„Fotbal bănos, fotbal păgubos” (BRUCKNER)

 Liviu Bruckner, Fotbal bănos, fotbal păgubos, „Tomis”, Constanța, 

(...) dintr-un interviu mai vechi luat lui Fănuș Neagu, în ziarul „Litoral”, o declarație a ilustrului brăilean: „Fotbalul este carnavalul meu de fiecare duminică. Mi se pare cel mai frumos joc pe care l-au născut oamenii pentru a se povesti pe ei înșiși”.  Dar, de ce fac apel la aceste nume de referință ale literaturii mondiale, asociindu-se fotbalului?  

Există o explicație. Una care ține de fenomen în întregul lui. Atâta timp cât acest sport adună milioane de spectatori (plătitori) la fiecare etapă de campionat, înseamnă că în jurul lui gravitează forțe capabile să-i asigure o viață fără griji și mai ales câștiguri pe măsura investițiilor.

Și cu aceasta să-mi îndrept privirile și spre ce a mai rămas din fotbalul constănțean. În fapt, un schelet, un fel de trup descărnat, gata să se dezmembreze la cel mai mic brânci. 

În fond, ce mai supraviețuiește din gloria „alb-albastră” a anilor când Steaua, Dinamo, Rapid erau bătute măr pe stadionul ce poartă numele celui mai mare fotbalist al României și unul dintre cei mari ai Planetei? Nimic palpabil, nimic de valoare. La fiecare meci, din tur, fie el disputat la lumina reflectoarelor (păcat de banii dați pe energia electrică), fie în plină zi, am văzut echipe cu jucători care își dau cu stângul în dreptul, de la Apemin Borsec, Juventus Colentina din Plopeni ori alte obscure localități cu echipe la fel de cenușii, la fel de necompetitive.

Întrebarea este, în aceste condiții, una de logică: de ce se cheltuiesc o groază de bani cu menținerea unei așa-zise platforme competiționale care, până la urmă, tot nonvaloare se cheamă?

Răspunsul este unul singur: dorința absurdă de a se cheltui fără rost ceea ce se primește de la niște sponsori, altfel oameni bine intenționați, dar care investesc fără rost într-o căruță ale cărei roți sunt gata să iasă din osii, pompând tot dolari, dar mai puțin, într-un rezervor spart ciur. Nu, nu sunt pesimist. Din contră. Mai cred (încă) în revitalizarea fotbalului constănțean, în readucerea lui pe linia pe linia de plutire, dar pentru aceasta este nevoie de o altă gândire,  În fond, de o altă... pălărie și cu cât se va căuta un cap nou, cu atât mai bine pentru el și viitorul lui. Altfel, căutăm arpacaș pentru colivă.

„Farsa puterii” (SGARCEA 1993?)

 Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?

Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.

Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.

Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.

Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).

„Orașul de argint” (WEIDNER-CIUREA)

 Rodica Weidner-Ciurea, Orașul de argint, Revista Asociațiunii Transilvane ASTRA, 199?

Apropiindu-ne de Mexico City, drumul nostru nu putea ocoli unul dintre cele mai frumoase și interesante orașe ale Mexicului. Este vorba de Taxco (se citește Tașco), supranumit „Orașul de argint”. Taxco a fost declarat în 1928 „monument național”. 

Ne-am apropiat de oraș pe un drum periculos, construit sub o coastă de munte, pe care trebuie să o ocolim, obligându-l pe șofer să facă manevre, pentru noi, călătorii, neliniștitoare. După o astfel de cotitură, a apărut în fața noastră, pe dreapta, o priveliște superbă, picturală: pe o pantă de munte, se risipeau cochet clădirile unui oraș scăldat în lumina soarelui. Casele de un alb strălucitor, etajate până de parte spre vârful coastei, acoperite cu țiglă sau terminate în terase de tip spaniol, cu balcoane împodobite cu flori și îndreptate spre soare, păreau a fi vilele unei pitorești și elegante stațiuni montane. Ne-am oprit pe o stradă foarte circulată, în fața unui magazin cu bijuterii de argint, în vitrinele căruia străluceau podoabe sclipitoare de tot felul. Am coborât și, bineînțeles, cu toții ne-am înghesuit să admirăm măiestria brățărilor, șiragurilor, broșelor și inelelor puse în vitrină, parcă anume să vrăjească. Așa cum ne-am dat seama ceva mai târziu, era cel mai frumos, mai elegant, dar și cel mai scump magazin de bijuterii din Taxco. Din acest punct, la indicațiile ghidului, fiecare urma să se deplaseze pe cont propriu pe străzile pietruite și foarte abrupte ale orașului până la piața centrală, situată mult mai sus de locul în care ne aflam. Drumul urma să fie și el deosebit de pitoresc, mărginit de zeci de magazine de bijuterii, mai mari sau mai mici, artizanat, restaurante, hoteluri etc. Pe latura dreaptă a orașului, față de locul unde ne aflam, ghidul ne-a arătat casa în care Trotzki și-a petrecut o parte din exilul său și unde a fost asasinat.

În perioada precolumbiană, Taxco a fost un oraș situat la 12 km depărtare de actuala așezare, unde se aflau minele de argint și zinc. Ulterior, orașul a fost cucerit de azteci, iar sub primul împărat Moctezuma a trebuit să plătească tribut Tenochtitlanului. În 1522 ținutul a fost cucerit de spanioli, care, descoperind bogățiile minelor de argint, au întemeiat pe actualul loc un oraș, pe care l-au numit El Real de Tetzelcingo, iar spre sfârșitul secolului i-au schimbat numele în Taxco. Cel care a știut să profite de pe urma exploatării minelor de argint și să facă o avere fabuloasă a fost un imigrant francez, Joseph de la Borde (și-a modificat numele în Jose de la Borda, pentru a suna cât mai spaniol). Din averea adunată, Borda a construit, printre altele, în partea de sus a orașului Taxco, o biserică unică prin frumusețea sa - Santa Prisca.

Cu timpul, deși sursele de argint s-au sleit, Taxco a rămas centrul mexican al prelucrării argintului. Nu întâmplător, un bijutier american, William Spratling, a reușit să pună bazele unei școli de prelucrare a argintului, în care tinerii localnici au învățat să prelucreze bijuterii moderne după vechi motive indiene. Ceea ce poți vedea și cumpăra aici în materie de bijuterii rămâne unic. Oferta este atât de mare, iar tentația irezistibilă, încât fiecare din călătorii grupului nostru a lăsat la Taxco sume apreciabile, în schimbul unor bijuterii de o calitate și frumusețe rară. Nici noi nu am făcut, desigur, excepție. Deși am cumpătat mult ce e mai bine să cumpăr, bijuteriile celorlalți mi s-au părut și mai bine alese. În realitate, toate erau atât de frumoase și originale, încât orice ai fi cumpărat n-ai fi greșit, trăind nostalgia frumuseților lăsate în vitrinele magazinelor.

Partea cea mai interesantă a orașului rămâne biserica Santa Prisca, apreciată ca o bijuterie a ultrabarocului mexican. Ea a fost construită între anii 1751-1759 cu banii lui Jose de la Borda și proiectată de arhitecți cu renume, arhiepiscopul de Mexic și viceregele neavând nici un cuvânt de spus. Fiindcă Borda a construit biserica din averea strânsă prin exploatarea minei de argint San Ignacio, se spune că el și-a motivat decizia prin cuvintele: „Dumnezeu mi-a dat, așa că și eu îi dau lui Dumnezeu”. Se povestește că, sărac fiind, Borda a făcut un legământ că dacă va descoperi un nou zăcământ din care să se îmbogățească (celelalte exploatări erau sleite), atunci va ridica la Taxco cea mai strălucitoare biserică din Mexic.

