Petru Groza, Prin țara celor șase sute de milioane. China de ieri și de azi. Note de drum, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, 342 p.
5 Gânduri de drum
12 Siberia
17 De la Novosibirsk la Ulan Bator
27 Pe pământul Chinei
30 La Pekin
34 Palatul de vară
43 Oameni mari
51 La o gospodărie agricolă de stat
57 Templul norului verde
63 La Universitatea din Pekin
69 O sesiune istorică
72 Palatul de iarnă: lumea veche - lumea nouă
88 Lacul de acumulare de la Guantin
92 Zidul chinezesc
95 Din nou la Pekin
102 Marea sărbătoare a poporului chinez
116 Mormintele împăraților Chinei
122 Biblioteca din Pekin
128 O seară la Teatrul de Dramă
132 Parcuri și temple
143 Înaintea plecării spre meleagurile Chinei
168 Nankin, orașul erou
182 În Șanhai
216 Hanceu „raiul chinezesc”
227 Kanton
246 Mereu înainte
249 La Kunmin și în împrejurimi
257 Printre minoritățile naționale din Iunan
274 Un cuvânt prietenesc celor din Kunmin
287 Ciunțin, orașul colinelor
298 O ultimă zi la Pekin
312 Spre țară
314 Prin Mongolia
329 De la Irkutsk la Odesa. Prin văzduh și pe pământ
În 1956, Petru Groza (1884-1958), președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (șeful statului R.P.R.) (1952-1958), a publicat un volum bazat pe însemnările vizitei neoficiale efectuate în Republica Populară Chineză în perioada 21 septembrie - 3 noiembrie 1954, la invitația lui Mao Țe-dun (Mao Zedong), președintele RPC.
Călătoria spre Pekin (azi ortografiat Beijing) a durat trei zile și a fost realizată cu avionul, făcându-se escale la Moscova, Sverdlovsk, Novosibirsk, Irkutsk și Ulan Bator (capitala R. P. Mongolă).
Interesant că numele lui Lenin și Stalin (mort la 5 martie 1953) este amintit o singură dată, când se menționează că au fost deportați de mai multe ori în Siberia. Regiunea este prezentată ca o închisoare naturală a revoluționarilor ruși condamnați de regimul țarist, deși lagărele GULAG-ului, unde pătimeau și prizonieri de război români, era încă în funcțiune când avionul survola partea asiatică a URSS.
Un aspect exotic a fost reprezentat de găzduirea în cele trei iurte (colibe tradiționale) aflate pe aerodromul capitalei mongole.
În capitala chineză, Groza și fiica sa Mia au fost găzduită în fostul cartier al ambasadelor, într-o casă în stil european și interior chinezesc. De la Pekin oaspeții români au făcut călătorii cu avionul sau trenul în diverse regiuni ale țării.
Groza folosește deseori ca izvor istoric referitor la China imperială jurnalul de călătorie al lui Nicolae Milescu (1636 Vaslui-1708 Moscova), boier moldovean refugiat la curtea țarului, care l-a trimis ca ambasador la Pekin în perioada 1675-1678.
Uneori, sunt redate fragmente descriptive din notele de drum ale demnitarului de la București, care sugerează indirect că textul cărții a fost redactat de un activist de partid.
În text sunt inserate fotografii cu teme referitoare la civilizația chineză imperială și la „China Nouă”, care sunt și cele două din cele trei epoci descrise în capitolele cărții. În permanență sunt menționate în contrast trăsăturile negative ale epocii republicii conduse de generalul naționalist Cian Kai și, sub influențele „imperialiștilor străini”, și trăsăturile „pozitive” ale „Chinei Noi”.
„Prietenii chinezi”, atenți la obiceiul burghez al tovarășului român de a juca zilnic tenis de câmp, îi pun la dispoziție ca partener un campion local. Învingător, Groza se arată mândru de astfel de succese, fiind amărât doar de „prietenii de acasă”, care susțin că adversarii săi „se lasă bătuți din complezență”.
Șeful statului comunist român este primit de Mao Țze-dun (1893-1976), Ciu De (1886-1976), Liu Șao-ți și Ciu En-lai (Zhou Enlai), ocazie cu care Groza realizează portretele biografice ale lui Mao și mareșalului Ciu De, locțiitor al președintelui RPC și președinte al Comitetului de Stat al Apărării.
După această întâlnire politică, oaspeții români au vizionat un film chinezesc, având ca temă o operă veche de 700 de ani, asemănătoare cu Romeo și Julieta.
