficiind de condiții grafice unanim apreciate, ediția însumează pentru una sută patruzeci biografii ale celor care s-au remarcat în domenii importante ale societății românești, includerea în enciclopedie s-a făcut gratuit, criteriile selecției fiind valoarea și importanța celor invitați.

Activitatea redacțională a început acum 16 luni prin culegerea datelor biografice direct de la participanți. Această colaborare l-a îndreptățit pe editorul acestei ediții, Panayotis Vassos, să afirme, în discursul inaugural, că prezenta lucrare este „scrisă de 4140 de scriitori. Și ce scriitori... Oameni ale căror decizii, într-un fel sau altul, influențează mersul acestei asociații”.

Printre cei prezenți la festivitate au putut fi observate atât personalități cunoscute publicului larg: Mircea Albulescu, Ernest Maftei, Teodor Danetti, Rodica Negrea, Ion Dichiseanu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Irina Petrescu, Dan Chișu, Cristian Țopescu, Dumitru Graur, Alexandru Mironov, Paul Everac, Lucian Boia, Ioan Scurtu, Bogdan Baltazar, Andreea Esca, George Pruteanu, Viorel Cosma, Sorin Dimitriu, Radu Sârbu, Isidor Martincă, Nicolae Necula, cât și personalități mai puțin mediatizate.

Bază de date atent întocmită, utilă atât participanților, cât și publicului larg, enciclopedia poate fi achiziționată la un preț de 1.500.000 lei în librării sau direct de la editură.

Ediția 2002 a enciclopediei „Who`s who în România” este prima din seria sa, editura „Pegasus Pres”, asigurându-ne de o nouă apariție actualizată și îmbogățită în 2004.

Pegasus Pres, str. Jean Louis Calderon nr. 36, sc. B, ap. 11, sect. 2, București, email who@pc.net www.whoswho.ro

„Colocviul George Sălceanu” („TOMIS” 2001)

 D. P., Colocviul George Sălceanu, „Tomis”, Constanța, 2001, iulie

În luna iunie s-a desfășurat la Constanța „Centenarul Nașterii Poetului Grigore Sălceanu”. Primul moment al acestei acțiuni culturale  organizate de Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Constanța, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” și Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști din România, a constat dintr-o slujbă de pomenire la mormântul poetului (Cimitirul Central Constanța). În Aula Bibliotecii Județene Constanța a urmat Simpozionul Grigore Sălceanu. figura omului și poetului fiind evocate.de cei care l-au cunoscut și îi prețuiesc opera. Amintim printre aceștia pe: prof. univ. dr. C. D. Zeletin (membru titular al Academiei de Științe Medicale,  membru USR, președinte al SMSPR), conf. universitar Cristina Tamaș (membru a USR), conf. univ. dr. Constanța Călinescu, prof. Ion Faiter, Victor Corcheș (membru USR), Arthur Porumboiu (membru USR) ș. a. Al treilea moment al Centenarului a fost „in memoriam...”, desfășurându-se la CN „MB”, cu participarea corului liceului și a unui grup de elevi ce au susținut un recital de versuri din poeziile lui Grigore Sălceanu. Tot aici a avut loc vernisajul expoziției „Nopți pontice” a prof. Lucian Badea, pictor ce s-a inspirat din opera poetului.

Dacă pătrundem dincolo de cortina unei știri despre un eveniment cultural, trebuie scoasă în evidență atmosfera în care s-a desfășurat manifestarea. Pe de o parte, emulația organizatorilor și participanților la Simpozion și emoția stârnită de participarea excepțională a inițiatorului Centenarului, prof. univ. dr. C. D. Zeletin, scriitor, primul traducător al integralei Baudelaire în România, personalitate a vieții științifice și culturale românești, om de aleasă cultură și vie memorie literară, rafinat orator, iar pe de alta, trebuie amintită respingerea mai mult sau mai puțin fățișă de către reprezentanții mass-media a necesității și oportunității comemorării. Nu intrăm în amănunte, dar acest fapt negativ dă mai ales seama despre mediul cultural al Constanței. Dacă, așa cum mi-a spus un reprezentant mass-media, Grigore Sălceanu e un poet „minor”, care nu merită onoruri, atunci scriitorii „majori” nu sunt prin nimic mai apreciați, mai stimați și mai cunoscuți în Constanța decât acesta. Cultivarea numelor importante ale scriitorilor, artiștilor plastici, regizorilor, actorilor, coregrafilor, balerinilor - a celor recunoscuți pe plan național cel puțin - nu este o realitate a Constanței. În orice caz, organizarea Centenarului a necesitat un mare efort organizatoric și multă dragoste pentru cultură și ar fi meritat cu siguranță o iradiere spre public dincolo de numărul participanților direcți al simpozion, între care s-au aflat profesori, directori de școli și numeroși elevi, o iradiere poate chiar la nivel național. Merită să fie amintiți, în acest context, cei care au dus greul organizării: Dan Ioan Nistor (medic, poet), Nicolae Ceamitru (conf. univ. dr,, scriitor) și prof. Laura Rizu (CN „MB”).

Grigore Sălceanu s-a născut la Galați la 23 aprilie 1901, iar din 1920 numele său va fi legat de orașul de la Pontul Euxin, unde se stabilește. A fost elev, în cursul superior, al Liceului „Mircea cel Bătrân”, a urmat Facultatea de Litere și Filozofie a Universității București, continuându-și studiile la Sorbona. Participă la cenaclul literar al lui Mihail Dragomirescu și înființează el însuși un cenaclu la Constanța, pe care îl conduce două decenii. Colaborează la numeroase reviste literare ale vremii. Opera sa, parțial publicată, conține volume de poezie, poeme dramatice, tragedii (au fost jucate la Constanța Ovidius, Hyperion și Tropaeum Traiani) și numeroase traduceri din lirica universală, dar și din română în franceză (pastelurile lui Alecsandri, Luceafărul, Miorița, Meșterul Manole ș. a.).

Ca manifestare culturală, Centenarul Grigore Sălceanu a fost o reușită, din păcate nu urmată și de o  pe măsură reflectare în plan public.

„Premiile Academiei de Științe, Literatură și Arte și Premiile Ediției a X a a Salonului Internațional de Carte de la Oradea”

 ***, Premiile Academiei de Științe, Literatură și Arte și Premiile Ediției a X a a Salonului Internațional de Carte de la Oradea, „Tomis”, Constanța, 2002, iulie

Înaltul titlu de Cavaler al Științei: prof. emeritus C-tin Corduneanu (SUA); acad. prof. Mircea Malița; prof. univ. dr. Ovidiu Drâmba; prof. univ. Adriana Năstase (Germania); prof. univ. Florin Ionescu (Germania); prof. univ. Nicolae Pavel (SUA).