Santa Prisca impresionează de la prima vedere. Fațada, construită pe două niveluri, este bogat împodobită - nu este o excepție în Mexic -în stilul chirrrigueresc spaniol, stil ce poartă numele unei familii de sculptori și constructori spanioli, care au construit catedrale, altare și palate în Salamanca și Madrid în a doua jumătate a secolului XVII și prima jumătate a secolului următor. Acest stil se caracterizează printr-o ornamentică supraîncărcată, dar care - depinde de gust - nu obosește. Intrarea în biserică, un portal înalt din lemn masiv, sculptate cu motive geometrice, este de o parte și de alta bornată de două coloane corintice, în partea superioară lăsând loc blazonului papal. La nivelul de sus al fațadei, un medalion înfățișând botezul lui Isus, este mărginit de două coloane spiralate, introducând, în raport cu coloanele de jos, o diversitate ce creează un efect estetic remarcabil. În partea cea mai de sus, deasupra unei ferestre, se află un ceas, păzit pe de lături de statuile apostolilor Matei și Ioan, iar deasupra, încununând întreaga fațadă - statuia Fecioarei Maria. Ornamentația acestui complex, alcătuit din statui de îngeri, steme, frunze, panglici frumos înnodate, este realizată cu mult simț artistic. Pe laturile acestei fațade se ridică două turnuri. (...)

„Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu” (HARAG_

 Bogdan Petru Harag, Francis Drake - dragonul care a speriat un imperiu, ?, p. 35-

Timp de mai multe secole, Anglia a fost „stăpâna mărilor”, având o flotă foarte puternică. Acest titlu de „stăpână a mărilor” a fost dat de Angliei și datorită marinarilor neînfricați care au făcut ca Union Jack, drapelul marinei engleze, să triumfe pe întinderile de ape.

Din acest tablou de epocă ne privește detașat un personaj de alură nobilă, unul dintre cele mai impresionante figuri ale istoriei, aventurii și navigației, Sir Francis Drake.

F. D., cel mai celebru corsar din istorie și primul englez care a efectuat circumnavigația Pământului, s-a născut în 1540 în Crowndale, într-o familie săracă de agricultori protestanți. A fost primul dintre cei 12 copii ai lui Edmund Drake și Mariei Mylwaye. Acest corsar, care a marcat istoria navigației, a fost căsătorit de două ori și a murit fără să lase niciun moștenitor.

Chiar din copilărie F. D. a fost atras de mare, îmbarcându-se la 13 ani pe o navă comercială. Cu istețimea, îndrăzneala, hărnicia și priceperea sa în navigație a câștigat simpatia celor de la bord, precum și a căpitanului corăbiei. Căpitanul nu avea moștenitori, iar după moartea sa i-a lăsat corabia moștenire lui Drake, care a devenit căpitan la 20 de ani.

Privirea lacomă a lui D. s-a oprit și asupra comerțului cu sclavi, una dintre cele mai bănoase afaceri din acele timpuri. Împreună cu vărul său John Hawkins vânau africani pentru a-i vinde pe plantații.

D. se îmbarcă pentru prima dată cu H. pe una din navele familiei în Plymouth. Din această primă călătorie în Lumea Nouă nu s-au întors cu nimic, dar eșecul l-a ambiționat și mai mult pe D. În 1569 se îndreaptă spre bogatele colonii spaniole din America Centrală, tot cu H., care poate fi numit mentorul său în navigație. S-a întâlnit prima dată cu spaniolii în portul mexican San Juan de Ulua. Fiind învinși, englezii au dat bir cu fugiții, iar D. nu a îndurat umilința și a jurat răzbunare veșnică împotriva spaniolilor. A fost aruncat într-o temniță înfricoșătoare din port, dar curajul și inteligența l-a ajutat să evadeze.

F. D., fire rațională, nu a ținut cont de rivalitatea dintre francezi și englezi și s-a împrietenit cu piratul francez Guillaume Le Testu. În 1573, au dat marea lovitură și au jefuit un convoi care transporta mărfuri prin junglă. Transportul conținea 20 t de lingouri de aur și argint. Englezii au îngropat comoara în junglă, iar în luptele cu spaniolii, G. L. T. a fost executat (...).

Cinci lucrări ale pictorului Lucia Dem. Bălăcescu (1895-1979) (ICEM TULCEA 1993)

 Institutul de Cercetări Eco Muzeale / Muzeul de Artă, Dobrogea..., Tulcea, 1993, p. 172

391.Poetul Ion Minulescu - acuarelă; 22x30; semnat; datat, localizat stg. jos, cu creion: L. Demetriade Bălăcescu / Voinești (1)927; inv. 306

392.Portret de fetiță - pastel; 66x50; datat dr. sus, cu negru: (1)939; rev. (1)976; inv. 1141

393.Flori - pastel; 52x42; inv. 1209

394.Mangalia - guașă; 27x37; semnat, datat stg. jos, cu creion: L. D. B. (1)962; inv. 1210

395.Fecior de țăran - acuarelă; 33x36; semnat; datat stg. sus, cu creion: L. D. B. (1)926; inv. 1221

„Cunoașterea, o comoară primejdioasă”

17. Cunoașterea, o comoară primejdioasă

1.Miezul problemei

Cunoașterea interzisă? Cred că o mai bună aprofundare a problemei necesare, dacă ținem cont de realitățile ascunse pe care istoria le conține de multe ori.

Distrugând cartea, îl distrugem și pe autor, îi distrugem spiritul, ideea și poziția contrariantă, stânjenitoare pe care poate s-o reprezinte pentru oricine nu gândește la fel. Cunoașterea este periculoasă, fie că vorbim de științe sau de ceea ce numit paraștiințe, dezvoltate de spirite romantice și independente, iar o difuzare prea rapidă și prea extinsă a cunoașterii ar putea să ducă la distrugerea civilizațiilor.

a)Pugwash

În acest spirit a apărut Pugwash, un organism creat de un miliardar canadian, Cyrus Eaton, împreună cu un mic grup de savanți și profesori, în iulie 1957, în orășelul Pugwash, situat în provincia canadiană Noua Scoție, la sud de Terra Nova. Mișcarea cuprindea savanți din toate țările, indiferent de înclinațiile politice sau religioase.

Mișcarea a durat mulți ani. Această ideologie dorea să protejeze omenirea de abuzurile unor conștiințe științifice care constituiau un pericol permanent pentru omenire. În acest spirit s-au afiliat acestui grup francezi  precum Saint-Yves d-Alveydre, Joseph de Maistre și Rene Guenon, chiar și eu, ca și mulți alți scriitori, care au participat cu numeroase lucrări la avertizarea împotriva acestui pericol.

Dar această frăție științifică încearcă să găsească antidoturi la otrăvurile create chiar de proprii reprezentanți. Suportăm invențiile celor care, din spirit de căință sau abnegație subită, au contribuit mai mult sau mai puțin la realizarea unor centrale nucleare - precum cea de tristă amintire de la Cernobâl - a organismelor modificate genetic care pun în pericol harta noastră genetică, a armelor chimice cu care ne amenință terorismul actual, a sateliților spion, (...).

Dumitru Dinu, rector al Institutului de Marină Civilă („TOMIS” 199?)

