„Capitalism și libertate” (FRIEDMAN 1962)

 Milton Friedamn, Capitalism și libertate, trad. D. Rădulescu și G. Potrea, Ed. Enciclopedică/Biblioteca Băncii Naționale, București, 1995 (1962, 1982)

7 Prefață 1982

11 Prefață

15 Introducere

21 I. Relația dintre libertatea economică și libertatea politică

37 II. Rolul guvernului într-o societate liberă
Guvernul - creator de reguli și arbitru
Acțiunea mijlocită de guvern din considerente de monopol tehnic și efecte de vecinătate
Acțiunea mijlocită de guvern din considerente paternaliste
Concluzie

53 III. Controlul monetar
Etalonul - marfă
O autoritate monetară discreționară
Reguli în loc de autorități

73 IV. Aranjamente financiare și comerciale internaționale
Importanța aranjamentelor monetare internaționale pentru libertatea economică
Rolul aurului în sistemul monetar si SUA
Plățile curente și scurgerea de capital
Mecanismele alternative pentru dobândirea echilibrului în plățile externe
Cursul valutar flotant ca soluție a pieței libere
Măsurile politice necesare unei piețe libere a aurului și a schimbului valutar
Eliminarea restricțiilor Statelor Unite în privința comerțului

93 V. Politica fiscală

103 VI. Rolul guvernului în educație
Educația generală  pentru un comportament civic
Învățământul la nivel de colegiu și universitate
Învățământul profesional și de specialitate

127 VII: Capitalism și discriminare
Legislația cu privire la practicile corecte de angajare
Legislația privind dreptul la muncă
Segregația în învățământ

139 VIII. Monopolul și responsabilitatea socială a patronatului și sindicatelor
Extinderea monopolului
Sursele monopolului
O politică guvernamentală corespunzătoare
Responsabilitatea socială a patronatului și sindicatelor

157 IX. Autorizația de profesare
Omniprezența restricțiilor guvernamentale în activitățile economice în care se pot angaja oamenii
Probleme de politică ridicate de autorizare
Autorizarea de practicare a medicinii

181 X. Repartizarea veniturilor
Etica repartiției
Rolul esențial al repartiției în concordanță cu producția
Aspecte ale repartiției veniturilor
Măsuri guvernamentale în vederea modificării repartizării veniturilor

199 XI. Măsuri de protecție socială
Diverse măsuri de protecție socială
Asigurarea de bătrânețe și pentru urmași

213 XII. Alinarea sărăciei
Liberalism și egalitarism

219 XIII. Concluzie

Expoziție de grafică și pictură azeră la Constanța în 1971

Cronică. Expoziția de grafică și pictură azerbaidjană

Galeriile de artă din Constanța (bd. Tomis nr. 88) găzduiesc în aceste zile expoziția de grafică și pictură Baku - RSS Azerbaidjană, prin intermediul căreia avem prilejul de a cunoaște actualul stadiu al plasticii din această țară. Selecția, operată cu mult discernământ, a avut, se pare, în vedere, realizarea unei imagini cât mai cuprinzătoare a diversității stilistice și vitalității creatoarea artiștilor azerbaidjeni, a aprehensiunii lor pentru o tematică predilect socială.

Săptămâna teatrelor de păpuși din România în 1971

 Săptămâna teatrelor de păpuși - Constanța 1971

Între 19-25 iunie a avut loc la Constanța „Săptămâna teatrelor de păpuși”, manifestare de amploare inițiată de Comitetul Județean pentru Cultură și Artă. Spre deosebire de edițiile precedente, în acest veritabil festival al păpușarilor au participat acum, pe lângă colectivele unor teatre din țară (Botoșani, Bacău, Brăila, Iași, Cluj, Ploiești, Târgu Mureș, Craiova, București) și trei de peste hotare (Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia). Ca și în anii trecuți, a fost organizat un simpozion la care s-au prezentat câteva foarte interesante referate și comunicări având ca temă „Teatrul de păpuși și spectatorul copil”.

Două izvoare istorice despre așezarea hunilor în Panonia în secolul V

 „(...)

Attila distrugea și răspândea teroarea peste tot pe unde ajungea, nu numai din vre-o plăcere sadică, dar și din calcul politic.. Aceasta era calea cea mai sigură ca să primească tributuri de la toți vecinii, să aibă robi destui și să-și mărească imensa lui avere obținută prin jafuri, cu foarte bogate cadouri oferite de cei înspăimântați. În ceea ce privește pe românii din Dacia, de sigur că și ei au plătit foarte scump vecinătatea  imediată a hunilor, a căror putere imperială trecea peste teritoriul lor. În poemul Nibelungilor, în cântecul al 22 lea - după cum arată A. D. Xenopol - la curtea lui Atiila se găsea ducele vlachilor, care se numea Ramunc, venit cu șapte sute de oameni. Este foarte probabil că pe acest duce îl chema altfel; dar el va fi spus acolo că este român, iar mai târziu istoricii germani cari au scris despre curtea lui Attila i-au germanizat numindu-l Ramunc. Această confuzie a fost posibilă pentru că poporul peste care domnea elnu era cunoscut sub numele de român, ci de valah. De aici s-ar mai putea deduce că populația românească din Dacia avea deja un început de organizare atunci când au sosit hunii în Panonia, dacă exista un duce român; numai nu putem ști din care parte a Daciei era. Și apoi probabil că nu era singurul; un teritoriu atât de întins ca cel al Daciei trebuie să fi fost împărțit între mai multe formațiuni statale în raport de delimitările naturale oferite de teren.

Încă o dovadă despre o astfel de organizare o găsim în cronica lui Anonymus, notarul regelui Bela al 3 lea al Ungariei. Acesta scrie că Arpad, regele ungurilor, a cerut lui Menumorut, ducele ținutului românesc de la nord de Mureș să-i predea lui țara pentru că Attila stăpânise odată acest teritoriu, iar el, fiind strănepotul regelui hun, are drept asupra lui. Menumorut a răspuns că nu-l poate preda, pentru că Attila îl preluase cu puterea de la ducele care stăpânea țara atunci și care era strămoșul lui.

Prin urmare, avem din două isvoare cu totul diferite, informații despre existența unor organizații statale românești la venirea hunilor în Panonia.

(...)”

„Pagini din istoria fotbalului constănțean (V)”

 Nicolae ?, Pagini din istoria fotbalului constănțean (V), ?

Discut cu Ion Marinescu (născut la 23 august 1913, la Constanța), unul din marii îndrăgostiți ai fotbalului constănțean. În 1927, activa ca fotbalist la „Săgeata”, echipa a II a, iar în 1931, desființându-se echipa „Săgeata”, trece la „Victoria”, echipă susținută de Primărie, Curtea de Apel, Prefectură și câteva întreprinderi. Încă elev de liceu (pe care avea să-l absolve în 1934), I.M. încheiase contract cu „Victoria” pe 500 lei lunar (ca și Nicu Bogdan, Gil Marinescu, Ion Ion, frații Cioroiu - Nicu, Răducan și Ion), dar cum ne mărturisește - n-a „văzut” niciodată vreun leu. În 1933, emisari ai Rapidului București au parlamentat mult cu tatăl viitorului absolvent de liceu comercial pentru legitimarea lui la clubul bucureștean, dar după cum își amintește fostul înaintaș, centru half, inter dreapta și stânga - posturi ocupate pe rând de I. M. la „Victoria” și în formația reprezentativă a Constanței - „bătrânul n-a cedat nici în ruptul capului. Am jucat însă, sub nume false, în diferite echipe, printre care CFR (la Turnu Severin). Notam numele cu creionul chimic în palmă și când ne întreba arbitrul, trăgeam cu coada ochiului și de-abia după aceea răspundeam la numele strigat”. Și I. M., cel legat de fotbal din 1927 până în 1970 (în 1945 a urmat un curs de arbitri și din 1947 a fost arbitru divizionar, președinte al colegiului județean de arbitri până în 1970), deci timp de 43 de ani, ne dă și o formație reprezentativă a Constanței prin 1930-1932: Petru Vasile, Alecu Cristea, Gili Vartolemeu, Căliță Roșculeț, Actis Renaldo, Vintilă Cosini, Țacu, Marinescu, Ianopol... și pe „doi nu mi-i amintesc”.

Vă mai amintiți culorile formațiilor? - îl întreb pe omul din fața mea. „Reprezentativa Constanței purta culorile albastru-roșu, noi, cei de la „Victoria”, purtam chiloți negri și tricouri verzi, „Săgeata” - negru-roșu, „Elpis” - negru-alb, „Chiazim” - bluză în carouri (șah) alb-negru cu chiloți roșii.

(...)

„Ați fost la „Europa”?” („LITORAL” 197?)