Înaltul titlu de Cavaler al Literaturii: post mortem Gellu Naum, poet; Premiul special al Primăriei Oradea Liggia Naum, soția marelui poet dispărut; Marin Mincu, critic și istoric literar.

Înaltul titlu de Cavaler al Artelor: Lory Wallfisch, pianistă, clavecinistă (SUA); Radu Anton Mayer, pictor (Germania); Ioan Șofron, pictor (Germania).

Premiile Academiei Româno-Americane de Arte și Științe: Honorary Members: prof. univ. dr. Ovidiu Drâmba; acad. prof. Mircea Malița; acad. prof. Gabriel Țepelea; prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar; prof. univ. dr. Florea Oprea; The American Romanian Academy Award: dr. ing. Cornel Antal; dr. Ioan Țepelea.

Premiile ASLA de excelență: prof. dr. Claudia Mătasă (SUA); acad. prof. Gabriel Țepelea; prof. univ. dr. ing. Teodor Maghiar.

Premiul Anual ASLA: prof. dr. Ion Paraschivoiu (Canada); Dumitru M. Ion, scriitor.

Premii speciale ale Salonului Internațional de Carte:

Carolina Ilica pentru volumul antologic plurilingv Poemul scurt al lungii mele vieți (Editura Academiei Internaționale Orient Occident, București, 2001);

Bogdan Valentin Lepădatu  pentru volumul de poezie Dialogica. Coridele inorogului (Editura C2 Design, Brașov, 2002);

Victoria Milescu pentru volumul de poezie Zâmbet de tigru (Editura Odeon, București, 2002);

Elena Vulcănescu pentru volumul Poemul din călcâi (Editura Cartea Românească, 2002);

Ovidiu Dunăreanu și Victor Corcheș pentru volumul Corabia de fildeș. Antologie a Poeților uitați (Editura Ex Ponto, Constanța, 2002);

George Mirea pentru volumul Perenitatea culturii... perenitatea lecturii... perenitatea criticii (Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2002)

Ștefania Mincu pentru volumul Miorița, o hermeneutică ontologică (Editura Pontica 2002); 

Mariana Istrate pentru volumul Sculptor in Fabula (Editura Napoca, București, 2002); 

Geo Vasile pentru versiunea italiană, selecția bibliografică și note critice la volumul George Bacovia. Poeme alese / Poemi scelti (Editura Fundației Culturale Române, 2002);

Liana Cozea pentru volumul Exerciții de admirație și reproș. Hortensia Papadat Bengescu (Editura Paralela 45, Pitești, 2002); 

Ioan Derșidan pentru volumul Monologul dramatic eminescian (Editura Dacia, 2002);

Marius Porumb și Aurel Chiriac

Gh. I. Florescu pentru contribuția substanțială la editarea volumului Interferențe româno-americane. Politică. Cultură. Diplomație (Editura Cogito și Universitatea din Oradea);

Mircea Pricăjan pentru debut cu romanul În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea); 

Eugen Evu pentru volumul Tresărirea focului (Editura Signata, Timișoara, 2002);

Ioan Horga pentru volumul Europa luminilor (Editura Universității din Oradea, 2002); 

Gheorghe Victor Lazăr pentru lucrarea Ghid astronomic pentru unitățile de agroturism; 

George Roca pentru originalitatea și calitatea prezenței pe Internet a revistei „Reylibris” (Sydney, Australia)

Ioan Ovidiu Muntean pentru lucrarea Câmpul electric intens, factor ecologic (Editura Emis, Deva, 2002);

Teodor Maghiar și Teodor Leuca și Ștefan Naghi pentru lucrarea Modelarea numerică a fenomenelor electromagnetice în procese de turnare cu schimbare de fază (Editura Universității din Oradea, 2002);

Liliana Surugiu pentru contribuția esențială la volumul Per aspera ad adstra (Editura Signata, Timișoara, 2002); 

Luminița Șoproni pentru lucrarea Comunicarea și Negociere în afaceri (Editura Universității din Oradea, 2002); 

Diplome pentru merite editoriale deosebite: 

Vasile Iliescu (Munchen) pentru editarea volumului Dinastia de Hohenzollern-Zigmaringen de Pamfil Șeicaru (Biblioteca revistei Aletheia, Oradea, 2002); 

Ion Istrate pentru volumul Ultimul Occident, Editura Paralela 45, 2001; 

Editurii Polytechnic International Press (Montreal) pentru culegerea Proceedings de dr. Liliana Surugiu și Farcoq Saeed (lucrări ale participanților la Congresul 26 ARA din Montreal); 

Editurii Universității din Oradea pentru calitatea actului editorial; 

Editurii Timpul din Iași pentru promovarea cu prioritate a cărții de istorie; 

Editurii Emis din Deva pentru reușita graficii cărților; 

Editurii Dacia din Cluj Napoca pentru colecția  Poeții Urbei; 

Editurii Libris din București pentru eficienta popularizare a cărții și publicațiilor literare în lume, prin intermediul Târgurilor Internaționale cu participare românească; 

Sorin Roșca și revistei „Tomis” pentru programul coerent de promovare a tinerilor autori.

„Zilele revistei Convorbiri literare, ediția VI, Iași, 9-10 mai 2002” („TOMIS” 2002)

Ministerul Culturii și Cultelor din România, Uniunea Scriitorilor, Primăria Municipiului Iași, Consiliul Județean și Asociațiilor Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER) au organizat ediția a VI a Zilelor revistei „Convorbiri literare”, prilejuită de aniversarea a 135 de ani de la fondarea prestigioasei publicații ieșene.

Suita de manifestări culturale dedicate atât momentului aniversar, cât și Anului Caragiale, a fost onorată de participarea numeroasă a unor personalități marcante ale vieții literare și culturale din țară și străinătate: acad.  Constantin Ciopraga, acad. Mihai Cimpoi, președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Nicolae Breban, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, Thomas Kramer, președinte al Uniunii Scriitorilor din Rhenania-Palatinat (Germania), scriitorii Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Dante Cerilli (Italia), Ștefan Oprea, Lucian Alecsa, Francisca Ricinski-Marienfeld și Horst Saul (Germania), Al. Condeescu, Dumitru M. Ion, George Muntean, Carolina Ilica, Gellu Dorian și Leo Butnaru (Republica Moldova), Aura Christi, Nicolae Sava, Ion Beldeanu, Marian Popa, Mircea Muthu, Daniel Corbu, Maria Șleahtițchi (Republica Moldova), Ioan Holban, Valeriu Stancu, Constantin Parascan, Minerva Chira, Adela Greceanu, Nicolae Panaite, Mircea Diaconu, Ștefan Baboi, Ion Dumbravă, Sterian Vicol.

