„TOMIS” 1998

 *

Poetul, criticul și prozatorul Nicolae Motoc, în calitate de consultant al Editurii „Ex Ponto” - condusă de profesorul Ioan Popișteanu - a îngrijit un număr apreciabil de volume ale unor scriitori tineri sau aflați în pragul consacrării, dintre care remarcăm: „Pur” de Ion Roșioru, „Noris” de Ana Ardeleanu, „Povara umbrei” de Jean Drăgan, „Dincolo de semn” de Amet Aledin, „Fruct de noroc” de Dima Zainea, „Antecameră” de Gabriela Apostol.

*

Sorin Roșca a predat aceleeași edituri volumul de poeme „Sezonul indiferenței”, care se bucură re recomandările unor importanți critici și scriitori contemporani și de prezentarea grafică a artistului plastic Constantin Grigoruță.

*

Criticul literar Nicolae Rotund, conferenția doctor la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius”, dialoghează în noua sa carte „Starea literaturii” (Editura „Ex Ponto”) cu criticii literari Mircea Martin, Nicolae Ciobanu, Pompiliu Marcea, Valeriu Cristea, Ștefan Cazimir, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ion Vasile Șerban, George Munteanu, Cornel Regman, Cornel Ungureanu, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ștefănescu și cu prozatorii Augustin Buzura, Ileana Vulpescu, Constantin Novac, Florin Șlapac și Nicolae Motoc.

*

Cristina Tamaș și-a susținut la Iași, cu prof. univ. dr. Constantin Ciopraga, teza de doctorat cu tema „Fenomenul Baudelaire și poezia română modernă”, și a debutat în teatru cu piesa „Omul din cerc” - în regia lui Dan Puican - prezentată la „Teatru radiofonic”.

*

Constantin Cioroiu pregătește, în calitatea de redactor coordonator, un nou număr al revistei „Biblion” și volumul de „Referate și comunicări” prezentate la sesiune care a marcat împlinirea a 90 de ani de la înființarea Cenaclului Literar „Ovidiu” - ambele editate de Biblioteca Județeană Constanța - și a definitivat romanul „Singur cu Tebaida”, din care a publicat până câteva fragmente în revista „Tomis”.

*

Ion Codrescu, la invitația Universității „Kokushikan”, a efectuat o călătorie de studii în Japonia, unde a susținut recitaluri de poezie și a deschis expoziții de grafică. De asemenea, a primit bursa „Tyrone Guthrie”, oferită de Consiliul Artei și Uniunii Scriitorilor din Irlanda.

*

Emilia Dabu și-a lansat la Centrul Român de Afaceri „Marea Neagră” din Mangalia, volumul de versuri „Ne-a mai rămas iubirea” (Editura „Cara”), avându-i ca invitați din partea Filialei USR și revistei „Tomis” pe Ovidiu Dunăreanu și Sorin Roșca.

*

Ion Dragomir împreună cu Arthur Porumboiu, Tudor Costache și Ioan T. Ștefan au editat un nou număr al revistei de cultură și divertisment „Metafora”.

*

Șerban Gheorghiu și-a lansat, la Biblioteca Județeană Constanța, cartea document „Struma” (Editura Fundației „Andrei Șaguna”), o tragedie a vaporului cu același nume scufundat în Marea neagră în timpul celui dea-l doilea război mondial.

*

Sanda Ghinea la secția pentru copii a aceleiași biblioteci volumul de versuri „Anul nou într-o poveste” (Editura „Ex Ponto”). O secvență din carte a fost pusă în scenă de elevii Școlii Generale nr. 35, conduși de învățătoarea Enuță Mirela. 

*

Aurelia Lăpușan împreună cu Rodica Simionescu  de la Radio Constanța au fost selecționate de Asociația Feministă „Ariadna” - care reprezintă femeile din presă - pentru a urma, în perioada 10-24 ianuarie, un curs de jurnalistică la Amsterdam.

*

Hortensia Teodorescu a terminat volumul de proză pentru copii „Povești pentru ochi albaștri” și așteaptă un editor generos ca să i-l tipărească.

*

La Comitetul Filialei se află depuse pentru a fi luate în discuție dosarele de creație aparținând autorilor constănțeni Iulia Pană, Dumitru Ene Zărnești, Marian Moise, Adrian Doxan și Mircea Popescu.

„Actualitatea cultural-artistică” („TOMIS” 1998)

 O. D., Actualitatea cultural-artistică, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998

*

Teatrul „Ovidiu” din Constanța a ieșit la rampă, în această lună, cu două premiere: una destinată micilor spectatori - „Harap Alb”, dramatizare după Ion Creangă de Aneta Forna-Christu, și cealaltă oferită publicului matur și exigent, „A înnebunit lumea, dom`le” de George Bănică, după Vasili Șușkin.

*

Opera din Constanța a prezentat, pe 134 decembrie, premiera cu baletul „Fiul rătăcitor”, iar pe 14 și 16 decembrie spectacolul de colinde „Astăzi s-a născut Hristos”.

*

Între manifestările dedicate Crăciunului, cu largă audiență în rândul publicului constănțean, s-au înscris „Concertul extraordinar” susținut de Filarmonica „Marea Neagră” (20 decembrie) și „Concertul extraordinar de colinde” realizate de Teatrul „Fantasio” (22 decembrie)

*

Corul Național de Cameră „Madrigal” condus de prof. univ. dr. Marin Constantin a fost oaspetele Constanței, susținând două concerte extraordinare de muzică bizantină, colinde românești și internaționale, unul vineri, 11 decembrie, la Sala Teatrului „Ovidiu”, iar celălalt sâmbătă, 12 decembrie, la Casa de Cultură a Sindicatelor.

*

Din inițiativa Teatrului de Balet „Oleg Danovski”, în cadrul Agenției Teatrului s-a deschis centrul Interarte. Prima manifestare a acestuia a găzduit expoziția de desene având ca temă baletul și balerinii a tinerei plasticiene Dana Paparuz.

*

Cu prilejul zilei naționale, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în colaborare cu Universitatea Ovidius au organizat simpozionul „1 Decembrie 1918 - o zi pentru toate veacurile”.

*

Muzeul de Artă Constanța a găzduit expozițiile „Plastică mică maghiară / sculptură”, „Adrian Drăguț” și tradiționalul „Salon de iarnă” (18 decembrie 1998 - 15 ianuarie 1999), în cadrul căruia expun membrii UAP Filiala Constanța.

*

Sub genericul „Obiceiuri de iarnă” în datele de 11 și 12 decembrie, la Muzeul de Artă Populară Constanța au avut loc o prezentare de filme etnografice cu obiceiurile de Crăciun, o prezentare a colindelor de către cete de colindători din sate dobrogene și expoziția „Interiorul țărănesc de sărbătoare”.

*

Centrul Județean al Creației Populare a prezentat iubitorilor muzicii și dansului popular - în cadrul unui spectacol desfășurat pe scena Teatrului „Ovidiu” - noul său ansamblu folcloric „Plaiuri dobrogene”.

*

Galeriile „Amfora” din Constanța și-au reluat activitatea printr-o expoziție complexă a pictorilor Viorel Ungureanu - măști populare, desene, icoane pe lemn, și Gheorghe Dragomir - pictură pe pânză. Expoziția a fost vernisată de criticul de artă Florica Cruceru.

„Viața filialei” („TOMIS” 1998)

***, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, decembroie 1998

 *

La Muzeul de Artă din Constanța, în cadrul deschiderii „Colocviilor tomitane” (asupra cărora vom reveni pe larg în numărul din ianuarie), vineri, 11 decembrie, s-a organizat o expoziție de noutăți editoriale cu vânzare, de către editurile Ex Ponto, Europolis, Leda și Metafora și a avut loc vernisajul unei expoziții de caricatură, semnată de Leonte Năstase, reprezentând chipurile membrilor Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România.

*

În programul aceleiași manifestări, sâmbătă, 12 decembrie, la librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța au fost lansate, în prezența autorilor, noile apariții editoriale: „Fratele negru - fratele roșu” de Ion Țugui (Leda), „Patrulaterul cenușiu” de Arthur Porumboiu (Ex Ponto) și „Țara dorobanților de fier” de Marian Moise (Menora, Constanța). Cărțile și autorii au fost prezentați de Ovidiu Dunăreanu, Dan Antonoaie, Valentin Sgarcea și Corina Apostoleanu.

*

În cadrul „Zilelor Bacăului”, ediția a II a, prilejuită de împlinirea a 590 de ani de atestare documentară a orașului de pe Bistrița, s-a desfășurat „Festivalul Național George Bacovia”, ediția a XIX a. Manifestarea a fost onorată de o participare prestigioasă: Alexandru Paleologu, Gabriel Dimisianu, Eugen Uricaru, Daniel Dimitriu, Sergiu Adam și mulți scriitori tineri, reprezentanți ai publicațiilor cultural literare din țară. Juriul, având ca președinte pe criticul G. Dimisianu, a acordat numeroase premii. Premiul pentru poezie: Arcadie Opaiț (Chișinău), Lucian Vasiliu, Calistrat Costin. Premiul pentru critică literară: Valeriu Cristea. Premiul „Opera omnia”: Alexandru Paleologu. Colegul nostru Dan Perșa a fost distins cu Premiul George Bacovia pentru proză pe anul 1998.

*

Pe 4-6.12.1998 au avut loc la Călărași festivitățile prilejuite de decernarea premiilor Concursului Național de Literatură „Al. Odobescu”, ediția a XVII a, organizate de Comitetul Județean pentru Cultură local. Un prestigios juriu, avându-l ca președinte pe Nicolae Breban, a a cordat premii unor cărți apărute în 1998. Printre premiați s-au numărat Ioana Crăciunescu, Horia Gârbea, Ștefan Caraman, Daniel Bănulescu, Pavel Șușară, Prozatorului Florin Șlapac i-a fost premiat volumul de proză scurtă „Salonul refuzaților” (Ex Ponto, 1998).

*

Ovidiu Dunăreanu este cuprins, alături de scriitori din America de Sud, Irlanda, Spania, Franța, Germania, Israel, România în antologia bilingvă (română și germană) „Călătorie spațială”, editată de Radu Bărbulescu la Munchen, la editura Observator.

*

Florin Șlapac este prezent în recent apăruta antologie „Generația 80 în proză scurtă” (Paralela 45), alcătuită de Viorel Marineasa și Gheorghe Crăciun .

*

Sunt prezenți în librării cu noutăți editoriale scriitorii: Nicolae Rotund, „Starea literaturii” (interviuri cu critici și prozatori; Ex Ponto); Sanda Ghinea, „Timpul dintre cuvinte” (Europolis) și „Anul Nou într-o poveste” (Ex Ponto); Emilia Dabu, „Ne-a mai rămas iubirea” (Cara 93). 