 ***, Orchestre. Ați fost la „Europa”?, Litoral”, Constanța, ? 1979?

Dacă nu, vă recomandăm să poposiți pentru câteva ore, în orice moment al zilei, la unul dintre cele mai prestigioase restaurante de pe litoral - „Europa” - în ale cărui două saloane pot găsi o plăcută găzduire 650 de consumatori. Pentru aceștia, personalul restaurantului „Europa”, condus de Paul Simion și Alexandru Bancoș, pregătește câteva preparate de o calitate unanim apreciată: file de șalău „Bonne femme”, morun cu sos Douglere, piept de pasăre Kiefsakaia și, la orice oră, ciorbă de potroace. Lista băuturilor prezente la vinoteca acestui restaurant este deosebit de mare, cuprinzând vinuri de Murfatlar și Odobești, Panciu și Valea Călugărească.

Și încă un amănunt deloc de neglijat. La acest restaurant concertează în fiecare seară orchestra „Perpetuum mobile”, în a cărei componență intră nume cunoscute ale muzicii ușoare românești - compozitorul Ion Cristinoiu, textierul și solistul vocal Mihai Dumbravă, saxofonistul Bebe Prisada.

„Sunt jucătorii din provincie mai slabi decât cei din București” („LITORAL” 1971)

 ?, Sunt jucătorii din provincie mai slabi decât cei din București?, „Litoral”, Constanța, 1971?

În fotbalul nostru de performanță se întâmplă un fenomen: de doi ani echipele provinciale domină campionatul. Dar în echipa reprezentativă pătrund în proporție de 80% jucătorii bucureșteni. Până la partida cu Finlanda, în unsprezecele reprezentativei noastre figurau doar doi jucători din provincie (Dobrin și Dembrovschi). Oare acesta să fie potențialul maximal echipelor din restul țării? Desigur că nu. Iată care este opinia a doi jucători din provincie.

Nicolae Dobrin: „După campionatele mondiale din Mexic și după incidentul cu Ozon, m-am hotărât să nu mai dau declarații. Iată că mă puneți în situația de a încălca a ceastă hotărâre. Cred, dar nu sunt convins, că în provincie sunt foarte mulți jucători valoroși. La FC Argeș sunt 2-3 jucători care pot juca oricând în echipa reprezentativă. Nici la Farul nu lipsesc valorile. La Universitatea Craiova, la Cluj, la Petroșani, la Tg. Mureș sunt alți fotbaliști de certă valoare. Principalul este însă ca aceștia să fie depistați, să li se acorde încredere.”

Marin Tufan: „După jocul de la Lausanne toți mi-au spus că am câștigat dreptul de titular în echipa reprezentativă. Dar în următoarea confruntare am figurat ca rezervă. Apoi, în Mexic, nimeni nu s-a mai uitat la mine. Desigur că la ora actuală sunt alți jucători mai buni decât mine. Dar aceasta nu înseamnă că aceștia sunt numai din București. Cred că antrenorii lotului reprezentativ trebuie să acorde mai multă atenție și mai multă încredere jucătorilor din provincie.”

Ansamblu folcloric din Nigeria la Constanța („LITORAL” 197?)

 Arcadie Strahilevici, „Sperăm că vom reveni pe aceste frumoase meleaguri”, „Litoral”, Constanța, 197?

(...)

+ (...) Turneul actual continuă în Ungaria, URSS, RDG, RFG, Franța și Iugoslavia.

- Din câte persoane este format ansamblul?

+ 42 de artiști amatori - 20 de instrumentiști și 22 de dansatori - cel mai tânăr component fiind o dansatoare în vârsta de numai 9 ani, Beatrice Ogar.

- Ați avut timp să vizitați Constanța și litoralul?

+ Sosiți la Constanța în cursul după-amiezii și având a prezenta spectacolul seara, nu am putut, din păcate, parcurge stațiunile litoralului românesc, despre care am auzit numai aprecieri elogioase. Am văzut câteva ceva din orașul Constanța, care ne-a impresionat  prin frumoasele sale clădiri și parcuri. Sperăm însă că vom reveni pe aceste frumoase meleaguri,

*

Referindu-ne la spectacolul prezentat de artiștii nigerieni, trebuie remarcat faptul că el a reușit să ofere publicului constănțean o imagine cuprinzătoare privind viața spirituală a poporului nigerian, bogatele sale tradiții folclorice, ca și preocupările de a trata cu mijloace artistice moderne vechile cântece și dansuri nigeriene.

„Pictura franceză între anii 1900-1925” (ȘERB)

 I. Șerb, Expoziții. Pictura franceză între anii 1900-1925, „Litoral”, Constanța, 

Această expoziție, deschisă la Eforie Sud, tinde să sublinieze faptul că arta secolului XX a înregistrat un mare număr de mișcări revoluționare, de curente care au transformat modul de exprimare în pictură.

Noul mod de figurare a perspectivei, arta Evului Mediu european, orientală, africană, a Oceaniei sau Americii precolumbiene, au contribuit într-o mai mică sau mai mare măsură la fecundarea și crearea noilor mijloace de expresie plastică, mai adoptate, mai proprii modului de gândire și creație a omului modern de la începutul acestui veac.

Bineînțeles că această mișcare calitativă a fost pregătită încă de la sfârșitul secolului XIX, de aceea expoziția de reproduceri tinde să facă cunoscute liniile mari de dezvoltare a picturii franceze din perioada 1900-1925. Se poate astfel urmări importanța momentului istoric, a tradiției, a mijloacelor artistice folosite, a concepțiilor vizuale ale unei epoci, care sunt tot atâtea elemente ce au condiționat nașterea unei opere de artă.

Sunt grupați, deopotrivă, reprezentanți ai impresionismului ca Monet sau Renoir, al postimpresionismului ca Cezanne, Gaugain, van Gogh sau Geurat, ai expresionismului ca E. Munch sau J. Eusor, reprezentanți ai artei noi ca Bornardd sau Vuillard, ai fauvismului ca Matisse, Derain și Vlaming, ai cubismului ca Braque și Picasso, ca și ai artei nefigurative ca Mondrian, Kardinschi, Malevici.

„Ajax Amsterdam” („LITORAL” 1971)

 ***, Ajax Amsterdam, „Litoral”, Constanța, 1971

Anul 1900, februarie 14: undeva într-o clădire din centrul Amsterdamului un grup de suporteri semnează după îndelungi deliberări actul de înființare a echipei „Ajax”, formație care, 70 de ani mai târziu, cucerește titlul de campioană a Europei. Pe parcursul acestor 70 de ani de existență, Ajax a cucerit de 14 ori titlul de campioană a Olandei și a jucat în finala Cupei Campionilor Europeni în 1969, fiind învinsă de AC Milan cu 4-1. În ultimii ani însă, Ajax a devenit una dintre formațiile cel mai puternice din lume, practicanta unui fotbal dinamic, spectaculos și cu un pronunțat caracter ofensiv, deși, paradoxal, cel mai bun compartiment al echipei rămâne linia defensivă condusă de fostul  internațional iugoslav Vasovici, căpitanul echipei. Dar în aceste  aprecieri privind stilul și valoarea jucătorilor olandezi nu trebuie să uităm nici atacul în care Cruyff și Keizer  sunt principalii realizatori, internaționali vechi, jucători cu bursă mare și cu multe oferte primite chiar și din partea unei echipe braziliene. În campionatul trecut Ajax Amsterdam a realizat o performanță unică pentru campionatul Olandei, înscriind 90 de goluri în 34 de partide. Angajată în Cupa Intercontinentală, acest ultim și mult discutat act al celei mai populare competiții intercluburi din lume, Ajax are la cârma sa, în calitate de conducător tehnic, selecționer și antrenor pe românul Ștefan Covaci, fost antrenor la Steaua. În viitorul campionat Ajax și-a propus obținerea titlului de campioană și dublul drept de participare în CCE. Un ultimul amănunt: alături Feijenoord, Ajax este cea mai mai populară echipă de fotbal din Olanda, având un număr de 68.000 de suporteri, membri susținători. În foto: Campioana campioanelor, Ajax Amsterdam, câștigătoarea CCE. De la stânga la dreapta: Soendergaard, Rijnders, Stay, Suurbier, Krol, Suurendouk, Keizer, Swart, Vasovici, Cruyff și Murken. 

„Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța” (LUNGU 1971)

Ion Lungu & Ion Bitoleanu & Gheorghe Dumitrașcu & Gh. Lotcă & M. Stanciu, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, Comitetul pentru cultură și artă al județului Constanța/Comisia pentru difuzarea științei și culturii, Constanța, 1971,235 p.,18 f.