Pentru excelenta organizare a ediției din acest an revine echipei redacționale a revistei „Convorbiri literare”: Cassian Maria Spiridon, redactor-șef, Dan Mănucă, redactor-șef adjunct, Dragoș Cojocaru, secretar general de redacție, Lucian Vasiliu, Liviu Papuc și Cătălin Mihuleac, redactori.

Din partea revistei „Tomis” au fost prezenți scriitorii Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, și Sorin Roșca.

Scriitorii premiați în cadrul Zilelor revistei „Convorbiri literare”:

Dante Cerilli - Premiul special pentru afirmarea latinității în contemporaneitate

Nicolae Leahu - Premiul pentru reușita culturală a revistei „Semn” din Bălți

Ion Beldeanu - Premiul pentru deschiderea literară și culturală a revistei „Bucovina literară”, care a împlinit 60 de ani

Francisca Ricinski-Marenfiled - Premiul pentru cultivarea dialogului cultural româno-german promovat prin revista „Dichtungsring”

Christian W. Schenk - Premiul pentru excelența programului editorial al editurii „Dionysos”

Dumitru M. Ion - Premiul pentru performanța culturală a Festivalului Internațional de Poezie „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”

Ioan Holban - Premiul pentru coerența și expresivitatea profilelor critice contemporane

Marian Popa - Premiul pentru cuprinderea întregului spectru al literaturii române din perioada postbelică până la Revoluție

Ștefan Oprea - Premiul pentru opera dramaturgică

Lucian Alecsa - Premiul pentru construcțiile romanești

Leo Butnaru - Premiul pentru înălțimea expresiei lirice și atitudinea civică

Mircea Muthu - Premiul pentru subtilitatea eseisticii, susținută de o comparatistică de anvergură

Mihai Cimpoi - Premiul Opera Omnia

„Clio XXI” („TOMIS” 2002)

 ***, CLIO XXI, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Sub acest titlu apare la Constanța o revistă semestrială de cultură istorică editată de Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” (director Constantin Vitanos). Ceea ce își propune colectivul redacțional (redactor șef Irina Răducanu) reiese din articolul „La început de drum”. „Cunoscând aprecierea specialiștilor că istoria - știință a trecutului - este una din disciplinele cele mai sensibile la provocările prezentului și că s-a uzat și s-abuzat de istorie, cu diverse ocazii și scopuri, încercăm, din perspectiva procesului educațional... deschiderea istoriei spre transdisciplinaritate, metodologie foarte puțin abordată”. Revista era un sumar bogat din care nu lipsesc reproduceri de pasaje esențiale din Originea, firea și destinul neamului românesc de Nicolae Iorga, eseuri despre Marea Neagră în istoria românilor (prof. dr. Valentin Ciorbea) sau despre Dobrogea - o Europă și o Asie în miniatură (Melania Budu și Alina Buzarna). Câteva pagini de magazin cultural se citesc cu plăcere (Prieteni celebri, Pe urmele lui Ovidius, Copilăria lui Isus, Gioconda, o nouă enigmă). Alte pagini surprind prin îndrăzneala sau noutatea punctului de vedere. Eleva Melania Budu se exprimă polemic vizavi de felul cum e prezentată istoria României pe un CD Encarta (Atenție! Enciclopediile virtuale întind capcane. În Encarta 2000 românii au altă istorie). Aici, semnalează tânăra, Transilvania este prezentată deformat: „Inițial parte a regatului ungar, Transilvania a căzut sub stăpânire românească după primul război mondial (1914-1918). Ca rezultat, mulți etnici unguri au fost forțați să asimileze cultura românească și, după ce a venit la putere în 1947, să se supună regimului comunist”. Tot aici, pentru a ne convinge cât de frumoase sunt cântecele tradiționale ungurești, este reprodusă o doină românească din părțile Oradei. Un alt exemplu de răstălmăcire a adevărului istoric - remarcă tânăra polemistă - o reprezintă mențiunea făcută în legătură cu anul revoluționar 1848: „Patriotul Lajos Kossuth și-a asumat datoria de a cuceri independența tuturor ungurilor, dar sârbii, croații și transilvănenii(!), cu ajutorul trupelor austriece și rusești au înfrânt dorința ungară de libertate”.

„Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU 2002)

 Alina Spînu, Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit pe data de 15 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul originar al commediei dell` arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și totodată a actorului Mălăele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre în text, să-i activeze sensurile latente sau chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, cât și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a reușit performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar mai fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din niște banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului) s-a dovedit receptiv la invitațiile actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti cu acest prilej o veche și adevărată veche românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru, de preferință un teatru made in Constanța, vom reuși să fim mai deconectați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

„Florin Ferendino” (ȘERBAN 2002)

Carmen Șerban, Florin Ferendino - transparență și liniște muzicală, „Tomis”, 2002, mai

Florin Ferendino este un pictor al spațiilor de meditație, exprimând fuga de lume, Peisajele sau naturile statice stau sub semnul dematerializării prin filtrarea luminii, refuzându-se mimetismul naturii în numele exprimării unei viziuni ce poartă amprenta propriului psihism.

Dacă este vorba de uleiuri, ochiul privitorului este captat de petele de culoare ce acoperă mari spații geometrizate (Lan de rapiță, Mai, Primăvară), aceasta provocând rupturi în ansamblul peisajul. Jubilația galbenului sau atotcuprinderea albastrului liniștitor se realizează prin culori saturate ce transmit privitorului o stare specifică. Dacă privim o acuarelă a sa, surprindem nuanțe dantelate infinitezimal și decorativ „a la japonaise”, în formalități difuze, creând o lume transparentă și fluidă. Copacul hieratic își proiectează tentaculele într-un spațiu hibernal construit din diverse tipuri de alb, brun, gri rupt. Sunt niște peisaje fantasmatice, transferând privitorului liniște și melancolie. Siluete delicate de cai, bărci mohorâte sau ambarcațiuni ce își expun culorile estivale într-o lumină crudă dau seamă despre o bună stăpânire a tehnicilor desenului.

Se remarcă o izbutită valorificare a albului, care își aduce aportul său la sugerarea impresiei de transparență. Pomii în floare, o emblem semantică a picturii sale, contribuie, prin sugestia de puritate, la transmiterea unei stări de ataraxie. Peisajele surprinse în plină lumină, cu tonuri joviale, alternează cu cele peste care trece o undă gri, exprimând tensiuni crepusculare. Verdele cel mai viu, așezat lângă o pată de culoare închisă își pierde din jovialitate, iar griurile rupte imprimă peisajului o notă de tristețe.

Peisajele și naturile statice ale lui Florin Ferendino emană o liniște muzicală, iar vibrația inimii pictorului pulsează discret în desenele inefabile.