 Cred că problema shipping-ului românesc este una de strategie guvernamentală. Strategia trebuie să cuprindă toate aspectele: legislative, financiare, tehnice și nu în ultimul rând trebuie să cuprindă aspecte privind pregătirea personalului navigant. Cine poate să facă la noi această strategie? Din nefericire, noi, ca instituție de învățământ superior nu am fost solicitați să participăm la elaborarea unei astfel de strategii, deși în alte țări universitățile reprezintă focare de influență politică și economică. Spre surprinderea mea, acum câteva luni am primit pentru prima oară o invitație a FPS să trimitem reprezentanți în consiliile de administrație ale companiilor de navigație Navrom, Petromin și Romline. Această solicitare era pe un fax fără antet și am încercat să-l contactez pe expeditor, ceea ce nu am reușit în ciuda strădaniilor. Am senzația că această solicitare a fost pur formală și de fapt nu se intenționa utilizarea specialiștilor, care zic (...) că în universități reprezintă avantajul competenței și al neimplicării direct interesate personal în anumite firme. Punând accentul pe această idee a strategie naționale vizavi de flotă, care ar trebui discutată și cât mai repede, mă gândesc la o strategie globală, complexă, care să conțină aspecte mergând până la învățământul de profil. În ce ne privește, învățământul de marină nu a fost sprijinit de Ministerul Transporturilor. Tot ce s-a făcut în institut este cu sprijinul Ministerului Învățământului. E nefiresc ca Ministerul Transporturilor să nu se implice. Învățământul de marină, care dă personalul brevetat, îmbracă două aspecte. Cel academic, pentru că s-a dezvoltat tehnica la bordul navei, conform cerințelor standard trainingului mondial, și cel global, al compatibilității studiilor cu al altor școli din lume. Am reușit, prin mari eforturi, ca ambele aspecte să fie împlinite. Dar contribuția noastră la relansarea shipping-ului românesc poate fi importantă dacă vom fi solicitați în elaborarea strategiilor de dezvoltare a flotei, care pot căpăta contur foarte curând, cu sprijinul factorilor implicați: Ministerul Transporturilor, companiile de navigație, sindicatele șamd. Mai este încă o cerință: strategia, odată definitivată, să beneficieze de mijloacele de a fi pusă în aplicare.

Aș dori să relevez un fapt, anume atitudinea pasivă față de organismele shipping-ului mondial a celor implicați în diferite sectoare ale shipping-ului românesc. Am participat la ultimele trei adunări generale ale International Maritime Organisation, de două ori în delegația României și o dată ca reprezentant al International Maritime Association. România, cu toată scăderea actuală a flotei, ocupă încă locul 31 pe plan mondial, între cele 156 de state ale IMO, dar nu are un reprezentant permanent în organizația mondială. România nu adoptă o atitudine ofensivă în alegerile care se desfășoară la IMO. Există state situate după România în clasament, care sunt între cele 32 de țări care au loc în comitetul de conducere al IMO. Nu numai atât, dar noi nu avem reprezentanți nici în staff-urile organizației mondiale. Iar delegațiile României nu au fost niciodată al nivel de miniștri și nici măcar la nivel de secretari de stat. Desigur, au fost persoane competente acolo, dar este foarte important și nivelul la care este reprezentată o țară la această întrunire. Există organisme consultative guvernamentale și non-guvernamentale în a căror comitete de conducere nu există nici un român. Or, este știu că deciziile nu se iau în adunări generale, ci în aceste comitete de conducere. Cred că în această direcție ar trebui să fim mai agresivi, în sensul bun al cuvântului. Acestea sunt câteva idei care cred că ar trebui să facă parte din strategia de dezvoltare a flotei. Noi avem, la institut, materiale și persoane pregătite, care sunt gata să contribuie la redresarea flotei, a shipping-ului românesc și cred că nu ar trebui neglijată această categorie, cea a oamenilor școlii, foarte apropiată de fenomenul navigației românești.

„Mozart, prietenul meu” (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș, Mozart, prietenul meu, „Tomis”, martie 1993

Premiera inaugurală a anului 1993, prima montare Mozart din istoria Teatrului Liric Constanța, spectacolul supraintitulat „Mozart, prietenul meu”, alcătuit din două opere comice într-un act, „Directorul de teatru” și „Bastien și Bastienne”, ne-a oferit imaginea vie a celui pe care D. Șostakovici îl caracteriza astfel: Tinerețea muzicii, mugurele veșnic tânăr care aduce omenirii bucuria înnoirii primăvăratice”. Echipa de regizori, actori și scenografi a reușit, cu ajutorul formulelor magice ale frumosului artistic, să-l aducă pentru o clipă printre noi pe Mozart - demiurgul, care a fost lăsat să ne dezvăluie tainele creării unui univers făurit parcă în joacă, pentru a-l duce în cele din urmă cu sine, odată cu lăsarea cortinei.

Inspirata scenografie a lui Șerban Jianu ne-a lăsat să credem că uriașa efigie a lui Mozart se află a pentru a-i supraveghea și proteja pe cei care se aflau acolo pentru a-i da viață. Prima parte, „Directorul de teatru”, ne insinuează încă din momentul coregrafic  de debut, simbolul erotic sub care va evolua toată reprezentația: mișcări feline, lascive, costumație de budoar, mătăsuri în tonuri calde și pecetea încărcată de senzualitate a luminilor roșii  ca și tapiseria decorului sau costumația protagonistelor ce se vor duela pentru titlul de primadonă. Absolut încântătoare sunt elementele de regie compuse de Cristian Mihăilescu și Gabriela Tofănel, care dau spectacolului savoare operei bufe și vioiciunea commediei dell`arte, începând cu intrările în scenă și continuând cu momentul de „teatru în teatru”, susținut de Marga Andriescu, parodiind o mare tragediană, și de Iulian Dumitrache, tânărul actor „importat” de la Teatrul Fantasio, care, folosind o tehnică „a la Charlot”, creează o scenă antologică. Multă naturalețe, vervă și ținută de actor britanic aduce Constantin Acsinte în rolul lui Buff. Bancherului Eiler, Radu Popescu îi împrumută căldură, bonomie și expresivitate. Luminița Popa, alias doamna Pfeil, se remarcă nu numai prin experiența inedită pe care o declara în anterioara conferință de presă, ca „generatoare a unui sentiment de contrariere”, ci și prin exercițiul compunerii portretului vedetei înfumurate, întrucâtva în maniera anilor 30, cu tușeuri uneori poate pronunțate.

O revedem, în domnișoara Silberklang („Clopoței de argint”), pe Niculina Cîrstea susținându-și identitatea scenică printr-o prestație de excepție dăruindu-ne, cu generozitate, alături de Emilia Oprea, plină de grație și strălucire, un regal de reprize vocale, adevărate cascade de sunete revărsându-se dinspre scenă spre public. Tânărul prim solist George Martin, în rolul directorului de teatru, contribuie cu mult rafinament și delicatețe la realizarea unei picturi naive pe medalionul cu două fețe ale aceluiași portret. De fapt, încercarea de a crea o galerie de figurine de porțelan de Sevres se materializează încă din acele ultime momente ale primei părți, în care actorii sunt aduși pe rând la rampă într-o succesiune de „poze” care evocă bibelourile modelate de artiștii secolului XVIII. De aceea pare atât de firească și atmosfera idilic-bucolică din cea de a doua parte a spectacolului, „Bastien și Bastienne”, care se desfășoară într-un cadru inundat de o lumină blândă, discretă, un decor elaborat cu minuțiozitate și gingășie, evocând peisajele naive de pe vasele de porțelan ale mai sus amintitului secol. Momentele apariției protectorului acestui tărâm, vrăjitorul cel bun, bătrânul cioban Colas, interpretată cu căldură de Gheorghe Țirea, ne oferă prilejul de a pătrunde în atmosfera basmelor fantastice germane, cu ajutorul desfășurării arsenalului magiei albe a invocării dragostei, care invadează atotputernică și atotcuprinzătoare toată scena, imagine „materializată” printr-o ploaie de șampanie și inimi de catifea, ca o apoteoză a întregii reprezentații. O reprezențație ai cărei susținători au reușit să demonstreze cu succes că o pot sluji pe Thalia, în aceeași măsură ca și pe Eurterpe.