3 Cuvânt către cititor

5.lector univ. G. D., Dezvoltarea social-economică a Dobrogei între anii 1878-1900

25 lector univ. I. B. & G. D., Mișcarea muncitorească și țărănească în județul Constanța, (1900-1910)

45 prof. M. S., Creșterea avântului revoluționar. Crearea PCR (1919-1921)

61 M. S. & I. Bîtlan & I. Coman, Contribuții la studiul perioadei stabilizării vremelnice și parțiale a capitalismului

79 G. D. & I. B. Mișcarea revendicativă și revoluționară a oamenilor muncii din județul Constanța în anii crizei economice 1929-1933

95 G. D. & conf. univ. dr. I. L., Comuniștii în fruntea luptei maselor populare pentru democrație și împotriva fascismului (1934-1938)

121 G. D. & I. B., Lupta oamenilor împotriva exploatării capitaliste, a dictaturii regale și pericolului fascist (1937-1940)

145 prof. G. L. & M. S., Forțele patriotice în frunte PCR împotriva fascismului și a războiului

165 G. L., Instaurarea guvernului de largă concentrare democratică

181 I. L. & G. D., Desfășurarea revoluției populare - trecerea la orânduirea socialistă (6 martie 1945 - iunie 1948

213 I. L., Edificarea societății socialiste - cauză a întregului popor

„Scrisori alese” (GHICA 1950)

 Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, București, 1950

3 Prefață - Ion Manole

27 Introducțiune

45 Clucerul Alecu Gheorghiescu

54 Din vremea lui Caragea

69 Școala de acum 50 de ani

85 Partidele politice

93 O călătorie dela București la Iași înainte de 1848

106 Dascălii greci și dascălii români

107 118 Amintiri despre Grigorie Alexandrescu

137 Nicu Bălcescu

„Suferințele din Ardeal” (STOICA 1917)

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p. 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917

„Testamentul lui Carol I” (14/26.02.1899 BUCUREȘTI)

https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-regelui-carol-i-577625.html

Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. 

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. 

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. 

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. 

Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". 

Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. 

Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubituluisău popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" 

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. 

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem,care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de careCerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. 

(...) 

Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. 

Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.

 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.

3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.

4. Pentru întemeierea unui internat de fetede ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei.

5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei.

 (Urmează alte 12 legate). 

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

 Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. 

//CAROL// 

Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. 

// CAROL//

„Prin țara celor șase sute de milioane” (GROZA 1954)

 Petru Groza, Prin țara celor șase sute de milioane. China de ieri și de azi. Note de drum, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, 342 p.

5 Gânduri de drum
12 Siberia
17 De la Novosibirsk la Ulan Bator
27 Pe pământul Chinei
30 La Pekin
34 Palatul de vară
43 Oameni mari
51 La o gospodărie agricolă de stat
57 Templul norului verde
63 La Universitatea din Pekin
69 O sesiune istorică
72 Palatul de iarnă: lumea veche - lumea nouă
88 Lacul de acumulare de la Guantin
92 Zidul chinezesc
95 Din nou la Pekin
102 Marea sărbătoare a poporului chinez
116 Mormintele împăraților Chinei
122 Biblioteca din Pekin
128 O seară la Teatrul de Dramă
132 Parcuri și temple
143 Înaintea plecării spre meleagurile Chinei
168 Nankin, orașul erou
182 În Șanhai
216 Hanceu „raiul chinezesc”
227 Kanton
246 Mereu înainte
249 La Kunmin și în împrejurimi
257 Printre minoritățile naționale din Iunan
274 Un cuvânt prietenesc celor din Kunmin
287 Ciunțin, orașul colinelor
298 O ultimă zi la Pekin
312 Spre țară
314 Prin Mongolia
329 De la Irkutsk la Odesa. Prin văzduh și pe pământ

În 1956, Petru Groza (1884-1958), președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (șeful statului R.P.R.) (1952-1958), a publicat un volum bazat pe însemnările vizitei neoficiale efectuate în Republica Populară Chineză în perioada 21 septembrie - 3 noiembrie 1954, la invitația lui Mao Țe-dun (Mao Zedong), președintele RPC.

Călătoria spre Pekin (azi ortografiat Beijing) a  durat trei zile și a fost realizată cu avionul, făcându-se escale la Moscova, Sverdlovsk, Novosibirsk, Irkutsk și Ulan Bator (capitala R. P. Mongolă).

Interesant că numele lui Lenin și Stalin (mort la 5 martie 1953) este amintit o singură dată, când se menționează că au fost deportați de mai multe ori în Siberia. Regiunea este prezentată ca o închisoare naturală a revoluționarilor ruși condamnați de regimul țarist, deși lagărele GULAG-ului, unde pătimeau și prizonieri de război români, era încă în funcțiune când avionul survola partea asiatică a URSS.

Un aspect exotic a fost reprezentat de găzduirea în cele trei iurte (colibe tradiționale) aflate pe aerodromul capitalei mongole.

În capitala chineză, Groza și fiica sa Mia au fost găzduită în fostul cartier al ambasadelor, într-o casă în stil european și interior chinezesc. De la Pekin oaspeții români au făcut călătorii cu avionul sau trenul în diverse regiuni ale țării.

Groza folosește deseori ca izvor istoric referitor la China imperială jurnalul de călătorie al lui Nicolae Milescu (1636 Vaslui-1708 Moscova), boier moldovean refugiat la curtea țarului, care l-a trimis ca ambasador la Pekin în perioada 1675-1678.

Uneori, sunt redate fragmente descriptive din notele de drum ale demnitarului de la București, care sugerează indirect că textul cărții a fost redactat de un activist de partid.

În text sunt inserate fotografii cu teme referitoare la civilizația chineză imperială și la „China Nouă”, care sunt și cele două din cele trei epoci descrise în capitolele cărții. În permanență sunt menționate în contrast trăsăturile negative ale epocii republicii conduse de generalul naționalist Cian Kai și, sub influențele „imperialiștilor străini”,  și trăsăturile „pozitive” ale „Chinei Noi”.

„Prietenii chinezi”, atenți la obiceiul burghez al tovarășului român de a juca zilnic tenis de câmp, îi pun la dispoziție ca partener un campion local. Învingător, Groza se arată mândru de astfel de succese, fiind amărât doar de „prietenii de acasă”, care susțin că adversarii săi „se lasă bătuți din complezență”.

Șeful statului comunist român este primit de Mao Țze-dun (1893-1976), Ciu De (1886-1976), Liu Șao-ți și Ciu En-lai (Zhou Enlai), ocazie cu care Groza realizează portretele biografice ale lui Mao și mareșalului Ciu De, locțiitor al președintelui RPC și președinte al Comitetului de Stat al Apărării.

După această întâlnire politică, oaspeții români au vizionat un film chinezesc, având ca temă o operă veche de 700 de ani, asemănătoare cu Romeo și Julieta.

În timpul vizitei la o gospodărie agricolă de stat, unde directorul deținea și funcția de secretar al organizației de partid, Groza îi atrage atenția că acest cumul „îl lipsește pe director de critica și ajutorul organizației de partid”. În 1953, se înființaseră primele cooperative agricole de producție,  după ce până atunci o parte din cei 500 de milioane de țărani chinezi formaseră grupe de întovărășire în muncă, sezoniere sau permanente.

La universitatea din Pekin (Beijing), organizată „după modelul universităților sovietice”, Groza se întâlnește și cu studenți români, unii îndeplinind și funcția de translator în cursul șederii delegației în China. Toate universitățile particulare, chineze sau străine, fuseseră naționalizate.

Groza a asistat la prima ședință primei sesiuni a Adunării Reprezentanților Populari, aleasă prin aplicarea noii Constituții a RPC. Cei 1214 de deputați au ales în unanimitate pe Mao ca președinte al RPC și pe Ciu De ca vicepreședinte. La a doua ședință Mao este ales președinte al Consiliului Apărării Naționale, iar Ciu De vicepreședinte, în timp ce Ciu En Lai este ales premier al Consiliului Administrativ de Stat. La ambele ședințe oaspetelui îi atrag atenția costumele numeroaselor minorități naționale.

Șantierul lacului de acumulare Guantin, construit cu „ajutorul tehnic din partea URSS și a celorlalte țări prietene”, a dat „peste 6200 de eroi ai muncii”, între care șeful „brigăzii de șoc a tineretului”, care a efectuat reparații sub apă la temperatura de -17 grade.

Aflăm că în RPC „biserica este despărțită de stat” și că un templu lamaist din Pekin se întreținea din ofrandele credincioșilor și din chiriile clădirilor adiacente.

În cursul unui dineu cu înalți oficiali, dintre care unul aparținând Ligii Democratice și altul „fără de partid”, Groza află că țăranii „nu sunt forțați să se asocieze și că se respectă pe deplin principiul liberului consimțământ” și că „țăranii au încredere în regim și se lasă conduși”!. În ce privește întreprinderile străine de tutun, produsele acestora au fost boicotate până când patronii „au preferat totuși să le predea statului”, cu toate că statul comunist „prefera” ca aceștia le păstreze!