„Cavalleria Rusticana” (SPÎNU 2002)

 Alina Spînu, Cavalleria Rusticana, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Pe data de 17 mai 1890 are loc la Teatro Constanzi din Roma premiera operei unui tânăr compozitor pe nume Pietro Mascagni, inspirată din textul literar al lui Giovanni Verga și creată cu scopul de a evidenția temperamentul fierbinte al italienilor, și în special al sicilienilor. Aflându-se la Napoli în 1888, Mascagni este sfătuit de Puccini să abandoneze lucrul la „Guglielmo Ratcliff” și să caute un subiect de piesă mai ușor de prezentat. Mascagni ia sugestia lui Puccini în serios. Un an mai târziu vede un anunț despre un concurs de opere într-un singur act și se decide să noteze pe muzică povestea lui Verga, rugându-l pe prietenul său, Giovanni Targioni-Tozzetti, care îi sugerase acest lucru, să-i compună libretul. Lucrează neobosit la operă, epuizându-se fizic și psihic. După terminarea operei, Mascagni îi trimite lui Puccini un fragment, care, la rândul său, îl înmânează editorului Giulio Ricordi. Așa cum se întâmplă de obicei cu marile opere de artă care ajung pe mâna unor comercianți obscuri, și aceasta este respinsă, însă ironia sorții va face din ea una din cele mai profitabile afaceri pentru casa Sonzongno. Dezamăgit, Mascagni nu mai dorește să participe la concurs, dar soția înscrie piesa în competiție fără știrea acestuia, și în final recunoașterea lucrării este unanimă. „Cavalleria Rusticana” este distinsă cu premiul întâi al concursului, și de la premiera din 1890 va cunoaște un succes nelimitat, marcând apariția curentului „verismo” în operă, un avatar al realismului care se manifestase deja în literatura franceză și care propunea subiecte banale din viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți. Retorica belicoasă fusese substituită cu descrierea directă a bucuriilor și necazurilor celor aparținând claselor sociale inferioare, ceea ce adusese o notă de senzațional la nivelul tuturor artelor.

Aceasta este pe scurt povestea adevărată a nașterii unei capodopere și totodată a unei noi sensibilități artistice. La mai bine de o sută de ani de la prima reprezentație, opera lui Mascagni continuă să încânte publicul meloman de pe întreg mapamondul. Efectul nu a fost altul când pe data de 27 aprilie 2022, la Opera din Constanța, a avut loc reprezentația lucrării în discuție. Publicul de operă este infinit mai cultivat decât publicul de teatru, pentru că muzica este de un text, iar textul are în spate o istorie, lucruri pe care adevăratul iubitor de operă le cunoaște înainte de a intra în sala de spectacol. În privința publicului constănțean de la această reprezentație putem să-l catalogăm drept cunoscător, nu numai în ceea ce privește atitudinea din timpul spectacolului dar și ca apreciere finală a artiștilor prin aplauze. Cei care au interpretat personajele create de Verga, și deopotrivă de Mascagni, au fost atât artiști constănțeni (Santuzza - Stela Sârbu, Mama Lucia - Marga Andriescu), cât și artiști de la alte opere din țară (Turridu - Viorel Săplăcan - Cluj și Alfio - Ștefan Ignat - București). Am asistat și la un debut de valoare, Lucia Mihalache în rolul Lolei, frumoasa satului, soția lui Alfio, și adorată de Turridu, pe care îl părăsise cât timp acesta fusese în armată. Deși apariția pe scenă a debutantei a fost limitată de rolul pe care l-a interpretat, nu a fost greu de remarcat o voce puternică, hotărâtă, bine modulată și calitățile interpretative dramatice dezinvolte, convingătoare, atât de necesare abordării partiturilor grave, cu grad ridicat de dificultate. Melodroma imaginată de Verga într-un sătuc sicilian de munte, Vizzini, din provincia Catania, a prins viață cu ajutorul talentului cu care artiștii prezenți pe scena constănțean au știut să facă verosimile patimile umane, iubirile și ratările care pot fi ale fiecăruia dintre noi. Dacă spațiul în care se petrece drama este reprezentat de un loc uitat de lume, timpul este, nu întâmplător, Duminica de Paști, ales tocmai pentru a accentua contrastul dintre uciderea lui Turridu de către gelosul Alfio și celebrarea unei zile sfinte de către toți membrii comunității patriarhale.

Spectacolul în cauză n-ar fi fost posibil fără participarea de excepție a dirijorului Anthony Armore din SUA, a maestrului de cor Adrian Stanache și fără regia artistică și scenografică asigurată de Gheorghe Bărbulescu. Nu putem decât să ne dorim nenumărate manifestări de acest gen de care publicul tânră al Constanței, altfel atras în cursa falselor valori, are cu siguranță nevoie.

„Zilele revistei Convorbiri literare” („TOMIS” 2002)

 ?, Zilele revistei „Convorbiri literare”, ediția a VI a, Iași, 9-10  mai 2002, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Ministerul Culturii și Culturii din România, Uniunea Scriitorilor din România (USR), Primăria Municipiului Iași, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Iași și Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România au organizat ediția a VI a a Zilelor revistei „Convorbiri literare”, prilejuită de aniversarea a o sută treizeci de ani de al fondarea prestigioasei publicații ieșene.

Suita de manifestări culturale dedicate atât momentului aniversar, cât și Anului Caragiale, a fost onorată de participarea numeroasă a unor personalități marcante ale vieții literare și culturale din țară și din străinătate, între care acad. Constantin Ciopraga, acad. Mihai Cimpoi, președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Nicolae Breban, vicepreședinte al USR, Thomas Kramer, președinte al Uniunii Scriitorilor din Rhenania-Palatinat (Germania), scriitorii Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Dante Cerilli (Italia), Ștefan Oprea, Lucian Alecsia, Francisca Ricinski-Marienfeld și Horst Saul (Germania), Al. Condeescu, Dumitru M. Ion, George Muntean, Carolina Ilica, Gellu Dorian, Leo Butnaru (Republica Moldova), Adrian Alui Gheorghe, Christian W. Schenck (Germania), Ion Hadârcă și Claudia Balaban (Republica Moldova), Aura Christi, Nicolae Sava, Ion Beldeanu, Marian Popa, Mircea Muthu, Daniel Corbu, Maria Șleahtițchi (Republica Moldova), Ioan Holban, Valeriu Stancu, Constantin Parascan, Minerva Chira, Adela Greceanu, Nicolae Panaite, Mircea Diaconu, Stelian Baboi, Ion Dumbravă, Sterian Vicol.

Pentru excelenta organizare a ediției din acest an, un merit deosebit revine echipei direcționate a revistei „Convorbiri literare”: Cassian Maria Spiridon, redactor șef, Dan Măriucă, redactor șef adjunct, Dragoș Cojocaru, secretar general de redacție, Lucian Vasiliu, Liviu Papuc și Cătălin Mihuleac, redactori.