„Culorile mării” (ROȘCA 199?)

 Sorin Roșca, Culorile mării, „Tomis”, Constanța, 199?

Vreme de câteva săptămâni, Cafeneaua Literară a Librăriei Uniunii Scriitorilor de la Constanța a avut ca oaspete Marea. Cele câteva zeci de ipostaze, surprinse în taină și imortalizate cu delicatețe și har pe pânză de artistul plastic Traian Marinescu, aceste veritabil patriarh al culorilor și poeziei nesfârșitelor întinderi marine, au transformat spațiul într-o strălucitoare capelă sui generis a „mișcătoarelor cărări”. Nici că se putea închipui un dar mai nimerit făcut scriitorilor urbei de la Pont! Străluminate de o văpaie misterioasă, cărțile lui Eminescu și Ovidius Naso, ale lui Blaga, Arghezi și Nichita și ale atâtor alți mari scriitori ai lumii, mi s-au părut parcă și mai frumoase, așteptându-ne degetele în liniștea încremenită a rafturilor. Împătimit poet al nuanțelor diafane, al transparenței și al luminii topite pe orizont ori pe coamele de mătase ale talazurilor, T.M. ne îndeamnă, încă și încă o dată, să ne bucurăm privirea și sufletul dinaintea măreției și frumuseții copleșitoare a mării. Fără a-ți da nici o clipă sentimentul că sunt banale fotografii ale realității, fără a oferi nici cea mai neînsemnată concesie stridențelor coloristice la modă, uleiurile pictorului constănțean, laolaltă, compun o cronică, o frescă a stărilor și metamorfozelor acestui personaj obsesiv. Somnoroasă, calmă, lascivă în amurg, abia urmându-și prin aerul neclintit rotunjimea aurie a unui val ca o șoaptă, pusă pe șotii sau răzvrătită, năpustindu-și talazurile înspumate peste diguri și stânci. Nenumăratele ei ipostaze, încheiate parcă cu greu în ramele albe, sunt tot atâtea metafore ale unui poem fără început  și fără de sfârșit, pe care T. M. ni-l șoptește de aproape șase decenii. Discursul său plastic impresionează prin armonie și echilibru, prin vibrație coloristică și prin puterea sa de sugestie, accesibilă doar artistului autentic.

„Cu Romeo și Julieta prin Verona”

 Sfârșit de septembrie, o zi luminoasă cu o temperatură de 29 grade Celsius, te invită irezistibil la drum. La ieșirea din Veneția ne înscriem pe autostrada de Milano. Culoarul trei al benzii cenușii, fiind mai puțin aglomerat, se calcă în voie pe accelerator și cadranul vitezometrului înscrie ușor 160 km/h. În mai puțin de un sfert de ceas suntem în Padova, apoi după un alt sfert de ceas traversăm și Vicenza, ca, în mai puțin de o oră, suntem în Verona.

Arhitectura și urbanistica orașului îți dau un frison de irealitate, ceea ce vezi nu pare a fi aievea, ci lumea unei cetăți  inventate de fantezia miniaturiștilor din primul ev mediu, fundal feeric al cine știe cărei fabule hagiografice sau eroice - și ai sentimentul fantasticului născut din concentrarea obiectului asupra propriei sale enigme. Verona nu-și povestește biografia decât într-un grai sincopat, aluziv, simbolistic, iar splendorile ei arhitecturale par întemeiate pe o complicată și impenetrabilă structură de valori ezoterice, care-și anunță prezența la diferite unghiuri solare, dar rămân veșnic retrase în universul lor măsurat și secund.

Dintre toate acestea se detașează oarecum biserica San Zeno, capodoperă a romanicului, zidită cu opt veacuri în urmă de genii necunoscute. A fost o mănăstire a călugărilor din tagma Sfântului Benedict, organizatorul vieții monahale a Occidentului după căderea Romei. Stă mărturie un turn crenelat și alături incomparabila fațadă colindată de soarele unei după-amiezi târzii care scoate aur palid din piatra vulcanică îmbătrânită și galbenă. Secretul acestei frumuseți constă în faptul că reduce arhitectura la esență și obligă volumele masive, dispuse preponderent orizontal, să răspundă unei viziuni spațiale. Căci și volumele pot deveni motive de decor, cum le vezi în romanicul francez sau, mai ales, germanic, unde jocul lor ascultă de legile imaginii ce se definește în mișcare, se modifică sub ochii noștri, cum ar spune Wolfflin, anticipând principiile barocului. Biserica San Zeno are o măreție care uluiește. Rareori ideea însăși de construcție, de echilibrare a unor forme sortite parcă să se situeze în spațiul categorial, ți se impune cu atâta pregnanță.

Trecem prin piața Dei Signori, de o frumusețe stranie, la fel ca și celelalte. În curând, ne apare în față casa Capuleților, la a cărei intrare stă de strajă Julieta, cu zâmbetul ei dulce și trupul mlădios. Intrăm în casa muzeu, pășim și noi dalele peste care și-au purtat pașii eroii celei mai frumoase povești de dragoste a omenirii. Rămânem câteva minute sub balconul, chiar de unde Romeo escalada înălțimea, și ne retragem înfiorați de lângă piatra gălbuie a zidului care a fost părtașă nemuritoarelor cuvinte de dragoste. Replicile scenei balconului, încrustate într-o placă de marmură, în limba lui Shakespeare, sună ciudat în această curte de seniori veronezi. Tot așa de ciudat cum sună ele la mormântul Julietei, un sarcofag uriaș, cu piatra mâncată de vreme, care păstrează pentru inimile romantice o putere magică.  Tradiția glăsuiește că vizitatorul care îl atinge va întâlni în zilele vieții sale, marea dragoste. Piatra e roasă, lustruită de milioane de degete ale celor care au năzuit ca, prin atingerea ei, să întâlnească iubirea fără egal.

Și iată drumul întoarcerii, aceeași poartă străveche, între două portaluri înalte și mândre în mutismul lor. Soarele începe să coboare în amurg peste zidurile impetuoase îndărătul cărora rămâne unul dintre orașele cele mai atașate iubirii. sunt absent, rătăcit, furat de gânduri, Puo accadere che la bellezza ubriachi - îmi spun, parafrazându-l pe Cesare Pavese.

Helsinki - „Fetița Mării Baltice”

 „Fetița Mării Baltice

De la pătrunderea în Golful Finic și până în portul finlandez Hamina, plutim printre sloiuri de gheață cu o grosime respectabilă. Peisajul este fermecător și pașnic. În unele părți gheața este mai groasă și pârâie sub etrava motonavei „Alba Iulia”, ca un pepene copt de Brăila. Înaintăm cu viteza „la jumătate”. prin aceste locuri pescărușii sunt mai leneși, ei fac popasuri pe sloiuri de gheață, ne privesc cu ochii lor mai puțin prietenoși, iar o mică parte dintre ei se mai avântă în zbor.

Ajungem la Hamina într-o dimineață cu soare și -2 grade Celsius, latitudinea fiind 61 grade N. Este o zi plăcută cu cer senin și fără adieri de vânt. Autoritățile portuare ne înconjoară cu prietenia lor, specifică popoarelor nordice.