La 1 octombrie, Groza a asistat la ședința festivă care aniversa 5 ani de la „eliberare”, adică de la cucerirea capitalei Beijing de către Mao și proclamarea RPC. De altfel, Groza folosește des termenul „eliberare” pentru momentul instaurării regimului chinez. Dintre oaspeții străini a vorbit „cu vervă și umor” liderul sovietic N. Hrușciov, care s-a referit la problema „eliberării” Taiwanului și la încercările „cercurilor imperialiste” de a împiedica admiterea RPC în ONU. În aceeași zi, șeful statului comunist român asistă din tribuna oficială la parada militară și defilarea populară din piața Tien An Men, desfășurate sub semnul eliberării Taiwanului.

P. Groza a vizitat și expoziția sovietică din capitala Chinei comuniste, unde s-a intersectat cu N. Hrușciov, după care a participat la recepția oferită de Ciu En Lai în cinstea aniversării RPC.

Printre chinezii din suita lui Groza se număra și tânăra Tin Iunlin, care învățase la București limba română și pe care o vorbea „fără greș”.

La teatrul din Pekin, oaspeții asistă la spectacolele ansamblului artistic sovietic Igor Moiseev și ansamblul muzical condus de Ionel Budișteanu și Fănică Luca, care au cântat doine la vioară și nai.

La Teatrul de Dramă, Groza asistă la piesa „Marșul cel lung” dedicată deplasării victorioase a Armatei Roșii chineze de la bazele din sud în nord, pe un itinerar de 12.000 km, în luptă cu ocupanții japonezi și armata guvernului naționalist al lui Cian Kai și.

Un aspect care revine periodic în descrierile întâlnirilor cu cetățenii chinezi este „bucuria” acestora de a primi oaspeți din „Lomania”, mai ales în ceea ce-i privea pe copii, adolescenți și tineri.

În timpul cinei cu Cen Iu, vicepremierul Consiliului de Stat, călătorul român află că în regiunile din nord aprovizionarea cu făină și ulei se făcea încă cu cartele. Pământul moșierilor și chiaburilor fusese împărțit țăranilor, foștilor proprietari lăsându-li-se doar un lot care pe care l-ar fi putut lucra singuri. În acel moment PCC nu ducea  o politică de lichidare a sectorului privat capitalist din economie, ci doar o „politică de îngrădire” a acestuia. Statul comunist controla întreprinderile particulare, recunoscând însă că „inițiativa întreprinderilor particulare încă poate fi folosită ca un izvor de mărire a producției, de dezvoltare a economiei țării”.

Într-o seară, liderul regimului comunist de la București a fost oaspetele ambasadei RDG, la o recepție în care artiști est-germani au interpretat muzică clasică germană.

La o întâlnire cu oficiali ai regimului de la Pekin au participat și conducători ai unor organizații precum „Organizația Industriașilor din Pekin” și „Asociația Construcției Național Democratice din China”.

Groza a constatat că liderii comuniști chinezi „se feresc cu multă vigilență de orice deviere de la linia stabilită, științific și practic, de către marii constructori ai socialismului în Uniunea Sovietică”.

În agricultura chineză, „majoritatea covârșitoare” a țăranilor participau la „diferite forme de cooperare de tip socialist și semisocialist”.

Oaspeții români au vizitat Institutul pentru Minoritățile Naționale, înființat în iunie 1951. Cei 1270 de studenți studiau în cadrul facultăților de politică și de limbă și al unei școli medii problemele minorităților naționale „în lumina învățăturii marxist leniniste”. Groza a discutat cu studenta Taipova Șamscamar, una din cele 3 milioane de uiguri de la granița cu URSS, care în vacanță călătorea 18 zile pînă acasă. La noile exploatări de petrol de acolo lucrau în calitate de consilieri și specialiști din RPR.

În timpul unei seri petrecute la ambasada RPR, Groza l-a cunoscut pe Romulus Budura (1931-2021), care venise la studii cu 5 ani în urmă și acum vorbea și scria chinezește „fără cusur”. El a funcționat ca ambasador la Pekin în 1990-1995.

În cursul vizitei la Nankin, Groza a fost însoțit în avion de scriitorii Eusebiu Camilar (1910-1965) și Ion Vitner (1914-1991), aflați și ei în vizită în RPC.

Autorul îl citează pe academicianul George Călinescu (1899-1965), care relatase vizita sa în RPC în volumul „Am fost în China Nouă”.

Printre alți oficiali cu care a luat contact șeful regimului comunist de la București a fost și o vicepreședintă a „Comitetului pentru autoîntreținerea și propovăduirea de sine stătătoare a protestantismului”.

Obsesia comunismului de a se război cu natura cu ajutorul tehnologiei o regăsim și la regimul de la Pekin: „Poporul chinez duce mai departe această luptă cu natura. Nu el va pleca de pe aceste meleaguri, ci natura i se va supune”.

În Șanhai, Groza a vizitat o fabrică de hârtie în care „statul și particularii sunt cooperatori”, o situație des întâlnită atunci în RPC. Proprietarul cedase statului o parte din acțiuni, dar „nu majoritatea”. Cu toate acestea, Ministerul Industriei Ușoare fixa normele muncii și planifica producția. Chiar „particularii” încercau să-l convingă pe oaspete că „situația de acum devenise mult mai satisfăcătoare ca altădată”!. 

În general, după „eliberare” capitaliștii străini au pierdut „privilegiile”, iar fabricile lor au suferit „mari pierderi” și „în cele din urmă statul le-a preluat”. În ce privește, fabricile capitaliștilor chinezi erau conduse de „un organ format din trei organe: administrația, partidul și sindicatul”.

Într-o fabrică de tablouri de mătase din Hanceu, Groza descoperă cu încântare un tabloul al „prietenului” Gheorghiu-Dej și află că proprietarii „au făcut cerere organelor de stat” să participe la administrarea firmei prin cedarea a 48% din acțiuni. „Procedura” se numea „cointeresarea statului în întreprinderile particulare, ca un pas spre naționalizare”. În conferința ținută în acest oraș Groza a prezentat cu cunoscutul limbaj de lemn instaurarea comunismului în România : „Noi ne-am eliberat în 1944, iar după eliberare an trăit câțiva ani în condițiile unor mari presiuni din partea imperialiștilor străini. Eram eliberați, dar începutul consolidării orânduirii noastre a fost greu; imperialiștii au încercat să pună din nou stăpânire pe poporul nostru. Au trimis conspiratori, parașutiști, spioni. Ne amenințau și presau asupra noastră sub diferite forme. Dar de atunci ne-am întărit și astăzi umblăm pe propriile noastre picioare.” 

Din prezentarea care i s-a făcut la o conferință ținută în Kanton, aflăm că Groza a colaborat cu PCR timp de un sfert de veac și a jucat „un rol de seamă în mișcarea de eliberare a României de sub jugul fascist”. El și-a făcut „autocritica” în fața colectivului chinez și și-a mărturisit trecutul capitalist: în urmă cu 35 de ani fusese președintele Uniunii Industriașilor din România și al Consiliului Comercianților din Transilvania, președinte și acționar la fabrica de mașini Rieger din Sibiu, proprietar al unei fabrici de textile din Timișoara, de mori, bănci, hoteluri, uzine electrice și, ca fiu de preot, era încă ales periodic ca „membru al celor mai înalte organizații ale bisericii noastre”. A acceptat că teoriile economice studiate la universitățile din Budapesta, Berlin și Leipzig „nu corespundeau cu realitățile noi” și a renunțat la „bogățiile particulare”. S-a consacrat celor cinci copii, care erau „educați în sensul vieții noi”, fiica sa Mia fiind lector de economie politică marxist leninistă la un institut din București.

În provincia Iunnan din sud-vest înainte de „eliberare” existau 102 de minorități naționale. Apoi a avut loc o „regrupare” după limbă și obiceiuri ajungându-se la un număr de 27 de minorități, dintre care unele nu aveau scriere, în timp ce provincia înregistra încă un procent „însemnat” de analfabeți. Elevele de la școala sanitară din capitala Kunmin purtau insigne cu portretul lui Mao, dar influența budismului în regiune era „încă destul de mare”. Minoritățile reprezentau 32% din populația provinciei, unele extinzându-se în țările vecine: thai, kin-po, li-su etc. Unele trăiau în „condițiile orânduirii feudale” (thai, hăni, la-cu), altele „în condițiile comunei primitive” (kin-po, li-su, ka-oa), iar altele într-o „îmbinare” a primelor două (i, liangșan). În rândul lor se ducea „o muncă foarte grea, având ca scop realizarea unității lor social-politice, lichidarea contradicțiilor și diferențierilor dintre ele”. Ka-oa practicaseră obiceiuri „foarte sălbatice”: jertfirea unui han (chinez) sau a unui membru al tribului în timpul semănăturilor de primăvară. În regiunea ka-oa, trasarea graniței chino-birmaneze avusese loc după vizita la Pekin a premierului Birmaniei (Myanmar). Gu Ceao, deputatul minorității „i”, l-a asigurat pe oaspete că „cu ajutorul fratelui nostru mai mare Han relațiile dintre noi se desfășoară în condițiile egalității”. De asemenea, tibetanul Go Da (Buddha viu) a mărturisit cum a descoperit că „zvonul” despre încălcarea libertății religioase în RPC era fals și că libertatea religioasă „este respectată pe teritoriile eliberate ale Chinei, fiind de altfel înscrisă în Constituție”. Groza a vizitat Institutul minorităților naționale din Kunmin, înființat în 1951. La acel moment învățau 1118 studenți din „47 de minorități și grupuri etnografice”. Concluzia liderului regimului de la București a fost că rezolvarea problemei minorităților se făcea prin „aplicarea creatoare a principiilor marxist-leniniste ale Marii Revoluții Socialiste din Octombrie Ruse în condițiile Chinei”.