Din partea revistei „Tomis” au fost prezenți scriitorii Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, și Sorin Roșca.

Scriitorii premiați în cadrul Zilele revistei „Convorbiri literare”:

Dante Cerilli - Premiul special pentru afirmarea latinității în contemporaneitate.

Nicolae Leahu - Premiul pentru reușita culturală a revistei „Semn”, care apare la Bălți și este citită în toate colțurile țării.

Ion Beldeanu - Premiul deschiderea literară și culturală a revistei „Bucovina literară”, care a împlinit, de curând, 60 de ani.

Francisca Ricinski-Marienfeld - Premiul pentru cultivarea dialogului cultural româno-german promovat prin revista „Dichtungsring”

(...)

„Festivalul orașelor înfrățite cu municipiul Constanța” („TOMIS” 2002)

 S. R., Festivalul orașelor înfrățite cu municipiul Constanța, „Tomis”, Constanța

Consiliul Local al Municipiului Constanța, Primăria Constanța, Administrația Porturilor Maritime, Bursa de Mărfuri și Camera de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură Constanța sunt organizatorii primei ediții a Festivalului orașelor înfrățite cu municipiul Constanța, amplă manifestare culturală inițiată de Radu Mazăre. primar al Municipiului Constanța.

Având drept scop deschiderea pe multiple planuri a Constanței către lume, precum și o mai bună cunoaștere reciprocă a valorilor culturale și spirituale. Festivalul va prilejui delegațiilor din orașele Sulmona, Turku, Yokohama, Brest, Havana, Istanbul, Odessa, Boulogne sur Mer, Rotterdam, Dobrici, Thessalonik, Mobile (SUA), Trapani, Saida, Lattakia, Heraklyon, Izmir, Novorossiisk, Alexandria și Shanghai participarea la numeroase spectacole de muzică modernă, teatru, operă și balet, la excursii pe litoralul românesc și la monumentele arheologice și de cult din Dobrogea.

Mircea Cărtărescu despre proza sa (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Interesant e că Mircea Cărtărescu nu crede altceva despre romanele sale. Iată cum sună - reproduse în frumoasa revistă „Zări albastre” a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța, coordonată de Anca Cârligeanu - opinii distinsului autor despre prozele sale: „prozele pe care le scriu nu sunt, după părerea mea, proze adevărate, proze de creație, ci sunt poeme. Toată logica lor e o logică poetică, ele nu cuprind narațiuni care se ramifică și se leagă între ele la nivelul acesta prozastic, ci sunt legate prin simboluri subsidiare, printr-o anumită coerență a atmosferei. Nici Travesti, nici Nostalgia, nici Orbitor nu sunt romane cu adevărat, ci - cum de fapt au observat și criticii - în general au surprins aceeași lume ca și poezia mea. Numai că există lucruri - imagini, trăiri - pe care, într-adevăr, nu le poți pune sub formă de versuri, există lucruri care au nevoie de dezvoltare, de spațiu, de manevră imagistică și vizionară, așa încât am fost silit, de vreo zece ani încoace, să scriu proză. Am simțit că poezia pe care o scriu (...).”

„Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU)

 Alina Spînu, Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, aprilie

Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit la 25 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăiele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul original al commediei dell`arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și actorului Mălăiele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre text, să-i activeze sensurile latente și chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăiele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, dar și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a realizat performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată, atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală, de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.

În ceea ce privește prezența publicului în sală, nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă, au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului), s-a dovedit receptiv la invitația actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti vechea și adevărat vorbă românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru made in Constanta vom reuși să fim mai decontractați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.

Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)

Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.

Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.

A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit,  că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în  cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului.  De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și  una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat  realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână,  să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...

Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)

Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu  - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.

Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru  a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut  - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.

Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți  dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o  parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri  - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală.  Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani  (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)

Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)

„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6

Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe  „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002,  va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de  plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”

Revista „Poezia” din Iași (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, ?, „Tomis”, Constanța, 2002

„Poezia”, revistă de cultură poetică, care apare la Iași sub egida Uniunii Scriitorilor din România, își construiește numărul din primăvara 2002 pe tema Poezie și minciună. În eseul care prefațează revista, semnat de Cassian Maria Spiridon, ni se reamintește: „Ruptă de simțul curent al realității, rostirea poetică tinde spre o modelare de alt ordin, prin care cuvântul dobândește o transparență mai înaltă  care revelează ceea ce altminteri în viață nu poate fi exprimat (N. Hartmann). Calea spre această transparență e posibilă printr-un accentuat grad de indiferență față de adevăr și neadevăr, luate în sens strict literal, la modul comun de percepere”.

Sărind de la această introducere - peste un sumar bogat, dar neilustrând neapărat tema în discuție - spre finalul revistei, aterizăm pe tărâmul unui interviu luat de C. Carabarău lui Șerban Codrin, unde tocmai despre poezie (în special haiku) și despre minciună este vorba. Seria de dezvăluiri, în marginea scandalului, începe cu o afirmație: „Cine nu a dovedit că este poet de rang superior, un bun cunoscător al artelor poetice aristotelice, occidentale, de acasă. să spunem, fiți sigur, este un farsor, mincinos, profitor, contribuie la poluarea, mutilarea, caricaturizarea artelor poetice orientale”.

Protagoniștii șirului lung de intrigi, minciuni, lupte, pasiuni, otravă, pamflete declanșat în jurul acestui fragil poem oriental au fost un bucureștean, poet minor, Florin Vasiliu, liderul unei societăți quasifantomatice de haiku, inginer chimist și ofițer de informații în Orient, și un profesor din Constanța, absolvent al unui Institut pedagogic de desen (fără biografie literară înainte de 1989), căruia nu i se dă numele. Constănțeanul, ajuns, nu se știe cum, mâna dreaptă a lui Vasiliu, îi aplică acestuia lovitura fatală, sustrăgând actele societății, anunță Societatea Internațională de Haiku, cu sediul la Tokio, că a înființat SRH și că a fost ales președinte. Anunțat de Sono Uchida, președinte al SIH, bucureșteanul îl beștelește în limbaj balcanic pe constănțean, îl mazilește și-l dă pe ușă afară. Acesta din urmă nu se lasă, înființează societatea de haiku din Constanța și revista literară „Albatros”, sub patronajul instituțiilor județene de cultură. Și își continuă „opera de colecționar de diplome academice internaționale de litere, de legitimații de membru în asociații și cluburi (numai internaționale), de premii la toate concursurile, multe și obscure, sponsorizate de companii de ceai ori de pompe funebre”... Și asta spre nefericirea lui Vasiliu, care, între timp, ofticat, dă ortul popii.