În cele patru zile de staționare în port, avem posibilitatea de a vizita capitala țării, Helsinki. „Fetița Mării Baltice”, cum este prezentată pe ghidurile turistice în toate limbile globului, se află la o distanță de 136 km de Hamina.

Am găsit capitala Finlandei învăluită în culorile unei primăveri binevoitoare care sfida rigorile latitudinii geografice, potrivit căreia, frumosul oraș de la gurile Vantaa ar fi trebuit să plutească în ceața rece și groasă a iernii. Aici însă totul strălucește în lumina unui soare puternic și calm ca un ren îmblânzit. În Piața comerțului, care se sprijină cu un umăr pe portul de sud, se răsfață, în toate culorile curcubeului, milioane de flori. Aflu că „Gibraltarul Nordului” (așa cum este denumit Helsinki) se întinde pe 18.164 hectare de teren și pe 26.640 hectare de apă. 

(...) Ne grăbim pe cât ne stă în putință spre vechiul Helsinki, centru administrativ și istoric al orașului, grupat în jurul Catedralei, pe laturile unei imense piețe pătrate, în care genialul arhitect Engel a ridicat, la începutul acestui secol, în preferatul său stil neoclasic, clădirile masive ale Senatului, Bibliotecii Universitare, spitale universitare, pe care le-a integrat perfect peisajului, îmbinându-le liniile și volumele într-un tot maiestuos și solemn. De aici pornește originala alee a Esplanadei, în jurul căreia gravitează orașul zilelor noastre cu Universitatea, teatrele, cinematografele, magazinele, hotelurile și sediile administrative, care ne poartă în plină domnie a unui nou stil de construcție, tipic modern finlandez, romantismul național, a cărui supremă expresie e clădirea gării feroviare, cu fațada împodobită de patru uriași din piatră cu felinare în mâini.

Ne mai rămâne timp să admirăm câteva clipe Palatul de gheață, destinat să găzduiască manifestările sportive de iarnă, Teatrul municipal, celebra operă a arhitectului Alvar Alto, „Finlanda Talo”. Elegantă până la incredibil, grațioasă asemenea unei zâne bune din poveștile Kalevalei, sala a găzduit lucrările Conferinței de la Helsinki, consacrată edificării păcii pe continent și în lume. Și nu ne îndurăm să ne îndepărtăm de minunata vestală a Păcii decât atunci când aflăm că, nu prea departe de ea, în parcul „Sibelius” se află, ridicat de mâinile și geniul sculptoriței Eila Hiltunen, întru cinstirea marelui cântăreț al Finlandei care a fost compozitorul Jan Sibelius, un monument unic în felul său.

Am rămas legat sentimental de acest oraș atât de lipsit de exuberanță,  pitit printre trunchiurile de pini și mesteceni, deasupra cărora trec uneori culori suave.

„Arhitectura formelor ceramice” (TRUICĂ 199?)

 Ion Truică, Profil. Arhitectura formelor ceramice, „Tomis”, Constanța, 199?, 12

„... materia opune rezistență și nu se supune decât unui spirit capabil de o viziune coerentă și puternică” (Herbert Read)

Ne putem mândri cu o ceramică milenară: Cucuteni, Boian, Hamangia, Vădastra, Cârna sunt locuri unde vasele de ceramică și figurinele de lut au rodit în forme de o uimitoare frumusețe. Avem în sânge simțul formei perfecte, a ornamentului expresiv, integrat organic în suprafața ceramică. Simțim culoarea armonios, cu acuitate, cu alăturări cromatice contrastante, echilibrate pe volumul ornamentat. Vasele clădite din lut au formă blândă, alcătuită din rotunjimi ce definesc cu eleganță profilul fiecărei lucrări.

Dobrogea este un spațiu sacru pentru arta noastră, locul unde s-au întâlnit  arta greacă cu cea romană, arta slavă cu cea orientală, totul pe un substanțial fond autohton. Peisajul dobrogean este uneori marcat de tumuli, movile funerare care au adăpostit trupul vitejilor de odinioară. Pornind de la moliciunea formei tumulilor, ceramistul Gheorghe Fărcășiu a construit o lume a lui, populată cu forme calde, moi, parcă rotunjite de neobosita mișcare a nisipului. Ceramica imaginată de acest artist are contur decis și o siluetă verticală, zveltă. Uneori artistul secționează formele și le descoperă arhitectura interioară, alcătuită din mici cărămizi ceramice, asemenea unor ziduri desfășurate circular care ne amintesc de străvechii tumuli. Admirabile prin simțul compozițiile volumetrice, formele imaginate de G. F. se impun eleganța profilului, mereu altul de la o lucrare la alta. Se simte în ceramica artistului o sobră înțelegere a lutului, o tratare bazată pe alternanță de structuri plastice, formele principale, cărămizile, le simțim mai calde față de mortarul de un gri rece discret și realizează împreună un ansamblu expresiv, echilibrat, rezultat din alternarea proporțiilor și dimensiunilor.

G. F. este elevul lui Costel Badea, artist excepțional, creatorul școlii moderne de ceramică din România. În lucrările sale simțim lecția maestrului însușită în profunzime: respectul formei, expresivitatea cromatică a materialelor care alcătuiesc vasul ceramic, judicioasa  dimensionare a formelor în raport cu proporția omului, care le ajută să se integreze firesc în ambianța arhitecturală.

Admir la acest creator originalitatea și sobrietatea formelor ceramice, care îl plasează în zona elevată a artei contemporane. Mai trebuie amintit un lucru de cele mai multe ori uitat: colegialitatea. Artistul este un foarte bun coleg, un excelent coordonator al Filialei Constanța a Uniunii Artiștilor Plastici. Puțini știu cât timp și câtă energie consumă un organizator pentru bunul mers al unei asociații profesionale. Sunt bucuros că mai există astăzi, în aceste vremuri tulburi de sărăcie și de mizerie, asemenea artiști generoși care pot să fie alături de colegi, atât în momentele grele, cât și în clipele artistice de sărbătoare. Parcurgând elegantul catalog al Filialei UAP Constanța, tipărit cu ajutorul generos al sponsorilor locali, mi-am dat seama de forța artistică a acestui minunat colectiv, coordonat cu inteligență și dăruire de G. F.

„Eczema de pe mâna lui Ianaev” (MOTOC 199?)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Eczema de pe mâna lui Ianaev, „Tomis, Constanța, 199?

Kitej-grad este numele unei legende și al unei cetăți din vechime, însemnând pentru lipoveni, simbolic vorbind, salvarea prin credință de orice formă de înrobire și titlul unei reviste de cultură ce apare la Iași, condusă de poetul Nichita Danilov. Ilustrația celor două numere din anul acesta este realizată cu extraordinare reproduceri după picturile Fridei Kahlo. 

Primele pagini sunt dedicate lipovenilor din Dobrogea. Reportajul realizat de preotul Ioan Florin Florescu ne introduce în lumea de smerite obiceiuri și rugăciuni a mănăstirilor de rit vechi din zona Babadagului, în satul Slava Rusă, una de maici și alta de călugări, amândouă bogate în icoane, câteva din secolul XVII, de o mare frumusețe.