La escala la Ulan Bator pe parcursul zborului de întoarcere, atenția românilor a fost atrasă de caravanele de cămile care poposeau la marginea capitalei mongole, locuită de 100.000 din populația de 1 milion oameni a țării. Au fost remarcate ca elemente de modernizare dotarea iurtelor cu sobe de tuci și extinderea construcției caselor. Republica Populară Mongolă ocupa primul loc în lume la numărul vitelor pe cap de locuitor (circa 30), majoritatea animalelor aparținând proprietarilor particulari, mulți încă nomazi. Numărul fântânilor crescuse de trei ori în 20 de ani. Întâlnirea cu președintele Sambo și premierul Țedenbal a fost marcată de amintirile vizitei pe care șeful guvernului mongol o făcuse la București în 1951. Regimul comunist s-a instaurat în Mongolia la 11 iulie 1921, când Suhe Bator (1895-1923) și Cioibalsan (1895-1952), ajutați de Armata Roșie, au înfrânt „bandele alb-gardiste” și și-au  instalat guvernul în capitala Urga.

Concluzia lui Groza despre societatea sovietică din Irkutsk, după escala făcută aici, este una cinică în raport cu lagărele care împânzeau URSS: „Bate vânt sănătos dinspre Siberia!”

Bucovina în Austro-Ungaria (IORGA 1926)

 Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. VI, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1926

LVII Vecinii noștri și frații noștri atunci neliberi până la 1911

5.Chiar față de Ardeal și părțile ungurești, încălzite de lupta națională, Bucovina, care ni-a dat un poet ca Dimitrie Petrino, un istoric ca Hurmuzachi și un șir de scriitori mai noi, ca istoricul critic D. Onciul (+1923), mutat apoi la București, ca Iancu Nistor, istoric din generația mai tânără, Gh. Tofan (+1920) ș. a., arăta de un timp o vioaie simțire românească. Partidele vrăjmașe se împăcaseră în vederea scopurile mari ale neamului. Evlavia trecutul național creștea în țara vechilor noastre monumente. Se lucra tot mai mult la cultivarea poporului, pe care activitatea unui Gheorghe Popovici l-a fost trezit la conștiința politică. (...)

Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924 (STĂNESCU 1971)

 M. C. Stănescu, Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924, Institutul de studii istorice și social-politice de pe lângă CC al PCR, Ed. Politică, București, 1971

5 Introducere

9 1.România în anii 1921-1924

34 2.Organizațiile politice și profesionale ale clasei muncitoare din România în perioada mai -decembrie 1921
36 Ecoul intern și extern al creării PCR și al arestării delegaților la congres
51 Partidul Comunist Român în perioada mai-decembrie 1921
61 Reorganizarea Mișcării Tineretului
67 Crearea Federației partidelor socialiste din România (19-20 iunie 1921)
73 Sindicatele din România în perioada mai-decembrie 1921

86 3.Partidul Comunist Român înfruntă cu succes regimul burghez
89 Activitatea PCR în prima jumătate a anului 1922. Participarea la alegerile din martie 1922
97 Procesul din Dealul Spirii
124 Organizațiile de tineret din România în 1922
132 Federația partidelor socialiste din România în 1922
142 Congresul sindical de la Sibiu: 4-7 iunie 1922

149 4.Congresul al II lea al PCR
150 Situația PCR în perioada premergătoare ținerii Congresului al II lea
154 Congresul al II lea al PCR (3-4 octombrie 1922)
175 Lupte greviste în anii 1921-1922

179 5.PCR și celelalte organizații muncitorești în anii 1923-1924
192 Poziția PCR față de unele probleme politice
201 PCR și problema agrară în anii 1923-1924
207 Uniunea Tineretului Socialist în anii 1923-1924. Afilierea sa la Internaționala Comunistă a Tineretului
214 Federația partidelor socialiste din România în 1923-1924
225 Congresul sindical de la Cluj (16-18 septembrie 1923). Crearea Sindicatelor unitare
233 Alte organizații muncitorești și democratice din 1923-1924
239 Lupte greviste ale muncitorimii din România în 1923-1924

246 6.Scoaterea PCR în afara legii - 1924
256 Ecoul intern și extern al terorii anticomuniste (aprilie-august 1924)
275 PCR în aprilie-august 1924

285 Încheiere

Basarabia în Rusia țaristă (IORGA 1926)

Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, ed. VI, Vălenii de Munte, Editura Datina Românească, 1926

LVII Vecinii noștri și frații noștri atunci neliberi până la 1911

4. (...) Și totuși trăiau acolo două milioane de țărani români, care-și ziceau moldoveni, vorbeau moldovenește și n-au părăsit nimic din tradițiile trecutului, și în clasa intelectuală, de la bătrâni, ca Gavriliță, până la tineri, ca Pelivan, Pantelimon Halipa, Inculeț și Ciugureanu, răsăreau, în jurul noilor ziare în românește, conducătorii lor firești.

Dar pe la 1910, legăturile culturale cu România au fost cu totul oprite, și noul mitropolit basarabean (1) își dădea toate silințele pentru a îndepărta pe cărturarii noștri și a rusifica pe țărani. Mulți dintre ei au fost momiți cu făgăduieli de pământuri până la râul siberian Amur și periră cu miile în cale.

1 = La Chișinău mai ieșea numai revista bisericească „Luminătorul” și tipărirea de cărți bisericești în românește fusese oprită (n. a.).

„Contribuții la critica economiei politice” (MARX 1859)

 Karl Marx, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatura Politică, București, 1954, 298 p.

4 Din partea Editurii de Stat pentru Literatura Politică

Fascicula întâi. Despre capital

7 Prefață

Secțiunea I. Capitalul în general

15 Capitolul întâi. Marfa
46 A. Contribuții la istoria analizei mărfii

59 Capitolul doi. Banii sau circulația simplă

60 1. Măsură a valorilor
73 B. Teorii asupra unității de măsură a banilor

85 2. Mijloc de circulație
86 a) Metamorfoza mărfurilor
99 b) Circulația banilor

127 3. Banii
131 a) Tezaurizarea
145 b) Mijloc de plată
158 c) Bani mondiali

163 4. Metale nobile
168 C. Teorii asupra mijloacelor de circulație și asupra banilor

Anexe

205 I. Karl Marx: Introducere
1.Producție, consumație, distribuție, schimb (circulație)
1.Producția
212 2. Raportul general al producției față de distribuție, schimb, consumație
214 a) Producția este totodată nemijlocit și consumație
219 b) [Producție și distribuție]
224 c) În sfârșit schimb și circulație
225 3. Metoda economiei politice
236 4. Producția. Mijloace de producție și relații de producție.  Relații de producție și relații de comerț. Forme de stat și forme ale conștiinței în raport cu relațiile de producție și relațiile de comerț. Relații juridice. Relații familiale

240 II. Friedrich Engels: Karl Marx. „Contribuții la critica economiei politice”

253 III. Karl Marx: Scrisori despre „Contribuții la critica economiei politice”

267 Indice bibliografic

273 Indice de persoane

283 Indice de materii

„Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă””

 Victor Corcheș, Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă”, „Tomis”, Constanța, 

(O scrisoare mai puțin cunoscută)

În primăvara anului 1936 apărea la Constanța, una dintre cele mai valoroase publicații de cultură din ținutul pontic - Revista dobrogeană. Din motive ușor de înțeles redactorii i-au solicitat lui Tudor Arghezi „ceva”, un portret al pământului dobrogean, un fragment dintr-o carte la care lucra. Din cauza unei „pribegii de șaizeci de zile”, marele poet nu a putut trimite articolul la timp, înlocuindu-l, de aceea, cu scrisoarea alăturată, scrisoare pe care redactorii au publicat-o nu la prima apariție a revistei (cum doreau probabil), ci la a treia, adică în nr. 4-5 1983.