Duel literar la Constanța: M. Țuglea vs. M. Grosu („TOMIS” 2002)

Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, 2002

 În cearta dintre cei doi tineri scriitori din Constanța - Mircea Țuglea și Mugur Grosu, „cel scârbos”, cum cu blândețe ironică îl califică preopinentul său, făcută public în „Timpul”, februarie 2002 - nu am de gând să intervin , chiar dacă despre țâfna și aroganța celui de-al doilea, debutat în „Tomis”, aș avea și eu câte ceva de spus. Am de făcut o precizare, însă, vizavi de afirmația, dorită malițioasă, a domnului M. Ț., cum că M. G. „este fericitul câștigător al unui premiu al revistei Tomis”. Premiul lui M. G., acordat de un juriu din care am făcut și eu parte, prezidat de Dan Cristea, directorul editurii Cartea Românească, nu este numai al revistei „Tomis”, ci și al Filialei Uniunii Scriitorilor din Dobrogea. Detaliul e scăpat din vedere, probabil, pentru a-i reproșa Grosului, având în vedere adversitatea grupului mortolin față de revistă, că pe lângă alte defecte semnalate, mai e și labil, inconsecvent sau, spus direct, trădător.

Comunism versus profesori de drept în România (RUSU 2002)

 Titus Rusu, Distrugerea elitelor juridice, „Tomis”, Constanța, martie 2002

În procesul de sovietizare a României, desființarea statului de drept și distrugerea elitelor juridice au fost prioritare. Din cercetările noastre a rezultat că au murit în închisoare profesorii Istrate Micescu, Mihail Rarincescu, Ion Vălimărescu, Erwin Antonescu, George Strat de la Facultatea de Drept din București. Petrișor Viforeanu s-a sinucis când a aflat de iminența arestării.
Am în față volumul Elogiul libertății de profesorul George Strat (București, Tipografia de Artă Leopold Geller, 1937, 208 p.), o culegere de articole publicate în ziarul „Libertatea” între 1933-1937. Textele sunt antifasciste (antimussoliniene), antinaziste și anticomuniste. La cinci luni de la venirea lui Hitler la putere, profesorul Strat a intuit latura malefică a regimului nazist, catastrofa pe care o va provoca, precum și deznodământul final.
Am zăbovit asupra acestui volum care are o dedicație autografă a autorului: „Domnului Gheorghe Brătianau, omagiul nezdruncinatei mele fidelități  și afectuoasei mele admirațiuni. Geohge Strat. București, 25 mai 1937”. Profesorul și politicianul liberal G. Brătianu a murit la închisoarea Sighet. Despre Strat citesc în nr. 24/1998 al revistei „Memoria”: „Strat George - n. 1894 com. Vârlezi jud. Fălciu; în primul război mondial s-a distins în luptele de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu Coroana României. În 1917 a urmat o școală specială de aviație la Londra. Și-a luat doctoratul în Drept la Paris; revenit în țară, a fost profesor la universitățile din Iași, Cluj și București. A fost fruntaș al PNL și deputat în mai multe legislaturi. În 1938 a fost numit să reprezinte România l Liga Națiunilor, la Geneva.  Între 4 iulie și 30 septembrie este ministru secretar de stat. După instaurarea regimului comunist, este dat afară din învățământ (1947), arestat în 1948 și condamnat la 7 ani temniță grea. Ajunge la Jilava, apoi la Sighet, iar în 1955, la expirarea pedepsei, i se stabilește domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În decembrie 1958 i se intentează un nou proces, este condamnat și, după ce trece prin închisorile Jilava și Galați, ajunge la cea din Botoșani, unde, datorită condițiilor exterminare, se stinge din viață pe 15 decembrie 1961, fiind aruncat în groapa comună.”.
Profesorul de enciclopedia dreptului, G. G. Mironescu, a avut un destin la fel de tragic. A fost de două ori prim-ministru și de două ori vice prim-ministru. Era foarte bogat și generos cu studenții. Petre Pandrea fost studentul său preferat. Când Pandrea a plecat la studii la Berlin, profesorul i-a dat fabuloasa sumă de o mie de mărci.
Pandrea a scris despre fostul său profesor în Memoriile mandarinului valah: „În 1948, a început sbiltuiala marilor demnitari. Mironescu s-a ascuns. A fost ținut 8 ani la un fel de pensiune cu un preț enorm. Stătea ziua cu perdelele trase. Noaptea ieșea puțin. Îi murise soția și n-a participat la înmormântare. Nepotul său, Petre Mironescu, îi mâncase o avere uriașă în bijuterii. Nu mai avea nici bani. Îi era dor de nepoți. A plecat singur la Sinaia. Mai avea 1.500 de lei, un ceas de platină Patek și o blană de vizon. Vroia să-și vadă nepoții. Nu i-a găsit. S-a întors la Iași nu a mai fost primit în gazdă, de frică. Asemenea animalului rănit de moarte, care se retrage în bârlogul său și moare, fostul prim-ministru s-a dus la Vaslui. Avea acolo nepoți și strănepoți. L-au primit o noapte. De spaimă l-au rugat să plece, dându-i bani de drum. S-a dus pe o bancă din Copou și și-a tăiat venele. A fost găsit și dus la spital. Între timp, pierduse blana de vizon, banii și ceasul de platină. A fost considerat un cerșetor internat în spital, un doctor profesor i-a adus rufărie de schimb, cărți și alimente de acasă. A furat somnifere de la ceilalți bolnavi și s-a sinucis. A lăsat un bilet pe care era scris că, cel care a fost profesorul G. G. Mironescu, își lasă cadavrul studenților, fiindcă el a iubit „studențimea”.
Între 1952-1957, decanul Facultății de Drept din București a fost Petre Belle. La data numirii ca decan și profesor era student în anul II la fără frecvență. Ignorant, era un tip haios. Odată, la căminul Călărași, s-a certat cu studenții de la Drept, nemulțumiți de mâncarea proastă și frigul din cămine. Belle, furios, le-a strigat: „ Mă, eu sunt  decan, nu curva voastră”. Era un „lumpen universitar” (apud Constantin Novac). Un umorist, la o agapă colegială, a spus că noi suntem „promoția Petre Belle”. 
Din Lexiconul negru. Uneltele represiunii comuniste, de Doina Jela, aflu că Belle, ca prefect al județului Arad, a dispus ca trupele de securitate, în 1949, să tragă în țăranii care protestau împotriva colectivizării forțate. Au fost execuții sumare. Represiunea s-a soldat cu zeci de morți și răniți. Au urmat sute de arestări. Belle era fiu de țăran din Berecscheș. D. Jela nu a cunoscut „cariera universitară” a lui Belle.
În condiții vitrege, dintre foștii studenți ai lui Belle au apărut elite autentice. Menționăm pe regretatul universitarii Ion Rucăreanu (cu doctorat la Cambridge) și Victor Dan Zlătescu, scriitorul Bujor Nedelcovici și Rodica Ojog Brașoveanu și redutabilii avocați Aurel Gheorghe (care continuă tradiția marilor avocați interbelici), Mircea Stănculescu (colecționar de artă și președintele Asociației Filateliștilor din România) și Toma Dragomir, decanul baroului București.