Captivante sunt paginile de memorialistică semnate de Raisa Gorbaciova (traduse de N. Danilov) despre cele 73 de ore de arest, la reședința prezidențială de la Foros, ale ei și ale celebrului ei soț, din perioada 19-21 august 1991. La plecarea spre reședință, pe aeroport, Raisa observă că Ianaev, cel care urma să fie, peste două săptămâni, capul puciului de la Moscova, avea o eczemă pe mâini. Detaliu care aruncă o lumină aparte asupra întâmplărilor relatate în continuare. Raisa procedează ca un romancier abil când, în pregătirea acelorași întâmplări tragice, își scrie în caiet impresiile de lectură în legătură cu povestirea lui Roman Gul despre Dzerjinski: „E îngrozitor: teroare roșie, teroare albă... Cruzimea dă naștere la cruzime. Te uimește disponibilitatea oamenilor de a participa la aceste atrocități. Unde se află rădăcinile răului?” În ziua când trimișii lui Ianaev descind la reședința prezidențială, acționează pentru izolarea ei și au o discuție cu Gorbaciov, Raisa notează: „Din cabinet a apărut Mihail Sergheevici. În mână ținea o foaie de hârtie, pe care mi-a întins-o. A spus: E și mai rău. A fost creat Comitetul pentru Situații de Excepții. Mi-au înaintat o cerere; să semnez Decretul pentru constituirea stării de urgență în țară și să-i acord împuterniciri speciale lui Ianaev. Când am refuzat, mi-au propus să demisionez.”

„Mariana Tschudi-Ghiță” (SPÂNU)

Alina Spânu, Mariana Tschudi-Ghiță, „Tomis”, Constanța, 199?

Născută în România, Mariana Tschudi-Ghiță este un artist veritabil, care, deși trăiește și creează la Zurich, a reușit să ducă peste hotare ceva din felul de simțire „suprarealist” al românilor. Urmează între 1981-1983 Liceul de Artă din Constanța, perioadă în care începe să se contureze personalitatea sa artistică. În România, tânăra câștigă de trei ori consecutiv Premiul întâi la Concursul Național de Pictură, îndreptându-se, cu pași siguri spre afirmare, După căsătorie, se mută la Zurich, unde participă cu lucrări remarcabile la cele mai importante expoziții.

Pictura pe care o practică românca strămutată în Elveția este o pictură de inspirație suprarealistă, în maniera genialului Salvator Dali. Pentru M. T. G., ca pentru toți suprarealiștii convinși, domeniul imaginii se dezvăluie ca un domeniu al tuturor posibilităților. Totul este substituibil, pentru că toate lucrurile sunt egale. Puterea de substituție e exercitată spontan de inconștient, născându-se astfel opere halucinante, himerice, care sfidează limitele înguste ale realului. Simbolurile cultivate cu atâta perseverență de artistă, culorile puternice și trăsăturile stranii pe care ține neapărat să le îngroașe, fac din tablourile Marianei opere cu adevărat valoroasă,  ce nu-l pot lăsa indiferent pe privitor. Orice operă suprarealistă, fie că e vorba de un text literar sau de o pictură, dorește o întoarcere la haos, o recompunere a realului. Este exact ceea ce propunea artista ale cărei producții de suflet se recomandă singure, răscolindu-ne liniștea și trimițându-ne la meditație.

„Petre Comărnescu” (CHIHAIA 1993)

 Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993

(...)

Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.

Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând  pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.

Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.

Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.

A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.

Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în  norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.

Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.

La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.

Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.

Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.

Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.

Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră  la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.

Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.

Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.

Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.

Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.

„Suceava” (ANUARUL MUZEULUI BUCOVINEI 1990-1992)

 „Suceava”, Anuarul Muzeului Bucovinei, Suceava, XVII-XVIII-XIX, 1990-1991-1992

Studii de istorie

9 Mugur Andronic & Paraschiva Batariuc, Contribuții la cunoașterea evoluției habitatului uman în zona limitrofă a orașului Suceava

25 Sergiu Haimovici & Gianina Comănescu & Luminița Scutelnicu, Studiul arheozoologic al materialului aparținând culturii Sîntana de Mureș din așezarea de la Podeni (jud. Suceava)

36 Paraschiva Batariuc & Mugur Andronic, Descoperiri arheologice la Suceava - contribuții la cunoașterea topografiei orașului medieval

62 Ion Popescu-Sireteanu, Originea cuvântului „boier” în limba română

85 Ioan Bodnariuc, Întâmplări la granița de sud a Moldovei în epoca medievală

90 Pavel Blaj & Ioan Iosep, Contribuții la cunoașterea braniștilor din Bucovina

105 Ioan Iosep, Toponimul „Obcina” - răspândire și semnificație

128 Mihai Lazăr, Obligații fiscale privitoare la creșterea vitelor în Moldova medievală (secolele XV-XVIII). Considerații istoriografice

151 Pavel Blaj, Boieri din sfatul domnesc al Moldovei în secolul al XVIII lea (II)

172 Olga Ștefanovici, Societatea Doamnelor Române din Bucovina

179 George Ostafi, Comemorarea lui Ștefan cel Mare la Putna și Suceava în anul 1904

187 Mihai Caruntu, Activitatea asociației „Cercul bucovinenilor din București” pentru ajutorarea refugiaților din teritoriul ocupat de URSS în vara anului 1940

196 Gavril Irimescu, Evoluția economico-socială a orașului Suceava între anii 1918 -1940 (date monografice)

Istoria culturii

209 Maria Mărgineanu, Câteva considerații privind vechimea, unitatea și continuitatea românească în lumina etnografiei

216 Traian Cantemir, Balada nunții

221 Ilie Dan, Raporturi între numele de loc și numele de persoană

233 Olimpia Mitric, Cartea veche în fondurile Bibliotecii Muzeului Județean Suceava (I) - Catalog

247 Nicolae Cârlan, În legătură cu activitatea tipografiilor românești de la Dubăsari și Movilău

258 Mihai Camilar, Arhitectura populară din Depresiunea Dornelor - privire generală asupra casei de locuit

264 Ion Pânzaru, Cărți tipărite la Suceava de-a lungul anilor

269 Mircea Cenușă, Aron Pumnul - cel dintâi profesor de limba română în Bucovina

285 Nicolae Ceredarec, Despre învățământul din Bucovina - cu privire specială în anii de școală ai lui Mihai Eminescu la Cernăuți și la dascălii săi

297 Nicolae Cârlan, Mihai Eminescu și „Lepturariul” lui Aron Pumnul

310 Brândușa Steiciuc, Mihai Eminescu traducător

314 Orest Tofan, Societățile academice din Bucovina (1875-1938)

328 Dan Petrovici, Aspecte ale societăților cultural-naționale românești din Bucovina în lumea satelor

341 Aura Clopotari, Un capitol inedit din „Botanica poporană română” de S. Fl. Marian - Trestia

351 Brândușa Steiciuc, Societatea Scriitorilor Români și Bucovina în preajma Marii Uniri

358 Petru Froicu & Eugen Dimitriu, Relațiile lui Tiberiu Crudu cu Leca Morariu

Documente

371 Mircea Avram, Un document sucevean de la 1503

376 George-Felix Tașcă, Șapte documente istorice inedite privind satul Giulești (jud. Suceava)

384 Virgil Tarangul, O nouă mărturie contemporană despre campania de la Prut (1711) - cu un comentariu de Constantin Șerban