Chiar și la o lectură superficială, textul arghezian se relevă a fi nu numai „o scrisoare aproape personală”, ci și un poem liric în proză și un „crâmpei” de program literar, o artă poetică. Cum era de așteptat, de la primele fraze ne întâmpină topica imprevizibilă a poetului, dar ne surprinde lipsa spiritului caustic, acidulat al lui Arghezi, îngăduința autorului când se referă la primar, aducându-i elogii care par sincere, lipsite de orice ironie. 

Desigur, se pot face numeroase speculații pe marginea textului: referințele la universul familial, vicisitudinile civilizației citadine, evadarea în natură din fața unor false miraje ale vieții sociale, aprecieri la adresa operei și activității lui Ion Marin Sadoveanu etc. În ce privește datoria față de „Țara Albă” și „pitoreasca Românie” nu știm dacă autorul va fi reușit să strângă într-un corp literar distinct „transpunerea pe hârtie” preconizată în acel an. 

Regăsirea acestui text și republicarea lui vrea să demonstreze că este nevoie de pasiune și de o activitate sistematică spre a despuia vechile publicații și a repune în circulație și alte texte de valoare, care, altfel, riscă să se piardă sau să rămână necunoscută.

Victor Corcheș

„Domnilor prieteni,

Grava întârziere în care mă aflu față de foaia dv. literară, mă obligă să substitui articolului făgăduit într-un frumos crepuscul de coastă, la Constanța, o scrisoare aproape personală. Este și mai comod, un articol trebuind să fie mult mai lung decât un bilet cu scrisul mărunțel și timpul prea scurt, care trebuie acordat obligațiilor de civilitate.

Mi-ați cerut „ceva”, o schiță, un filigran, un portret al ciudatului dv. pământ, încremenit dinaintea unei oglinzi cu luciul frământat. I-am rămas dator țării dv. o carte: „Țara Albă” de recunoștință pentru emoțiile cu care au binevoit să mă copleșească drumurile ei, timp de ore întregi, pustii de orice ființă vie, afară de troscotul metalic ruginit și ghimpat al câmpiei rupte și vastele căldări cu păretele spiral, în golul cărora m-a purtat motorul.

M-am întors acasă acoperit de praful cimitirelor musulmane și scheletul pământului, descoperit în gropile geologice, în același timp cu osuarele de piatră ale împărăției romane, a intrat în fântâna mea sufletească. O stare de lirism, greu de suportat aici, în capitală, unde domnesc faptul divers și presa cotidiană, mă urmăresc cu înverșunare. Vrei să lucrezi și nu poți, vrei să fii precis și categoric și ți-e cu neputință. Șaizeci de zile de pribegie prin niște tărâmuri asemănătoare, sunt sigur, cu deșertul pe care se află Bethleemul și unde femeia Samariteancă a scos din fântână o ciutură cu apă, sunt în stare să obsedeze un om, să-l halucineze, să-i schimbe opțiunile, să-l facă să scapere ca o lumină și să-i dea năravuri serafice de înger. Licărul mării și gustul naivei pauze virginale s-au intercalat în senzații și față de toate mărețiile dumnezeiești, pe care le-am străbătut cu creionul pe caiet și cu lentila obiectivului la ochi, arătându-le copiilor uimiți o urmă de milenii, un mormânt de giganți, o pasăre verde, o șopârlă, un ciob sau luna plină, tânără în azurul de înnoptat, cealaltă viață, a oamenilor din cetate, adunați să se încerce, să se întreacă, să se încaiere pentru o fărâmă de nimb de poleială și pentru prestigii contrafăcute, mi se pare acum și mai lamentabil meschină decât înainte de a trece Dunărea la Turtucaia.

Poetul Marin Sadoveanu, care-i din partea locului, mi-a povestit influența ineluctabilă a Dobrogei asupra locuitorului născut sau prăbușit și am participat ca spectator de teatru la una din lucrările sale dramatice destinate să dezvolte demonstrarea acestui contact. Am crezut atunci că poetul prezintă cu o sinceritate organizată năluca unei fantezii literare. Cu adevărat a fost tot ce mi-a spus d. Sadoveanu! Pe teren adecvat mi-am adus aminte chiar cuvintele cu care colora în exacte nuanțe de sentiment beția omului încleștat între două ape și șchiopătând pe nisipuri.

V-aș fi trimis, cum ați fi dorit, mi se pare, ceea ce se cheamă un fragment din cartea la care lucrez și nu prea. Am pornit cu gândul că în vreo zece ani de acum înainte să transpun pe hârtie pitorescul României, țară după țară. Această muncă pe care ar fi fost indicat să o întreprindă, pentru nivelarea unei simțiri, instituțiile sau editurile, o să trebuiască să o realizeze, târâș-grăpiș, o singură persoană - și poate că nu e mai rău. Am un burduf de note și o traistă cu petice de film. Când le-am desfăcut la București, mi-am dat seama de ce fotografiile tehnicește ireproșabile și realizate cu imense cheltuieli inutile, ale Ministerului de Externe, pentru o propagandă iluzorie, mi s-au părut niște cadavre de ierbar. Pitorescul ilustrativ, în teifdruck și ofset, e mort, ca și notița descriptivă. Tot ce am adunat în șaizeci de zile, în ghiozdan, servește de pretext unui lucru mult mai interesant și mai greu. În dreptul fiecărui crâmpei de carnet și de peliculă e altceva, ceva care nu se vede clar, dar care trebuie ajutat să se recompună din polenul sufletesc stârnit deasupra lor. Aici e toată strădania celui ce-și puse în gând să facă lespezi. pulbere și scântei cu vorbe. Materialul trebuie înlăturat și pe absența lui încercat firul de mătase cel mai impalpabil, care încape, ca într-o gaură microscopică de ac, în vârful penei, cel mai fin și mai capricios mobil.

Felicitați pe primarul dv., pe care m-am silit să-l cunosc de vreo trei ori pentru drumul dintre Agigea și Mamaia: un adevărat chenar la toga mării. Felicitați-l pentru bijuteria pe care a izbutit să o facă din Constanța, brățară cu două coarne de mărgăritare îndreptate în răsărit... Lăudați-l pentru florile cu care a umplut coșurile orașului și parcurile mici și mari de iarbă, corectă. Primarul dv. e un făcător de miracole gingașe. Mâna lui nevăzută o găsești pretutindeni. Felicitați-l pentru stilul de civilizație elegantă de care a dat pildă, colaborând cu inginerul Lupaș, în înființarea unui încântător serviciu de autobuze aristocratice cu tarif popular. Și mai felicitați-l pentru creația unui mijloc de transport alimentar de la abator la piețe, care constituie pentru tot regatul o excepție și un model.

Și... sănătate

București

Tudor Arghezi”

„Lingviști și filologi romîni” (MACREA 1959)

 D. Macrea, Lingviști și filologi romîni, Editura Științifică, București, 1959, 235

5 Cuvânt înainte

7 Necesitatea unei istorii a lingvisticii și filologiei

Precursorii

17 Samuil Micu

34 Gheorghe Șincai

46 Petru Maior

67 Timotei Cipariu

Modernii

81 Bogdan Petriceicu Hasdeu

105 Ioan Bogdan

120 Ioan Bianu

137 Moses Gaster

153 Alexandru Philippide

174 Ovid Densusianu

198 Sextil Pușcariu

Contemporanii

221 Realizări ale lingvisticii românești actuale

„Congresul VIII al UTC” (1966)

Congresul al VIII lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă din România, 23-26 martie 1966

5 Cuvântarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al CC al PCR

21 Raportul CC al UTC cu privire la activitatea UTC în perioada dintre Congresul VII și Congresul VIII și sarcinile ce revin UTC pe baza Hotărârilor celui de-al IX lea Congres al PCR, prezentat de tovarășul Petru Enache, prim-secretar al CC al UTC

77 Raportul Comisiei Centrale de Revizie, prezentat de tovarășa Maria Apostol

83 Raportul cu privire la proiectul Statutului UTC, prezentat de tovarășul Gheorghe Stoica

99 Statutul UTC din RSR

129 Rezoluția celui de-al VIII Congres al UTC

145 Scrisoarea adresată de Congresul VIII al UTC Comitetului Central al PCR, tovarășului N. Ceaușescu, secretar general al CC al PCR

153 Componența organelor de conducere ale UTC alese la Congres

Umor I. L. CARAGIALE (1852-1912)

Caragiale ar fi spus unui amic, portretist cu oarecare succes la începutul secolului nostru, în timp ce-i vizita atelierul și cerceta cu ochi critici ultimele creații:

- Totuși, nu trebuie să fii atât de pesimist: oamenii nu sunt atât de răi pe cât i-ai zugrăvit tu!

Umor SCOȚIA

 Doi scoțieni discută într-un restaurant:

- Ai o țigară?

- Nu. Tu ai una?

- Nu, nici eu n-am nici una.