„Viața Filialei” („TOMIS” 2002)

 ***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, februarie 2002

*

Dovedind consecvență în ce privește derularea Programului Cultural pe anul în curs, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și revista „Tomis” au organizat la Cafeneaua Scriitorilor din Constanța prima seară culturală din 2002. În prezența unui numeros public, format în majoritate din liceeni și studenți, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, redactorul șef adjunct, a prezentat numărul din ianuarie al revistei. Programul serii a mai cuprins lansarea volumului de versuri Transferuri de izvoare al poetului Ion Dragomir (Ex Ponto, 2002), prezentat de scriitorul Arthur Porumboiu, iar Luciana Crudu, actriță la Teatrul „Fantasio” din Constanța, a oferit un recital liric din creația poetului. Despre programul întâlnirilor cu scriitorii pe care Filiala intenționează să-l desfășoare pe durata anului a vorbit Constantin Novac, secretarul executiv al acesteia.

*

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la apariția primului număr al revistei de etnologie și fapt cultural „Datina”, editată de Centrul Județean al Creației Populare Constanța, la Galeriile „Amfora” a fost organizată o întâlnire festivă a colectivului redacțional cu reprezentanții mass-media și ai principalelor instituții culturale constănțene. Din partea Filialei „Dobrogea” a USR au fost prezenți scriitorii Nicolae  Motoc, Ovidiu Dunăreanu și Sorin Roșca.

*

I. Dragomir și A. Porumbou au fost invitații emisiunii culturale a postului tv SOTI-Neptun, cu ocazia apariției volumului de versuri Transferuri de izvoare. În emisiune, Mădălin Roșioru a prezentat primul număr al revistei „Tomis” pe anul 2002.

* 

O. Dunăreanu și S. Roșca au participat la vernisajul expoziției de caricatură a plasticianului și epigramistului tulcean Marius Naum, organizată, la 19 februarie, la Galeriile „Amfora” de către Centrele de Creație Populară ale județelor Constanța și Tulcea. Nelu Serghei și Florin Lefter, actori ai Teatrului „Altar” din Tulcea, au prezentat o scenetă din creația lui I. L. Caragiale.

*

O. Dunăreanu, S. Roșca, M. Roșioru, Ion Faiter și Victor Corcheș au fost prezenți, la 20 februarie, la Cercul Militar din Constanța, cu prilejul lansării volumului de versuri Fulgurații lirice, semnat de Dumitru Ene-Zărnești, recent apărut la Editura Ex Ponto din Constanța.

„Viața filialei” („TOMIS” 2002)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, 2002

*

Dovedind consecvență în ceea ce privește derularea Programului Cultural pe anul în curs, Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și Revista „Tomis” au organizat la Cafeneaua Scriitorilor din Constanța prima seară culturală din 2002. În prezența unui numeros public, format în majoritate din liceeni și studenți, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, redactor șef adjunct, a prezentat în extenso numărul din ianuarie al revistei. Programul a mai cuprins lansarea volumului de versuri Transferuri de izvoare al poetului Ion Dragomir (Ex Ponto, Constanța, 2002), prezentat de scriitorul Arthur Porumboiu, iar Luciana Crudu, actriță la Teatrul „Fantasio” Constanța, a oferit un recital liric din creația poetului. Despre programul întâlnirilor cu scriitorilor pe care Filiala intenționează să-l desfășoare pe durata anului în curs a vorbit scriitorul Constantin Novac, secretarul executiv al acesteia.

*

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de la apariția primului număr al revistei de etnologie și fapt cultural „Datina”, editată de Centrul Județean al Creației Populare Constanța, la Galeriile „Amfora” a fost organizată o întâlnire festivă a colectivului redacțional cu reprezentanții mass media și ai instituțiilor culturale constănțene.  Din partea Filialei au fost prezenți scriitorii Nicolae Motoc, O. Dunăreanu și N. Roșca.

* I. Dragomir și A. Porumboiu au fost invitații emisiunii culturale a postului tv Soti Neptun cu ocazia apariției volumului de versuri Transferuri de izvoare. În emisiune Mădălin Roșioru a prezentat primul număr al revistei „Tomis” pe 2002.

* O. Dunăreanu și S. Roșca au participat la vernisajul expoziției de caricatură a plasticianului și epigramistului Marius Naum, organizată marți, 19 februarie 2002, la Galeriile „Amfora” de către Centrele de Creație Populară ale județelor Constanța și Tulcea. Nelu Serghei și Florin Lefter, actori ai Teatrului „Altar” din Tulcea, au prezentat o scenetă din creația lui I. L. Caragiale.

*

O. Dunăreanu, S. Roșca, M. Roșioru, Ion Faiter și Victor Corcheș au fost prezenți miercuri, 20 februarie, la Cercul Militar din Constanța, cu prilejul lansării de volumului de versuri Fulgurații lirice, semnat de Dumitru Ene Zărnești, recent apărut la Ex Ponto.

Lista revistei Memoria cu deținuții anticomuniști morți („TOMIS” 2002)

<Revista Memoria, nr. 36-37, publică „catalogul” celor uciși în temnițele comuniste, un soi de addenda la cel ințial (publicat în nr. 33 de Cicerone Ionițoiu), cu numeroase remedieri și omisiuni, cu date noi din alte surse documentare. Am parcurs cu tristețe puținele informații despre oameni necunoscuți reproșându-mi copilărește că la timpul cuvenit, când au fost arestați și uciși, nu am fost alături de ei, deși copilului sau adolescentului sălbatic care eram, fără o înțelegere clară a vieții, nu i se putea pretinde acest lucru. M-am înfiorat ca în fața unor fișe extraordinare de roman:
„ANUȘCA (nici măcar nu i se cunoaște numele de familie), 55 de ani, adusă de securitate la spitalul închisorii Văcărești în vara  lui 1956, cu congestie cerebrală, paralizia membrelor inferioare și pierderea vorbirii, depusă în camera bolnavilor de tuberculoză extrapulmonară. Unguroaică de origine, a murit după 2-3 săptămâni... Nu s-a știut de unde venea, cine era și pentru ce a fost adusă acolo.”
Ce rău le mai putea face această femeie ticăloșilor care au arestat-o? Îți poți imagina o cruzime mai mare din partea unor autorități care acționau pentru protecția unei societăți al cărei țel suprem era fericirea oamenilor?