În timpul vizitei la o gospodărie agricolă de stat, unde directorul deținea și funcția de secretar al organizației de partid, Groza îi atrage atenția că acest cumul „îl lipsește pe director de critica și ajutorul organizației de partid”. În 1953, se înființaseră primele cooperative agricole de producție, după ce până atunci o parte din cei 500 de milioane de țărani chinezi formaseră grupe de întovărășire în muncă, sezoniere sau permanente.
La universitatea din Pekin (Beijing), organizată „după modelul universităților sovietice”, Groza se întâlnește și cu studenți români, unii îndeplinind și funcția de translator în cursul șederii delegației în China. Toate universitățile particulare, chineze sau străine, fuseseră naționalizate.
Groza a asistat la prima ședință primei sesiuni a Adunării Reprezentanților Populari, aleasă prin aplicarea noii Constituții a RPC. Cei 1214 de deputați au ales în unanimitate pe Mao ca președinte al RPC și pe Ciu De ca vicepreședinte. La a doua ședință Mao este ales președinte al Consiliului Apărării Naționale, iar Ciu De vicepreședinte, în timp ce Ciu En Lai este ales premier al Consiliului Administrativ de Stat. La ambele ședințe oaspetelui îi atrag atenția costumele numeroaselor minorități naționale.
Șantierul lacului de acumulare Guantin, construit cu „ajutorul tehnic din partea URSS și a celorlalte țări prietene”, a dat „peste 6200 de eroi ai muncii”, între care șeful „brigăzii de șoc a tineretului”, care a efectuat reparații sub apă la temperatura de -17 grade.
Aflăm că în RPC „biserica este despărțită de stat” și că un templu lamaist din Pekin se întreținea din ofrandele credincioșilor și din chiriile clădirilor adiacente.
În cursul unui dineu cu înalți oficiali, dintre care unul aparținând Ligii Democratice și altul „fără de partid”, Groza află că țăranii „nu sunt forțați să se asocieze și că se respectă pe deplin principiul liberului consimțământ” și că „țăranii au încredere în regim și se lasă conduși”!. În ce privește întreprinderile străine de tutun, produsele acestora au fost boicotate până când patronii „au preferat totuși să le predea statului”, cu toate că statul comunist „prefera” ca aceștia le păstreze!
La 1 octombrie, Groza a asistat la ședința festivă care aniversa 5 ani de la „eliberare”, adică de la cucerirea capitalei Beijing de către Mao și proclamarea RPC. De altfel, Groza folosește des termenul „eliberare” pentru momentul instaurării regimului chinez. Dintre oaspeții străini a vorbit „cu vervă și umor” liderul sovietic N. Hrușciov, care s-a referit la problema „eliberării” Taiwanului și la încercările „cercurilor imperialiste” de a împiedica admiterea RPC în ONU. În aceeași zi, șeful statului comunist român asistă din tribuna oficială la parada militară și defilarea populară din piața Tien An Men, desfășurate sub semnul eliberării Taiwanului.
P. Groza a vizitat și expoziția sovietică din capitala Chinei comuniste, unde s-a intersectat cu N. Hrușciov, după care a participat la recepția oferită de Ciu En Lai în cinstea aniversării RPC.
Printre chinezii din suita lui Groza se număra și tânăra Tin Iunlin, care învățase la București limba română și pe care o vorbea „fără greș”.
La teatrul din Pekin, oaspeții asistă la spectacolele ansamblului artistic sovietic Igor Moiseev și ansamblul muzical condus de Ionel Budișteanu și Fănică Luca, care au cântat doine la vioară și nai.
La Teatrul de Dramă, Groza asistă la piesa „Marșul cel lung” dedicată deplasării victorioase a Armatei Roșii chineze de la bazele din sud în nord, pe un itinerar de 12.000 km, în luptă cu ocupanții japonezi și armata guvernului naționalist al lui Cian Kai și.
Un aspect care revine periodic în descrierile întâlnirilor cu cetățenii chinezi este „bucuria” acestora de a primi oaspeți din „Lomania”, mai ales în ceea ce-i privea pe copii, adolescenți și tineri.
În timpul cinei cu Cen Iu, vicepremierul Consiliului de Stat, călătorul român află că în regiunile din nord aprovizionarea cu făină și ulei se făcea încă cu cartele. Pământul moșierilor și chiaburilor fusese împărțit țăranilor, foștilor proprietari lăsându-li-se doar un lot care pe care l-ar fi putut lucra singuri. În acel moment PCC nu ducea o politică de lichidare a sectorului privat capitalist din economie, ci doar o „politică de îngrădire” a acestuia. Statul comunist controla întreprinderile particulare, recunoscând însă că „inițiativa întreprinderilor particulare încă poate fi folosită ca un izvor de mărire a producției, de dezvoltare a economiei țării”.