„Iubim Basarabia” (ȚEPORDEI 1998)

 Vasile Țepordei, Iubim Basarabia, Fundația Culturală Română, București, 1998

5 Arhimandrit Teofil Pandeli, Prefață

7 Iubim Basarabia („Raza”, 3 mai 1942)

10 Basarabie („Raza”, 14 feb 1943)

13 Credem în destin („Raza”, 28 noi. 1943)

17 Mistica naționalismului basarabean („Basarabia”, 17 oct. 1941)

20 Alexie Mateevici („Raza”, 27 aug 1937)

23 Suflet românesc în Basarabia („Basarabia”, 20 feb. 1943)

26 Cu fața spre Basarabia („Basarabia”, 2 apr.. 1943)

29 Basarabia plânge („Raza”, 15-22 feb 1942)

32 Prin Basarabia ruinelor („Raza”, 2 noi. 1941)

35 Basarabenii („Raza”, 3 iun. 1941)

38 Au căzut lanțurile robiei („Basarabia”, 23 iul. 1941)

41 ...Jelui-m-aș și nu am cui („Raza”, 8 apr. 1941)

44 Mistica basarabeană („Raza”, 1 apr. 1941)

47 Moș Ion Codreanu („Raza”, 25 mar. 1941)

50 Jertfe pentru Basarabia („Raza”, 18 mar. 1941)

53 Să revăd Basarabia și apoi pot să mor („Raza”, 7 dec. 1941)

55 Plecând din Basarabia („Raza”, 18 aug 1940)

58 „Nu te putem uita...” („Raza”, 13 iul. 1943)

61 Ce vrem? („Raza”, 8 mai 1943)

65 Generații basarabene („Raza”, 26 iul. 1942)

68 Ospitalitate frățească („Raza”, 24 ian. 1943)

71 Ardealul și Basarabia („Raza”, 27 sep. 1942)

74 Basarabeanca („Raza”, 22 aug. 1942)

77 Biserica basarabeană („Basarabia”, 27 aug. 1941)

80 Dor de Basarabia („Raza”, 11 mar. 1941)

83 Satul basarabean („Raza”, 8 feb. 1941)

86 Țăranca basarabeană („Raza”, 15 feb. 1941)

89 Basarabenii refugiați („Raza”, 1 feb. 1941)

91 Generații basarabene („Raza”, mar. 1941)

94 Basarabenii („Raza”, 8 oct. 1940)

96 Golgota Basarabiei („Raza”, oct. 1940)

99 Cu gândul la Basarabia („Raza”, 24 sep. 1940)

101 Scrisoare din Basarabia („Raza”, 15 sep. 1940)

104 Soarta refugiaților („Raza”, 30 aug. 1940)

107 Unirea Basarabiei („Raza”, 3 apr. 1938)

110 Basarabia și basarabenii („Raza”, 14 oct. 1937)

113 România ignorată! („Raza”, 3 oct. 1937)

115 Mateevici, Murafa și Hodorogea („Raza”, 2 sep. 1937)

coperta 4: V. Ț. (născut în 1908, com. Cârpești, jud. Cahul, R. Moldova) este absolvent al Seminarului Teologic și al Facultății de Teologie din Chișinău. A funcționat ca profesor secundar la liceele Industrial nr. 1, „Al. Donici”, „Regele Ferdinand” și ”Regina Elisabeta”, toate din Chișinău. A editat și condus, timp de opt ani, ziarele „Raza” și „Basarabia”, adevărate manifeste de luptă în car erau acuzate ororile bolșevismului și rusismului, intrând imediat în atenția autorităților. A colaborat ca redactor pentru Basarabia la cotidianul „Calendarul” din București. A publicat cărțile: Învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (1931), Politicianismul și Basarabia în cei 13 ani de la Unire (1937), Preotul Alexe Mateevici - autorul limbii noastre, Amintiri din Gulag (1992), Drumul Golgotei (1995), Au murit cu gândul și dorul de Basarabia (1997). Din 1940 s-a refugiat în România pentru a scăpa de prigoana bolșevismului din Basarabia, fiind profesor secundar la liceele „Regina Maria” și „Bălașa Brâncoveanu” din București. De la început s-a remarcat și în țară ca adversar al comunismului și rusismului, continuând lupta și organizând „Asociația Refugiaților Basarabeni - pro Basarabia și Bucovina”.

„Cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru” (AGRIGOROAIEI 1998)

 Ion Agrigoroaiei, Cea mai mare faptă don toată viața neamului nostru, ?, 1998

(...)

Gravitând spre forța morală irezistibilă a Regatului, frații basarabeni și bucovineni, într-o admirabilă unitate de simțire, au cerut ocrotirea puternică și caldă a României libere și au înfăptuit actul măreț al reîntregirii Moldovei. (O primă Adunare reprezentativă a populației Bucovinei votase, la 14/27 octombrie, o rezoluție prin care se hotăra „unirea cu celelalte țări românești, într-un stat național independent”. Congresul General al Bucovinei va vota, la 15/28 noiembrie, Declarația de Unire, de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României” - n. n. I. A.). Astăzi, Transilvania cheamă brațul nostru vânjos pentru sprijin și unire. La momente mari, nici țara, nici poporul nu au rămas mai prejos. Provinciile românești se ridică cu fruntea către cer pentru întinderea patriei în granițele ei firești, etnice și pentru mântuirea neamului. Sublim este rolul de azi al vitezei armate române și uriaș înțeles are ultimul sacrificiu al poporului. Harta României Mari, pe care o scriem astăzi cu baionetele împăciuitoare, va fi icoana de totdeauna a neamului pe care o vor săruta pururi cu lacrimi de bucurie bătrânii și copiii”.

„Adunarea Națională din Alba Iulia” („Evenimentul”, 21 noiembrie 1918)

Pentru duminică, 18 noiembrie, orele 10 dimineața, a fost sortită Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru. (...) A fost de față poporul românesc în număr uimitor de mare, arătând prin aceasta că toate păturile sociale ale națiunii noastre au participat la această zi mare, istorică adunare, unde s-a hotărât precum trebuia soarta neamului nostru pe vecie. S-au făcut rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, una ortodox răsăriteană și cea greco-catolică. Alba-Iulia rămâne de-a pururi cetatea celei mai mari înfăptuiri istorice românești până în zilele noastre, Alba Iulia care mai e și leagănul de cultură națională, cu mulți cărturari și cu martiri ai cauzei românești, la Alba Iulia se va încorona și primul Împărat Român și poate viitoarea capitală a țării noastre mari”. (La 15-17 octombrie 1922, vor avea loc, la Alba Iulia, festivitățile încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria ca suveran ai României întregite. Imediat după Marea Unire, s-a discutat posibilitatea  mutării capitalei la Brașov sau în apropiere de acest oraș, într-o capitală de construit sau la Alba Iulia; problema a rămas însă, din păcate, la acest stadiu.)

„Un act de mare însemnătate” („Opinia”, 28 noiembrie 1918)

Actul istoric de la Alba Iulia depășește, în importanță, tot ce voința românească a cunoscut în cursul răstimpurilor. Unirea mult visată, odinioară abia sperată, constituie astăzi un fapt împlinit. (...) Ferice de generația căreia i-a fost dat să trăiască acest ceas, fericiți cei care au fost contemporani mărețului eveniment.

Unirea era apreciată de către N. Iorga în ziarul său „Neamul Românesc” (25 noiembrie 1918) drept „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

Statul național unitar întregit s-a menținut 22 de ani; el a fost refăcut în parte după cel de-al doilea război mondial, anulându-se numai Dictatul de la Viena, nu și protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, concretizat, pentru noi, în notele ultimative sovietice, răpirea Basarabiei și nordului Bucovinei. La împlinirea a 80 de ani de la marele eveniment, considerăm că avem în continuare „dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

„Pentru cine mai scriem?” („TOMIS” 1998)

 T., Pentru cine mai scriem?, „Tomis”, Constanța, dec. 1998, p. 1

Trăim vremuri marcate de tot soiul de crize. Nimic nu mai funcționează cum trebuie, toate paradigmele sunt răsturnate sau percepute aiurea. Sunt anomalii cu care aproape ne-am obișnuit și pe care le privim deja cu detașare, așteptând vreo minune care să pună ordine în lucruri sau resemnându-se cu gândul că și asta pe care o trăim e un tip de realitate ca oricare alta.

În cultură, și mai cu seamă în literatură, există totuși o criză care le întrece pe toate celelalte - multe, păguboase și ele, fără a periclita însă viabilitatea unui principiu de aur: că rațiunea de a fi artei nu este existența în sine, ci co-existența, trăirea împărtășită cu subiectul receptor. Prin urmare, criza receptării, căci, apropo, de ea ne lamentăm aici, ni se pare a fi cea mai pernicioasă dintre toate în aceste timpuri prin excelență anti-culturale.

Pentru cine mai scriem oare, ne-am putea întreba, de vreme ce cititorul a devenit o specie pe cale de dispariție, iar critica de autoritate o amintire nostalgică din vremuri mai faste.

E adevărat, scrisul rămâne pentru mulți o formă de salvare, un mod de implicare tragică în aproximarea realului. Ei continuă să fabrice cu stoicism lumi de hârtie, fără a se mai gândi ce se va întâmpla cu cărțile lor după ce vor fi publicate. Cu disperare, cu gravitate sau cu histrionic cinism răspund că scriu pur și simplu pentru Dumnezeu, pentru ei înșiși sau pentru cercul minuscul de rude și prieteni.

Pentru a nu cădea în melodramatic, n-ar fi rău să amintim că aici există, când și când, licăriri de normalitate, oaze de lumină într-un deșert de indiferență și apatie. Problema difuzării dezastruoase, de pildă, a fost rezolvată - în parte și doar endemic - odată cu deschiderea librăriilor Uniunii Scriitorilor, unde, de bine, de rău, mai poți găsi câte un volum de literatură românească contemporană, după ce ai citit despre el sau ai auzit vorbindu-se undeva - absolut întâmplător, pentru că obiceiul de promovare publicitară a cărții nu există încă la noi. Mai e apoi efortul criticilor tineri de a suplini vidul de autoritate, deși vocile sunt destul de firave, iar criteriile de selecție a cărților comentate, nu întotdeauna cele mai riguroase. Sabotând puternic criza receptării, mai există și târgurile de carte, care, dacă sunt bine organizate, oferă o imagine aproape ideală a vieții culturale românești, oameni înghesuindu-se să cumpere cărți, lansări de volume la care sunt prezenți scriitori, critici și editori, dezbateri pe diferite teme, decernări de premii.

O astfel de tentativă de „sabotaj” vom face și noi în cadrul colocviilor tomitane din mijloc de decembrie, unde vom încerca să lămurim resorturile tenacității celor ce mai scriu încă, chiar și în condițiile precare ale receptării actuale.

„Un senior al dreptului” (RUSU)

 Titus Rusu, Un senior al dreptului, „Tomis”, Constanța

Pe juristul Nicu Filip l-am cunoscut în holul hotelului „Palace” din Sinaia, într-o seară de octombrie, în 1988. Cu câteva ore înainte îi ascultasem o scurtă alocuțiune în cadrul unei manifestări organizate de o asociație umanitară la care am participat. După elocință și câteva expresii folosite, mi-am dat seama că este un jurist format în perioada interbelică. Din discuțiile purtate cu el, mi-am dat seama că Filip, ca și fostul meu profesor Tudor Popescu, este un spirit enciclopedic, o istorie vie a dreptului românesc, ca să folosesc o expresie a lui Sever Ionescu.

Nicu Filip descindea dintr-o veche familie de intelectuali bucureșteni. Tatăl său a fost directorul editurii Minerva și avea una dintre cele mai bogate biblioteci din București, care s-a pierdut după război. Ca absolvent al Facultății de Drept din București în 1936, l-a avut profesor pe Istrate Micescu, celebrul profesor și avocat, cel mai mare orator român al secolului nostru,alături de Tache Ionescu, zis Tăchiță Gură de Aură. Micescu a cumpărat de la tatăl său casa de lângă Cișmigiu, unde a constituit cea mai mare bibliotecă juridică din București, bibliotecă distrusă după arestare.