-Ei, atunci nu a mai rămas decât o singură cale de de rezolvare: ca fiecare din noi să-și fumeze propria țiagră.

„Talentul publicului” (FORȚU 1971?)

 Elena Forțu, Talentul publicului, „Tomis”, Constanța, 1971

O veche glumă care spune că „Autorul scrie o piesă, actorul joacă alta și spectatorul înțelege alta” exprimă, de fapt, rolul imaginației, pregătirii, înțelegerii și sensibilității publicului în împlinirea actului artistic, a spectacolului. Cu secole în urmă, marele clasic japonez Zeami a analizat cu finețe relația public-actor, considerând drept cheie a succesului „dubla cunoaștere a publicului și a ta însuți”, stabilind două trepte posibile în realizarea concordanței între gradul  publicului, al actorului și al autorului.

Această concordanță a preocupat, în toate timpurile și pe toate meridianele, pe slujitorii Thaliei.

Dacă publicul poliglot al Imperiului roman impune introducerea și maxima extindere a pantomimei, acrobațiilor, dansului (care să facă accesibil spectacolul chiar în lipsa înțelegerii limbii), dacă publicul revoluționar de la începutul secolului XIX a reușit să impună inovațiile progresiste ale teatrului romantic, mai aproape de noi, teoreticienii și practicienii teatrului (printre care Girodaux, Brecht, Gaeton Baty, Firmin Gemier, Camil Petrescu, I. Popa) au relevat că acțiunea de a asista la un spectacol poartă pecetea epocii, ca și aceea de a-l juca, publicul impunând teatrului nivelul său de cultură, gust cât și tabla sa de valori în momentul istoric respectiv. Mihail Sebastian era revoltat de „prostia îndărătnică, stupidă, închisă, refractară și bonomă a publicului (burghez) pe care nu-l emoționează gândul, nu-l zguduie grosolănia, nu-l insultă imbecilitatea...”

Un asemenea public (când e singurul care-și poate plăti biletul) impune propriul său gust, sclerozând arta, degradând talentele.

Iată de ce, așa cum s-a mai arătat, o adevărată revoluție în arta teatrală începe numai odată cu revoluția socială, problemele ei esențiale fiind: ce exprimăm, cum exprimăm și cui exprimăm mesajul nostru.

Dacă pe plan mondial personalitățile progresiste ale vieții teatrale se străduiesc pentru atragerea unui cât mai larg public intelectual și muncitoresc pentru care, așa cum a arătat (la sesiunea ITI 1970 dedicată acestei probleme) Ernst Schumacher „e necesară nu numai deschiderea ușilor, ci și accesibilitatea ideilor”, în Anglia Centrul 42 și în SUA „Bread and Puppet”, în Columbia actori conduși de Gabriel Martineli și Veronica Cerecida au învățat dialectul Quechua pentru a putea prezenta indigenilor spectacole inspirate din legendele lor, în țara noastră nu mai e vorba de acțiuni sporadice și bunăvoințe izolate, ci de o politică culturală, în care problema creșterii și maturizării artistice a noilor spectatori este strâns legată de locul teatrului în societatea socialistă, de rostul său în cunoașterea omului și universului, de adâncul umanism al fondului și orientarea realistă a formei sale.

Un teatru destinat maselor largi nu înseamnă concesii făcute prostului gust. dimpotrivă, urmărește lichidarea carențelor educației artistice, a urmelor gustului burghez. Ar fi o greșeală considerarea publicului ca un tot omogen, ca și reducerea artei teatrale la o singură modalitate artistică.

Avem un public al marilor desfășurări epice, un public al teatrului de analiză psihologică, unul al teatrului de idei etc. Publicul nostru nu mia diferă azi după clasa socială, ci după experiența de viață, pregătirea intelectuală, înclinații afective etc. Rămânând unitar în aspirații - recentele anchete ale revistelor Teatrul, Cinema, Tomis în rândurile publicului dovedesc năzuința acestuia către „achizițiile superioare ale inteligenței, ale cunoașterii și experienței omenești, nevoia de progres, de adevăr, de bine și frumos, de puritate a sentimentelor în viață și în artă”.

Avem un public talentat, receptiv la înnoirile artistice autentice, capabil să participe activ la dezvoltarea multilaterală a artei noastre teatrale. Aplauzele cucerite în lumea întreagă de teatrul românesc se adresează în egală măsură și publicului său.

Teatrul românesc cuprinde și marile succese obținute în fața unui public cultivat, informat, al festivalurilor de la Florența, Belgrad, Madrid.

Nu avem voie să neglijăm nimic și în toate aceste manifestări, dăruirea deplină a creatorilor înseamnă bătălie pentru calitate, bătălie pentru câștigarea publicului. Teatrul constănțean deține în viața teatrală a țării un loc deosebit tocmai datorită publicului său care cuprinde toate categoriile (de la cel care silabisește primele semne ale limbajului scenic, într-un sat îndepărtat, până la cel mai rafinat cunoscător al teatrului universal, în trecere pe litoral).

Pentru tot acest public s-a făcut enorm în ultimii douăzeci de ani: un repertoriu vast și valoros, condiții de muncă pentru creatori (care să le permită realizări de maximă calitate), condiții de vizionare din ce în ce mai bune, publicitate și critică de specialitate tot mai apropiate de nevoia de informație și de orientare a publicului și, tot în această ordine de idei, trebuie menționate recent proiectatele luări de contact cu publicul prin spectacole urmate de discuții, deplasări în unitățile de producție, conferințe și alte manifestări în scopul integrării publicului în atmosfera de creație, realizând așa cum cerea J. R. Block „nu o artă pentru popor, ci o artă realizată împreună cu poporul”.

Dimitrie Bolintineanu, „Legende istorice”, 1865

(171) Valoarea poemelor este dată de acele câteva versuri memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, în ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat în minte și este suficient ca cineva să înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeie în genere, pustnicul sunt apărătorii legii morale. A trăi în sclavie este o rușine, existența este înnobilată de libertate, sentimentul cedează în fața datoriei etc

Dezvoltând, repetând aceste idei, B. pune în mișcare un aparat de comparații, repetiții, alegorii care să susțină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă și eficace. Dovadă că poetul o folosește în mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm în Muma lui Ștefan cel Mare. Primul tablou înfățișează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziția astrelor. O descripție (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră, peștera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire... În această deschidere intră și preciziuni de ordin temporal, climateric („vânturile negre, într-a lor turbare”, „noaptea-i furtunoasă”, „noaptea se întinde și din geana sa”, „ca un glob de aur luna strălucea” etc). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru decoruri.

Urmează un al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister („un orologiu sună noaptea....) (...).

(188) S-o numim: figura iubirii condiționate. Ea depășește sfera eroismului și se adresează cu precădere vârstei mature și feminității. Iubirea, în sens larg, trece în urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de preț este asceza. O asceză provizorie, când e vorba de amor, un scurt armistițiu până ce codul moral e verificat la toate paragrafele. Scenariul este simplu: întâi legea morală și apoi (acolo unde este cazul) răsfățul, desfătarea. Mărioara din Legende istorice ascultă cu liniște justificarea mândrului ei iubit, fugit de pe câmpul de bătaie: 

„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă
Iată c-am zburat.
......
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc...”

însă justificarea nu este primită, amorul fără onoare este respins:

„Ce zici, tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit”

Mărioara găsește, în fine, soluția convenabilă: pleacă la luptă împreună cu bărbatul pe care îl iubește, preferând să moară pentru țară decât să trăiască rușinea lașității. Alte femei sunt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, însă fata nu acceptă până ce (....).

„Enciclopedia României” (GUSTI 1938)

 Dimitrie Gusti, Enciclopedia României, vol. I, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, București, 1938

VII.MINISTERUL CULTELOR ȘI ARTELOR este reorganizat prin legea din 10 martie 1936 și are în atribuția sa coordonarea raporturilor dintre Stat și cultele naționale (ortodox și unit) și minoritare, controlul administrativ al cultelor, protecția lor și protecția și controlul activității artistice.

Cuprinde următoarele direcții speciale:

1.Direcția Cultelor

2.Direcția Artelor

3.Direcția Minorităților

4.Serviciul inventarierii averilor și veniturilor bisericești

Pe lângă acest minister funcționează:

a)Direcția generală a Teatrelor, în a cărei sarcină cade administrația și operelor de Stat, precum și controlul activității teatrelor particulare.

b)Comisia Monumentelor istorice, care se ocupă cu conservarea în bune condițiuni și restaurarea după metode științifice a monumentelor istorice.

c)Consiliul general consultativ asupra tuturor chestiunilor de culte.

VIII.MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE este organizat prin legea din 8 iunie 1932 și are în sarcina sa formarea cadrelor și administrarea armatei teritoriale, înzestrarea ei cu toate mijloacele de luptă, coordonarea întregii activități militare a națiunii.