Într-o seară, liderul regimului comunist de la București a fost oaspetele ambasadei RDG, la o recepție în care artiști est-germani au interpretat muzică clasică germană.
La o întâlnire cu oficiali ai regimului de la Pekin au participat și conducători ai unor organizații precum „Organizația Industriașilor din Pekin” și „Asociația Construcției Național Democratice din China”.
Groza a constatat că liderii comuniști chinezi „se feresc cu multă vigilență de orice deviere de la linia stabilită, științific și practic, de către marii constructori ai socialismului în Uniunea Sovietică”.
În agricultura chineză, „majoritatea covârșitoare” a țăranilor participau la „diferite forme de cooperare de tip socialist și semisocialist”.
Oaspeții români au vizitat Institutul pentru Minoritățile Naționale, înființat în iunie 1951. Cei 1270 de studenți studiau în cadrul facultăților de politică și de limbă și al unei școli medii problemele minorităților naționale „în lumina învățăturii marxist leniniste”. Groza a discutat cu studenta Taipova Șamscamar, una din cele 3 milioane de uiguri de la granița cu URSS, care în vacanță călătorea 18 zile pînă acasă. La noile exploatări de petrol de acolo lucrau în calitate de consilieri și specialiști din RPR.
În timpul unei seri petrecute la ambasada RPR, Groza l-a cunoscut pe Romulus Budura (1931-2021), care venise la studii cu 5 ani în urmă și acum vorbea și scria chinezește „fără cusur”. El a funcționat ca ambasador la Pekin în 1990-1995.
În cursul vizitei la Nankin, Groza a fost însoțit în avion de scriitorii Eusebiu Camilar (1910-1965) și Ion Vitner (1914-1991), aflați și ei în vizită în RPC.
Autorul îl citează pe academicianul George Călinescu (1899-1965), care relatase vizita sa în RPC în volumul „Am fost în China Nouă”.
Printre alți oficiali cu care a luat contact șeful regimului comunist de la București a fost și o vicepreședintă a „Comitetului pentru autoîntreținerea și propovăduirea de sine stătătoare a protestantismului”.
Obsesia comunismului de a se război cu natura cu ajutorul tehnologiei o regăsim și la regimul de la Pekin: „Poporul chinez duce mai departe această luptă cu natura. Nu el va pleca de pe aceste meleaguri, ci natura i se va supune”.
În Șanhai, Groza a vizitat o fabrică de hârtie în care „statul și particularii sunt cooperatori”, o situație des întâlnită atunci în RPC. Proprietarul cedase statului o parte din acțiuni, dar „nu majoritatea”. Cu toate acestea, Ministerul Industriei Ușoare fixa normele muncii și planifica producția. Chiar „particularii” încercau să-l convingă pe oaspete că „situația de acum devenise mult mai satisfăcătoare ca altădată”!.
În general, după „eliberare” capitaliștii străini au pierdut „privilegiile”, iar fabricile lor au suferit „mari pierderi” și „în cele din urmă statul le-a preluat”. În ce privește, fabricile capitaliștilor chinezi erau conduse de „un organ format din trei organe: administrația, partidul și sindicatul”.
Într-o fabrică de tablouri de mătase din Hanceu, Groza descoperă cu încântare un tabloul al „prietenului” Gheorghiu-Dej și află că proprietarii „au făcut cerere organelor de stat” să participe la administrarea firmei prin cedarea a 48% din acțiuni. „Procedura” se numea „cointeresarea statului în întreprinderile particulare, ca un pas spre naționalizare”. În conferința ținută în acest oraș Groza a prezentat cu cunoscutul limbaj de lemn instaurarea comunismului în România : „Noi ne-am eliberat în 1944, iar după eliberare an trăit câțiva ani în condițiile unor mari presiuni din partea imperialiștilor străini. Eram eliberați, dar începutul consolidării orânduirii noastre a fost greu; imperialiștii au încercat să pună din nou stăpânire pe poporul nostru. Au trimis conspiratori, parașutiști, spioni. Ne amenințau și presau asupra noastră sub diferite forme. Dar de atunci ne-am întărit și astăzi umblăm pe propriile noastre picioare.”