Filip mi-a relatat că, în 1950, l-a văzut pe Istrate Micescu mort de foame la închisoarea de la Aiud. „De casexie” - am adăugat eu, folosind un termen medical. „De foame”, a repetat el trist.  A mai adăugat că, fiind în zarca Aiudului, îi vedea și pe „ceilalți”. Nu am mai apucat să întreb cine sunt „ceilalți”, întrucât Filip mi-a dat de înțeles că nu-i place să vorbească despre această închisoare, amintirile despre ea îi provoacă, de fiecare dată, durere. „Ceilalți” să fi fost cei 20 de profesori de la Facultatea de Drept, despre care Aurel Sergiu Marinescu, în „Prizonier în propria țară”, arată că erau închiși la Aiud în 1950?

Filip a executat 7 ani de închisoare fără să fi fost condamnat? În aceeași situația s-au mai aflat Constantin Periețeanu, președinte al Judecătoriei Balcic, apoi procuror și avocat la Constanța, deținut timp de 8 ani fără să i se fi luat măcar o declarație, Anibal Teodorescu, decan și profesor la Facultatea de Drept din București, închis câțiva ani fără „o condamnațiune de bază”, așa cum mărturisea mai târziu! Teodorescu a avut inițiativa construirii Facultății de Drept, astăzi anexată Universității. Tot el a dăruit Facultății de Drept o copie a celebrului mozaic de la San Vital din Ravenna, reprezentând pe Justinian, mozaic expus pe unul din pereții săli de consiliu de la etajul întâi, care din această cauză  a fost numită Sala Justinian. După 1948, în această sală s-a instalat biblioteca Facultății de Filosofie. Recent am vizitat biblioteca și am avut surpriza să văd celebrul mozaic, care pe vremea studenției mele era acoperit...

Nicu Filip l-a avut profesor pe Anibal Teodorescu. Au fost deținuți, în barăci alăturate, în lagărul de la Ghencea. Într-o zi, în închisoare, s-a întâlnit cu Zainea, un infractor de drept comun pe care-l apărase într-un proces. Zainea i-a spus că stă în aceeași baracă cu „unul de-al dumneavoastră, ANIMAL Teodorescu”. Era de fapt, fostul decan și profesor Anibal Teodorescu.

Regimul luase măsura ca între deținuții politici să introducă infractori de drept comun, unii periculoși, pentru a-i teroriza și a le face viața imposibilă. Acest Zainea era un pasionat al jocurilor de noroc. La o partidă de zaruri cu un țigan, a pierdut tot ce avea și a rămas în pielea goală. Cum stătea înfășurat într-o pătură, Zainea a cerut țiganului să continue jocul. Țiganul a refuzat, pe motiv că Zainea nu mai are nici un bun care să constituie miza jocului. Zainea avea un ochi de sticlă pe care l-a scos din orbită și l-a pus pe masă. Jocul a continuat și Zainea a pierdut. Țiganul a luat ochiul de sticlă și l-a strivit cu bocancul. Zainea a scos dintr-un ascunziș o lingură de metal, cu coada ascuțită ca briciul și i-a înfipt-o în inimă țiganului, care a murit pe loc. Cu astfel de „oameni” era obligată să trăiască în detenție elita intelectuală din România. Asemenea „colegi” de baracă a avut celebrul jurist Teodorescu.

Mi-am exprimat mirarea că Vintilă Dragomir, eliminat de la catedră în 1950, nu a fost arestat. Dongoroz, cel mai mare penalist român, a lucrat până la sfârșitul vieții ca umil cercetător la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei. Nicu Filip mi-a explicat că nearestarea acestuia s-a datorează intervenției Casei Regale Britanice.

După detenție, Filip și- a găsit o slujbă de salahor. Într-o zi, mergând pe Calea Victoriei și cu o găleată în care avea uneltele, se pomenește cu o limuzină luxoasă oprindu-se lângă el. Din mașină a coborât Zaharia Stancu. Președintele Uniunii Scriitorilor l-a îmbrățișat, l-a întrebat care îi este situația și l-a invitat a doua zi la el în birou. După ce a învins nenumărate formalități politico-birocratice, Stancu a reușit să-l numească consilier juridic al Uniunii, funcție în care a rămas până la pensionare.

Prin tatăl său, Filip a cunoscut mulți literați. Petre Țuțea trăia strâmtorat, neavând nici un fel de venituri. Refuza să facă cerere pentru pensia la care avea dreptul. Dacă ar fi solicita pensia, Țuțea considera că s-ar fi umilit în fața regimului comunist. Filip a mers la Stancu și i-a propus să-i dea o pensie din oficiu; Stancu nu a fost de acord de teamă. Președintele Uniunii Scriitorilor și consilierul juridic au convenit să obțină mai întâi avizul lui Traian Iancu, președintele Fondului Literar. Filip a făcut o cerere în numele lui Țuțea, pe care, printre alte acte, Iancu a aprobat-o. Iancu, de multe ori, nu citea actele care i se prezentau. De abia după aceasta și-a pus semnătura Stancu. Într-o zi, Filip se pomenește în birou cu Țuțea, care îl invită la două țuici, spunându-i că a primit pensia. Țuțea habar nu avea că Filip i-a făcut cererea de pensionare.

Unii scriitori sau rude ale lor aveau procese cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor sau edituri, pe care de regulă le pierdeau. Filip, jurist de elită, cu o inteligență și imaginație deosebită, a recurs la un artificiu juridic, care a fost de natură să înlăture obstrucțiile statului socialist. A introdus în procese Uniunea Scriitorilor în calitate de terț intervenient, în favoarea scriitorilor și familiilor acestora. Cu abilitatea lui, având și autoritatea Uniunii, interesele scriitorilor români cu privire la drepturi de autor au fost bine și eficient apărate.

Amuzant, Nicu Filip mia- spus că în liceu l-a avut profesor de matematică pe... Ion Barbu.

Ediția a VI a a Congresului Românilor de Pretutindeni în 1998 („Revista Română” 1998)

Areta Moșu, ROMFEST ’98 CONGRESUL ROMANILOR DE PRETUTINDENI, „Revista Română”, ASTRA, Iași, IV, 4 (14), dec. 1998, p. 8

ROMFEST sau cu alte cuvinte CONGRESUL ROMANILOR DE PRETUTINDENI a avut loc anul acesta la Muzeul National de Istorie a Romaniei, unde s-au desfasurat lucrarile celei de a VI-a editii in organizarea Fundatiei Culturale CUVINTUL ROMANESC si Fundatiei PRO ROMANIA.

Marcind implinirea a 80 de ani de la infaptuirea MARII UNIRI, Congresul a avut ca tema: ROMANII DE PRETUTINDENI, UN CUGET SI UN SPIRIT, idee majora ilustrata pe durata desfasurarii lucrarilor (16-20 septembrie de expozitia dedicata Reginei Maria, expozitia dedicata diplomatului Nicolae Petrescu Comnen, expozitia de arta plastica romaneasca, realizata de Galeria PONTICA ART si expozitia publicatiilor aparute in exil incepind cu 1950: Cuvintul romanesc, (Hamilton, Canada), Meridianul romanesc (Anaheim, California), Lumea libera (New York), Dorul (Danemarca), Curierul Romanesc (Stokholm, Suedia), Foaie (Long Island) si New York Magazin (New York).

Lucrarile s-au desfasurat pe sectiuni: politica, cultura, istorie, religie, relatii internationale – exil si tineret, reusind sa fie prin substanta lor o concludenta trecere in revista a activitatii de unire in cuget si in simtiri a romanilor din tara cu cei de peste hotare, a acestora din urma cu patria mama si intre diferitele comunitati existente pe intreg mapamondul. O alta idee majora prezenta in majoritatea interventiilor a fost aceea a sublinierii problemelor fundamentale legate de prezentul si de viitorul tuturor romanilor, indiferent de tara in care locuiesc, a dezvoltarii si consolidarii legaturilor dintre acestia si a conjugarii armonioase a eforturilor lor de slujire a idealului comun: unitatea spirituala si culturala.

Demna de remarcat a fost atragere unor forme cit mai variate de cunoastere spirituala. }n acest sens au fost lansate cartile: Exil. Oameni si idei de Silvia Constantinescu (Stockholm), Istoria politica a Europei de la Napoleon la Stalin, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei in epoca moderna si Istoria slavilor, de N. Ciachir, trilogia Prizonier in propria tara, de Aurel Sergiu Marinescu si Rugaciune si lumina mistica de preot Gheorghe Calciu Dumitreasa. De un interes deosebit s-a bucurat si prezentarea unor reviste si edituri din Basarabia LIMBA ROMANA, LITERATURA |I ARTA.

În fine o adevarata revelatie pentru participanti au constituit-o filmele prezentate: Memorialul Exilului Romanesc (productie a Televiziunii Romane, realizat de Marilena Rotaru), Treptele caderii (Yumi Productions si Tofan Grup), realizat de Anca Hirte si Jean Lefaux, despre închisoarea de la Pitesti, Undeva in Est (productie a Fundatiei FILMUL ROMANESC) realizat de N. Marginea si filmul de scurt metraj consacrat poetului Radu Gyr. Prezentarea revistelor Memoria si REVISTEI ROMANE, editata de Despartamintul ASTRA – MIHAIL KOGALNICEANU Iasi sub directia doamnei ARETA MOSU a insemnat inca un moment de reflectie asupra spiritualitatii si culturii romanesti si, in acelasi timp o larga si promitatoare deschidere de perspective pentru dezvoltarea si consolidarea relatiilor cu romanii de pretutindeni.

„O viață pentru știință” (MARCUS 1998)

 Solomon Marcus, O viață pentru știință, „Tomis”, Constanța, 1998

La 11 noiembrie 1998 a încetat din viață doctorul în matematică Vasile Ene, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. O aparentă răceală urmată de gripă și complicații care au dus la encefalită. Două zile de tratament la Spitalul Județean din Constanța nu l-au putut salva. Abia împlinise 41 de ani. Despre felul în care Vasile Ene și-a organizat viața, despre modul în care el i-a dat un sens, dedicându-se cu pasiune cercetării științifice și devenind, în scurta sa viață, autorul unei opere remarcabile într-un domeniu de mare finețe al analizei matematice, mă simt dator să fac publice unele gânduri. 

L-am cunoscut pe când era student. Era deja robul unei pasiuni care devenise o obsesie. Căuta cu înfrigurare în Biblioteca Facultății de Matematică a Universității din București, căuta raft după raft, aproape carte cu carte. Nu era dintre acei tineri care deprind în familie obișnuința muncii intelectuale și care se inițiază, sub îndrumarea părinților, în modul de consultare a unei biblioteci. Atenția sa fusese reținută, pe vremea când era încă elev de liceu, de cartea „Itinerar de analiză matematică” de Gh. Gussi. Dorea să afle continuarea acelui itinerar cu aceeași ardoare cu care cititorul unui roman polițist nu poate lăsa cartea din mână până nu află deznodământul.  Numai că, așa cum avea să (...).