396 Eugen Dimitriu & Petru Froicu, Suceava de altădată (în corespondența lui Emanuil Antonovici către Leca Morariu)

Medalioane

407 Mihai Ștefan Ceaușu, Vasile Balș, un iosefinist bucovinean

419 Emil Satco, Mandicevschi - o familie de muzicieni români

428 Mircea Cenușă, Constantin Hurmuzachi - un înflăcărat luptător pentru unitate națională

449 Vichentie Nicolaiciuc, Isidor Voronchievici, cărturar bucovinean polivalent

454 Alexandrina Andru-Monteoru, Epaminonda Bucevshi - un pictor al Țării de Sus

470 Vasile Boca, Filimon Rusu (1882-1957)

Muzeologie

460 Grigore Foit, Din mărturiile unui sfert de veac de activitate muzeistică

481 Viorica Lavric & Zenovia Catargiu, Studiul monedelor de argint rezultate din săpătura arheologică de la Dărmănești

484 Lidia Moroșan, Propuneri de etalare a obiectelor textile aparținând cultelor

Note și comentarii

490 Petru Țăranu, Toponimul „Călimani”, ecou al unei străvechi civilizații autohtone

496 Ion Mareș, Sondajul arheologic de la Sf. Ilie „Siliște” (1991)

503 Mircea Ignat & Victor Cozariuc & O locuință din secolele VI-VII e. n. descoperită la Mărețeia Mică (com. Dărmănești, jud. Suceava)

506 Traian Cantemir, Temperament și creație la Liviu Marian

513 Gavril Irimescu, Nicolae Iorga și Bucovina

517 Doina Huzdup, „Gazeta bucovinenilor” (1934-1938) propagatoare a istoriei și culturii bucovinene

524 Aura Știrbu, Cu privire la terminologia demonică în limba română (termeni pentru „Drac” pe baza A. I. R.)

532 Lista prescurtărilor

Corespondența unionistului ardelean V. Goldiș (1862-1934) din anii 1888-1934 (TOMIS 1993)

 Diana Anna Maria, Vasile Goldiș. Corespondență, „Tomis”, Constanța, martie 1993

Vastă și multilaterală, importanta și bogata corespondență întreținută de Vasile Goldiș cu un număr mare de persoane de toate profesiunile și din toate structurile sociale, îmbogățește cunoștințele, completează aria de cuprindere a problemelor de toate felurile în perioada cuprinsă între 1888-1934.
În acest pim volum, Goldiș discută pe cale epistolară cu 79 de persoane din toate categoriile sociale, de diferite profesiuni, oameni de știință, profesori, scriitori, publiciști, artiști, clerici, oameni politici, poeți, medici, avocați, țărani, economiști, între care: G. Barițiu, I. I. C. Brătianu, I. L. caragiale, G. Coșbuc,  O. Goga, N. Iorga, Iuliu Maniu, Aurel Vlaicu, Iosif Vulcan, A. D. Xenopol, o multitudine de probleme dintr-o multitudine de domenii: culturale, social-economice, politice, artistice, administrative,  împărtășindu-le propriile păreri, oferindu-le sfaturi pentru buna lor rezolvare, condamnînd stări de lucruri necorespunzătoare, luînd măsuri pentru îndreptarea lor, atenuînd adversități și răutăți. Aceste scrisori ce poartă semnătura Goldiș sînt izvoare de primă mînă pentru reconstituirea activității sale în beneficiul țării și al poporului, rolul său important sau hotărîtor în marile probleme naționale și național -culturale, în postura sa de profesor, președinte al „Astrei”, ca ministru al învățămîntului, culturii și cultelor, ca personalitate. Aproape toate scrisorile sînt inedite și cupiind informații prețioase asupra cadrului politico-național, cultural-artistic și istoric românesc de la sfîrșitul secolului XIX și pînă în deceniul al treilea al secolului XX.
Goldiș s-a aflat în fruntea luptei ardelenilor pentru libertate și unitate națională în primele două decenii ale secolului XX. El și-a dat seama că trebuie schimbată tactica de luptă pentru a se crea o opoziție românească puternică și respectată. În acest sens îi scria la 1 martie 1900 medicului Aurel Halic din Lipova, prezentându-i pe larg concepțiile sale revoluționare referitoare la la programul național și tactica activistă. „Conceptul autonomiei Transilvaniei trebuie extins asupra tuturor românilor din monarhia austro-ungară, fără a-l lega în continuare de un teritoriu istoric. Activismul nu se rezumă doar la participarea la alegeri sau câștigarea unor locuri în parlament.”
În concepția sa, întreaga activitate politică a românilor din Ardeal și Ungaria trebuia condusă de Partidul Național Român în strînsă colaborare cu secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria, ca reprezentant legitim al intereselor și idealurilor națiunii române. Acest lucru se observă și în bogata corespondență purtată cu doctorul Ioan Micu din Orăștie, împuternicit de PNR să ia legătura cu guvernul maghiar condus de Istvan Tisza. Corespondența sa subliniază ideea unității naționale. În scrisoarea din 16 noiembrie 1910 către Micu, el specifică că unitatea partidului este prima condiție a unei lupte politice serioase. Conducerea societății românești este concepută de Goldiș pe baza gîndirii colective. Ilustrativă în acest sens este scrisoarea trimisă lui Ioan Lupaș, unde afirmă că „un singur om nici nu poate fi capabil a da soluții pentru toate problemele, căci ar trebui să fie atotștiutor”. Într-un mare număr de scrisori trimise colaboratorilor politici de la Beiuș, Chișineu-Criș, Orăștie, Sibiu, Făgăraș, Goldiș îi îndeamnă și sfătuiește să-și intensifice activitatea în rîndurile maselor. Ideea aceasta a strînsei și indisolubilei legături cu poporul reiese cu pregnanță și din corespondența purtată cu Octavian Goga. Deși Goldiș a desfășurat o intensă, dîrză și permanentă luptă pentru drepturile poporului român din Transilvania, el n-a manifestat niciodată aversiune față de alte naționalități  și popoare. La 20 iulie 1910, el îi scria lui Micu: „Eu doresc ca românii și ungurii să trăiască în bună înțelegere”.
Din dorința fierbinte de a mobiliza toate forțele spiritualității românești în lupta pentru marele ideal de libertate și unitate națională, Goldiș a stabilit legături directe cu aproape toți scriitorii de seamă ai epocii, majoritatea lor devenind colaboratori ai prestigiosului ziar „Românul” din Arad. Prin prezența activă în publicistica ardeleană a majorității covîrșitoare a celor mai valoroși și cunoscuți scriitori români ca: I. L. Caragiale, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, O. Goga, L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Al. Brătescu Voinești, N. Iorga, L. Blaga, Petru Pipoș și mulți alții, Goldiș urmărea să ilustreze, o dată în plus, unitatea de spirit a poporului român, să cultive conștiința națională a poporului nostru, a ideii unității naționale indisolubile a neamului trăitor în toate ținuturile locuite de români.
În ansamblul său, vasta și variata corespondență a lui Goldiș vine și ea - alături de activitatea și opera sa - să întregească personalitatea marelui luptător social-politic, cărturar și bărbat de stat. Numele său va rămâne înscris în Panteonul marilor personalități ale neamului, legat fiind de actul desăvîrșirii unității naționale a a statului român prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, precum și de strădania permanentă de ridicare și luminare a poporului român, cu interesele căruia s-a identificat și pentru binele căruia a luptat.

Chestionar studențesc pentru evaluarea profesorului

 (...)