Ministerul acesta dispune ca organe de conducere superioară de:

1.Consiliul superior al armatei, care își dă avisul în toate problemele de căpetenie care privesc înzestrarea armatei și legislația militară.

2.Marele Stat major, care organizează instrucție trupei și învățământul militar și elaborează planurile de apărare a țării.

3.Inspectoratele tehnice militare.

Direcțiile speciale ale ministerului sunt:

1.Direcția personalului, care se ocupă de chestiunile privitoare la disciplina și ierarhia personalului militar (numiri, înaintări, disciplină) și la recrutarea ostașilor.

2.Direcția învățământului militar, care conduce și supraveghează învățământul militar de toate gradele.

3.Direcția contenciosului militar. 

4.Direcția Justiției militare, care se ocupă de administrația instanțelor militare.

5.Direcția Sanitară, în sarcina căreia cade administrația aparatului sanitar al armatei.

În Ministerul Apărării Naționale se încadrează administrativ:

a)Tribunalele militare

b)Curtea superioară de justiție militară, care judecă în ultimă instanță recursurile contra sentințelor tribunalelor militare

c)Casa dotației oastei

d)Administrația comercială a moșiilor armatei

e)Muzeul Militar Național

IX.MINISTERUL AERULUI ȘI MARINEI derivat din Subsecretariatul de Stat al Aerului prin Decretul Lege din 14 noembrie 1936, are ca scop să coordoneze activitatea aeriană și maritimă a națiunii, conducând administrând în mod unitar mijloacele aeriene și maritime, mijloacele de apărare antiaeriană a teritoriului și apărare a coastelor, mijloacele de protecție a navigației aeriene și maritime, mijloacele de transport aerian și maritim și să supravegheze activitatea asociațiilor particulare și manifestațiile particulare de promovare ale aeronauticii și marinei.

Ministerul Aerului și Marinei are în subordine:

1.Aeronautica regală

2.Marina regală

3.Aviația civilă cu organele ei de exploatare

4.Marina comercială

5.Institutul central Meteorologic

6.Oficiul hidrografic și aerofotogrametric

7.Serviciul Maritim Român

8.Administrația comercială a Porturilor și Căilor de comunicație pe apă, care exploatează porturile fluviale și maritime

9.Serviciul Navigației Fluviale Române

Organele militare de conducere superioară, comandament și pregătire sunt: Comandamentul Forțelor aeriene și Comandamentul Marinei regale.

Organele civile de conducere superioară sunt: Direcția aviației civile și Direcția Marinei comerciale.

Organele de centrale de conducere tehnică și administrativă cu caracter special sunt: Direcția pentru comenzi și materiale, Direcția construcțiilor aeronautice, Direcția construcțiilor navale, Direcția armamentului, munițiilor și transmisiunilor, Direcția infrastructurii și domeniilor, Direcția școalelor, Direcția intendenței și Direcția sanitară.

Pe lângă Ministerul Aerului și Marinei funcționează:

a)Consiliul superior al Aerului și Marinei, a cărui atribuțiune este de a da avise consultative în ce privește directivele generale ale politicii aeriene și maritime, apărarea teritoriului contra atacurilor aeriene și maritime și cooperarea cu armata de uscat.

b)Comitetul superior al Aerului și Marinei, în sarcina căruia revin, în ce privește aeronautica și marina, atribuțiile Consiliului Superior al Armatei.

c)Comitetul consultativ al Materialelor, pentru înzestrarea aeronauticii și marinei cu material și armament nou.

În cadrul organizației acestui minister, dar bucurându-se de o conducere autonomă, funcționează Casa Fondului Național al Aviației, a cărei menire este să culeagă produsul taxelor instituite în favoarea aviației.

X.MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ȘI COMUNICAȚIILOR are îndatorirea dea studia și executa construcția lucrărilor mari ale Statului, județelor și comunelor, amenajarea cursurilor de apă și exploatarea lor, precum și a căilor de comunicație. (...)

„Litera de tipar” (TOTH 1966)

 S. Toth. Litera de tipar, Ed. Științifică, 1966

(...) Tipografii primelor decenii ale tiparului nu au folosit un scris comun, ci au transpus în litere de tipar caracterul cărților-manuscris din regiunea lor. Astfel, în Germania, Olanda și Franța s-a adoptat textura gotică folosită și de Gutenberg, iar în Italia scrierea umanistă a Renașterii italiene.

Această scriere umanistă s-a format pe pământ italian, după modelul scrisului carolingian, datorită Renașterii în care s-a inițiat o vastă activitate de copiere a textelor clasice după copiile din secolele VIII și IX , provenite din vestitele ateliere ale lui Carol cel Mare, unde se practica scrisul carolingian cu minuscule. În credința că readuc la viață scrisul lumii antice, copiștii umaniști au adoptat acest scris carolingian, denumindu-l littera antiqua, spre deosebire de cel gotic, numit littera moderna.

Întrucât noua scriere era considerată și ca o expresie a străduințelor Renașterii, ea s-a generalizat în scurt timp și a luat locul rotundei - scriere gotică practicată în Italia.

Copiștii umaniști s-au înșelat însă considerând scrierea carolingiană drept scrierea lumii antice, deoarece această scriere cu minuscule a apărut mult mai târziu, prin secolul VIII, după o dezvoltare lentă de mai multe secole. Concepția lor s-a dovedit întemeiată doar în ce privește faptul că această scriere își are originea în alfabetele cele mai importante ale lumii antice: fenician, grec și roman.

Dar nici alfabetul fenician nu putuse lua naștere fără antecedente. Începuturile lui trebuie căutate undeva în timpurile când omul a început să se folosească de semne mnemotehnice și apoi să facă desene și picturi rupestre din nevoia de a comunica sau a păstra ceva în amintire.

Următoarea treaptă a dezvoltării a fost atinsă după apariția diviziunii sociale a muncii. Mai târziu, prin formarea primelor state agrare în valea Nilului, Eufratului și a Ianțzâului, aceste teritorii au devenit principalele focare ale dezvoltării scrisului; în centrele lor se practicau, cu patru milenii înaintea erei noastre, scrierea hieroglifică și cuneiformă.  

Trebuie să precizăm că noțiunea de scriere presupune îndeplinirea a două condiții: să fie o activitate grafică în înțeles larg (desen, gravură, pictură) și să aibă scopul de a consemna sau de a comunica ceva (pentru cel care îl execută sau pentru alții).

În acest sens, încercările omului de a veni în ajutorul memoriei și de a comunica ceva altora prin obiecte sau prin grupuri de obiecte, deci nu printr-un procedeu grafic, nu pot fi considerate ca scrieri propriu-zise, ele constituind numai precursorii imediați ai scrisului. Astfel de precursori sunt semnele mnemotehnice folosite de indienii americane, quipu-urile incașilor vechi din Peru - niște sfori pe care numărul și plasarea nodurilor aveau o anumită semnificație (asemănător obiceiului și azi în multe de a face noduri la batistă) -, brâiele wampun* ale indienilor nord-americani (aceștia înșirau pe sfori discuri tăiate din scoici colorate, culoarea și așezarea acestora având  diferite semnificații).

* În limba irochezilor înseamnă scoică.

(...).

„Istoria Franței” (MADAULE 1943)

 Jacques Madaule, Istoria Franței, vol. I, trad. E. Rusu, Ed. Politică, București, 1973, 384 p.

5 Prefață - Gh. Ciocan

31 Înainte de Franța (de la origini până la 987)
33 I.Cadru geografic
39 II:Primii locuitori
50. III.Imperiul roman
61 IV.Galia creștină
67 V.Năvălirile
73 VI.Francia
85 VII.Imperiul de Apus
96 VIII.Fărâmițarea feudală

109 Prima epocă: Franța și lumea creștină (987-1328)
111 I.Secolul XI
122 II.Secolul XII
132 III.Filip August
144 IV.Ludovic cel Sfânt
156 V.Filip cel Frumos și fiii lui

169 Epoca a doua: Franța și Anglia (1328-1461)
171 I.Prima fază a războiului (1337-1360)
184 II.Carol V (1364-1380)
190 III.Nenorocirile lui Carol VI (1380-1422)
207 IV.Ioana d Arc 
219 V.Domnia lui Carol VII

233 Epoca a treia: Monarhia franceză și încercuirea continentală (1461-1559)
235 I.Ludovic XI și familia Beaujeu (1461-1492)
253 II.Războaiele din Italia și Renașterea (1494-1517)
271 III.Francisc I împotriva lui Carol Quintul
289 IV.Henric II. Spania și Reforma (1547-1559)

303 Epoca a patra: Franța între Reformă și Contrareformă (1559-1661)
305 I.Ultimii Valois și războaiele religioase (1559-1589)
324 II.Henric IV (1589-1610)
342 III.Richelieu
368 IV.Mazarin și Fronda