Clasicii analizei matematice, Newton și Leibniz, au pus primele jaloane într-o problemă care rămâne vie și astăzi: care este relația dintre aspectul local (diferențial) și aspectul global (integral) al unui proces care se desfășoară în timp? Operațiile de diferențiere și de integrare au fost de la început intuite ca fiind una inversă celeilalte, cum sunt adunarea și scăderea sau înmulțirea și împărțirea; și totuși, diferitele noțiune de derivare și integrare care s-au succedat au rămas mereu într-un anumit decalaj, fapt care a făcut necesar ca fiecare noțiune de integrală să ceară o alta, mai avantajoasă. Vasile Ene s-a angajat în această probă maratonică, investind în ea întreaga sa energie intelectuală, devenind literalmente sclavul ei. Ori de câte ori mă întâlneam cu el, discuția aluneca repede peste evenimentele exterioare, pentru a cantona în lumea de ficțiuni matematice care-i ocupau existența. Ca student, a cam neglijat pregătirea la celelalte materii predate în Facultate și, de aceea, nu s-a aflat în plutonul fruntaș al promoției sale. Numai că ambițiile și capacitățile sale intelectuale nu se lăsau prinse în note de examen (și acest lucru ar trebui să ne dea de gândit în ce privește sistemul de evaluare din învățământ). Repartizat, în 1982, ca profesor la o școală din comuna 23 August, județul Constanța, împreună cu soția sa, Gabriela Ene, colegă de facultate, în condițiile privațiunilor de tot soiul, inclusiv în ce privește comunicarea cu lumea și documentarea științifică, Vasile Ene părea destinat ratării. A fost un moment cheie în viața sa, o punere decisivă la încercare a interesului său real pentru cercetarea științifică. În condiții similare, foarte mulți tineri cedează și se lasă târâți într-o activitate rutinară, de supraviețuire. Pe Vasile Ene aceste condiții vitrege l-au ambiționat și mai mult. Primind un ajutor puternic și constant din partea soției sale, care l-a înțeles în întreaga lui candoare și pasiune pentru creație și a acceptat să i se dedice cu abnegație, Vasile Ene și-a intensificat eforturile. Mă întâlneam cu el periodic la București, unde petrecea ore în șir la bibliotecă. Așa zisul timp liber al său era dedicat în întregime matematicii. Nu pot uita momentul în care i-am pus în mână lui Vasile revista americană „Real Analysis Exhange”, dedicată domeniului său de preocupări. A descoperit în această revistă întreaga lume a frământărilor sale și ținta pe care dorea să o atingă. S-a supus disciplinat înaltei exigențe a acestei reviste și a făcut față cu succes referatelor critice prin care revista reacționa la manuscrisele pe car ele trimitea acolo în vederea publicării. Răsplata a fost pe măsura efortului și inteligenței sale: a acumulat aproximativ 50 de articole publicate în această revistă, care devenise o a doua sa casă. Întreaga lume a specialiștilor în analiza reală, cum se numește domeniul său de cercetare, îl cunoștea și aprecia.

După decembrie 1989, Vasile nu s-a grăbit să-și caute un loc mai avantajos de lucru, la o universitate, așa cum i s-ar fi cuvenit de la început. Preocuparea sa principală era aceea a multiplicării contactelor cu lumea științifică. Nu i-a fost ușor, deoarece, pe cât de talentat era în cercetarea matematică (parcă se născuse pentru ea), pe atât de stângaci era în asimilarea limbii engleze și în deprinderea „uzului lumii”. Nici în folosirea calculatorului pentru procesarea textelor sale nu a manifestat multă pricepere. Și în această privință, ajutorul primit de la soția sa a fost esențial: ea a devenit profesorul lui de engleză și de informatică practică.

O primă ieșire a sa în lume se produsese înainte de decembrie 1989, când participase la o întâlnire de specialitate în Ungaria. Marele matematician Paul Erdos l-a remarcat și i-a acordat un premiu personal. În 1990 a fost admis la doctorat și a fost o delectare pentru mine să-i urmăresc evoluția spre teza pe care a prezentat-o trei ani mai târziu. Între timp, a beneficiat de o bursă la Universitatea din Michigan (septembrie 1991- iunie 1992), unde lucrările sale fuseseră deosebit de apreciate. La întoarcere, primește oferta Universității „Ovidius” pentru un post de lector universitar. 

(...)

„Catalonia” (ARGHEZI 1998)

 Baruțu T. Arghezi, Ritmuri spaniole, „Tomis”, Constanța, noi. 1998

Drumul din Franța spre Spania, pe malul Mediteranei, trece prin punctul de frontieră Portbou spre Lansa și Figueras, pentru a continua spre splendidele plaje de la Cadaque, Emporia Brava sau Calelia de Palafrugell, ajungând într-o adevărată patrie a turismului, care este Costa Brava. Din punct de vedere geografic și administrativ, aceasta face parte din litoralul provinciei Gerona, integrată în partea de nord a Spaniei, numită Catalonia, o zonă în care descoperim încântătoare localități balneare moderne într-un exuberant decor vegetal mediteranean, din care nu lipsesc remarcabile mărturii istorice și de cultură ale vechilor greci și ale romanilor: Saint Feliu de Guixois, Palafrugell, Tamariu, Bagur, Estaritit, Escala sunt tot atâtea oaze de frumusețe. În localitatea Ampuria au fost scoase la lumină vestigii arheologice considerate a fi printre cele mai importante din zona occidentală a Mediteranei. Orașul a fost locuit de vechii greci din sec. V î. H., devenind apoi bază navală romană, pentru ca în secolele următoare să ajungă o importantă comunitate creștină și, mai apoi, un centru de prim rang al vizigoților, distrus în sec. IX de pirații normanzi. Renăscută, Ampuria își trăiește azi a doua tinerețe.

Costa Brava, bijuterie a Spaniei de nord, unde natura pare a se fi luat la întrecere cu ea însăși!

Catalonia. Localnicii îl pronunță „Catalunya” cu un accent străvechi, regăsit și în graiul popular românesc, în zona Olteniei; deși pare uimitor la prima vedere, vorbirea țărănească a catalanilor cuprinde, în expresii locale, în proporție de 5%, după părerea unor reputați lingviști, cuvinte și expresii des folosite de olteni și maramureșeni! Legiunea XIII Gemina a lui Traian, deplasată în Dacia, a cuprins mai mult ca sigur, un amestec uman nord-spaniol...

La Ampuria, în vechea biserică ridicată în piatră dură, cu sfinți nemișcați de câteva secole și lespezi șterse de morminte schivnice, intrăm cu gândul la cei care nu mai sunt de mult printre noi. Altarul, bogat în sculpturi, este îngrădit cu bare de fier răsucit, spre a împiedica jaful presupus al celor fără credință. În stânga se afla poarta de intrare în vastele încăperi care adăpostesc tezaurul creștin: potire de aur, coroane împărătești, cărți sfinte cu coperți de argint, veșminte preoțești țesute cu fir cu aur și bogat împodobite cu pietre prețioase, incunabule, sumedenie de odăjdii de preț...

Descoperim și detalii „lumești” logodite cu sfântul lăcaș: o „sfântă” tejghea, unde se vând imitații bisericești bogat colorate și sofisticate, Madone și Criști, cruciulițe stilizate, cărți poștale și cărțulii de rugăciune... Pe o ușiță laterală se ajunge într-o curte îngustă, oferind privirii spații medievale. Pașii noștri răsună pe dalele de piatră aidoma isonului șoptit în admirație divină. Câte zeci de mii de pași or fi călcat pragurile tocite de vreme, câte sute de mii de rugăciuni s-or fi înălțat către cer dintre zidurile acestei cetăți de credință creștină?  Șoaptele noastre se pierd printre coloane și volute, împreunate, spre acoperișurile lui Dumnezeu, străjuite desigur, de aripile îngerilor păzitori...

În centrul localității Toroella de Montgri, într-o impunătoare biserică medievală cu ziduri cenușii strânse în brâie ca de cetate, edificiu cu ziduri cenușii datând din secolul XII, are loc a XII a ediție a Festivalului muzical internațional. Este seara închinată Sonatelor de Bach, având ca interpreți doup celebrități mondiale: Radu Aldulescu la violoncel și Rafael Puyana la clavecin. Biserica este arhiplină. Suntem invitații marelui violoncelist român, pe care l-am întâlnit întâmplător în acea zi într-un edificiu al administrației locale. Ne-am îmbrățișat ca niște vechi prieteni împătimiți într-ale artei, evocând momente momente spirituale bucureștene comune. L-am regăsit pe R. Aldulescu tocmai aici, în nordul Cataloniei, cu sentimentul regăsirii unui simbol pierdut în negura timpului și a evenimentelor. L-am vizitat în grădina casei lui de vară, printre palmieri, măslini și trandafiri. La intrare, pe o plăcuță discretă, am descifrat nu numele lui, ci una dintre operele sale: Centrul de studii muzicale din Toroella. Surâsul și îmbrățișările sale, primirea caldă pe care ne-au făcut-o soția și fiica, ne-au adus aminte de Mărțișorul nostru, unde umbra vișinilor se împerechea cu voia bună a oaspeților de odinioară. Emoția regăsirii s-a stins în amintiri comune, aprinzându-se candela sufletului românesc. Îl ascultasem demult, în București, unde arcușul lui nu se potrivea cu „obligațiile” unui regim de comandă impusă chiar și sensibilității artistice. L-an regăsit, tânăr și zvelt în simțire, în Spania lui Cervantes și Dali, considerat a fi unul din marii artiști ai veacului nostru. Încoronat ca „Prinț al violoncelului” în Anglia, în 1967, R. Aldulescu a fost primit cu respect și ovații peste tot unde vibrația arcușului său a încântat lumea. Eminent dascăl de artă la numeroase școli renumite și cursuri, profesor la Academia Menuhin din Gastaad - Elveția, compatriotul nostru a devenit un adevărat șlefuitor de „diamante” ale muzicii contemporane. La Toroella de Montgri, el a ridicat obscurul festival local de muzică, inițiat cu ani în urmă de autoritățile locale, la rangul de eveniment muzical internațional, invitând an de an aici pritenii săi, interpreți celebri din întreaga lume, precum șu numeroși admiratori, înfăptuind un veritabil Centru Cultural Internațional susținut cu înțelepciune și generozitate de administrația locală.

Alături de R. Aldulescu, am descoperit un personaj devenit simbol al artei Renașterii șoptite pe clavecin, un bărbat rotofei și simpatic, cu o exigență artistică și măiestrie vecine geniului: R. Puyana. Interpret remarcabil al compozițiilor clasice intrate în patrimoniul universal, Puyana s-a depășir pe el însuși în concertul de la Toroella, interpretând magnific operele lui Scarlatti și ale compozitorilor spanioli din secolul XVIII. Acordurile sale cu rezonanțe miraculoase au meritat din plin ovațiile publicului, dar și îmbrățișarea noastră românească!

R. Aldulescu depășise vârsta de 70 de ani. R. Puyana bătea și el gongul anilor de glorie și înțelepciune. Amândoi însă au dăruit artei muzicale și pasionaților auditori tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, fiindcă arta lor s-a situat în acea seară printre cântările de permanență omenească și de ascultare cosmică, eternă.