>



ACUL DEBUSOLĂ, Destine tragice, „Tomis”, Constanța”, 6, februarie 2002, p. 15

Scriitorul N. Breban despre voința de putere în ideologia comunistă („TOMIS” 2002)

<... falsificată și manipulată, descoperă Nicolae Breban în ideologia echității sociale a comuniștilor, ideea dominării, ideea ultimă a filosofului, ideea voinței de putere. „Voința de putere... a cui?! Nu cumva voința de putere, de dominare a unei națiuni, în fapt a unei rase-națiuni?! Cea rusă?! Nu cumva leninismul și apoi stalinismul nu au făcut altceva decât să aplice în practică, ideologizând, vechiul panslavism rus, oferind veliko-rușilor un sistem de idei, o ideologie, mascată (mai abil decât o făcuseră naziștii) într-o ideologie a dreptății sociale?
O dreptate socială - noi, am văzut-o, mai mult: am trăit-o pe pielea noastră, noi cei care, după al doilea război, am fost prizonierul imperiului ruso-sovietic; noi, sute de milioane care am fost obligați, închiși, torturați, și pervertiți, în conștiințe în numele celei mai colosale minciuni propagandistice, minciună, vai, căreia, contemporanii noștri din Europa și din alte țări i-au dat crezare, mai mult sute de intelectuali de vârf din țările cele mai civilizate și bogate ale Europei s-au înrolat ei înșiși în luptele staliniste și maoiste pentru eliberarea clasei muncitoare, în numele altei morale, cea proletară!” (...) Morala ca acțiune a celor puternici, morala nu ca un principiu al bunei-stări umane și sociale, ca principiu al supraviețuirii individuale și colective, ci ca un semn al puterii, un semn al unei pături ce se naște deasupra celorlalte și trebuie să rămână astfel într-o ordine socială înghețată.” („Contemporanul”, 6, 14 februarie 2002).
Mai multe întrebări pentru care nu există decât un singur răspuns: da, dle. N. Breban, aveți dreptate. Dar, nu ne-am lăsat chiar toți, cu milioanele, păcăliți. Au fost și mulți care au tăcut, de frică. Au fost și mulți care nu au tăcut și din această cauză, cum spuneți, au fost „târâți în pușcării, excluși din posturi și din case, umiliți, mii de inși capabili, cinstiți.”>


ACUL DE BUSOLĂ, O idee nietzscheniană, „Tomis”, Constanța”, februarie 2002, p. 15.

„Politică și ficțiune” (ARACHELIAN 2002)

 Vartan Arachelian, Politică și ficțiune, „Tomis”, februarie 2002

Sunt cei doi termeni compatibili? În viziunea domnului Viorel Hrebenciuc, da. „România-Armonia” e titlul pe care inventivul om de afaceri și vicepreședinte al PSD l-a dictat ziariștilor prezenți la lansarea protocolului de guvernare încheiat între PSD și UDMR. Un titlu de cea mai pură speță ficționară, trebuie să recunoaștem. Ce minune s-o fi produs la Cluj, duminică, 17 februarie, ora 13, în orașul în care, de trei legislaturi, e ales același Ghiță Funar, încât, vorba aceluiași guru al partidului de guvernământ, la Washington și în alte mari cancelarii trebuie să se studieze documentul? Dacă n-a fost o ironie bine mascată, atunci am avea de a face cu un simptom care reclamă psihiatrii și nu analiștii politici. „Dosarul” româno-maghiar, e adevărat, a cunoscut sub dictatură iluzii și mai gogonate, dar în nici un caz n-a fost vândută gogoașa încă din faza elaborării, când documentul era în studiu în cancelariile de aiurea! Ce mai: SF și parapsihologie, Mironov și Țugui! 

Cu o săptămână mai devreme, la București, forul suprem al PSD, fusese cutia de rezonanță a unui discurs rostit pe un ton vehement de liderul aripii naționaliste împotriva unor promisiuni făcute UDMR ca preț al sprijinirii guvernului. Dacă Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, de ce n-ar fi reușit PSD să stingă conflictul istoric româno-maghiar în timpul acesta? Pentru că unii cârtitori zic că problema apartenenței Transilvaniei nu se va rezolva decât la Judecata de Apoi? Și chiar sunt piramidale pretențiile udemeriste? E vorba doar de locul de plasare a unui grup statuar de eroi ai Ungariei și, apoi, de înființarea de facultăți în limba maghiară la universități de stat. Apoi dacă sunt eroi unguri, iar arădenii (și nu numai!) îi percep ca ucigași, la 1848, ai românilor din Apuseni, de ce generalii de granit nu sunt duși în Ungaria? Și a doua întrebare care a reverberat în amintitul CC pesedist: „legitimația de maghiar” acordă doar privilegiul (prin naștere / maghiarizare voluntară) de a fi bursier în Ungaria vecină și prietenă. Da, ar răspunde dl. Hrebenciuc, dar ce-ar mai consuma cercurile de lectură aflate în funcțiune la Departamentul de Stat, Foreign Office ș. a.? Dacă lectura acestui document va produce sau nu delicii în străinătate o chestie de gust, dar că reacțiile la prevederile tainice ale acestui protocol vor nutri antimaghiarismul e aproape o certitudine. Va fi, în primul rând, tărăboiul cu statuia. Aflați, pe rând, în SUA, premierul și președintele au promis că vor fi „talibanii” statuilor (două, după știința mea) lui Antonescu, în timp ce PSD dă verde scoaterii din „consemn în garnizoana arădeană” a generalilor care au omorât revoluționari de-ai lui Avram Iancu și plantarea lor în grădina publică pentru a fi expuși obscenităților / vandalizării? Și asta tocmai în anul când vrem în NATO, ca pruncul la sânul mamei, să avem parte de un „război al statuilor”? Apoi, la CC, doamna cu învățământul i-a liniștit pe colegii de partid că, totuși, partidul nu e în toate (ca pe timpuri) și că existând o autonomie universitară, senatele nu înghit gălușca promisă... Alt prilej de gâlceavă, deci. Una peste alta, se vede bine, una au vorbit și Kent au fumat. O fi înghițit udemeriștii și alte fumuri, nu numai cele povestite aici, inclusiv afirmația mai marilor pesediști cum că „Transilvania este o locomotivă geografică”. Ba gălușca din urmă chiar cu plăcere, din moment ce românii pun pe roate Transilvania! Cum vesticii - e afirmația aceluiași domn inventiv Hrebenciuc, „nu înțeleg cum e posibilă armonia interetnică în România”, aceste recent ficționar de partid și de stat se pregătește pentru un turneu în sus-amintitele cercuri de lectură pentru a ține lecții de politologie, adică despre efectele soporifice ale ficțiunii în politică...