17. Atenție. Profesorul sesizează și revine asupra problemelor neînțelese. Se distribuie ușor pentru sarcinile date studenților.
18. Evaluare. Aprecierile și notele pe care le acordă mi se par corecte.
19. Pregătirea lecțiilor. Profesorul vine pregătit.
20. Distincție. Profesorul are o conduită discretă și știe să schimbe cursul discuției.
21. Abordare individuală. Profesorul cunoaște limitele mele și ține cont de ele.
22. Creativitate. Profesorul mă stimulează să fiu spontan și original.
23. Cooperare. Profesorul lucrează cu mine sau cu grupul atunci când este solicitat sau când este necesar.
24. Punctualitate. Profesorul este punctual și respectă programul studenților.
25. Deontologie. Profesorul are conduită corespunzătoare și este un exemplu pentu studenți.
26. Relații cu alții. Profesorul are bune relații cu colegii și cu părinții studenților.
27. Angajare. Profesorul se angjează în rezolvarea problemelor apărute la studenți.
28. Transfer. Profesorul face trimitere la alte discipline pe care le studiem.
29. Potențial empatic. Profesorul exercită o atracție deosebită asupra mea și a altor studenți.
30. Constanță atitudinală. Profesorul se manifestă constant în conduita și exigențele sale.
31. Metodolog al instruirii. Profesorul este un controlor și analist al activității de învățare a studenților.

Conform notelor idicate la începutul fișei, un profesor poate obține ca punctaj maxim 155 puncte (31 întrebări X 5), iar ca punctaj minim 31 puncte (31 întrebări X 1).

Procesul poetului R. Crișan (1925 Bacău -1975 Constanța) în 1972 (TOMIS )

Titus Rusu, O dramă juridică, „Tomis”, Constanța, ?, p. 108, 110

(108) Când în 1968 a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu speram să nu mai avem procese politice după patentul A. I. Vâșinski. Eroare. În Constanța au mai fost două procese politice cu răsunet: Radu Crișan în 1972 și Florentin Scalețchi, Lucian Iancu și Alexandru Mateescu în 1985.
În lipsă totală de transparență, procesul Radu Crișan a fost cunoscut de puțină lume. Părea incredibil ca un poet să fie condamnat la 12 ani închisoare  pentru că a scris poezii împotriva regimului. Monica Lovinescu, într-o emisiune la Europa Liberă, punea sub semnul „îndoielii” condamnarea poetului de la Constanța.
Am citit tot ce s-a scris după Revoluție, bineînțeles, despre R. Crișan. Ne vom referi mai întâi la un act oficial întocmit de un „colectiv” al CC pentru informarea lui Ceaușescu. Este o „Notă cu privire la modul în care a fost cercetat, judecat și condamnat Crișan Radu”, publicată în Cartea Albă a Securității. Istorii literare și artistice. 1969-1989, editată de Serviciul Român de Informații (coordonator Mihai Pelin), 1996, 536 p.
Autorii Notei au fost tranșanți: Crișan Radu, șef al serviciului financiar la Trustul de Construcții Locale Constanța, a fost exclus din partid și condamnat la 12 ani închisoare „cu încălcarea normelor de partid și a legalității socialiste”. Se mai arată că „Organele de securitate au început supravegherea lui Crișan Radu, pe baza conținutului dușmănos al corespondenței dintre acesta și tatăl său, Crișan Constantin, apreciind că din aceasta ar rezulta conținutul dușmănos al unor poezii”. Securitatea și-a format impresia „că în activitatea literară a lui Crișan Radu se exprimă idei care scot în evidență intenții dușmănoase orânduirii noastre”.
Arestat la 7 septembrie 1971, Crișan a recunoscut toate acuzațiile. În Notă se arată că nu a fost supus unor „constrângeri fizice”. A recunoscut „datorită unor presiuni morale”. Crișan era o „fire emotivă” și „suferea de hipertensiune arterială”.
Martorii au fost prelucrați de anchetator să-și mențină și ei declarațiile. Obiectiv, îndrăzneț și onest, Gabriel Dimisianu a declarat în fața Tribunalului Militar că „nu a remarcat idei  dușmănoase, ci doar faptul că unele poezii erau confuze și greu de înțeles”. Maiorul Adrian Nițoiu, președintele completului de judecată, i-a replicat ritos: „Bine, o să încercăm să înțelegem și noi poezia”. Și l-a condamnat pe Crișan la 12 ani închisoare.
Comisia de anchetă a CC a considerat că pedeapsa de 12 ani de închisore este exagerată, „chiar în cazul în care faptele ar fi fost reale”. Din comisie făceau parte, printre alții, Filimon Ardeleanu, procurorul general al RSR, fost procuror șef al Procuratorii Militare Timișoara și șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, și Dragoș Cojocaru, șeful Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției, fost președinte al Tribunalului Militar Brașov și adjunct al procurorului general (militar).
În fața comisiei CC, ofițerii de securitate, procurorii militari și judecătorul militar au declarat că erau convinși de vinovăția lui Crișan. Comisia CC a concluzionat că „aceasta arată lipsa lor de discernământ politic, superficialitatea și ușurința cu care au examinat cazul”.
La 22 februarie 1972, R. Crișan a fost pus în libertate din dispoziția Consiliului de Stat (a lui Ceaușescu), iar la 26 februarie 1972 Tribunalul Militar București (...).

(110) (...) că, în detenție, era „ironic și arogant”. Mai scrie că „Dumnezeu știe câte mârșăvii a făcut începând din 1964, ca să-ș plătească ascensiunea”.

După revoluție, Adrian Nițoiu împreună cu Al. Mihalcea au protestat în ziarul „România liberă” împotriva avansării la gradul de general și numirea în funcția de șef al Direcției Tribunalelor Militare din Ministerul Justiției a lui Liviu Prună. L. P. l-a condamnat și pe Florin Pavlovici, tot în 1959.

Supraviețuitor înnăscut, în 1990 colonelul A. N. de la MApN a fost avansat general și numit președintele Secției Militare a Tribunalului Suprem. A fost ales vicepreședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Printre alte procese a judecat „Grupul celor patru”: E. Bobu, I. Dincă, M, Mănescu și T. Postelnicu, foști membri ai CPEx (a fost primul proces transmis în direct de televiziunea română). A murit de  o boală care nu iartă, la o clinică din Germania.

Informații interesante despre R. C. aflăm dintr-un text din 1995 al lui Gabriel Dimisianu, publicat în Cartea Albă a Securității. Maiorul Pârvan a încercat să-l determine și pe G. D. să declare în sensul dorit de Securitate, însă a  refuzat categoric. După proces, G. D., îngrozit, a informat conducerea Uniunii Scriitorilor (Stancu, Fulga, Chiriță) și pe mulți alții. Împreună cu Paul Anghel (rudă cu Crișan) a întocmit un memoriu, în numele familiei, către CC. Prin intermediul lui Adrian Păunescu a luat legătura cu Constantin Mitea de la CC, care l-a informat pe Dumitru Popescu, iar acesta pe Ceaușescu. G. D. a fost invitat la CC de generalul Grigore Răduică, șeful sectorului militar și juridic, unde împreună cu ministrul justiției, au studiat manuscrisul lui Crișan și au concluzionat că acesta este nevinovat.

Inexplicabilă apare atitudinea poetului Adrian Beldeanu, avocat angajat de familie, care la procesul de la Constanța nu s-a mai prezentat. Era de notorietate prietenia lui Beldeanu cu Eugen Barbu. Oare E. B. să fi aflat despre monstruozitatea juridică în care a fost implicat R. C. de la A. B.?

R. C. este menționat ca poet în Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, la capitolul „Etc”.

Oare judecătorul militar A. N. o fi avut tresărire, o strângere de inimă, i-o fi tremurat mâna când l-a condamnat la 12 ani închisoare pe inocentul R. C.? Și-o fi amintit că și el a fost condamnat tot la 12 ani pe nedrept? Cred că a avut dreptate Belu Zilber când a spus că la noi socialismul la noi poartă pecetea lui Stalin și Caragiale, ctitorul României moderne.