Revista „Familia” noiembrie 1998

 „Familia”, Oradea, seria V, anul 34 (134), noiembrie 1998, nr. 11 (397)

Editorial
5 Traian Ștef, Despre civilizația legii

Asterisc
8 Gheorghe Grigurcu, Fișele unui memorialist (V)

Sertarele exilului
14 Norman Manea, Tăcerea blocului răsăritean

Cronică literară
17 Ioana Moldovan, Arta „fragmentului” liric (Viorel Mureșan)
19 Ion Simuț, Un realism decepționist (Cătălin Țîrlea)
23 Doina Curticăpeanu, Regia imaginii speculare (Corina Ciocîrlie)
26 Alexandra Dumitrescu, Schizoid Ocean (Ruxandra Cesereanu)

Colocviul revistei Familia - Criza romanului? (II)
30 Ovidiu Pecican
33 Florin Șlapac
34 Petru Cimpoeșu
37 Ioan Buduca
38 Tudorel Urian
41 Ion Bogdan Lefter

45 Simona Grazia Dima, Poeme

Criterion
47 Ștefan Borbely, Recitind Minima Moralia

55 Ana Stan Popescu, Poeme

Cronica ideii
56 Dorin Ștefănescu, Experiența integrală (H. Bergson)

60 Toma Grigorie, Poeme

Historia
64 Mircea Popa, Școlile din Beiuș

68 Ioan Coman, Poeme

Parada semnelor de întrebare
Dumitru Chirilă, Monica Săvulescu Voudouris despre țară și exil

78 Eugen Evu, Poeme

Remember
Mircea Morariu, Vlad Georgescu

82 Leonid Martinov, Poeme (traducere Alexandru Pintescu)

Arte
89 Ilie Beca, Confesiuni plastice
Cronică de teatru
90 Dumitru Chirilă, Priveghi la moartea iluziilor
Cartea de teatru
92 Mircea Morariu, Teatru V de Eugene Ionescu

95 Dagny Marinescu, Corespondență din Germania

97 La primire

102 Notes

„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.

„I. G. Bibicescu sau viața ca operă” (ROMAN 1998)

Ileana Roman, I. G. Bibicescu sau viața ca operă, Prier/Efigii, Fundația culturală Alice Voinescu, Turnu Severin, 1998

5 Cum l-am întâlnit pe Bibicescu

8 Notă asupra textului

9 Cronologie

11 La un tablou de familie. Anii de școală
1.La un tablou de familie
2.Școala de la Cerneți
3.Școala craioveană
4.La București, în câteva cuvinte înainte

27 Credința politică a lui i. G. Bibicescu

55 Publicistul I. G. Bibicescu
1.Generosul gen ziaristic
2.Bibicescu editor și director de publicații
3.Alte publicații scoase de Bibicescu
4.Din nou la presa partidistă
5.Simbol la o prefață

Studii apărute în volum
1.Mișcarea poporațiunii
2.În chestiunea agrară
3.Cucerirea Plevnei economice
4.De la o aniversară
Lista cărților lui I. G. Bibicescu

119 Probleme de edilitate în Bucureștiul tuturor libertăților
1.Dâmboviță, apă dulce
2.Bibicescu - edil al Capitalei

131 I. G. Bibicescu guvernator al BNR
1.BNR - citadela Partidului Național Liberal
2.Drumul fără întoarcere al tezaurului BNR

I. G. Bibicescu - folclorist
Prolog la o carte
Înfărtățitul și însurățitul în Mehedinți

Opera de mecenat
Act de danie
O definiție a bibliofiliei
Societatea culturală Biblioteca I. G. Bibicescu
Valoarea Bibliotecii I. G. Bibicescu

196 Astăzi între bibliofilie și bibliofobie
1.Spoiala de cultură
2.Pentru salvarea moștenirii culturale I. G. Bibicescu

201 Referințe critice

210 Strada I. G. Bibicescu

„Cristi” (RUSU)

 Titus Rusu, Cristi, „Tomis”, Constanța

Judecătorul Petrache Costache era un tip scund, slab, negricios, cu privire ageră, focoasă. Înainte de a fi judecător, a fost plăcintar în gara Ploiești. Vindea plăcinte și gogoși și în trenul personal Ploiești - Râmnicu Sărat și retur. Era țigan, originar din Urlați.

Eu l-am cunoscut prin 1958, când era președintele Tribunalului Raional Hârșova, unde era judecătoare fosta mea colegă și prietenă Turturică Didina, care avea să moară în condiții tragice la Constanța.

Mi-amintesc că Petrache cu Sulic Chirilă, procuror șef al Procuraturii Raionale Hârșova, fost pescar în Delta Dunării. Toți erau terorizați de primul secretar al comitetului raional de partid Coman, brutal și fără scrupule, care purta șapcă chiar în timpul toridei veri dobrogene.

Pe la începutul anilor 60, Petrache a fost transferat la Tribunalul Regional Constanța.

Era un om cumsecade, blând, nu făcea nimănui rău. Nici la procesele pe care le judeca nu făcea excese.

Absolvise câteva clase primare, Școala juridică de un an a Facultății de Drept din București, la fără frecvență.

Se preta la mici ciubucării. O dată a aplicat unui hoț o pedeapsă excesiv de mică, iar mai târziu am aflat că a primit de la cumnatul hoțului, care făcea parte din mafia comerțului constănțean, niște plocoane.

Am impresia că nu avea reprezentarea actului de justiție.

Era în stare să dea orice soluție, să condamne un nevinovat sau să nedreptățească pe cineva într-un proces civil sau de altă natură, dacă ar fi primit ordin de la un tovarăș de la partid sau de la un superior în funcție.

Stătea singur într-o încăpere din sediul actual al Judecătoriei Constanța. Îmi plăcea să studiez dosarele aici, deoarece Petrache era mai mult plecat, iar eu rămâneam singur, în liniște.

În încăperea în care lucra Petrache, exista un birou sculptat, vopsit în negru, o adevărată bijuterie, ce a făcut parte din mobilierul regelui Carol I. Într-o bună zi, piesa de mobilier a dispărut, iar în locul ei era o masă modernă de serie, făcută de Fabrica de mobilă Constanța. M-am interesat de obiectul regal dispărut și mi s-a spus că a fost aruncat, cu ocazia unei curățenii generale care se făcuse în tribunal. Indignat, l-am anunțat pe pictorul Răzvan Neicu, care făcea parte din Oficiul pentru Conservarea Patrimoniului Constanța.

Răzvan, cu colegii din Oficiu, a identificat și a luat în evidență celelalte piese de mobilier regal, care în prezent se află în biroul președintelui Curții de Apel Constanța și al președintelui Tribunalului Constanța. Priveam revoltat superba bibliotecă ce a aparținut lui Carol I, în care erau cărți politice, inclusiv ale lui N. Ceaușescu. Biblioteca purtat trei monograme ale lui Carol I (C-I), care au fost înlocuite prin două litere : T. R. (Tribunalul Regional).

Într-o ședință de judecată plicticoasă, nu știu ce i-a venit lui Petrache să-l certe, insultându-l chiar, pe un inculpat, judecat pentru evadare din detenție. Dosarul era simplu și comporta discuții, iar izbucnirea nervoasă alui Petrache, pe care nu mi-o explicam, apărea ca inutilă. Dar inculpatul, și el țigan, i-a răspuns prompt: „Cete dai mare mă, că ai ajuns judecător? Ai uitat când vindeai plăcinți în trinul de Ploiești - Râmnicu Sărat și strigai calde aveți plăcinți și tot tu răspundeai, fierbinți, fierbinți”.

Probabil că Petrache l-a recunoscut pe țiganul inculpat și a vrut să se dea grande. Dar nu i-a mers.

Timp de mai mulți ani Petrache a fost secretarul organizației de partid din tribunal. Pe judecătorii care stăteau rău cu dosarul de cadre, i-a lăsat în pace. Unii au fost ajutați să intre în partid.

Hazlie mi se părea situația că trebuia să depună cotizația de partid la CEC. Intra în panică și se împrumuta. Individul, după ce în casa cotizația lunară, cheltuia banii pe băutură. În fiecare zi mergea la restaurantul „Pescăruș” și bea, sprijinit de tejghea, câteva pahare cu țuică cu rom. Bea în timpul orelor de servici. Cineva a observat că pentru, a acoperi mirosul de băutură,  se parfuma și puțea îngrozitor.

Unii colegi îi ziceau Cristi, de la Cristache.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1998)

 R. S., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, septembrie 1998

*

Scriitorii Constantin Novac, Florin Șlapac, Gabriela Inea, Ovidiu Dunăreanu și Dan Perșa au participat la seminarul „Traduceri din literatura română în străinătate - căi, mijloace, metode”, organizat la Neptun de Uniunea Scriitorilor din România.

*

În cadrul recentului Salon Național de Carte, Publicații și Bunuri Culturale  Tomis 98, organizat la Constanța de Fundația „Orizonturi Culturale”, scriitoarea Sanda Ghinea și-a lansat noul volum de versuri intitulat „Timpul dintre cuvinte”, apărut la Editura Europolis. Despre activitatea de până acum a autoarei și despre noua sa carte au vorbit Olga Duțu, director al Editurii Europolis și scriitorul Ovidiu Dunăreanu.

*

În organizarea Inspectoratului Județean pentru Cultură Constanța, a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța și a Centrului Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare, a avut loc la Constanța simpozionul „Modelul interetnic dobrogean în contextul integrării europene”, manifestare onorată de prezența a numeroase personalități ale vieții culturale și științifice din România. Scriitorul Sorin Roșca, redactor al revistei „Tomis”, a prezentat comunicarea „Mărturii ale etnicilor germani deportați în Donbass” (1945), fiind desemnat de organizatori să conducă, ca moderator, ultima parte a lucrărilor simpozionului.

„Epurările în învățământul juridic” (RUSU)

 Titus Rusu, Epurările în învățământul juridic, „Tomis”, Constanța

În procesul de degradare a învățământului românesc în general și a celui juridic în special, care face obiectul preocupărilor noastre, marea lovitură i-a fost dată acestuia prin epurările masive din 1947 și anii următori. Era o parte dintr-un program bine gândit, având ca scop urgentarea sovietizării României. În lucrarea „KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov”, de Christopher Andrew și Oleg Gordievski (All, București, 1994), se arată că în 1947 a fost elaborat un plan sinistru numit „Directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita sovietică”. Prin aceste Directive s-a hotărât destinul politicienilor din opoziție, infiltrarea întreprinderilor și instituțiilor cu informatori, ruinarea gospodăriilor țărănești prin creșterea obligațiilor de predare a cotelor, extinderea birocrației statului etc.

Reproducem paragraful din „Directive...” referitor la învățământ: „Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din liceu și facultăți trebuie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprescă predarea limbilor latină și greacă, a filozofiei generale, logicii și geneticii. Trebuie ca în facultăți să ajungă cu prioritate sau exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt  interesați să se se perfecționeze la nivel înalt, ci să obțină o diplomă”.

Și în continuare: „Se va căuta ca cei ce lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională și necalificați”.

Bineînțeles că guvernanții români s-au conformat cu credință Directivelor NKVD.

Redăm epurările din învățământul juridic din 1947.