Din prezentarea care i s-a făcut la o conferință ținută în Kanton, aflăm că Groza a colaborat cu PCR timp de un sfert de veac și a jucat „un rol de seamă în mișcarea de eliberare a României de sub jugul fascist”. El și-a făcut „autocritica” în fața colectivului chinez și și-a mărturisit trecutul capitalist: în urmă cu 35 de ani fusese președintele Uniunii Industriașilor din România și al Consiliului Comercianților din Transilvania, președinte și acționar la fabrica de mașini Rieger din Sibiu, proprietar al unei fabrici de textile din Timișoara, de mori, bănci, hoteluri, uzine electrice și, ca fiu de preot, era încă ales periodic ca „membru al celor mai înalte organizații ale bisericii noastre”. A acceptat că teoriile economice studiate la universitățile din Budapesta, Berlin și Leipzig „nu corespundeau cu realitățile noi” și a renunțat la „bogățiile particulare”. S-a consacrat celor cinci copii, care erau „educați în sensul vieții noi”, fiica sa Mia fiind lector de economie politică marxist leninistă la un institut din București.
În provincia Iunnan din sud-vest înainte de „eliberare” existau 102 de minorități naționale. Apoi a avut loc o „regrupare” după limbă și obiceiuri ajungându-se la un număr de 27 de minorități, dintre care unele nu aveau scriere, în timp ce provincia înregistra încă un procent „însemnat” de analfabeți. Elevele de la școala sanitară din capitala Kunmin purtau insigne cu portretul lui Mao, dar influența budismului în regiune era „încă destul de mare”. Minoritățile reprezentau 32% din populația provinciei, unele extinzându-se în țările vecine: thai, kin-po, li-su etc. Unele trăiau în „condițiile orânduirii feudale” (thai, hăni, la-cu), altele „în condițiile comunei primitive” (kin-po, li-su, ka-oa), iar altele într-o „îmbinare” a primelor două (i, liangșan). În rândul lor se ducea „o muncă foarte grea, având ca scop realizarea unității lor social-politice, lichidarea contradicțiilor și diferențierilor dintre ele”. Ka-oa practicaseră obiceiuri „foarte sălbatice”: jertfirea unui han (chinez) sau a unui membru al tribului în timpul semănăturilor de primăvară. În regiunea ka-oa, trasarea graniței chino-birmaneze avusese loc după vizita la Pekin a premierului Birmaniei (Myanmar). Gu Ceao, deputatul minorității „i”, l-a asigurat pe oaspete că „cu ajutorul fratelui nostru mai mare Han relațiile dintre noi se desfășoară în condițiile egalității”. De asemenea, tibetanul Go Da (Buddha viu) a mărturisit cum a descoperit că „zvonul” despre încălcarea libertății religioase în RPC era fals și că libertatea religioasă „este respectată pe teritoriile eliberate ale Chinei, fiind de altfel înscrisă în Constituție”. Groza a vizitat Institutul minorităților naționale din Kunmin, înființat în 1951. La acel moment învățau 1118 studenți din „47 de minorități și grupuri etnografice”. Concluzia liderului regimului de la București a fost că rezolvarea problemei minorităților se făcea prin „aplicarea creatoare a principiilor marxist-leniniste ale Marii Revoluții Socialiste din Octombrie Ruse în condițiile Chinei”.
La escala la Ulan Bator pe parcursul zborului de întoarcere, atenția românilor a fost atrasă de caravanele de cămile care poposeau la marginea capitalei mongole, locuită de 100.000 din populația de 1 milion oameni a țării. Au fost remarcate ca elemente de modernizare dotarea iurtelor cu sobe de tuci și extinderea construcției caselor. Republica Populară Mongolă ocupa primul loc în lume la numărul vitelor pe cap de locuitor (circa 30), majoritatea animalelor aparținând proprietarilor particulari, mulți încă nomazi. Numărul fântânilor crescuse de trei ori în 20 de ani. Întâlnirea cu președintele Sambo și premierul Țedenbal a fost marcată de amintirile vizitei pe care șeful guvernului mongol o făcuse la București în 1951. Regimul comunist s-a instaurat în Mongolia la 11 iulie 1921, când Suhe Bator (1895-1923) și Cioibalsan (1895-1952), ajutați de Armata Roșie, au înfrânt „bandele alb-gardiste” și și-au instalat guvernul în capitala Urga.
Concluzia lui Groza despre societatea sovietică din Irkutsk, după escala făcută aici, este una cinică în raport cu lagărele care împânzeau URSS: „Bate vânt sănătos dinspre Siberia!”