Prin Decizia 266979 a Ministerului Învățământului și Educației Naționale (ministru Ștefan Voitec), publicată în Monitorul Oficial nr. 239 din 16 octombrie 1947, au fost „comprimate” următoarele cadre didactice, catedre și conferințe din învățământul juridic:

Facultatea de Drept din București
Catedra de drept roman - Dumitriu George - se comprimă persoana și catedra
Catedra de istoria dreptului românesc - Fotino George - se comprimă persoana și catedra
Catedra de filosofia dreptului - Veniamin V. - se comprimă persoana și catedra temporar
Catedra de procedură civilă - Preutescu Laurențiu - se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept comercial - Fințescu N. I. -  se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept constituțional - Gruia V. - se comprimă persoana și catedra
Catedra de istoria doctrinelor politice - Strat Gheorghe - se comprimă persoana și catedra
Catedra de finanțe publice - Leon N. Gheorghe - se comprimă persoana și catedra
Catedra de politică și legislație agrară, minerit și industrială - Bulgaru V. - se comprimă persoana și catedra
Conferința de drept civil - Sachelarie Ovidiu -  se comprimă persoana și conferința
Conferința de drept comercial - Dim. Gerota - se comprimă persoana și conferința
Conferința de legislație comercială - Petrovici Vlad - se comprimă persoana și conferința
Conferința de drept internațional privat - Antonescu Erwin - se comprimă persoana și conferința
Conferința de istoria doctrinelor politice - Dragomir Gh. - se comprimă persoana și conferința
Asistent provizoriu drept civil - Voiculeț Pompiliu - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu drept civil - Vlahide Paul - se comprimă persoana
Asistent provizoriu drept administrativ - Teodorescu I. - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu istoria doctrinelor economice - Todirașcu Șt. - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu istoria doctrinelor economice - Mănescu Virgil - se comprimă persoana și postul 
Asistent provizoriu finanțe - Pascal R. I. - se comprimă persoana și postul
Asistent provizoriu finanțe - Cristea Gheorghe - se comprimă persoana și postul
Asistent legislație financiară - Vasiliu V. - se comprimă persoana și postul

Facultatea de Drept din Cluj
Catedra de statistică - Venczel Iosif - se comprimă persoana și temporar catedra
Catedra de drept penal și procedură penală - Turnowszky  Al. - se comprimă persoana
Catedra de drept social și politică socială - Iordache Ludovic - se comprimă persoana și catedra
Catedra de contabilitate generală Zselegi Iuliu - se comprimă persoana 
Asistent suplinitor drept civil - Oriol Bela - se comprimă persoana și temporar postul
Asistent  - Covaci Bela - se comprimă persoana și postul

Facultatea de Drept din Iași
Catedra de enciclopedia și filosofia dreptului - Damian Constantin - se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept penal și procedură penală - Cristescu Gheorghe - se comprimă persoana și catedra
Catedra de drept administrativ - Popovici I. - se comprimă persoana 
Catedra de drept penal și procedură penală  - Buzea N. - se comprimă persoana și catedra
Asistent suplinitor finanțe și statistică - Iovanelli Ion - se comprimă persoana și postul

Tot cu 1 septembrie 1947 au fost puși în „retragere din oficiu: 
Facultatea de Drept din București

Oteteleșteanu Alexandru - titular la catedra de drept comparat
Arion D. - conferențiar la catedra de drept românesc
Teodorescu Anibal - titular la catedra de drept administrativ

Facultatea de Drept din Cluj
Poruțiu Petre - profesor titular la catedra de drept comercial
Traian Pop - profesor titular la catedra de drept penal și procedură penală

Începând din 1948, Monitorul Oficial nu a mai publicat listele cu epurările din învățământ, care au continuat până în 1950. În 1948 a fost epurat profesorul de drept civil Istrate Micescu, celebru avocat, cel mai mare orator român al acestui secol alături de Tache Ionescu, zis Tăchiță Gură de Aur. Micescu a murit la penitenciarul Aiud în 1950, de foame, iar în 1997 hotărârea de condamnare a fost desființară de Curtea Supremă de Justiție, ca urmare a admiterii recursului extraordinar introdu de procurorul general Nicolae Cochinescu. Aurel Sergiu Marinescu, fost student la Drept și arestat în 1949, în cartea „Prizonier în propria țară” (3 volume), arată că în penitenciarul Aiud se aflau 19 foști profesori de la Facultatea de Drept din București.

În locul celor epurați, au fost numiți noi „profesori” dintre politruci și avocați fără procese. Demn de Cartea Recordurilor este Petre Belle, care între 1952-1957 a fost profesor. șef de catedră și decan fără să fie jurist. În 1952, când avut loc „mazilirea” Anei Pauker, Belle, care lucra la Direcția Cabinet din MAE, a fost trimis la „munca de jos”, adică profesor, șef de catedră și decan, întrucât era student în anul II la Facultatea de Drept din București, la fără frecvență. Când eram în armată la Târgoviște, i-am relatat colegului de pluton și bun prieten, Mony Merovici, istoria cu „decanul”. Mony mi-a replicat ironic: „asta-i culmea deșteptăciunii,Titus, să înveți pe alții ceea ce nu știi”. Culmea este că în aceeași cazarmă, Nicolae și Elena Ceaușescu aveau să fie judecați și condamnați la moarte, în buna tradiție a lui A. I. Vâșinski, de către colonelul Gică Popa, devenit apoi general, fost student al aceluiași decan. Când a fost pus în situația de a redacta hotărârea de condamnare la moarte, Popa și-a tras un glonte în cap. Tot în buna tradiție sovietică și a directivelor NKVD pentru comunizarea țărilor din orbita Kremlinului...

„Aurel Dumitrescu 90” („TOMIS” 1998)

 T., Aurel Dumitrescu 90, „Tomis”, Constanța, 1998, august

Poetul și prozatorul Aurel Dumitrescu, decanul de vârstă al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit la începutul lunii august frumoasa vârstă de 90 de ani.

Autor al volumelor Monografia satului Ezibei (în colaborare cu Constantinescu-Mircești, București, Ed. Bucovina) Sunt țărmul (versuri, Ed. Litera, 1972), Poem pentru Veronica (versuri, Constanța, Ed. Europolis, 1995), Frontul și Ea (proză, Constanța, Ed. Europolis, 1996), A. D. s-a impus ca un scriitor autentic, discret și sensibil, fascinat în permanență de strălucirea peisajului marin, de farmecul și misterul ancestral al ținuturilor dintre Dunăre și mare. Bogăția și expresivitatea limbajului poetic, exotismul oriental cultivat fără ostentație și cu măsură, invenția verbală și calitatea remarcabilă a sonetelor sale (în buna tradiție a lui V. Voiculescu) și a dobrogeanului Al. Gherghel, sunt tot atâtea calități prin care A. D. s-a făcut cunoscut și apreciat în lumea literară.

Aniversarea celor nouă decenii de viață ne prilejuiește ocazia de a-i adresa un colegial „La mulți ani”!, multă sănătate și putere de muncă.

„Viața Filialei” (ROȘCA 1998)

 Sorin Roșca, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1998, august

*

În prezența unei numeroase și elevate asistențe a fost lansat la Muzeul de Artă din Constanța volumul de versuri Vedere din Mirador, Ed. Europolis, Constanța, 1998, purtând semnătura poetului Vasile Gh. Cojocaru, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea. Această nouă apariție editorială a fost prezentată de scriitorul Nicolae Motoc, redactor șef adjunct al revistei „Tomis”, membru în Consiliul de conducere al USR.

*

„Cafeneaua literară” din incinta Librăriei Uniunii Scriitorilor a găzduit ședința festivă de bilanț a „Cenaclului de marți”, în fond un adevărat parastas de șase ani, după cum apreciau cu ironie și amărăciune câțiva dintre cenacliști, nemulțumiți de inconsistența și caracterul sporadic al rezultatelor obținute de membrii acestei grupări literare studențești. Din partea Filialei Dobrogea a USR au au participat scriitorii Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roșca și Dan Perșa.

*

În cadrul emisiunii „O carte în discuție” a postului de televiziune MTC Constanța scriitorii Nicolae Rotund, O. Dunăreanu și S. Roșca, membri ai USR, au susținut un amplu dialog, având ca subiect recent apărutul volum de interviuri „Convorbiri pontice”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 1998, autor O. Dunăreanu. Realizator al emisiunii a fost publicistul și criticul de teatru Ana Maria Munteanu.

*

Prozatorul Constantin Novac, secretar executiv al Filialei Dobrogea, redactor șef al revistei „Tomis”, a făcut parte din juriul celei de a XXIII a ediții a Concursului literar „Panait Cerna” din Tulcea, alături de scriitorii Nicolae Prelipceanu (președinte), Denisa Comănescu, Mariana Criș, Dumitru Mureșan, Olimpiu Vladimirov. Premiul revistei „Tomis” a fost decernat tânărului Ioan Dragoș din satul Lucăcești din Maramureș.

*

Inaugurarea la Slobozia a librăriei USR a prilejuit organizarea unei noi întâlniri între scriitori și oameni de cultură din județele Constanța și Ialomița, fiind puse bazele unei manifestări culturale care se va derula până la sfârșitul anului 1998. Cu acesta prilej, a fost lansat romanul Dignidad, Ed. Ex Ponto, Constanța, autor Nicolae Motoc, în prezentarea conf. univ. Nicolae Rotund, Ioan Popișteanu, directorul 
Editurii Ex Ponto, C. Novac. În încheiere, N. Motoc a făcut o confesiune despre roman și spiritul ialomițean. Din partea gazdelor au fost prezenți scriitorii Șerban Codrin și Ioan Neșu, precum și George Stoian, inspector șef al Inspectoratului pentru Cultură Ialomița.

„Salonul de plajă” („TOMIS” 1998)

 Sorin Roșca, Salonul de plajă, „Tomis”, Constanța, aug. 1998

În ultima zi a Târgului de carte „Litoral 98”, organizat în iulie la Constanța, reprezentantul unei cunoscute edituri bucureștene era profund dezamăgit de interesul foarte scăzut al publicului față de evenimentul cultural cu participare națională. „Nu cred că vom mai veni în toamnă, fiindcă-i pierdere de bani și de timp. La Neptun însă vom participa, dom-le, e cu totul altceva!”, își da el cu părerea, fără să se sinchisească prea mult de fețele pleoștite ale organizatorilor și cu atât mai puțin de noi. „La Neptun e organizare, nu glumă, e ceva select, fraților! Veniți acolo și băgați la cutiuță, că aveți ce învăța!”

Ne-am dus la „Club Bazin” din Neptun și bine am făcut! De cum am intrat printre standurile încropite parcă la repezeală din te miri ce, printre două rafturi agățate unul de celălalt cu o stinghie șuie din placaj, hop și bucureșteanul nostru! temeinic bronzat, în bermude și cu o berică la subțioară. Ne-a recunoscut, a mormăit un fel de salut și s-a pierdut repejor în semiobscuritatea unui cotlon de „Salon model de carte”. Seara a fost salvată (și organizatorul mult prea generos onorat) de prezența criticului literar Alex Ștefănescu, a poetului Mircea Cărtărescu, precum și a scriitorilor Robert Stauffer, președinte al filialei Bavaria a Asociației Scriitorilor Germani, Ursula Haas și Radu Bărbulescu, redactor-șef al revistei „Observator” din Munchen. „Salvată” e un fel de a zice, fiindcă oaspeții din Germania, rămași aproape singuri, susținându-și recitalul de poezie doar pentru noi și operatorii tv, au în această privință o cu totul altă opinie...

Firește, nimeni nu poate pretinde unui comerciant oarecare din Mangalia, chiar dacă acest ar fi cu adevărat animat de intenții generoase, să ducă la bun sfârșit un proiect cultural de o asemenea anvergură. În cazul de față, replica „Important e că încearcă!” ar suna de-a dreptul comic pentru noi, cei care am fost întâmpinați la o trecută ediție de un director de târg mușcând dintr-un cârnat! Rolul benefic al unei manifestări culturale de acest gen fiind, în ceea ce privește ediția 1998 a Salonului de la Neptun, aproape inexistent, singurul câștig au fost probabil cele câteva zile bune de piață intrate în contul expozanților.

Procurorul comunist D. Popovici din Constanța (RUSU 1998)

 Titus Rusu, I se spunea Mitică, „Tomis”, Constanța, august 1998, p. 14

Dumitru Popovici a fost procurorul șef al Procuraturii Regionale Constanța între 1952-1962.

Nu-l înțelegeam pe Popovici. Inteligent și cult, depășind intelectual majoritatea juriștilor constănțeni, devenise un instrument docil al regimului totalitar. 

Popovici era crud în relațiile cu subalternii. La ședințele care se țineau frecvent, se manifesta sadic. Veșnic nemulțumit, inspira teamă. Era temut și în afara instituției. Unde apărea, împrăștia spaimă. Se spune că răutatea se datorează unei boli care nu iartă. Avea TBC osos la piciorul stâng, pe care îl târa ușor. Era conștient că boala de care suferea era incurabilă. De aceea, îi ziceam Richard, inspira de piesa lui Shakespeare. Și porecla a prins. Unii îi ziceau Șchiopul. Nu se ferea de muncă. Intra în cele mai grele procese. În comerț și în întreprinderile de stat se produceau fraude uriașe. În două sau trei cazuri, Popovici a cerut aplicarea pedepsei cu moartea, care fost introdusă în Codul penal în 1958 pentru infracțiunile de drept comun. La executarea pedepsei prin împușcare a cklor condamnați la moarte, nu a vrut să participe și l-a delegat pe delicatul coleg Sever Picu.

La procesele importante la care participa, veneau să-l asculte avocați constănțeni care-l prețuiau pentru talentul oratoric, dar și pentru cunoștințele sale juridice. Am asistat odată la o scenă penibilă, când lingușea un mărunt activist. Am încercat un sentiment de jenă. Era în stare să execute orice dispoziție i s-ar fi dat.

Față de mine am simțit că avea o vagă simpatie.La ședințele pe care le conducea cu biciul, uneori, deliberat crea un moment de respiro. Îl provoca la discuție pe șeful cadrelor, un fost cazangiu, care avea gura strâmbă, în uram unei pareze și pocea cuvintele pe care le scotea. Avea loc un dialog urmuzian. Îmi arunca o privire complice pentru a vedea dacă gust situația. Eu stăteam în ultimul rând. Bineînțeles că mă surprindea amuzându-mă. Era satisfăcut.

Dar boala lui Popovici s-a agravat și a fost transferat de la sanatoriul TBC Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud, la un spital din București, unde a murit spre sfârșitul iernii 1962. Popovici a fost înmormântat în Cimitirul Central, în zona unde erau înmormântați dregătorii importanți ai urbei. Pe mormânt i s-a pus o piatră dreptunghiulară cu o stea roșie. În noaptea ce urmat înmormântării, necunoscuți au dezgropat mormântul, au scos cadavrul, l-au dezbrăcat, i-au tăiat organul genital și i l-au pus în gură. Hainele au fost așezate alături. Deci jaful este exclus. S-au făcut cercetări de către experți în urmărire penală și criminalistică, însă cei care au profanat mormântul nu a fost prinși. M-am întrebat cine au fost cei care au comis acest act de răzbunare post mortem, care are corespondent doar în practicile mafiei siciliene? Popovici nu a fost implicat în procese politice. Îi plăceau mult femeile tinere și frumoase, de care profita din plin. Totuși, exclud posibilitatea ca mobilul răzbunării să fi fost gelozia. Rămâne una din enigmele nedeslușite ale Constanței. Cred că nu am greșit că l-am poreclit Richard. Popovici a fost un personaj care intră în teritoriul shakespearean.

Dar în fața eternității s-a produs o răsturnare care m-a pus pe gânduri. La începutul anului 1990, de pe mormintele foștilor nomenclaturiști monumentele funerare au fost răsturnate, degradate. Mormântul lui Popovici nu a fost atins. Să fie oare expresia principiului de drept „non bis in idem” (nu poți fi judecat de două ori pentru aceeași faptă)? Astăzi, piatra tombală cu numele lui Popovici a dispărut. Mormântul este neîngrijit, acoperit cu iarbă. Câteva flori de păpădie albăstrele stau, parcă stinghere, pe mormântul celui ce a fost Dumitru Popovici. Am auzit că în intimitate i se spunea Mitică.

Expoziție a pictorului Horia Bernea (1938-2000) în 1998 (PĂULEANU 1998)

Doina Păuleanu, Horia Bernea, „Tomis”, Constanța, august 1998

O tulburătoare, deoncertantă și previzibilă manifestare expozițională semnată Horia Bernea (paradoxul enunțat se susține prin serii de opere logic deduse, prin procesul de abstragere și sintetizare în care, o dată definit plastic și ideatic, poate fi reluat într-o altă imagine, devenită astfel cumulativă și emulativă), oferă oricând privilegiul unei lecții de lectură. Contemplând din situația sa aparent confortabilă  - pictor recunoscut, creator de școală și evenimente, teoretician al propriei opere, căreia i se datorează, neexclusiv, statutul unei noi avangarde, secundă în plan cronologic, dar vitală ca atitudine în platitudinea repetitivă a temelor și schemelor impuse, membru al unei elite culturale și artistice deja considerată inexpugnabilă, director al unui muzeu închis în perioada comunistă și redeschis, în propriul local, confiscat atunci în vederea mistificării istoriei  și pervertirii ființei naționale, a elaborării sordidei retorici triumfaliste  emanată din coșmarul nostru concentraționar-totalitar, personaj cu un dosar care i-ar fi putut lesne face (în absența unei remarcabile tării de caracter care pare uneori arogantă) mai puțin inflexibil decât a fost, fiu al unui părinte care și-a onorat apartenența la marea generație a intelectualității interbelice prin operă și biografie (anii grei de recluziune i-au traumatizat destinul) - scurgerea acestui mileniu, Horia Bernea își poate permite generozitatea de a-l putea considera absolvit. Această senină eliberare se descifrează în materia picturii sale, în vitalitatea ei debordantă, dobândită după parcurgerea unui drum lung al ascezei, în cumulul de elemente figurale (etalate în viziune apropiată) care, după ce s-au abstractizat în semne (persistente în memoria care se argumentează, ermetizante și insolite într-o concomitentă evocare) revin către o voluptoasă concretețe. Horia Bernea însuși se referă la o limitație ce nu limitează și-și permite astfel să redescopere obiecte, genuri, stiluri, simboluri, scheme și procedee perspectivale, imagini sau fragmente ale acestora. Cu certitudinea că nimic nu e nou sub soare, dar și fără inhibiții, pictorul practică citatul prin care îi poți recunoaște  și evidenția calofilia, cultura vizuală, credința și meditația asupra vieții și persistenței formelor. Iconoclasmul său, târziu în acest secol al tuturor seismelor posibile, care îți lasă posibilitatea de a descoperi acest univers de ne?iterată puritate și frumusețe, pe care îl poți doar contempla și iubi, conține o irezistibilă  tentație hermeneutică, aptă de a identifica în plin post-modernism semne ale altor paradoxuri de acumulări, prin care sunt invocate, cu reală îndreptățire, opera lui Andreescu și pictura paleocreștină, „realismul icoanei” și forma pură, matematic redusă a operei lui Mondrian, mozaicurile din perioada romano-bizantină (creștine în fond, naturaliste ca formă), și jazz-ul, stâlpul din chirpic, lipit și văruit din arhitectura  monastică, luxurianța artei orientale, comprimată în aparenta planeitate a formei, expresivitatea concentrată a barocului italian, rigoarea secretă a schemelor compoziționale, banalitatea exasperantă a obiectului kitsch, logica inițiatică a imaginilor lui Paul Klee sau grădinile Semiramidei suspendate în mit.
Proces de des-văluire și ritualizare, opera lui Horia Bernea se etalează fastuos, oferindu-ne, cu luciditate, uneori involuntar ironică, cu patetism bine temperat  și har manifest, argumente evidente  și credibile despre „corola de minuni a lumii” . Universul său este prea lumesc pentru a-l putea respinge și prea înalt pentru a-l putea refuza.

„Viața Filialei” („TOMIS” 1998)

 S. R., Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1998, 

*

Scriitorii Constantin Novac, secretar executiv al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, Ovidiu Dunăreanu, Emilia Dabu și Sorin Roșca, membri ai USR, au participat, în calitate de gazde, la întâlnirea cu o delegație a scriitorilor din China, având în componență pe Chen Zhang Wu, membru în Comisia Națională a Asociației Scriitorilor Chinezi, Lu Lei, vicepreședinte al Asociației Scriitorilor Chinezi din provincia Guandong, Tian Dailin, editor al publicației „Guanxi Daily”, Zhou Da Xin și pe reputatul traducător Gao Xing. La întâlnirea de la Neptun au fost prezenți Eugen Uricaru, vicepreședinte al USR, și Mihai Chicuș, director economic al USR. În programul celor două zile au fost incluse vizite la muzeele de arheologie din Mangalia și Constanța, la Centrul Român de Afaceri „Marea Neagră” și Complexul hotelier „President” din Mangalia. Oaspeții chinezi au fost primiți de primarul municipiului Mangalia , ing. Zanfir Iorguș.

*

Centrul Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia a găzduit ediția din acest an a tradiționalei „Întâlniri cu scriitorii ialomițeni”, manifestare culturală onorată de prezența cunoscutului romancier Constantin Țoiu, sărbătorit de organizatori și de  asistență cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. De interes s-au bucurat intervențiile scriitorilor Nicolae Motoc, membru în Consiliul USR, redactor-șef adjunct al revistei „Tomis”, Nicolae Stan, președinte al Consiliului Județean Ialomița, Șerban Codrin, director al Bibliotecii  Județene Ialomița, Florin Costinescu și a lui George Stoian, consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură Ialomița. Din partea Filialei Dobrogea a USR a participat, în calitate de invitat, poetul Sorin Roșca.

*

Filiala Dobrogea a USR,  Editura Ex Ponto și Fundația culturală „Moise & Rosentzweig” au organizat al Librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța lansarea volumului de interviuri Convorbiri pontice a scriitorului Ovidiu Dunăreanu. Noua apariție editorială a fost prezentată de profesorul Ioan Popișteanu, directorul Editurii Ex Ponto, Evelina Cârligeanu și Corina Apostoleanu, critici literari.

*

A 29 a ediție a „Zilelor Vasile Voiculescu”, o prestigioasă manifestare culturală organizată la Buzău, a coincis în acest an și cu aniversarea a 115 ani de la nașterea marelui scriitor. Poetul Arthur Porumboiu, membru al Filialei Dobrogea a USR, a participat la simpozion în calitate de invitat de onoare.

„Tabăra de creație literară Carsium 98” („TOMIS” 1998)

 ***, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium 98, „Tomis”, Constanța, iulie

Din inițiativa Centrului Județean al Creației Populare Constanța și Consiliului Local al orașului Hârșova s-a reluat, după o întrerupere de zece ani, în pitoreasca localitate dobrogeană de pe malul Dunării, Tabăra de creație literară Carsium. Desfășurată între 13-19 iulie, manifestarea a reunit creatori din generații diferite, în program înscriindu-se un colocviu privind actul de creație, o expoziție de pictură și grafică cu participarea unor artiști plastici din Constanța și Hârșova, lansări de noutăți editoriale, întâlniri cu scriitori și cu redacția revistei „Tomis”, vizite de documentare, ateliere de creație, seri de muzică și poezie în aer liber, vizionarea de filme video cu tematică istorică și etnoculturală etc.

Colaborarea cu Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor , cu Librăria Uniunii Scriitorilor din Constanța a făcut ca ediția din acest an să se ridice la un nivel elevat, prin prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu, Florin Șlapac, Ion Roșioru, Sorin Roșca, Dan Perșa, Ion Dragomir, Ana Ruse.

„Reîntoarcerea în pustiu” (ROȘCA 1998)

 S. Roșca, Reîntoarcerea în pustiu, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Răsfoind numărul 1 al „revistei de cultură și divertisment” METAFORA, serie și mai nouă (fiindcă „seria nouă” a sucombat, din păcate, sub presiunile veleitarismului atotbiruitor!), poți constata, fără eforturi deosebite, spre ce semețe culme ale amatorismului și derizoriului duce lipsa simțului critic și, ceea ce este și mai grav, cum înțeleg unii să-și onoreze statutul de SCRIITOR, de membru al Uniunii Scriitorilor din România. „Divertismentul”, pare-se dimensiunea de bază a „noii” publicații, începe chiar din prima pagină. După ce H. Teodorescu, membru al USR, ne entuziasmează cu o compunere de clasa a IV a, având ca temă luna martie („Martie! Primăvară! Fir de mărțișor norocos, îngemănând albul ghioceilor cu roșul speranței de bine și de frumos!”), Steluța Ispas Ionescu își varsă năduful de nefericită locatară la bloc într-o scrisoare adresată scriitorului Marin Porumbescu, Dumnezeu să-l ferească și să-l odihnească! („Mi-e dor de liniște multă - copiii vecinului, / sunt mai răi ca toți dracii”). Într-un alt „text”, Steluța reușește cu succes să infirme tot ceea ce s-a spus frumos despre volumul său de versuri lansat nu demult: „-ani au trecut / ești tot ce am mai sfânt / Un singur gând / inima-mi zbuciumă / mersul îți e de lumină?” În pagina 2, Coralia Ghiță, autoare și ea a unui volum de debut promițător, încearcă să ne amuze cu o colecție de banalități intitulate derutant haiku: „Tandrețe / marea sărută îngerii / la fel”; „Mugure: Coloana vertebrală / a vieții” etc. Deși membru al USR, Ana Ruse nu se sfiește să semneze „plugușoare” de genul: „Prin fapte bune creștinești / eu izbăvirea o aștept / Spre poarta raiului dorită / și spre Iisus eu mă îndrept”. În acest caz, ce pretenție să mai avem de la Cătălina Crețu („lanțurile tale / le-am aruncat în mare / Rămân la fel de iarbă / în penumbră”) sau de la Gina Comsa („Oameni fiind, tot alergam prin viață / Culegeam roadele mult prea de dimineață...”)?

Chiar într-o revistă de „divertisment” semnând, SCRIITORUL are obligația de a dovedi o maximă decență, dacă nu pentru sine, măcar pentru obștea din care se mândrește că face parte.

„Revista Observator” (DUNĂREANU 1998)

 Ovidiu Dunăreanu, Revista „Observator”, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Figură marcantă a exilului românesc din Munchen, scriitorul, editură, jurnalistul și traducătorul Radu Bărbulescu - însoțind pe litoral o delegație de scriitori germani formată din Robert Stauffer și Ursula Haas - îmi mărturisea, în vara acestui an, pe terasa Casei Scriitorilor de la Neptun, „că îl leagă de Dobrogea fire indestructibile, unul din părinții lui fiind originar din această parte de țară”, iar de mare și câțiva scriitori din Constanța „un dor arzător”. Vizita sa a coincis cu împlinirea, în acest an, a unui deceniu de la apariția revistei „Observator - Munchen” (primul număr a văzut lumina tiparului în decembrie 1988), al cărei editor și redactor este, dar și cu acordarea de către această publicație a două premii literare scriitorilor din țară Alexandru Ecovoiu și Gheorghe Istrate.

Pornind la drum, ca publicație în exil, să înfrunte cu hotărâre și cu puținele mijloace avute la îndemână sistemul politic utopic și inuman din țară, iar după 1989 dedicându-se mai mult unor preocupări de literatură, artă, cultură, pe care le vedea reocupându-și un loc de cinste în țara nouă pe care românii păreau a voi să o construiască, în cei zece ani de existență, „Observator”, prin cele patruzeci de numere până acum, s-a impus în conștiința publică din exil și din țară ca o revistă substanțială și de mare audiență.

Inițial, înainte de 1988, Radu Bărbulescu împreună cu Ion Dumitru (în calitate de editor) au scos timp de trei ani publicația „Săptămâna muncheneză”. 

În acea vreme, la Munchen existau alte două publicații în limba română: „Stindardul românilor” și „Curentul” de orientare proantonesciană, care nu era orientarea tuturor românilor din exil. După dispariția „Săptămânii muncheneze” se impunea ca o necesitate înființarea unei reviste care să continue linia democratică, deschiderea ei, o revistă pentru toată lumea, fără o orientare extremă de dreapta sau de stânga. Iar acesta a fost „Observatorul”. De la apariție și până azi a parcurs un drum ascendent, menținându-și linia independentă, devenind o publicație de ținută, care continuă să observe cu obiectivitate fenomenele politice și culturale din țară. Ea a adunat și continuă să adune în paginile ei nume importante ale exilului, dar și colaboratorii de reală vocație din Constanța, București, Timișoara, Arad, Iași etc.

Pe lângă revistă a luat ființă și editura cu același nume, editură care își înscrie în palmares o activitate laborioasă. Prin intermediul ei, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor români în spațiul german, Radu Bărbulescu a scos revista în limba germană „Archenoach” (din 1984), a tradus și a alcătuit câteva antologii de mare acuratețe și valoare: Plecați înapoi unde și-a înțărcat mutul iapa (poezie), Musafiri nepoftiți (proză scurtă),  Cititorul în inimi (bilingvă de poezie), Călătorie spațială (bilingvă de proză), a scos o serie de traduceri din scriitori români din Munchen și din țară.

Prețuim sincer și urmărim cu mare interes, de aici de la țărmul Pontului Euxin, efortul și realizările lui Radu Bărbulescu, puse în slujba culturii românești, ale scriitorilor ei, iar acum, la ceas aniversar, îi urăm multă sănătate și putere creatoare pentru ducerea la capăt a gândurilor sale generoase, a programelor și cărților sale, la care știm că trudește cu pasiune, tenacitate și talent.

Biografie a biologului Anișoara Sălăgeanu (1930-1998)

Data și locul nașterii - 23 mai 1930, com. Seimenii Mari, jud. Constanța

Studii - Școala primară în Medgidia, liceul în Constanța, Facultatea de biologie la Cluj

Titlu științific - doctorat obținut la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj în 1971

Locuri de muncă

- preparator tehnic la catedra de Botanică de la Universitatea Cluj (1956)

- cercetător botanist la Grădina Botanică din Cluj (1967)

- asistent la Facultatea de Științe Naturale de la Institutul Pedagogic Constanța (1969)

- lector la Facultatea de Științe Naturale de la Institutul Pedagogic Constanța (1971)

- director la Liceul de Artă Constanța (1975)

- director la Liceul Sanitar Constanța (1977-1987)

Stare civilă: căsătorită cu prov. univ. dr. Gheorghe Sălăgeanu; o fiică, Ruxandra Nițescu, inginer chimist

Decedată: 21 iulie 1998

Nimeni nu întrevedea dorinței Anișoarei Lupoi, fiică a contabilului Dumitru Lupoi, de a deveni cercetătoare într-un domeniu pretențios ca Științele Naturii, dominat de legi universale. Înainte de a se decide pentru înscrierea la facultate practica meseria de planificator șef la Poșta din Medgidia, activitate total opusă alegerii de mai târziu. Dar pasiunea a învins și în 1951, Anișoara Lupoi a intrat la Universitatea „Babeș-Bolyai”, secția biologie, pe care a absolvit-o în 1955. (...)

„Jurnalul lui Argon” (NICOLAE 1998)

 R. Nicolae, Jurnalul lui Argon, „Tomis”, Constanța, iul. 1998

Cartea universitarului Anton Dumitru Iacobaș, Deseară nu veni la gară (Tilia Press International, Constanța, 1998), este, pe planul literaturii, un debut. Subintitulată Jurnalul lui Argon, lectorul își pune reflex întrebarea ce experimentări se mai pot face într-un domeniu atât de frecvent în  ultimele decenii. Specia aceasta, ca să vorbim tradițional, e abordată în ideea de a conferi autenticitate faptelor - puțini sunt cei care aspiră la autenticitatea scriiturii - adică de a transforma iluzia în realitate sau, mă rog, în ceva credibil. Rămâne, așadar, problema fundamentală, aceea a modalităților de realizare a scopului. Nefiind îngrădit de teoretizările despre jurnal, pe care le ignoră ori, poate, nu le cunoaște, nu îl interesează, naratorul devine un tip „credibil”, așa că participarea cititorului la evenimente, atâtea câte sunt, este una pasivă. El înregistrează doar nuanțele. Structura cărții este una previzibilă. Nici simbolurile grafice pentru personaje nu miră prea mult. Este un gest ludic, care ar putea atrage atenția că nu trebuie să ne așteptăm la niscaiva grozăvii strânse între niște coperți. Plăcerea lecturii vine din prospețimea nealterată a amintirilor și aici se vede intuiția sigură a autorului.

De altfel, „jurnalul” este povestea banală a dragostei unor adolescenți, cum se și arată pe ultima copertă: „Un șir nesfârșit de esențe feminine și masculine se contopesc prin noi, explorând forme încă necunoscute, dar de atâtea ori cercetate...”. Confesiunile își păstrează intacte frumusețea, naivitatea, melancolia anilor de tinerețe. Câteodată planează pericolul unor dulcegării, repede înlăturat printr-un umor terifiant, ce reinstaurează atmosfera solară. Cele câteva zile ale „jurnalului” marchează date importante din evoluția relațiilor de dragoste ale viitorului cuplu. Dar nu se reduce numai la aceasta. Trimiteri la existența socială și politică a anilor șaptezeci, glumele savuroase ale vârstei, folclorul vremii, o autoironie ușor mascată de bravură, schițe de portrete făcute cu mâna sigură feresc căderea în tern, oricât de înălțător ar fi sentimentul. Simțul pictural este evident, marcat în special de acela al panoramicului. Descrierea ocupă un spațiu restrâns, atât cât să nu poată lipsi. Ansamblul e alcătuit din detalii pigmentate de mici malițiozități: „Marele campus studențesc este completat, vis-a-vis de Termocentrală, dar lângă depozitul de lemne, de Complexul Grozăvești al Universității, cu fetele (!!!) de la litere. O mulțime de politehniști învață abecedarul de la ele...” Se trece cu ușurință de la un moment la altul, reflecțiile mai profunde alternează cu cancanurile, timpurile se amestecă, personajele vin să coloreze spațiul, apoi sunt părăsite, decorul se schimbă, lumea se reduce la „Argon” și „Ciripica”, pentru ca apoi totul să se ia de la capăt, în aceeași mișcare de plină de inventivitate a situațiilor. Escaladarea timpului modifică oarecum registrul stilistic, la nivel formal. Această primă parte reînvie perioada de liceu. Cea de a doua se va plasa cu siguranță în timpul studenției. Nu știu dacă a autorul a procedat bine împărțind astfel „amintirile” sau, cine știe, poate se gândește la o continuare pe mai multe capitole, cu alte date existențiale. Sigur, aceasta ca suport ori ca pretext, altfel totul rămâne ficțiune. Oricum, va interveni o varietate a modurilor de expunere, poate incompatibile cu cele de acum. Dar acestea sunt supoziții. Adevărate rămân bucuria redescoperirii vârstei de bronz, cu altă retină, dar cu aceeași prospețime. Debutul lui A. Iacobaș rămâne unul meritoriu.

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.